Grigore Leşe

Nu aplaudaţi, speriaţi cântecul!


Ce faci dacă rămâi singur cu cântecul? Dacă nu ai nici televizor, nici radio, prietenii sunt departe şi clubul Bamboo nu s-a deschis încă. Când nu te ajută nici studiile superioare să te minţi şi nici nu poţi să-şi feresti privirea, ca de învăţătoarea care-ţi punea o întrebare prea grea. Când te ţintuieşte mai tare decât mâna întinsă a politicienilor de pe afişele vulgare de campanie ce faci, prietene? Aşa-i că ai încurcat-o?
@@@

A fost primul gând care mi-a trecut pe sub frunte când Grigore Lee a deschis un concert Cluj cu cei şase bătrâni fărşeroţi din Cogealac.

Grigore Leşe a revenit cu un spectacol la Cluj cu gândul să se răzbune pe noi. După cinci ani, Grigore Leşe s-a întors să cânte la Cluj cu încrâncenarea ţăranului care vrea să arate ceva unui oraş care de multe ori ne-a copleşit cu ipocrizia şi micimea lui, pe noi, copiii de ţăran, veniţi aici. A venit să-şi ia o revanşă într-un loc unde nu a fost înţeles pe deplin. Cred că oraşul acesta l-a rănit, l-a pizmuit şi la ţinut pe loc în dezvoltarea lui artistică. Nu a mai venit să ne horească aşa cum o făcea când noi credeam că este un talent care se va pierde într-o zi, când noi credeam că este o fântână din care bei şi nu trebuie să-i multumeşti niciodată, căci era de datoria ei să-ţi stea în drum. S-a pregătit mult, cred, pentru această reîntoarcere acasă. A vrut să ne arate cât de mult s-a schimbat şi că este atât de tare în voinţa şi geniul lui încât este în stare să facă ceva ce ura, în altă parte a vieţii lui, adică spectacol. Ne-a arătat că viaţa nu poate fi povestită de oricine, că atunci când este adusă pe scenă, când este cosmetizată, aceasta nu o poate face oricine. A venit parcă spunând: domnilor, sunteţi destepti, puţin snobi, hai să vă luaţi la intrecere cu cascada de simboluri din povestea satului din dans, din glas, din murmur sau din sunetul instrumentelor de lemn. Ne-a spus o poveste cu un profesionalism desăvârşit, ca un chirurg ne-a despicat coşul pieptului şi ne-a repornit inimile. Şi nici nu s-a uitat la noi. Nu i-a tremurat nici vocea şi nici mâna, privirea i-a rămas întoarsă acolo, în lumea satului, unde i s-a copt sufletul şi glasul.

Unii dintre noi au putut învăţa multe despre cântec, în timpul acela dăruit nouă de Grigore Leşe. Eu, copil crescut pe colinele de la poalele Tiblesului. rămân să-i mulţumesc pentru că mi-a reamintit cântecul, mi-a readus imagini, sunete, mirosul de pământ reavăn de primăvară şi mirosul greu de argilă din ţintirim. Mi-am adus aminte ceva pe care îl lăsasem în copilărie în Runcul Salvei. Mi-am adus aminte cântecul, ceea ce mama plamădise în sufletul meu, cântându-mi în copilărie. Mi-a adus aminte tristeţea bunicului şi a tuturor grănicerilor din familia mea care două secole au bătut drumurile Europei în războaiele străine de ei. Mi-a adus înapoi cântecul pe care, plecând la oraş, l-am lăsat necântat.

Cu ochii vâlcele, cum zicea Grigore, mi-am adus aminte că pentru cântec nu este nevoie de cuvinte. Bătrînii din Cogealac cântau şi povesteau cu mâinile şi cu ochii o poveste pe care o înţelegeam fără cuvinte. Tehnica lor polifonică l-a integrat de fiecare dată firesc şi pe Grigore Leşe, astfel că nu i-am mai putut auzi cuvintele, doar tristeţea, doar povestea tristeţilor pe care satul le adună în cântece cu speranţa poate că Domnul s-o îndura să le uşureze viaţa dacă vedea-va atâta jale. Am auzit îngânatul care e şi acompaniament şi cântecul fiinţei care se alătură durerii celuilalt. Îngânatul copilului de la ţâţă şi ultimul cântec al bătrânului care trece dincolo, cu inima grea sau uşoară.

Am învăţat că fiecare are cântecul său şi, uneori, sufletele se sincronizează în cor, alteori fiecare om cantă melodia lui, cântecele se pot amesteca şi murmurul care le conţine este vuietul vieţii, muzica cu care oamenii încearcă să acopere muzica sferelor. Bătrânii fârşeroţi cântau nişte cântece dintr-o altă lume, dar după cinci minute nu am mai înţeles nici cuvintele lui Grigore, erau toţi într-o lume, bătrânii aromâni construiau un concert perfect, fiecare cântând povestea lui, totul armonizându-se în povestea care-i conţinea pe toţi, în cosmosul satului închis în sine şi deschis doar spre cer. O lume a satului în care lucrurile se amestecă, căsătoria cu moartea, cătănia cu hora, viaţa şi moartea. La un moment dat, povestea pe care ne-o spune Grigore şi-a pierdut linearitatea narativă. Mireasa cu cătănia se amestecă, cei plecaţi dincolo, cu cei plecaţi departe. Grigore ne spune povestea lui şi a rătăcirii lui prin lume. Cum Dumnezeu de seamănă atît de mult poveştile rătăcirii noastre? El a venit să ne spună o poveste despre viaţa de la ţară şi de ce e pribegia cea mai rea dintre bolile pământului.

Mi-am adus aminte că oamenilor de la sat nu a avut cine să le cante, trebuia de multe ori să-ţi cânti tu cântecul. Cantecul bătrânilor şi al lui Grigore nu este cântec de spectacol, este pentru a ogoi sufletul cântăreţului. Fiecare trebuie să-şi cânte cântecul, ca într-un performance inevitabil, într-o zi va trebui să ridici mâna sau să baţi din palme ca bătranul cimpoier din Cogealac şi să-ţi deschizi sufletul în cântec. Grigore ne-a mai reamintit că omul îşi făcea singur instrumente. Instrumentele de lemn ale unei civilizaţii ţărăneşti, care de multe ori a pierit sub fierul străinilor şi îl refuză la cântare, potrivite sunetului trisţetii lui mute.
Am aflat şi faptul că orice cântec îmbatrâneşte, nu ne mai spuneţi prostia că un cantec ramâne veşnic tânăr. I-am văzut pe oamenii aceia bătrani care nu făceau teatru, ei erau cântecul vieţii lor. Ei erau cântecele pe care le cântau. Cântecele lor îmbătrâniseră odată cu ei. Şi vor muri odată cu ei. Cei care vor veni după, le vor putea învia, dar nu vor mai fi cântecele lor, vor fi cântecele acelora.

Cu ochii ponor, cum tot Grigore zice într-un cântec, am început să gândesc tâmpenii mai mari decât mine. Adică m-am gandit că fiecare popor trebuie să lase ceva în lume. Şi dacă nu am ştiut să lăsăm cetăţi, nici catedralale înalte, poate că poporul nostru poate lăsa în lume o dâră de cântec. Pe loc mi-am dat seama că nu se poate, căci satul cu oameni adevăraţi a intrat sub brazdă, iar noi, ceilalţi, nu ne preţuim propria viaţă, deci nici cântecul ei.

La final, s-a aprins lumina şi Grigore ne-a văzut stând în picioare cu ochii înlăcrimaţi. Nu a putut să plece pur şi simplu şi nu din cauza aplauzelor. Parcă ne-a spus, nu aplaudaţi, aplauzele alungă cantecul. Şi-a recunoscut în sală prieteni şi profesori, şi-a adus aminte de cei duşi şi ne-a spus că oraşul este destul de pustiu fără aceştia. Grigore a uitat de răzbunare. A început să horească din toată inima, cu drag de oameni, aşa cum numai el ştie să o facă. Şi mai mult, a vrut să ne pornească glasurile noastre. Parcă nu aţi mai cântat de mult, ne dojenea ridicând palmele lui mari de plugar, ca două aripi de înger, vedea că nu putem decât a murmura şi ne dojenea doar din priviri. De ce v-aţi pierdut cântecul, ne spunea parcă. El ştia cât de greu este să-ţi deschizi baierele sufletului după ce te-ai închis printre blocurile de beton. Ne era frică să nu stricăm magia, mergeam murmurând, împleticindu-ne după el, iar el mergea înainte ca un prapor, cu clopul ridicat, undeva spre cortină, trăgându-ne după el în întunericul din „Nu-i lumină nicări”. La final, profesionistul de la Bucureşti s-a reîndrăgostit de muzica lui. Încet, încet, o sală uimită a început să murmure, iar Grigore cânta cu tot sufletul. Nu aplaudaţi, speriaţi cântecul! Staţi, încă nu aplaudaţi, vreau să vă mai cânt una de dragoste. Dădea din mâini ca din două aripi îndemnându-ne să mergem după el. Greu de realizat, ce mai mulţi nu au cântat niciodată, iar cei ce ne-am întâlnit măcar o dată în viaţă singuri cu cântecul, uitasem, nu mai aveam aer, coşul pieptului ne devenise prea mic. Ne era frică şi ruşine să mai încercăm. Frunză verde, iadăra... unii vor cânta pe stradă, pe măsură ce li se va dezgheţa sufletul.

Una dintre fetele de pe scenă lăcrima uşor şi îşi ştergea lacrimile pe furiş, probabil pentru că-l vedea pe Grigore fericit pentru o seară. Şi atunci mi-am dat seama că Grigore Leşe s-a schimbat mult şi a meritat să se schimbe. El are o misiune mare, are un talent pe care nu are voie să-l risipească, un talent, cum spuneau bătrânii din satul meu, pe care Domnul i l-a dat să-l înmulţească, nu să-l piardă pe cărările lumii.
E genial, spunea o doamnă lângă mine. Nu, doamnă, mi-am spus în barbă, ştergându-mi o lacrimă. E un biet om, un om întreg. Dar noi, ceilalţi, suntem nişte umbre, nişte copii care şi-au lăsat sufletul în grădina copilăriei şi s-au rătăcit printre blocuri.

@@@
Deci, ce faci prietene dacă într-o zi rămâi singur cu cântecul. Dacă el se uită la tine şi te ţintuieşte cu degetul şi te întreabă: unde ţi-e sufletul băiete, l-ai pierdut prin lume sau l-ai băut în crâşme, ori l-ai dat pe mândre. Dacă ai fost la întâlnirea cu marele nostru lăpuşan plecat la Bucureşti, poţi spune: badea Grigore Leşe mi-o spus că sufletul e ca apa, oricât ai cheltui, nu se gată. Eu am ajuns acasă şi am scris în Jurnal: „Azi, 21 noiembrie, o plouat toată noaptea şi o trecut Grigore Leşe pe la noi, mi-o adus o scrisoare le la ai mei, cei duşi şi cei care încă mai scurmă în ţărâna de pe Dealurile Ţibleşului.”

Vasile Dancu

Un imens scandal sexual

Ieri, colegul meu de rubrică de la Ziua de Cluj, Adrian Damiean Groza, un tânar jurnalist de exceptie, a scris un editorial pe o temă gravă, cea a disolutiei statului român, a dezinstituționalizării. Un editorial serios, scris cu mult talent si implicare. M-am uitat in timpul zilei de câteva ori pe siteul ziarului să văd dacă acest articol este vizitat de cititorii inteligenti de pe net. Mi-a venit să nu mai scriu editorialul de azi. Lumea nu se inghesuia să aleagă textul, desi avea un titlu frumos, o parafraza după Musil. Un articol despre o televiziune din Chinteni avea de 5 ori mai multe , unul despre ieftiniri era de 15 ori mai citit, iar unul cu panseurile lui Trombetta avea de 3 ori mai multe accesări. Totalmente nedrept, chiar nu sunt interesati oamenii de ceea ce li se intamplă? Este statul atât de devalorizat ideologic de bătălia politică a ultimelor două decenii. Acum când statele sunt singurul actor social aflat in luptă cu criza economia mondială , nu pare important un subiect care priveste viata noastră?

Trăim drama că statul are o imagine atât de deformată la noi încât paradoxul este urmatorul: cei care au clase putine si inteleg fragmantar, sunt mai batrani, au in schimb o viziune mai progresistă, fără să stie, iar cei destepti au fost intoxicati cu ideologii care-i fac victimele unui neoliberalism vulgar si falimentar, sunt retrograzi fără să-și dea seama.

Am văzut cu totii că statul nu este un bun organizator in economie, sigur că nu trebuie sa aibă nici dreptul de a se a se atinge de proprietatea privată, decat in situatii de forta majoră, dar experienta noastră cu un comunism sovietic, adus cu forta intr-o țară rurală, nu este totul. Si eu mă enervez când văd politicieni de stânga, venerabili cu studii la Moscova, care spun că vedem deja cum invinge stânga, statul recâștiga teren, cum socialismul invinge. Să fim serioși, a fost vorba de incă o gaură pe care capitalistii au dat-o in buzunarele goale ale amărâtilor, statul a mai platit odată cu banii nostri insuportabila lui slăbiciune.

Nu statul corupt, gestionat de baronii locali ce stau cu ulcica la conductele pe care circulă banul public, nu acesta este statul care avem nevoie pentru o societate modernă si inclusivă, ci un stat rational care se ocupă de supravegherea legalitatii, care este corect cu toti contribuabili, care asigură justitie, educatie si ingrijire medicală. Instituțiile statului ar trebui să se ocupe de majoritatea domeniilor sociale: să regleze, să supravegheze, să ofere servicii.

Statul trebuie sa fie mai mult decat un arbitru, nu doar un paznic , ar trebui să fie cel care gândeste strategic dezvoltarea tării, echilibrează investitiile, caută resurse, inclusiv private, se ocupă de cercetarea fundamentală, de cultură si chiar de apărarea acestei țări. Sau putem crede că suntem o natiune fericită, fără dusmani, fără nimic de furat, fără interese contrare cu ale altora, fără competitori? Lucrând in Guvernul Romaniei am cunoscut administratii ale altor state care aveau sute de sociologi care studiau continuu ce se intamplă, ce trebuie facut in politicile publice, cum trebuie luptat impotriva riscurilor si cum îi putem proteja pe cei slabi.

In Romania toți vor să ia din functiile statului, dar de fapt viseaza doar la banii nostri. Parteneriatul public – privat este incă o formă de sifona bani din bugetele locale, putine exemple de succes se pot găsi. Dar statul bolsevic, apoi cel pesedist, taranist, pedist ori penelist nu este blamabil pentru că este stat, ci pentru că seamană cu noi. Statul german nu semănă cu statul roman, chiar dacă și cel german are defecte, cu sigurantă, probabil cel suedez sau norvegian sunt altfel constituite.

Nivelul de modernitatea al statului este consonant cu nivelul de civilizatie si are legătură cu ceea ce este Romania profundă. Statul suntem noi, organizarea democratică modernă a statului este o forma institutională pe care o primesc interesele noatre comune. Interesele noastre comune se refera la securitate personala, la sistemul de sananate, la educatie, la transporuri si comunicatii si multe altele. Pentru că 99% dintre oameni au un set de interese comune, 1% dintre noi nu au nevoie de nici o organizare comună. Ba nu, gresesc, au si ei macar un interes, mentinerea ordinii existente, ordine pe care tot noi o plătim, adică mentinerea armetei si altor forte de represiunea care îi apăra pe cei 1% de eventala furie a amărâtilor din plutonul celor 99%. Cand nu avem increderea in stat, in institutiile lui, este o neincredere in noi insine, in solidaritatea si responsabilitatea de care suntem capabili.

Conform unui studiu de anul trecut, al Merill Lynch si Capgemini, in lume 1% dintre adulti sunt milionari in dolari, adica detin 40% din avutia mondiala si sunt in jur de 40 de milioane de persoane. Un studiu mai exact din interiorul acestui 1% ne arată că adevaratii milionari sunt 9,5milioane persoane, adica cei care au active de cel putin 1 milion de dolari.

In 2007, PIB mondial a fost de aproximativ 47.000 de miliarde de dolari iar primele 250 de firme mondiale au avut vanzari 14.870 miliarde de dolari, mai mult decât PIB ul intregii Uniuni Europene care a fost in 2007 de 13.740 de miliarde de dolari.

Se vede că puterea corporatiilor a devenit mult mai mare dacât a statelor si acest lucru se vede si in planul acestor ideologii neoliberale acre au invadat media si chiar piața educatiei nationale de stat. Statul plăteste educarea copiilor care au in manuale ideea că piața este Dumnezeul tuturor lucrurilor, iar statul este asistenta socială sau sectoristul incult din colț. Dar cine să organizeze educatia sau cercetarea, cine să vadă daca regulile competitiei economice sunt cât de cât respectate, cine să se ocupe de sanatate sau de patrimoniul cultural national?

Putem sa ne bazăm pe cei din Top 500, ne lăsăm pe mâna lor?Copos sau Voiculescu, alti miliardarii care se inghesuie pe listele uninominalului pentru a sta mai aproape de resursele statului si a avea imunitate, nu merită să inlocuiască statul in atentia noastră, pentru ca se ocupă de interesele lor, nu de a le noastre.

Astazi cel mai important este echilibrul, după cum spune David Rothkopf, intrun bestseller recent intitulat ”Superclass”. Echilibrul, nu echilibristica pe care o facem aici la noi. Altfel, cum scria Scott Adams,”singurul mod în care reusesc să adorm noaptea este inchipuindu.mi o onspirație a unor mesteri păpușari foarte pricepuți care iau cele mai imporatnet decizii, in timp ce politicienii alesi de noi dezbat probleme drapelului și definiția căsătoriei”.

Unde este ”scandalul sexual” din titlu? Peste tot găsim, doar am stabilit că politica e o curvă după care alergă toți. Dar pentru atributul ”imens” ce dovezi aduc? Nu prea am, era un truc publicitar, imi cer scuze, cititorule! O compensatie pot oferi, totusi: statul se lasă violat zilnic de marii si micii capitalisti, iar păzitorii lui stau de șase, scornind bancuri mestesugite. A propos, stiți ce se intamplă daca un politician ia viagra: creste in inălțime.

...
http://www.ziuadecj.ro/

AMERICA NU CREDE IN LACRIMI

O explozie de bucurie si lacrimi a cuprins lumea la victoria lui Obama. Am vrut si eu să câstige democratul, deși i-am scris in seara victoriei unui prieten ”Noi, negri din lumea intreagă, indiferent de culoarea pielii, ne bucurăm un pic prea repede, iar tu, stelist inrăit, să-ți aduci ca Steaua a avut 2-0, in minutul 10, cu Olimpique Lyon”. Mi-a trecut acest lucru prin cap poate si sub influenta a două cărti pe care le am pe noptieră: Al Gore, Asaltul asupra rațiunii si La Societe des victimes, cartea sociologului francez Guillaume Ernier.

America este tara tuturor posibilitilor, e adevarat, dar mai ales a celor de control social si de management inteligent al unui corp social neomogen, mereu alimentat cu aluviuni de toate rasele si culturile. Alegerea lui Barack Obama (după alegeri isi va aduce tot mai mult aminte că este si Hussein!) a fost rezultatul unei mobilizari a victimelor, cu aspect de răscoală, de revoltă impotriva sistemului. Americanii saraci s-au mobilizat împotriva unui sistem care a devenit tot mai impopular. Am auzit si jurnalisti din Europa, exclamând pe la televiziuni, că nimic nu va mai fi ca inainte, fraza pe care am auzit-o destul de des după 9-11 septembrie. E adevarat, după 11 septembrie s-au restrâns foarte multe libertăți, a inceput un razboi de hartuire si inoculare a unor frici noi societătii globale si mai ales celei americane. Mi-au rămas si mie in minte imaginile cu o ciupercă nucleară deasupra unui oras american, imagini care l-au propulsat pe George W. Bush pentru un nou mandat.

La frica de teroriști s-a adăugat frica de criza economică, frica de viitor. Alegerea lui Obama s-a făcut sub semnul fricii, nu ca efect al unei politici a increderii. Ca si cunoscător al teoriilor soft power americane, aș putea spune că săracii, cu putinii lor bani, au mai salvat odată sistemul american, iar acum si-au mai cheltuit și votul în acest sens.

In orice sistem social cei din clasele populare au devenit obiect al compasiunii generale, un sentiment deja democratic. Femeile, negrii, saracii, muncitorii sau functionarii , minoritatile de toate felurile, emigranții sunt astăzi considerati victime și dau o mare lupta pentru a li se recunoste diferenta, a se omologa rana, refuzând de multe ori , chiar ei înșiși, statutul de egal. America si marii ei scenaristi ne-a mai oferit o utopie, cu un happy end rapid, formulă care poate directiona foarte bine emotia colectivă: un negru presedinte, o speranță pentru toți.
Vă aducceți aminte de 1996, cum plângeau oamenii pe stradă la alegerea profesorului Emil Constantinescu. După alegerea lui Constantinescu, sistemul politic s-a consolidat si multe din ramășitele comunismului par mai vii azi decât erau in 1995. Ce au reusit Emil Constantinescu a fost sa ucidă prima izbucnire de speranță. Și Traian Băsescu a reusit să stoarcă lacrimi si sperante in 2004, dar astăzi reușitele luptei lui cu comunismul sau coruptia sunt incă sub semnul indoielii și chiar ar putea să piardă acestă luptă, dacă nu va reuși să-și facă o armată profesionistă.

Stim din studiile de psihologie experimentală că indivizii pot fi docilizati prin șocuri emotionale: sperante mari, dezamăgiri, iar sperante, iar dezamagiri. După câteva șocuri, speranța schimbării moare definitiv. Stiu de la un scriitor american cum se imblânzeste un cal salbatic: se leaga puternic pentru ca se smuceste tare de două ori, a treia oară nu va mai incerca, poate să-l ducă și un copil de dârlog.

Sistemul actionează mai bine sub acoperire, in spatele unor aparente de schimbare si având pe scaunele din față oamenii doriți de mase. Cu Ion Iliescu in fată sistemul devenea transparent, iși pierdea paravanul necesar. In luptă directă cu Traian Basescu se intorc, democratic, o serie de figuri si metehne din trecut. Nu doar că se intorc, dar se și legitimează, ne sfidează si ne pun să plătim despăgubiri pentru perioada in care au trebuit să stea mai ascunse. Sistemul se simte bine in confruntare, stie să anihileze pe cei care bagă levierul intre rotile dințate.

Mi-am adus aminte că au trecut patruzeci de ani de la momentul in care Martin Luther King a lansat visul american al egalitatii oamenilor, dar a murit pentru asta. Insemnă că masele, victime astazi ale goanei dupa profit, pot schimba lumea doar prin sacrificiu, nu prin invadarea saloanelor puterii. Noi, românii, am văzut si faptul că pînă si revoltiile, nu doar democratia, pot fi contrafăcute.

America are astazi si o misiune istorică foarte complicată, a rămas prea singură in asigurarea ordinii mondiale si este de inteles că nu va putea să accepte aerul de libertate si eliberare si dansurile victoriei mai mult de o noapte. Maine, toată lumea la treabă, nu se acceptă mahmureala si refacerea după chef, ca la noi in Balcani. In mod obiectiv, America nu cred că își poate permite să fie cea care duce astăzi steagul libertăților si eliberării individului din infernul capitalist, așa cum speră dezmosteniții din lumea întreagă. Ne-a spus-o Obama, in primul lui discurs, America se poate schimba, dar rămâne America.

Nu trebuie să ne agităm prea tare, să nu le cerem stâpânilor să redevină sclavi. Nu ne-ar strica să fim realisti, să nu visăm degeaba. Citiți, mai degrabă, ultima carte scrisă de politician remarcabil al Americii, care probabil a caștigat votul maselor, dar nu a fost lăsat sa fie Presedinte: Al Gore. America stie să folosească energia visului, stie să producă oameni puternici, stie să treacă peste propriile slăbiciuni. Dar, cu siguranță, America nu crede în lacrimi!

...

o gluma din Ghimpele de Cluj

Lectie de manipulare

Cum se fabrică dușmani pentru Doamna învățătoare

M-a intrebat astazi un distins profesor universitar de ce ne-am trezit noi, profesorii, cu atația dușmani, apăruți peste noapte. O explicatie generală este că mulți politicieni din conducerea partidelor de astăzi au avut mari probleme cu școala. Multi au fost elevi si studenti mediocri, dar reactia publică de astăzi impotriva dascălilor este rezultatul unei tehnologii de manipulare pe care Guvernul a pus-o in operă cu un efort demn de o cauză mai bună.

După pomenile electorale care se dau de doi ani , strategii liberalilor sau gandit să dea o lectie de austeritate, să șteargă impresia că au fost niște marionete ale PSD și au sacrificat dezvoltarea pentru pomeni stângiste. Au folosit la inceput un mecanism de manipulare foarte vechi: țapul ispășitor, ministrul Adomnitei urmând să concentreze toată ura dascălilor si totul să se termine așa, mai ales că era un tip destul de antipatic. Procedeul țapului ispășitor fost proconizat, in fond, ca strategie generală pentru a pune niste accente la finalul guvernarii: după ce 4 ani s-a făcut propaganda pe faptul că economia duduie (de fapt duduia doar importul, crestere deficitului balantei comerciale ) pentru tot mai evidenta scădere economică si criza ce se arata trebuia cineva arătat cu degetul. Profesorii sunt o victimă perfectă pentru asta, au vacante lungi și au dat note de patru majorității cetățenilor. Cum au oprit dascălii, inca inainte de a primi vreun salariu, duduitul economiei noastre nu va mai intreba nimeni. Această explicatie era bună pentru că acoperea si alte neperformante, spuse uneori de opozitia destul de inconsistent: acea a lipsei investitiilor publice, mai ales in ultimii ani ai mandatului Tariceanu. Se stie ca nici Adomnitei nu reusise in acest an să cheltuiască decât aproape 3,5% din bugetul educatiei. Sperietoarea cu criza trebuia să acopere si marea fraudă electorală: alocarea unei sume de trei ori mai mari decat salariile profesorilor la inceputul campaniei pentru colegiile liberale si unor prieteni din PSD. O finantare a campaniei private din fonduri publice.

Un efect prin care s-a reusit in cea mai parte convingerea mass-mediei si analistilor a fost procedeul argumentului ipotetic, pentru care nu avem criteriu de adevar, fiind doar probabil sau posibil, cel legat de viitoarele lanturi revendicative generate de salariile profesorilor. Primele cereri au fost direct stimulate de consilierii Premierului, dar acest lant de revendicari nu se naste in mod necesar. El nu s-a născut după ce s-au mărit salariile magistraților, nici după ce pensiile s-au mărit, nici măcar cad personalului sanitar i-au crescut salariile prin ordonanta guvernamentala cu cuantumuri de 21 -37%. De ce s-ar porni doar odată cu profesorii? Nu e nici o explicatie, doar ca jurnalistilor si analistilor le place să anticipeze si astfel sunt sedusi de acest tip de argument, cred că participă la crearea viitorului.

Procedeul orchestrării a functionat comandat dar si spontan. Au apărut studii, asa-zis stiintifice, care arătau că elevii din Romania ii impart pe profesori in trei categorii: "gardieni", echilibrati si "slab pregatiti", si spun ca si-ar dori ca dascalii lor sa ii respecte si sa ii inteleaga mai mult. Zeci de articole au avut rolul de a realiza ceea ce in thnicile de manipulare se numesc tehnici de recadrare abuzivă: profesorii perversi, obsedati sexual, profesorui care agreseaza elevii etc.
Un alt procedeu de manipulare afost inventarea de martori externi pentru a oglindi o realitate virtuală . Agentiile de PR si consultantii străini au comandat, pe banii nostri, la două zile dupa ce Președintele a promulgat legea, a o stire ”pe surse” intr-u ziar din Elvetia, preluată apoi și din alte locuri, după care și România a început tratative cu FMI pentru un împrumut de rezistenta la criză. Banca Natională a dezmintit asta, dar semnalul a fost dat si a doua zi ziarele si jurnalele au continuat cu informatii despre viitoarele crize Ungaria sau Bulgaria, tări cu care opinia publică ne compară.

Propagandistic s-a folosit si tehnica asertarii, a decreta argumente, fara cifre, fara explicatii. Vine criza,s-a spus sec, ca si Dumnezeu exista, desi orice guvern este dator să facă rapoarte serioase natiunii, folosind cifre, date, evidențe. Criza venea ca un taifun inevitabil, era un adevar nedemonstrabil, o evidentă, chiar dacă nu se explica cum s-a intamplat, asa deodată. Folosind procedeul transferului s-au folosit voci de economisti sau analisti, niste economisti au fost invitati la Palatul Victoria, dar ei nu au adus nici o explicatie suplimentară asupra efectului cresterii salariilor, nu au venit cu proiectii bugetare, nici măcar cifre, toti repetand doar banalitatea ca va creste inflatia si ne va lovi criza. Specialist in folosirea hiperbolei premierul Tăriceanu a asemuit legea maririi salariilor ca posibilitate de realizare cu o lege a trimiterii romanilor in Cosmos (aici Mircea Geoană ar putea spune doar ca oi s-a furat proiectul ). Purtătorii de mesaj ai guvernantilor au folosit timp de două zile după promulgare, în care guvernul a tăcut, procedeul de manipulare al alegeri trucate. S-a vorbit masiv in presă că se discută trei variante care s-ar afla pe masa guvernului, ca se analizează intens, inclusiv demisia,dar nu a fost decât procedeul negationist al unei ordonante care sa blocheze legea, chiar premierul scăpând porumbelul: niciodată nu s-au gândit la demisie.

Prin tehnica insinuării s-a spus ca nu se va vorbi despre calitatea educatie, fiind un efect de sistem, nu o vină imputabilă dascălilor, dar pâna la urma despre ac est lucru era vorba tot timp, cand se refuza mărirea de salariu. In final, ieri, premierul a lansat undeva la Ploiesti si ideea că profesorii primesc nenumărate sporuri, jurnalistii neavând decât să caute și vor găsi, probabil, venituri mai mari decat cele de peste 35 de milioane de lei vechi ale soferilor liberalilor de la APAPS.

Am putea să continuăm in a descoperi tehnologia de manipulare folosită pentru a-i face rost de dusmani Doamnei invătătoare până mult dincolo de spatiul unui editorial. Dar ti se face lehamite. Parcă intre tancuri si oameni, Guvernul zicea ca alege oamenii ... Obsedați de propaganda împotriva profesorilor, guvernanții au inceput să prezinte o apocalipsă care impinge țara spre criză, inainte chiar ca ramificatiile si dependentele economice de exterior să ne oblige la asta.

Domnului profesor, cu dragoste

Nu creadeam să vină o vreme în care va fi atât de actual un banc cu radio Erevan, in care un roman intreabă cum se pune aceentul corect: prófesor sau profesór. Raspunsul vine ca o condamnare: in Romania nu se pune accentul pe profesor.

Am văzut că in Romania nu este pretuit dascalul când Parlamentul a hotărât mărirea salariilor dascălilor iar Guvernul s-a opus frenetic. Premierul Tăriceanu s-a opus majorării salariilor dascălilor iar pe la televizoare, după doar câteva ore, au apărut zeloși care au atacat intreaga breaslă, aratandu-ne la nesfarsit un pensionar care le vorbea copiilor desprre sex, sau cu o profesoară care s-a filmat făcând streaptease. Ca la comandă profesorul a devenit inamicul public numărul unu. Numai ce se vorbise despre amarâtul lui de salariu si deja criza mondială ne bătea la ușă. Jelania cu lipsa de bani a Premierului nu are nici o justificare atâta timp cât s-au gasit bani pentru imensa mită elecrtorala dată primăriilor, acum, inainte de alegeri. Colegiile baronilor locali sau centrali au fost umplute de bani de campanie, fară destinatii precise.

Nimeni nu s-a uitat că in cazul măririi cu 50% a salariilor era vorba de o crestere care se încadra in bugetul de 6% si nici că ministrul șantierist de la Iași nu cheltuise decât aproape 4% si deja este toamnă tarzie. Politica o devenit că este lipsită de orizont si de proiect, că este doar un joc de politicieni miopi. Guvernantii liberali nu s-au uitat nici măcar in sondaje unde ar putea să vadă că, opunandu-se profesorilor, se opun opiniei a două treimi din propriul electorat.

Apoi Guvernul ajutat de consilierii veniti din tarile calde a hotarât că este mai bine să-i mobilizeze pe alți sindicalisti impotriva dascălilor, ca și cum ei sunt vinovați pentru sărăcia noastră iar bruma noastră de solidaritate si coeziune socială este incă odată făcută praf la actiunile demagogice ale unor politicieni.

Profesorii nu vor face manifestatii dure, nu vor trage cu raba de poarta Guvenului si nici nu pot opri trenurile. Nu au bani să-și plătească talk-showuri si nici nu pot lasă gunoiul neridicat pentru ca sa ne convingă prin mirosuri pestilentiale. Ei se vor retrage spre alte profesii, nu mai suportă umilința si deja, in fiecare an, cateva zeci de mii de oameni din sistem. In timp ce toate tările investesc in educatie, investiția cea mai profitabilă, in România politicienii cu resentimente pentru scoală, trag covoare asfaltice una peste alta, cumpără masini la preț de avioane și nu se gândesc la viitor. Pentru ei investiția inseamnă doar locul de unde se poate lua comisionul sau o modaliatate de a face demagogie electorală.

Programele pe termen scurt ale clasei politice si competitia aberantă retează orice incercare de a gândi viitorul. Profesorii nu-si trimit copiii la studii instrăinătate, așa cum fac politicienii, ei stau legati de scoala noastră, cu tot cu familiile lor și bucuria de a dărui îi ține încă în clasă chiar dacă ar fi trebuit să plece demult. Zidesc in copiii nostri ceea ce le oferim noi, zi de zi. Speranță sau dezgust, bucurie sau tristețe, curaj sau frica de viață.

Sistemul educational românesc este intr-o derivă grozavă. Managementul politicianist, lipsa de curaj a ministrilor, blocarea ideilor de reformă, schimbarile prea dese si fară orizont, ne-au adus aproape de dezastru. Profesorii ar trebui să primească acum cresterea de salarii, dar nu ca un cadou si nici ca o reparatie, ci sub formă de imprumut pentru declansarea schimbării reale. Ei trebuie să accepte că performanta trebuie măsurată si cum ea nu este identică de la un om la altul, nici salariile nu mai pot repeta uniformitatea comunistă. Trebuie să uite că trăiesc in tara spăgii, a nepăsării si privilegiilor, măcar pe timpul când sunt in fata copiilor. Sarcina lor este să sădească in mintea si inimile copiilor nostri un viitor care să nu semene deloc cu prezentul.

După peste douăzeci de ani de profesorat mă trezesc in dimineata in care am cursuri cu o bucurie care îmi taie respiratia. Am trăit cele mai frumoase momente din viata mea la scoală, iar cele mai urâte atunci când m-am indepărtat de ea. Când am ales să mă apuc de meseria de dascăl aveam sufletul luminat de un film prin care se încerca să se mai repare ceva din ruptura rasială. Un film cu Sidney Poitier, ce se chema Domnului profesor, cu dragoste. Un film despre esenta meseriei de dascăl, un film in care un profesor imblinzeste sufletele de barbari ale unor adolescenti dintr-un cartier din Londra. Dar cea mai tare luptă a profesorului de culoare este cea cu un sistem educational idiot, în fata căruia nu are nici o șansă. Acum profesorii români nu se lupta doar cu barbaria innăscută, se luptă si cu salbăticia celor care nu inteleg că scoala este singura noastră sansă de a ieși din acestă fundătură a istoriei. Acum, după vreo douazeci si cinci de ani de amăgire, citesc o recenzie apărută in acea vreme in Monthly Film Bulletin. Scrie acolo că ”filmul aspiră la un realism social justificat de frecventele aluzii la prejudecatile rasiale, la familiile destramate, la clasele cu echipament scolar insuficient si asa mai departe. Dar solutiile pe care le ofera sufera de un optimism facil asemanator celor mai utopice cantece folk. Toti elevii au inimi de aur, toti aspira sa se autoperfectioneze, toti vor ca dl.profesor sa-i aprobe.”

Domnule professor, mă bucur că nu aveam internet in copilărie si am inteles gresit acel film, mai ales că, recunosc, ascultam (din păcate ascult si acum) utopice cântece folk. Si ca un rezultat al proatei educatii facute de filme, recunosc, domnule professor, vreau sa văd dezastrul societății românesti, criza crizelor, adică momentul in care te vei intoarce si dumneata de la casierie cu plicul cu jumatate mai greu. Stiu că tu o să- dai banii pe cărți sau o să-ti cumperi pantofi noi, tu nu vei face ca noi, politicienii, nu o să bei banii viitorului nostru la crâsma istoriei. Cu dragoste ….

Vasile Dancu

U” si CFR. Fotbal pentru minte, inimă și ... literatură.

Dacă englezii au inventat fotbalul, iubirea pentru Universitatea Cluj a inventat poezia care se poate naste din iubirea pentru fotbal: Mamă te iubesc, dar nu ca pe U!. Este cel mai frumos slogan pe care a putut iesi din sufletul mare si chinuit de microbist. Un strigăt dureros si trist, o iubire pe care n-o poate naște decât dejnădejdea. Pentru ca U Cluj este doar iubire, o iubire a unor clujeni insingurați care, de aproape 100 de ani, caută inima orașului crezând că este ingroată sub gazonul de pe Moina. O iubire pentru o echipă romantică pe care toată lumea o cunoaste ca fiind iubitoarea jocului, nu a rezultatului.

De aproape 25 de ani sufăr în tribunele de pe Moina. Am avut momente de fericire, am plecat de multe ori vorbind singur sau dând cu căciula de pămant. Mi-am cărat acolo soția si copii, prietenii si apoi studentii. Am primit, in schimb, exact ceea ce am dus cu mine: visul că, intr-o zi, lucrurile se vor schimba si o să vină o mare performantă.

În anii trecuti a fost ucis un suporter al CFR, anul trecut un cameraman a fost desfigurat de un gest barbar. Sunt semne ale neputinței si ale unei frustrări pe care sepcile rosii au acumulat-o deja de decenii. Atâta iubire si nici un titlu de capioană! E aprope incredibil cum nu simt acolo in iarbă jucătorii plătiți să fie eroi disperarea fanilor, disperarea unui oras care viseaza din totdeauna la o mare victorie.

Stadionul a fost lăsat să se prăbușească . Câtă pasiune in tribună, cât de putină in teren! Jucătorii au fost risipiți in lume și ridică in picioare tribune indepărtate de Ardeal: Păcurar, Florescu, Cocis, Jula, Szekely sau Giurgiu. Neluțu Sabău a incercat să facă ceva dar a fost determinat să plece. Dar cum se poate transmite iubirea dinspre tribuna spre cei cu sufletul in formă de portofel?
Scandalul banilor lui Becalii a intinat istoria clubului. Multi suporteri s-au închis în casa si duminica umblă năuci prin oraș incercând să evite stadionul la ora meciului. Nimeni nu vorbeste, dar toată lumea stie despre tarele unui management care nu a stimulat performanta si nici nu si-a dorit prea mult victoria, cum spunea un cunoscut leitmotiv de pe vreamea ziarului ” Sportul”.

Marti după amiază a fost la Cluj un meci fantastic, un tablou relevant pentru destinul dramatic al acestui oraș. Am stat la Bucuresti circuit pe un fotoliu, langa un aparat de radio si am ascultat transmisia grozavei încleștări. Ultimele meciuri din liga secundă ale Universității m-au indepartat de visul de a vedea vreodată o finala importanta intre U si CFR după care fanii celor două echipe sa danseze imbrătisati pe strazile presarate cu berarii. Așa cum am văzut la Zurich astă vară mii de romanii imbaratisandu-se cu italieni si olandezi.

Mi-am adus aminte de profesorul meu de limba română din liceul de la Nasăud, unul din oamenii care mi-a sădit in suflet pasiunea slefuirii cuvântului. Intr-o iarnă m-a invitat la el acasă ca un fel de premiu pentru câștigarea unui concurs. Cand i-am trecut pragul m-a invitat să-mi arate ceva drag in biblioteca si am înteles că pentru asta eram acolo. Am crezut că este vorba de vreo carte rară sau de vreun volum de versuri păstrat de timidul meu profesor la sertar. Nu, cu mana tremurind mi-a scos dintre cărți o fotografie cu U Cluj, unde el fusese atacant. In seara aceea am renuntat să mai merg la admitere la Universitatea din Bucuresti.

Pe Ion Moina, marti s-au intâlnit sufletul si mintea. ”U” Cluj este suflet 100% iar CFR este ratiune si inteligenta. La CFR ,Paskany si Muresan au luat un proiect de la zero. Au pus totul intr-un proiect făcut cu mintea. Nu au risipit sperantele si visele unora, ci au făcut să vină oamenii spre stadion, au creat vise si sperante acolo unde nu era nimic. Mai bine de jumatate din cei douăzeci de mii de clujeni care umplu stadionul din Gruia acum speră că intr-o zi vor putea să se mute de pe un stadion pe altul, spera ca in fiecare duminică o echipă din orasul lor joacă acasă si ... castigă.

Marti seara un prieten m-a sunat sa-mi spună ce frumos s-a mobilizat ”U” Cluj. După ce echipa pierde acasă cu echipe slabe de liga a doua, de ce reuseste să joace atât de bine cu CFR? Sa fie ura, ea să mobilizeze asemenea energii pierdute? Nu cred, i-am spus, desi cea mai importantă caracteristică a urii este faptul că o avem la indemână. Credem că iubirea ne solicită, ne angajează, ne consuma energia. Dar ne iluzionăm că ura e gratuită. Dar ura nu face copii, cum spune un poet, nici nu va naste vreodată performanță. La sepcile rosii este probabil constiinta decaderii unui vis, a unui vis care se trezeste doar in competiti cu cei mai puternici.

Eterna rivală a Universitatății nu este CFR, cum spun crainicii neinspirati. Rivala este nepăsarea, lipsa de profesionalism, amatorismul, putinatatea de spririt si ambitiile mici ale celor care populeaza in ultimii ani birourile , vestiarele, banca si gazonul. Inima mare a micului Dorinel si părul alb al lui Remus Campeanu inflacareaza iar Clujul. Dar parcă mi-e si frică sa sper.

Dar marti seara fost o finală adevarată de Cupa Romaniei. Universitatea nu a fost invinsă, desi a fost eliminată. U Cluj a câsgtigat această luptă cu propriile slăbiciuni.Insă cred că a invățat că trebuie să viseze mai mult. A fi campion este un proiect unde trebuie pusă multă minte si nu ajunge sa pui doar suflet, nu ajunge caldura care vine dispre sufletele dezgolite ale liceenilor din tribună.

Marti nu au fost trei ceasuri rele, a fost o zi frumoasă in care inima orasului s-a auzit batând sub iarba verde de pe Ioan Moina. A fost a infruntare intre inimă si minte. Pentru două ore, fiinta orasului a fost acolo, pentru două ore orasul a fost intreg.

E o toamna nebun de frumoasă la Cluj, cum zice Horia Badescu. Si un fotbal pentru... minte inimă si literatură. Cântă, zeiță ...

..
cititi articolul pe www.ziuadecj.ro

..

SINDROMUL PINOCCHIO

Despre minciuna din politică se vorbeste de mii de ani. Cu intelegere sau cu viclenie, cu oroare câtedată, dar cele două fenomene au fost mereu puse in legatură. Avem și un tratat intitulat ”Arta minciunii în politică”, tratat din 1733 si atribuit lui Jonathan Swift. Unii contestă paternitatea lui ilustră, dar sunt destule argumente pentru ca acesta să fie considerat autor. In epoca modernă , basmul lui Collodi si personajul Pinocchio au furnizat suportul pentru crearea unui tip caracterial si a unui sindrom de personalitate. In fata multora care analizează basmul dintr-o perspectivă biblică, marele scriitor italian Eduardo Sanguineti spunea că este un text capital al culturii moderne.. Meritul lui Collodi a fost acela de a fi realizat o povestire organică folosind un colaj extraordinar de situaţii deja existente şi cunoscute, Pinocchio este contrariul acelei •groaznice cărţi numite Cuore: aceasta te învaţă numai să plângi, în timp ce basmul cu păpuşa de lemn te învaţă să rîzi şi să te descurci întotdeauna şi în orice situaţie.
Miorita noastră ,venită parcă din paradigma lui Cuore, inima de copil, este străină de poporul căreia i-a fost impusă ca mit fondator, popor care se apropie mai mult de modelul descurcarețului Pinnocchio.

Dacă cineva spune că politicienii mint ori i se zice ca e prost căci a aflat doar acum, sau că este un pleonasm. Minciuna in politică este aproape normală, cred unii analisti. Este normal pentru că politica este pînă la urmă un joc, o convenție. Oamenii îi iubesc și îi votează pe cei care sunt convingători, nu pe cei care sunt sinceri. Spectacolul face parte din politică și odată cu el, in casa politicii, intră și disimularea. O specie asa zisi consultanti politici, izraeliano-romani, care se muta mereu la cei de la putere pentru a-i ajuta să piardă, vorbesc des la televizor exibând un fel de cinism al marketingului politic, facând din smecherie si minciună un fel de esență a politicii. Minciuna e o armă folosita cu inteligență, spun ei, iar cine nu o foloseste este exclus din jocul politic. Poate că minciuna este rentabilă, poate că a spune adevarul ar fi mai puțini pragmatic, in multe situații.

Chiar dacă oamenii știu că sunt mințiți, nu cred că arta de a face politică se poate baza pe minciună. Cred că politica inseamnă, în primul rând, credința în valori și mai ales instictul de a fi solidar cu oamenii din grupul tău de apartenență sau cu un grup aflat în dificultate sau în suferință.

Unii ajung sa facă din minciună un reflex, o a doua natură. Mint așa cum respiră, mint așa cum ar da binețe, dincolo de situația în care se află sau postură. Minciuna începe să devină în politica noastră un poligon de întrecere. După ce in patru ani s-au făcut doar patru kilometri de autostradă, ministrul responsabil spune fără să clipească că in viitorul se vor face 2000 km, plus alte mii de kilometrii de drumuri judetene. Pardon, vine un alt partid, noi vom face mai multi kilometri, în plus noi vom trimite oameni in cosmos. Vom face din România a saptea putere economic din Europa, licitează și premierul, deși in clasamentul competitivițății generale suntem la toate capitolele la coada clasamentului mondial, mult după Burkina Faso si Zimbabwe. Romanii imprastiati prin lume sunt momiti cu 20.000 de euro iar când nimeni nu crede, marele politician pluseaza: 25.000 euro si credite cu dobanda subventionată de stat. La ultimele alegeri câștigatorul Bucurestilor a invins desenand cu mâinile prin aer autostrăzi suspendate peste marile bulevarde și lumea nu a ras deloc, nici măcar nu i-a spus smechereste: hai, bre Sorine, lasă caterinca, noi te votăm oricum pentru că ești smecher de Primaverii. Un micut lider de opoziție spune că va lua fotoliile de sub curul senatorilor propriului partid, după ce le vor fi câștigat chiar prin această gogoasă.

Nu, acestea nu sunt promisiuni, cum ati putea sa credeți, căci in această situație am putea accepta că autorul lor a crezut că se pot face, dar n-a avut condiții, nu a fost lăsat, s-a înșelat etc. Nu este cazul, acestea sunt minciuni spuse cu nerușinare si lipsă de respect .

Un om normal se poate întreba firesc cum poate cineva să își închipuie că ar putea să fie crezut spunând asemenea tâmpenii. Mincinosii din politică iși crează propria realitate, propria lume. Acolo sunt dictatori absoluti si cumulează ministerul Adevarului. Drama celor atinși de sindromul Pinocchio este că povestea lor se termină prost, nu are happy-endul povestii lui Collodi. Mincinoșii mari ai politicii au un trist sfârsit: încep sa creadă ei înșiși în minciunile lor. Se luminează și se uită cu uimire la construcția lor genială. Se cred salvatorii lumii si nu înțeleg de ce, la un moment dat, lumea îi ocolește. Trăiesc drama că sunt mari neînțeleși, generoșii pe care popoarele nu-i merită. Când se va arunca cu roșii după ei se vor crede cristoși rastigniti si doar atunci cand vor fi aruncați cu șuturi in fund de pe scena se va vedea că au fost doar niste păpusi de lemn si cârpă, niste marionete.

.....
www.ziuadecj.ro

TATI, DE CE ŢINEM NOI CU UNGURII DE LA CFR?

Fotbalul este o lume pe care nu putem s-o ignorăm chiar dacă nu suntem îmbolnăviţi de microbul respectiv. Ca un infectat fără posibilitate de vindecare, am urmărit fenomenul CFR Cluj atât ca sociolog, cât şi ca microbist. Un spectacol total şi o lume care nu se reduce la cele 90 de minute de pe gazon, fotbalul crează idoli, zei tangibili care trăiesc ca şi zeii grecilor, nu în cer, ci undeva intre cer si pămant. Seamănă cu noi, îi putem imita, ne putem imbrăca cu haine ca şi ei sau putem să-i urâm.

Când Pele vine din ghetou sau Platini dintr-o familie săracă, aceşti zei alimentează şi ideea că undeva există dreptate, că şi copilul de ţăran sau de muncitor are o şansă să devină bogat sau celebru. Fotbalul crează o lume fictivă care insă nu se desprinde niciodată totalmente de lumea reală. Când Franţa a devenit campioană mondială jurnalistii dar si sociologii francezi au scris că fotbalul a salvat natiunea franceză şi că ea poate redeveni, pornind de aici, o mare putere pe harta geostrategică. După ceva ani, francezii s-au mai dezumflat, dar visul nu era chiar o tâmpenie.

Deşi unii spun că este o ciumă emoţională, psihologii recunosc că fotbalul reuşeste să creeze un simulacru de comunitate, o intoarcere la unitatea pierdută. Suporterii trăiesc adevărate transe de grup şi recrează un fenomen despre care sociologii spun că a dispărut odată cu modernitatea: societatea organică. Adică o comunitate cimentată de o solidaritate organică, nu mecanică, artificială. Brandulul clubului este pentru microbist ceea ce era rudenia sau vecinăntatea, un liant pentru o fraternitate spontană şi puternică. La înscrierea golului bărbaţii participă la un moment emoţional pe cale de diparitie din viata ordinară : cel al confruntarii directe, al luptei de ring şi victoriei obtinute prin confruntare corp la corp. In fine, competiţia din pătratul de iarbă conţine ceva ce a disparut din social, regulile stricte si egalitatea de resurse: 11 contra 11, porti egale, nici un privilegiu. O egalitate de şanse care a disparut de mult din competiţia socială.


Fotbalul ne ţine legaţi de comunitate, regiune sau ţară. Este ultima rădăcină, după ce politicienii şi-au bătut joc de sentimentul national, de sentimentul datoriei civice, iar oamenii de afaceri sunt tentaţi să se uite doar in balanţele economice . Marele merit al fotbalului este că poate fortifica identităţi, poate să adune in jurul terenului energiile psihice risipite ale unei comunităţi.

Identitatea noastră ardeleană este un problematică. A fost mereu contestată dinafară, Bucurestiul sau Budapesta deopotrivă incercţnd s-o tragă spre etnicizare si exclusivism. Ni se recunoşte doar dreptul de a cânta cantece patriotice, orice diferenţă era persiflată sau privită ca o trădare. Voi nu sunteti ardeleni, ci romani, ni se spune nouă invariabil de la Bucuresti. Voi nu sunteţi ardeleni, sunteti unguri, primesc replică maghiarii noştri de la fraţii lor din Budapesta.

Din nefericire, fotbalul ca explozie emoţională nu are doar darul de a amplifica solidaritatea internă, ci are si defectul de a redeschide rănile, acolo unde ele sunt. Aici la Cluj, suntem o comunitate fragmentată, ruptă in două, cu puţine sperante de reface ruptura. Echipa de fotbal construită de Paskani si Muresan a fost privită cu suspiciune. A suferit din cauza centralismului bucureştean. Orice echipă din provincie care face performanţă, sau ameninţă a deveni campioană, este sabotată sistematic de oligarhia coruptă de la Bucuresti. Arbitri au lucrat impotrivă de o manieră sistematică, iar valizele cu bani ale lui Becali a fost privite ca o metodă normală de a ne opri ascensiunea. In plus, profesionistii dezbinării transilvane au adus mereu în memoria publică un episod de acum peste şaizeci de ani: participarea echipei noastre, după dictatul de la Viena, în campionatul Ungariei.

Dar un roman si un ungur care au înlocuit contractul de manageriat cu sentimentul rar al prieteniei, Arpi si Iuliu, au pus in practică un proiect de intreprindere fotbalistică modernă, fără a se sinchisi de manelişti sau lăutarii din media de pe Dâmboviţa. Ne-au adus la început bucuria de a-i bate pe bucureşteni, de a deveni campioni ai ţării şi cea de a ne mandri cu intreprinderea lor, lipsită de sprijin din partea autorităţilor locale. Sunteţi niste ţărănoi, ne-au spus ciobanii de pe Dâmbovita, ungurilor, sunteti finantaţi de masoneria de la Budapesta, cum să fiti arbitrati la Craiova de un ungur?

Tati, de ce ţinem noi cu ungurii de la CFR, a venit intr-o zi să mă întrebe fiul meu, tocmai întors de la grădiniţă.

Miercuri seara, CFR a adus la Cluj primul peisaj european. Un stadion european, un public care nu s-a comportat mioritic şi un rezultat care ne-a facut să fim mândri că suntem ardeleni. Mă uitam in jur si nu-mi venea să cred. O bucurie retinută, parcă ne era fie frică să ne bucurăm prea tare, să nu hăhăim în salonul select al UEFA. Un prieten ceferist se intreba la berea de după : oare astia de la Chelsea nu ne-au lasat cumva? Oare nu a fost o altă intamplare ? Stateam tăcuţi parcă fricosi să nu ne bucuram cu tot sufletul, să nu ni se deschidă operaţia ... După un meci Brazilia – Argentina, terminat cu 0 - 1 pe Maracana, un ziarist inspirat a titrat : 100 000 de morţi pe Maracana. Miercuri seara, in Gruia, au fost peste 20 000 de ardeleni fericiti.

Vine meciul de cupă cu Universitatea Cluj si visul meu de sociolog bolund începe să-mi dea târcoale iar. In jurul unei performante de exceptie, cum este CFR 1907, s-ar putea reclădi pozitiv identitatea clujeană, poate chiar şi cea ardeleană. In fata profesionalismului si exceptionalităţii, oare rănile vechi nu s-ar putea închide? Vom putea oare să scăpăm de stereotipurile pe care ni le insuflă cei care ne dezbină?

Mergând de la stadion spre casă, de mâna cu fiul meu, încerc să-i răspund altfel întrebarii pe care mi-a pus-o acum câteva săptămâni, nu mai încerc să-i explic unde este minciuna. Adrian, tinem cu ungurii de la CFR pentru că noi, clujenii, suntem unguri cu toţii. Că dacă ti-aş zice că suntem ardeleni cine ştie ce intrebări suplimentare mi-ai pune.


.....



citiţi editorialul in http://www.ziuadecj.ro/

Dusmani ai poporului în deșertul politic

Acum că se apropie campania electorală avem parte de un peisaj al unei Românii isterizate de politică. Sefii partidelor se aruncă într-o luptă care ar trebui să dea imaginea unei mini-apocalipse. Strategii de campanie le spun, probabil, că trebuie activați membrii si simpatizanții. Unii mai scoliți cred că este nevoie să se facă demarcări clare de teritoriu si marcaje ideologice. Fiecare idee trebuie marcată cu fierul roșu al ideologiilor, să se știe că este de stânga, de drepta sau de centru. Comunicatorii cu pretenție de spin doctors le spun liderilor că este nevoie ca să se spună povești credibile in care trebuie să apară trei roluri măcar: Dusmanul (Zmeul, adică), Salvatorul (adică partidul sau) si Victima, care este poporul. Oamenii trebuie să știe clar că sunt victime ale adversarului politic și că își datorează partea de fericire acelui Făt Frumos care apare pe ritmurile din We are the champions.

Construirea instituției dusmanului poporului devine astfel cea mai importantă preocupare de precampanie și campanie, suntem într-un proces de directionare a emotiei negative spre adversarii politici. Pentru PNL si Tăriceanu dușmanii poporului sunt foștii colegi de guvernare și peremiștii. Există si un dusman pe care-l infierează mai puțin in public, dar care este considerat indezirabil doar in sedințele de partide: PSDul lui Geoană și Iliescu. Pentru Boc și pedelisti dusmanul poporului este combinatie de penelisti si pesedisti dar mai ales maleficul 322, adevarat 666 al numerologiei politice. Partidul Social Democrat are un dusman ”de moarte”, cum ar zice prezentatoarele de la sport, aflat in combinatia Băsescu -PD-L, dar și un dusman de bun de pus in discursuri, dreapta si guvernul corupt si neperformant al liberalilor.

In toată acestă nebunie si bătaie cu noroi un singur lucru crează contrast prin soliditatea si permanența lui: suferința oamenilor. Ea nu va dispărea niciodată, insă politica si politicienii ar trebuin să caute soluții, să intrebe pe experti ce ar trebui făcut pentru a schimba câte ceva. Dacă politicienii s-ar uita mai atent ar constata că foamea este încă cel mai mare dușman al poporului. Sunt peste trei milioane de români aflați sub limita stabilită pentru un trai decent. Pentru milioane de țărani bătrâni, fără pensie sau cu pensii de batjocură, dusmanii cei mai mari sunt izolarea și singurătatea. Din patru in patru ani primesc cupoane de motorină sau mici stipendii pentru rercoltă, iar la alegerile locale primarul le aruncă cîteva lopeti de balast pe ulitele noroioase. Atât, în rest doar o lungă așteptare a copiilor plecati la oraș sau în Europa. Pentru bătrânii pensionari de la oraș, țintă privilegiată pentru toate partide, pensile mărite sunt repede anulate de creșterile la preturile utilitatilor si produselor de strictă necesitate, iar dusmanii lor principali boala și mizeria, rămân să-i insotească până la cimitir. Profesorul de română sau de matematică nu are timp să se preocupe de dusmanii politicienilor care-l momesc cu creșteri salariale în campanie, căci este invins de rușinea că nu-i ajung banii pentru carti sau o haină mai bună.

Politicienii nu se pot apropia de electorat pentru că au probleme cu identificarea dusmanului poporului. Dusmanii din fictiunea politicienilor nu au nici o legatură cu dusmanii adevarați care-i îngenunchiaza pe români. Solidaritatea ar insemna un razboi impotriva suferintei, saraciei, bolii, singurătății pe care să-l ducem toti, fiecare cu mijloacele lui.

Politica noastră este bolnavă de individualism pentru că nu este in stare sa renunțe la bătaia de stradă nici atunci când ar trebui să încerce a gândi la ceea ce ar trebui să se întâmple în viitorii patru ani. Măcar din patru in patru ani ar trebui ca elita politică să facă efortul de a se lupta cu un dușmanii reali, nonfictivi ai românilor.

Nu poti face nimic acum, îmi spune un bun prieten, journalist de politică, nimeni nu te va urma dacă faci proiecte serioase, stii că politica este circ și spectacol, nu doar la noi. Suntem si prea saraci, nu avem cultură politică iar institutia dusmanilor fictivi este mai eficientă. In plus, din proiectele de cadouri electorale, le mai pică si oamenilor câte ceva.
Trebuie să faci compromisuri pentru a rămâne în luptă, imi spune un politician important, încercând să mă convingă să-mi schimb o decizie. Multi gandesc așa la început, dar trebuie să te adaptezi, să faci compromisuri.

Stiu cum e, am facut și eu compromisuri. Dar compromisul este renuntarea la o valoare pâna mai ieri sfântă pentru noi. Ne resemnăm și începem să ne reconstruim universul fără acea valoare. Lumea noastră devine tot mai săracă in valori, stima de sine este afectată fără să ne dăm seama, intrăm intr-un lanț al slăbiciunilor. Viața noastră se simplifică, adică se goleste, încep să dispară oameni din viața noastră, fiecare prieten pierdut ia cu sine o valoare in care credeam odată. Nu te mai porți intoarce inapoi la viața normală, te influenteaza o culpabilitate si incapacitate de a te uita in urmă, te impinge mereu inainte … Nu stii practic spre ce mergi, dar te chinui să contabilizezi succese sterpe.

Politicienii, captivi in cusca politicii, nu mai au curajul să dea ochii cu viața reală. Nu se pot închipui decât eterni candidați, mereu alesi, totdeauna utili prin experienta deosebită câstigată. Fiu ai compromisului, politicianul roman se isterizează din patru in patru ani in confruntarea, reală sau simulată, cu dusmanul fictiv din alt partid, sau chiar cel din partidul propriu, dar nu are curajul de a se uita inapoi pentru a vedea că dușmanii adevarati i-au nimicit firava sa armată si el marsăluieste tot mai singur prin desertul politic.




editorial in www.qmagazine.ro



.....

MINUNATA LUME VECHE

Înainte de 1989 trãiam o interesantã şi fabuloasã piesã de teatru. O ţarã întreagã simula un comportament de normalitate. Simularea devenise o a doua naturã, la nivelul întregii ţãri, de la cei mici pânã la cei mai mari, toatã lumea participa la o imensã coregrafie.

Oamenii se prefãceau cã muncesc, statul se prefacea cã îi plãteşte. Cei mai înverşunaţi activişti se grãbeau sã mergã acasã pentru a asculta “România liberã” şi cãutau soluţii pentru a-şi trimite odraslele în strãinãtate pentru a scãpa de minunatul nostru învãţãmânt.

Ca într-o piesã din teatrul ionescian, dedublarea cunoştea situaţii pe care nici imaginaţia nu le-ar fi putut nãscoci. Bunãoarã, povestea unui intelectual clujean, intelectual veritabil, nu politruc, este demnã de romanele lui Marquez. îşi trimite versurile la revista literarã unde era cenzor, iar acolo, el, cenzorul, adicã celãlalt, procedeazã conform rolului, adicã îşi cenzureazã propriile versuri, taie, respinge, reformuleazã.

Aplaudam conducãtori despre care ştiam cã sunt semi-analfabeţi, totul era însoţit de un gest de complicitate prin care ceilalţi înţelegeau cã ne-am pãstrat normalitatea, doar cã facem şi noi ce fac toţi, ne prefacem, ne adaptãm, facem ce se spune, dar credem ce ştim noi cã este bine. Credeam cã se poate menţine credinţa chiar dacã la orele de învãţãmânt politic puneam materia în locul sufletului şi pe Marx în locul lui Isus.

Acest ritual straniu ne alunga, totuşi, în multe momente din viaţa adevãratã, spre ficţiune, spre lecturã şi evaziune. Visam fãrã speranţã, citeam cãrţile marilor spirite trãind alãturi de ele existenţe mãrginite doar de limitele imaginaţiei. Politica nu era luatã în serios, cel puţin aşa cred acum, dupã douã decenii, cel puţin aşa îmi amintesc acum. Era un fel de melodie pe care n-o mai aude nimeni, ca muzica de fond dintr-un mall, evenimentele politice veneau cum vine un nou anotimp rece.

îţi iei ciorapi mai groşi, cãciulã şi bocanci, nu ai nici o speranţã decât poate nãdejdea cã o sã ţinã cât mai puţin. în rest, politica era un ritual care cuprindea un lanţ de simulãri şi piese de teatru uneori absurde, dar un circ bun de fãcut glume acasã sau între prieteni.

Principalul ritual era vizita de lucru a tovarãşilor de la Bucureşti. Se plimbau vitele dintr-o fermã în alta la venirea lor, se plantau copaci fãrã rãdãcinã, care se uscau a doua zi. Vizitele de lucru erau presãrate cu indicaţii ce se corectau dupã aceea, regia era serioasã, standardizatã, uşor de replicat şi multiplicat. îmi spunea tata câteodatã, înainte de a fi la un pas de arestare: stai liniştit, bãiete, la noi n-a reuşit nici capitalismul, vom strica sigur şi maşina comunismului, furãm din piese.
La Jucu am vãzut cum renaşte minunata lume veche şi la noi, la Cluj.

Am vãzut cum capitalismul de cea mai înaltã tehnologie se pleacã în faţa virtuţilor minunatei lumi a comunismului simulat. S-a inaugurat, pentru a douã oarã, Fabrica Nokia! Se mai întâmplase o datã, în campania electoralã de la locale, în 11 februarie. Acum venirea tovarãşului premier a reinaugurat-o şi dacã vom avea
un guvern cu PD-L în compoziţie se va mai inaugura o datã, probabil în campania preşedintelui Bãsescu. Nu mai întreb ce s-a întâmplat pe 11.02.2008, când Marius Nicoarã a primit primul telefon şi Emil Boc, al doilea telefon, trebuie ca acum sã cântãm bucuria de pe feţele celor 1.600 de muncitori fericiţi cã domnii capitalişti au venit şi în satul lor.

Nu suntem unici, dar credeam cã suntem mai decenţi. Eu cârcotaşul, va trebui sã îmi cer scuze bucureştenilor pe care i-am criticat cã au reinventat vizitele de lucru sãptãmânale şi televizate ale cuplului Oprescu – Tãriceanu, pentru a vedea ţara cum creşte o capitalã nouã sub soarele rãsãrit datoritã apariţiei Marelui Bãrbat. îmi voi cere scuze şi moldovenilor care inventau des vizite de lucru pentru Bãsescu, Geoanã sau Voiculescu.

în fine, am intrat şi noi in rândul lumii. Semnele întoarcerii sunt mai vechi, cunoaştem regia, încã nu ne-am pierdut reflexele. Baronii locali au devenit un fel de prim-secretari, deasupra partidelor sau a instituţiilor, ei îşi pun deja casca de constructor şi pot conduce oaspetele de la Bucureşti, pot da indicaţii preţioase şi pot sã strige la muncitori în limbaj gros de şantier. Trebuie sã fim vigilenţi, cãci lucrurile se mişcã rapid, trebuie sã rezonãm odatã cu ţara.

Decadenţa capitalistã a artei burgheze patronantã de elementele duşmãnoase de la ICR trebuie eliminatã printr-o decizie a Senatului. Grijã mare la exprimare: în România am rezolvat problema naţionalã, tovarãşii din Harghita şi Covasna pot sã-şi facã referendum pentru Regiunea Autonomã Maghiarã. Dar despre Transilvania sã nu vorbim, Bucureştiul ştie ce face, bãgaţi-le la bulãu pe elementele duşmãnoase care cer descentralizare. Bãtrânii securişti dau deja bobârnace peste nasul CNSAS şi îşi aratã în public sculele de torţionari pe care au fost determinaţi sã le ascundã o viaţã.

La Jucu, într-o frumoasã zi de toamnã arãmie, am primit vizita conducãtorului Guvernului nostru, care va face din România a şaptea putere economicã din Europa. Pe feţele oamenilor se citea fericirea de a trasforma sapa în SIM, şi brazda în cãlimarã. Astãzi poate vom învinge şi votul uninominal, procesul comunismului îl vom transforma în procesul capitalismului şi minunata lume veche va veni înapoi.

în hãrmãlaia istericã a începutului de campanie, mã uit la Observatorul de la televiziunea camaradului Felix şi vãd un reportaj despre vizita de acum trei sãptãmâni a tovarãşului Iliescu în China, un mic eşantion dintr-un lung serial. E bine, viitorul nu ne mai sperie. E o lume pe care o ştim, avem reflexe, avem gesturi pentru a simula totul. Nu trageţi, tovarãşi!

PS. Avertizez pe aceastã cale organele de partid şi de stat cã ziariştii de la ZIUA de CLUJ, în titlul despre inaugurarea de la Nokia, au strecurat o aluzie insidioasã numindu-i “roboţi” pe harnicii muncitori care lucreazã la edificarea capitalismului în regiunea Cluj. Sã fie averizaţi şi puşi sub supraveghere atentã, sunt încã tineri, se pot îndrepta. Onoare muncii!

Vasile Dâncu
mailto:redactie@ziuadecj.ro

ÎNGERI BĂTRÂNI

Nu mă satur să recitesc o povestire a lui Gabriel Garcia Marquez intitulată ”Un domn foarte batrân cu niște aripi enorme”. Este o poveste despre un bătrân cu două mari aripi albe (să-i zicem înger) găsit într-o curte a lui Pelayo polițistul și Elisandei, după o ploaie. Este ținut în coteț cu găinile, devine o atracție de circ, loc de pelerinj pentru bolnavii disperați, stapânii casei reușesc să-și facă o pensiune de pe banii cîștigați de pe urma îngerului ciudat. Este ignorat apoi, pentru că vin atracții de circ mai tari, atenția lumii mutându-se într-o altă parte. Îmi aduc aminte de această povestire aproape în fiecare zi pentru că politica noastră se ocupă, în ani electorali, aproape în exclusivitate de ei batrânii noștri pensionari. Sunt cel mai mare grup social, iar politica românescă a devenit un uriaș circ de păcălire a bătrânilor. Politicienii umblă cu alba neagra printre ei în căutare de voturi. Bătrânii de azi sunt cei pe care s-a sprijinit comunismul pentru a face marile proiecte de sacrificiu social. Postcomunistii reconvertiti se sprijină si ei tot pe voturile lor și dacă nu ar fi atât de trist aș putea scrie că politica romanească de bazează doar pe un marketing adresat senectuții și pe un cleptocratism al proprietății publice. Bieții bătrâni sunt victimele unei atenții direcționate electoral. Stau la cozi infernale pentru medicamente și sunt păcăliți cu mici reduceri electorale, deși au contribuit o viața la fonduri de sănătate si la constructia de fabrici de medicamente. De sărbători fac maraton prin oraș pentru a găsi oase mai ieftine, adidași de porc sau labe de pui. Politicienii, mari iubitori de proverbe și vorbe de duh, au înțeles proverbul cine n-are bătrâni să-și cumpere într-o manieră de marketing electoral: toți vor să-și cumpere batrâni pentru o duminică. Bătrânii sunt inventariați cu grijă acum și sunt duși la vot cu limuzine, ca vitele la abator. S-au inventat organisme politice în partide special pentru bătrâni și eufemisme pentru a-i peria(la PSD se numnesc seniori), iar primarii le dau pișcoturi si diploma celor care implinesc cinzeci de ani de casătorie. ”Oamenii de vârsta a treia merită atenţia şi grija noastră pentru efortul pe care l-au depus în timpul vieţii. O viaţă liniştită, tihnită şi lipsită de griji este esenţială pentru cei care sunt la o vârstă înaintată”, a spus cu îngrijorare bine simulată Primul-ministru Călin Popescu-Tăriceanu, la Baia Mare, unde a participat la Festivalul „Nunta de Aur”. Una din situațiile care m-a convins că trebuie să caut o ieșire din saloanele politicii a fost o ședință în care l-am auzit pe Radu Mazăre cum a explicat reţeta trimfului sau electoral, aceasta fiind „am dat gratis de mâncare la babe o dată pe lună“. „De acum o să le dau de două ori“, iar babele mi-au rămas fidele: „Mă iau babele şi mă aruncă pe sus, ca pe fotbalişti”. Nu am văzut pe niciunul din liderii providențiali prezenți în sală, să aibă vreo mică tresărire de decență și să-l trimită în mă-sa pe cocalarul cu limuzine și gagici. Obsesia măririi pensiilor pe care o flutură toți politicienii este o dovadă de impotență și lipsă de gândire sau imaginație. Din când în când se măresc pensile, cu adevarat. A două zi însă șmecherii capitalismului românesc scumpesc produsele cu creșterea respectivă, iar guvenul mărește prețurile la utilități cel puțin cu procentul creșterii pensiei. De fapt, bieților pensionari li se trec niște bănuți pe sub nas, ei fiind imediat recuperați de sistem. Am participat, ca sociolog, la multe sesiuni ale comisiilor cu relevanță pentru protecția socială din Parlamentul European. Crezi că te afli pe altă planetă când vezi despre ce se discută acolo. În toate țările normale și cu politicieni decenți, scopul ca sfârșitul vieții să se producă într-o manieră demnă este o preocupare serioasă, nu electorală. Se caută mereu formule pentru întărirea autonomiei individuale a persoanei în vârstă și a autodeterminării în materie de mobilitate. Am fost la o conferinta specială privind adaptarea cartierelor, mobilierului urban și transportului public pentru persoanele cu mobilitate redusă. Experții inovează pentru a găsirea unor formule cât mai flexibile pentru reangajarea vârstnicilor, pentru ajutorul la domiciliu sau pentru a înființa rețele de solidaritate socială. Tinerii care nu fac armată participă la aceste rețele, iar bătrânii participă ca voluntari la centre pentru îngrijirea copiilor, creșe, școli sau grădinițe. La noi, cuvântul solidaritate intergenerațională nu are aproape nici un sens, fiecare guvern se plange că sunt prea mulți vârstnici si prea puțini salariați. Nici o urmă de gândire cu premeditare, nici o intenție de a realize cu bună credință politici sociale pentru a rezolva decent acestă problemă. Nivelul de civilizație al unei țări se vede cel mai bine pe chipul bătrânilor. Timpul lasă urme adânci oriunde în lume pe fețele lor, dar ochii nu îmbătrânesc decât de tristețe. Părinții și bunicii noștri sunt niște îngeri bătrâni cu ochii triști. Sunt, cum zice Ana Blandiana într-o poezie: ”Prea trişti pentru bunevestiri/Prea slabi pentru sabia de foc/Se lasă îngropaţi dormitând/Ca nişte seminţe pe care le sameni/Cu durerile reumatice la încheieturile aripelor/Tot mai ascunse-n pământ/Tot mai moşnegi/tot mai oameni”. Îngerul lui Marquez și-a luat zborul într-o dimineață, asta am uitat să vă spun la început. Îngerii batrâni din poezia Anei Blandiana devin pe zi ce trece tot mai oameni. Noi, cei aflați la amiază, într-un individualism criminal, îi ignorăm cu egală răceală și pe cei tineri. Ne vor împinge și ei în cotețul de păsări când ne va veni rândul. Măcar noi, politicieni sau votanții politicienilor de azi, o merităm cu asupra de masură, pentru noi asta va fi o plată corectă. editorial publicat in www.ziuadecj.ro ...

Multi fac inca politica de foame

interviu realizat de Cristian M.Chis pentru http://www.ziare.com/


1. Chiar există Bin Laden?

Cum să nu existe, este real, chiar dacă ar putea să nu fie viu. E chiar mai real decat un pensioner care cade în strada și trece lumea pe lângă el fara să-l ridice cineva. Oamenii sunt personaje pe jumatatea imaginare, iar perceptia este mai tare ca realitatea. Este mai cunoscut decat 99% din laureații premiului Nobel. Avem si nenumărate manele cu Bin Laden, trebuie să existe măcar pentru că noua ordine mondială trebuia să poarte un nume.


2. Cum v-ati pregatit pentru accelerarea particulelor in tunel si de ce vi se pare ca savantii cauta Duhul Sfant? Nu mai bine ar cauta solutii la foamete?


Zic statisticile că aproximativ 24.000 de persoane mor în fiecare zi de foame sau de boli cauzate de foamete. Nu intersează pe nimeni, lumea se preocupă de alte lucruri. Foametea nu are trecere . Marile imperii mor de indigestie, singura consolare a infometatilor poate fi, cum imi spunea tata, prin 1980, că socialismul va muri de foame iar capitalismul de indigestie. Malthus a oferit o explicatie si a trasat o spaima privind cresterea densității. Dacă mor pe zi de foame câti scrie la statistică, pe an inseamnă opt milioane sapte sute saptezeci si sase de mii. Mai mor milioane bune din cauza unor boli care sunt eradicate la cei bogati si asa se obține echilibrul cinic al lumii. Am citit multe carti de geostrategie dar lucrul care mi-l aduc aminte cu tristețe este că dacă fiecare familie de chinezi ar avea frigider s-ar distruge stratul de ozon din cauza freonului.

Nu mă pregătesc pentru sfârșitul catastrofic, acesta ar putea veni ca o eliberare. Mi-e frică doar de sfârsitul dorinței de a trăi, când nu mai visezi, nu mai speri si probabil nici nu mai crezi că merită să lasi o urmă de gând pe hartie pentru ceilalti. Mi-e frică ”să nu mor inainte de moarte”, cum spune Evtusenko in titlul unui roman extraordinar. Mi-e frică de moartea ființei sociale. Incă nu am nici un semn, am planuri pentru 30 de ani, cred utopic in progres si mă zbat să-i conving și pe alții să nu trăiască în genunchi.

Ii las pe savanți să-și ciocnească protonii cât vor, sunt trist doar pentru faptul că noi ne luptăm să distrugem orice formă de cercetare stiințifică pentru ca unii din oligarhii postrevolutionari să privatizeze clădirile sis a fure terenurile.

3. Asta cu foametea ma duce cu gandul la politici sociale, si de aici, la PSD. Cum e in libertate? Sunteti o ciocarlie sau o acvila? Libertatea de-a avea idei fixe - si dvs. ati avut un fix cu reforma social-democratiei – nu pericliteaza procentele?

La noi nu există politici sociale veritabile. Imi pare rau ca guvernantii nu sprijină Institutul de Cercetare a Calitatății Vieții (ICCV). La PSD există oameni care cred sincer că a face politică inseamna să ai grijă de cei neajutorati, am tot respectul pentru acestia, dar politica nu se reduce la asta. Cei mai multi politicieni insă isi aduc aminte de saraci in apropierea campaniilor electorale. Sper să nu se supere oamenii de buna credinta care cred ca mita electorală ajută la ceva, dar sunt titularul unui curs de proiectare si evaluare a politicilor publice la universitate. Politicile sociale se testeaza,, se fac evaluări si scenarii, se implementează, se testează efectele etc. Batalia veritabilă este doar cea pentru claxon: cine spune cel mai convingător poporului ca el este cel care a adus marirea de pensii. Mașina socială si politică în țara noastră își consumă toată energia pentru claxon.

Sunt ciocarlie in momentele lirice, vultur cînd cred că am dreptate , dar mai ales cucuvea. Vorbesc despre sfarșitul unor lucruri si prevestirile mele sau indeplinit.

Ideea fixa cu reformarea PSD este legată de misiunea mea. Colegii m-au votat să mă ocup de strategie si modernizarea partidului, eu ce era să fac? Apoi mai trebuie să ținem cont de un lucru: nu am venit in politică din manastire, dar vin totusi de la Universitatea Babes-Bolyai. Un loc marcat de o normalitate, unde lucrurile nu erau perfecte, dar zilnic ne luptam să schimbăm ceva, să impingem căruța inainte. Nu pot să accept că există oameni care se opun schimbării si mersului înainte, care vor un viitor copiat după trecut. Sunt profesor de comunicare, mă ocup de marketing si relatii publice, nu mi-am dorit niciodată sa mă ocup de ideologie si reforma statului sau a instituțiilor politice. Dar din momentul in care am ajuns la Bucuresti, in urma cu opt ani, am citit sute de carți despre administratie si reforma statului pentru ca să fiu util la un moment dat. Sunt atât de cretin încât lucrez la o carte, provizoriu intitulată Romania urgentă, cu proiecte politice si politici de modernizare a României.


4. Ce e mai greu: sa impingi bolovanul la deal, sa se rostogoleasca si s-o iei de la capat, sau sa incerci sa faci reforma in PSD?

Reforma nu este un lucru complicat. Desi a devenit un cuvânt interzis in PSD, un tabu. Este vorba de eliminarea unor mecanisme de dominare internă prin care vechea gardă bloca evoluția sau schimbarea internă, iar PSD pierdea teren politic. Principalul obiectiv al reformei trebuia să fie următorul: oamenii asa-zisi providentiali nu mai pot tine loc de programme si idei. Creativitatea si competitia trebuie să fie elemental central al vietii de partid, nu venerarea unor lideri. Unul este respectul pentru parintele fondator și alta este greseala de a rămâne la stadiul inițial, pe principiul că el aduce voturi singur. Este gresit mai ales pentru că electoratul se schimbă continuu, iși modifică preferintele, evoluează, caută solutii diferite la probleme.

Reforma este imposibila cat timp nu exista o dorință de a vedea dincolo de intresul personal sau dincolo de interesul de moment al echipei. Sunt sigur că nu va trece mult timp și tot mai mult colegi a să-mi de dreptate. Au inceput déjà să-și dea seama că stoparea reformei s-a făcut in beneficial foarte restrâns al unora.

Unii dintre cei care s-au văzut sefi in urma reformei au blocat evoluția, s-au urcat in pod și au tras scara. La ce le trebuie lor să-și puna funcția in joc, au făcut pace cu Iliescu, cu veche gardă ca să nu mai aiba nici o problema de competitie. Pe măsură ce au apărut si intelegerile cu guvernul PNL si resurse pentru primarii PSD, spaimele legate de CNSAS sau procesdul comunismului, soluția cea mai simplă a fost o solidaritate pentru revenirea la o ordine cunoscută si testată intre 1990 – 1996, un fel de restaurație. Suspendarea de 30 de zile a lui Băsescu a dat sperante, s-a văzut că se poate si de atunci încolo au mai fost ceva reușite, proiectul Oprescu, de exemplu. A reapărut nevoia de unanimitate în fața pericolului Băsescu, apoi s-au gasit deviaționisti (cu rezultate slabe in munca politică) si o gândire simplă de simulat solidaritatea. Din păcate, unii acceptă acestă ordine de moment chiar dacă știu foarte bine că atunci când toti gandesc la fel, nimeni nu gandeste cu adevarat!

5. De ce n-au prins pana la capat ideile Grupului de la Cluj? Porniserati foarte bine cu descentralizarea deciziei in partid, vorbeati la un moment dat despre credibilitate si perceptia publica si pana la urma s-a confirmat principiul “la vremuri noi, tot noi”. Pot fi calarite timpurile?

A fost o izbugnire de luciditate a stangii românești și mai ales a provinciei. A fost si o perioadă de euforie, aproape doi ani în care am visat cu toții si am realizat câteva lucruri . Apoi Mircea Geoană si-a dat seama probabil ca nu poate misca înainte căruța consistent si s-a gândit că poți avea benefici și dacă o lasă să meargă înapoi. Nu-i fac nici un process de intenție căci a incercat, cred că nu a putut iar noi, datorită unui accident, nu l-am putut sprijini destul, l-am lasat singur cu propriile slăbiciuni și lupii urlând în jur.

Sensul principal al reformei era disparitia monopolului Bucurestiului si a unei conduceri pusă prin numire si vot in unanimitate. PSD avea douăzeci si ceva de vicepresedinti din Bucuresti si doi sau trei din tară. Judetele erau parasutate cu clienti politici, nu exista vot intern secret, totul era o variantă imbunatațită a vechiului PCR. Năstase predase conducerea iar noua generație era umilită de revenirea oamenilor vechiului PSDR. Vechea generatie de politicieni este obisnuită cu monopolul resurselor si distribuirea lor cu târâita spre teritoriu. Dar aici PSD cu toti baronii locali reali sau imaginari este un mic incepător fată de Guvernul Tăriceanu. Actualul guvern a dus la perfectiune distribuirea de resurse clientelar, la modul cum distribuie ar putea să stea la putere si zece ani, dacă nu ar fi constitutia care sa ceara alegeri din patru in patru ani. Miza de belire a unor organizatii din Transilvania a fost in principal de a inchide gura privind cererile de descentralizare, fiscală mai ales. Vedeti ca de la legea cadru dată in 2004 de Ioan Rus, trecand prin cea a lui Blaga din 2006, până azi nu s-au facut progrese semnificative. In această ecuatie cea mai mare parte a echipei centrale s-a schimbat, dar unora din colegi li s-a parut mai simplu sa caute vechea stabilitate. După ce ei au ajuns sus de ce să se mai facă alegeri cu vot secret, de ce să mai promovam femei sau tineri adusi dinafară, doar aveau la indemană oamenii de incredere?

Sigur, am făcut si noi unele erori mai ales in identificarea unor oameni care să materializeze ideile noastre, in credinţa ca istoria nu face paşi inapoi si in ideea că, in fond, comunismul a murit, el nefiind niciodată prea implementat la noi.

Am greşit si in modestia de a crede că nu noi trebuie sa ne urcăm la volan după ce am construit maşina. Am idealizat un pic si spiritul solidarităţii ardelene, dincolo de analiza oamenilor concreţi, dar cea mai importantă naivitate a fost cea după care noi, românii, suntem capabili sa participăm la proiecte de echipă fără să fim stimulati individual. Incă multi oamnei fac politică de foame, din interes personal, din dorinţa de impinge inainte o afacere.

Am militat pentru un partid deschis, in care sa vina tineri si intelectuali, o stânga care sa se ocupe de proiecte pe termen lung si care sa fie respectată. Am dorit o stânga care se adresează unor oameni concreţi nu unor scheme ideologice de la începutul secolului XX, denumiri generice: muncitorii, ţăranii, săracii etc. Nu va trece mult si aceste idei vor invinge. Grupul de la Cluj, nu este un mit al presei cum a spus un coleg, ci un nume dat nevoii de schimbare in PSD. Este un vis al majorității încă tăcute. Cei care ne cântă prohodul, sau ne critică, sau se bucură că am fost invinsi greşesc sau se grăbesc. Doar dacă se va demonstra că aceste idei sunt deviaţioniste (faţă de interesul public), supte din deget sau nerealiste (in comparaţie cu evoluţia normala a lucrurilor), doar atunci Grupul de la Cluj a murit. Până atunci, sunt doar încercări de a tine lumea pe loc pentru a maximiza profitul unor grupuri, multe emanate de regia lui decembrie 89.

Numai ideile, oricât de generoase, nu miscă mecanismele ruginite ale politicii. Poti calari timpurile, dacă ai ouă, dar, ca la rodeo, nu poți sta mult în șa.

6. Spuneati ca nici Ion Iliescu n-a fost “dizolvat” in urma rezultatelor obtinute in Transilvania. Dar cum sa dizolvi un personaj care aduce atatea voturi? De ce n-are PSD curajul de-a se rupe de trecut, chiar daca risca sa piarda atata amar de voturi, asumandu-si patru ani de constructie din temelii pentru un viitor glorios?

Gluma cu dizolvarea lui Iliescu a fost serioasă. Am obtinut 86.000 de voturi câd am candidat la Senat, in 2004, cu 20.000 mai mult decât cea mai buna performanță a sa în judetul Cluj. Nu este moral sa dai lectii despre munca politică intr-un loc unde tu însuți nu ai reușit. In rest, Ion Iliescu are locul lui in istoria partidului si eu nu cred că am ce să-i reproșez. Niciunul din liderii de tranzitie din Europa Centrală si de Est nu a avut o asemeanea longevitate politică și aici cred că este una din problemele noastre si un indicator, dacă nu o cauză, a stagnarii. Cred că face ceea ce face cu intentie bună, doar că viziunea dînsului ia in calcul o realitate depasita déjà de evolutia socială. Grav este că este impins in fața, unii se ascund după el, ca si in bancul cu bunicul tinut in geam pentru a lua pensia. Cred că este un om de stanga dar ar fi putut fi chiar actual, dacă ar fi crescut o generatie de tineri care să consolideze o miscare de stanga modernă la noi. Dar jocul la asteptare practicat in ultima vreme si vremelnicele aliante cu oameni compromiși, nu il onorează. E un mit cu ghiotura de voturi voturile aduse, Iliescu are un public dar cei care nu-l voteaza sunt o majoritate covârșitoare. Nu eliminarea lui Iliescu insemna reformă, el putea să rămână in partid, am spus-o de la inceput. Modernizarea insă nu se poate face fără a aduce oameni noi și idei noi.

7. Cum suna teoria compromisului la romani?

Compromisul este considerat la noi un fel esentă a politicii, desi cea mai frumoasă definitie a politicii este ca artă a posibilului. Compromisul însă este o formă de justificare a mizeriilor mai mari sau mai mici. Compromisul este renuntarea la o valoare pâna mai ieri sfântă. Ne resemnăm si incepem sa ne reconstruim universul fără acea valoare. Lumea noastră devine tot mai săracă in valori, stima de sine este afectată fără să ne dăm seama, intram intr-un lanț al slăbicunilor. Ajungem să ne scăldăm in ceea ce numim pragmatism, viața se goleste, incep să dispară oameni din viața noastră, fiecare prieten pierdut ia cu sine o valoare in care credeam odată. Nu te mai porți intoarce inapoi la viața normală, te influenteaza o culpabilitate si incapacitate de a te uita in urmă, in ochii celor dragi, te impinge mereu inainte … Nu stii practic spre ce mergi, dar te chinui să contabilizezi succese sterpe.

Marele compromis al românilor este incercarea de a nu plăti costuri sociale . Lupta noastră pentru reformă in PSD m-a convins că asteptăm ca să facă altii lucrul pentru noi pentru că beneficiile se intind oricum asupra tuturor. Când vin unii la mine si imi spun că nu trebuie să cedăm, să ne luptăm pentru modernizarea partidului le spun că atunci când cineva se lupta să schimbe ceva nu ajunge sa-l aplauzi ci trebuie să-l sprijini, să-l împingi de la spate, să pui umărul, să-i iei o parte din greutate. Fiecare din noi trebuie sa adoptam schimbarea si sa participăm la ea chiar dacă ne afectează. Dacă Ioan Rus devenea Preşedinte al PSD, cum vroiau multi din colegii noştri, problema reformei nu se rezolva de la sine. Rezolvarea presupunea să ne schimbăm fiecare din noi o parte din proastele obiceiuri si reflexe. Colegii noştri ar fi trebuit sa se prindă că este necesar să mergi pâna la capăt, nu poţi face pauze de o bere intre etapele reformei si modernizării. Noi nu puteam si să centram si sa dăm cu capul, aşa cum ne cere câteodată mai ales presa.
Inseamna ca in politica sunt numai indivizi care sunt in stare sa manance rahat si, de la atata exercitiu, percep faptul ca beau parfum de roze?

Nu este chiar așa. In politică, ca intr-o gară, sunt tot felul de oameni. Problema este că li se face un prost instructaj la cobotarea din tren. Politicenii sunt mai degrabă niste tipi dezorientati care alternează stări de spaimă si intentii generoase, cu cele de ticăloșie. Nu cred că procentul de ticăloși este diferit față de cel din populația civilă. Problema este că majoritatea sunt clienții unor stapâni ce domina politica de 20 de ani. In Parlament 90 % din ei pot spune un nume dacă sunt intrebati: Mă, tu omul cui esti? Si-au sacrificat singuri libertatea, speriati de grupul oligarhic din vârf. Apoi au inceput să facă confuzii. Prima este ca au ales prost intre a fi si a avea, identaitatea prin a avea este una falsificată Apoi nu au ințeles că arma principal in politică este sa convingi, nu să intimidezi. Nu stiu că lumea percepe si o estetică politică. Dar cel mai grav este că nu își dau seama că electoratul se formează, ei îl formează, după chipul sau asemanarea lor. Minti electoratul, te minte si el. Migrezi tu de la un partid la altul, trece si el. Nu-ti pasă de țară, își bagă și el picioarele și o taie dincolo.

8. Credeti in teoria ca fiecare natie isi are conducatorii pe care-i merita? Ma chinui de cativa ani sa raspund la intrebarea: romanii sunt tampiti?

Da, sunt convins că nu putem arde etapele si nu poti schimba destinul istoric, decît rareori. Popoarele se cunosc după modul în care își asumă infrîngerile, iar istoria noastră invățată lșa scoală nu consemnează niciuna. Nu sunt tâmpiți, sunt smecheri și nu au avut niciodată ocazia să-și descopere demnitatea, astfel că nu au ce pierde. Nu sunt mândri, sunt doar orgoliosi. Au fost atat de umiliți încât nu mai cred într-un Dumnezeu doar al lor. Cred că Dumnezeu se uită pe vizetă la ei doar duminica si in sarbatori religioase, când sunt pregatiți să-l primească.

Românii au încercat sa păcălească istoria retragandu-se in păduri din fața dușmanului. Nu am construit cetăți si orase căci era pericolul să ni le strice năvălitorii si imperiile ce se luptau pe-aici. Dar acum nu mai avem unde să ne ascundem, acum trebuie să facem ceva, nu putem să scăpăm fără muncă si fara jertfă, cum spunea Eminescu. Nu ne mai putem fofila (ce verb!).

9. Cum suna viitorul pentru Vasile Dâncu? Va bagati picioarele de tot in politica? Ca unii nu vor sa iasa din ea decat cu picioarele inainte.

Viitorul sună a plin. Incerc să am curajul de a mă comporta ca un om normal. Nu imi bag piciorele, dar nici nu ma căsătoresc cu ea, politica. Am ales să schimb terenul de batalie, așa cum eu mi l-am ales și in momentele de deviere de la conformism. O să fac politică mult mai al dracului, Parlamentul nu este singurul loc in care se poate face ceva, nici chiar ultimul loc unde se poate dormi.

In opt ani, am lucrat la grajdurile politici, am spălat si toaletele, am spalat vase, am fost si in salile de bal si in locuri in care s-au luat decizii mari, bune sau rele. Vreau să scriu despre toate acestea, nu vreau să îngrop o cunoastere obtinută cu multă muncă si suferință.

Machiavelli a fost concediat și timp de sapte ani a devenit țăran, s-a retras la țară unde prindea sturzi in capcane si vorbea cu tăietorii de lemne. Si-a terminat acolo Arta razboiului si Principele. Chiar dacă a esuat in marele lui vis de a trezi măretia in sufletul Principelui, perioada de retragere i-a folosit, cel putin pentru fixarea posterității.

Nu vreau să las ceva la mijloc, sunt multi oamniei care mă opresc pe stradă, imi scriu sau imi telefoneaza, unii vin la mine cu proiecte de schimbare a României. Nu cedez, voi face in viitor multe proiecte dar concreteţea lor va fi determinată si de receptivitatea celor din jur. Vrem să lucrez la o serie de rapoarte despre starea naţiunii si mai ales o publicaţie care in mod periodic sa lanseze temele de dezbatere publică pe care le consider necesare pentru ca România sa iasă din stagnare si aceasta cacofonie care tine loc de dezbatere publică si proiecte politice. Vom avea câteva teme urgente: Ce este social-democraţia de tip vest european si cu ce se deosebeşte ea de ceea ce avem acum? Ce trebuie să facem ca urgente pentru ca România sa ia, din mers, ritmul Europei? Ce se întâmpla in Transilvania din perspectiva descentralizării si relaţiei cu Centrul? Starea identitatii si solidarităţii ardelene. Cat de realiste sunt si ce lipsuri au strategiile regiunilor de dezvoltarea din zona noastră? Ma interesează si mecanismele prin care statul român îsi poate încă păstra anumite prerogative absolut necesare, zone in care se încearcă a fi înlocuit de reţele de corupţie sau grupuri de interese nelegitime. Studiem mecanisme de inovaţie politică si modul in care think tankurile pot schimba starea de lucruri.

Am 46 de ani si stau pe marginea râului, unde vorba lui Sun Tze, dacă ai rabdare, cadavrul duşmanului tău nu va întârzia să apară, plutind la vale. Parcă déjà se vede ceva in zare. Scriu, citesc, conduc proiectele de cercetare ale doctoranzilor mei, voi face cercetarri de opinie si de branding, voi avea timp mai mult să scriu in presa scrisă si să să apar in emisiuni regulate de analiză politică

10. Ce blat ati fi in stare sa faceti cu PDL? Dar cu PNL?

Un blat pentru pizza. Serios vorbind, intre partide politice romanesti trebuie să apară contracte police, nu alianțe sau târguri de doi lei. Dacă aș fi un dictator, un tiran luminat, as cere 100 de CV de la PSD, o sută de la PNL si tot atatea de la PDL. Aș alege pe bază de proiect 50 dintre ei pentru a face un guvern al schimbării și partidele le-aș invita să facem niste contracte politice de respectare a unor principiii si proiecte concrete. Nu cred că principiile ce stau la baza aliantelor de acum au ceva comun cu interesul public sau cel national.

11. V-ar plăcea sa fiti Elena Udrea?

Nu mi-ar plăcea să fiu femeie. O cunosc pe Elena Udrea si pe sotul ei si nu împărtășesc linsajul misogin al barbatilor din politică la adresa femeilor. Politica noastra merge prost dar nu din cauza Elenei Udrea. Să fim seriosi! Mona Musca a fost informatoare si acum e tarata prin procese, iar miile de securisti bărbați sunt absolut ok. Noi avem o problemă cu bărbații din politică, femeile fac si ele ce pot. Ce proiecte politice isi asuma barbații? Aproape niciunul. Ar trebui măcar să ne asumăm proiectul de a da femeilor pe mana proiectele familiei, sanatății, educatiei. Dar pentru a intra femeile in politică, trebuie să iasă nevestele politicienilor.


12. Ne uitam la povestea Traian Basescu – “un copil timid”. Dvs. ce-ati fi facut?

Nu mi-aș lasa copii, sotia sau neamurile să se amestece in ciorba mea politică. In locul lui Traian Băsescu le-aș fi dat niste șuturi în fund unor femei de la PD care au tot impins-o in față pe fata președintelui, pentru propria lor devenire. Cocoloșirea copiilor de șef este, in partide, o modalitate de a avansa pentru unii. Fata lui Traian Basescu nu este un copil, decât pentru părinți, dar ea nu are ce sa caute într-o funcție de partid, chiar daca ar fi desteaptă ca Einstein. Ar fi contestată oricum. Acesta este lucrul pe care nu-l inteleg la Traian Basescu, de ce nu pune capăt carierei politice a fetei sale cu fermitatea care o arată cu alții. A câștigat până acum printr-o strategie inteligentă de diferentiere fața de ceilalți politicieni, in tot ce a făcut, dar aceasta vulnerabilitate il va măcina.

13. Ce fel de persoană este Traian Basescu?

A vorbit decent despre noi, cei de la Cluj, si asta ne-a făcut mulți dusmani în partid. Când eram ministru mi-a tras cea mai strasnică injurătură, iar eu am spus despre Domnia sa, in direct la Realitatea Tv, un lucru absolut badărănesc. Nu il cunosc pe Presedinte, dar vreau însă să fiu sincer, mai ales că nici nu pot să injur la comandă.

Regasesc la presedinte o slăbiciune a mea: predilecția pentru lupta cu orice preț, chiar dacă ești singur și ceilalalți sunt mai mulți. Este o caracteristică a celor timizi, care se rușinează să fugă din fata pericolului. Nu intotdeauna este bine, uneori o iei in barbă. Câtedată dă cu pumnul prea repede, ca să fie primul, desi dacă ar astepta, adversarul de carton s-ar prabuși singur, de frică. A ales să se bazeze pe popor și asta este ca si mersul pe nisipuri miscătoare. Dacă ar fi ales să se bazeze pe rețelele unor fosti tovarăși și pretini i-ar fi fost un pic mai simplu, chiar dacă nu și mai moral. A inceput mai multe razboaie si trebuie ca, până la final, să caștige măcar unul dintre ele. Alege calea cea mai grea si nu se prea gândește să caute aliați, este obisnuit să facă totul singur, cu mâna lui. Probabil că vaporul nu se conducea prin lungi deliberări democratice. Partidul Democrat-Liberal îi va atârna tot mai greu de gat. Dacă a stiut de targul cu Vadim inseamna ca a cedat un moment logicii de partid si aici nu poate decât să piardă, aici adversrii lui sunt mai tari. Cred că infiorat sincer la vederea imensitatii santierului care este România și in biroul de la Cotroceni se simte destul de singur. Umblă cu pungi de mere printre cumpărătorii de la Carrefour Orhideea pentru că acolo se simte mai in largul său decât in politică, cred că tânjește după o viață simplă. In locul Domniei sale m-ar ingrozi imaginea lui Emil Constantinescu, presedintele care s-a declarat invins de Securitate, la final.

14. Prin urmare, unde e Bin Laden?

Este personificarea Raului din raiul capitalist. Deci este peste tot, dar mai ales in fiecare dintre noi. E dusmanul invizibil si trebuie să-l tratam ca si păcatul originar. Sa fim cu ochii in patru căci este este peste tot. Când nu producem ceva pentru stapânii nostri, când hulim sau ne bântuie idei egalitariste sau elemente de mandrie natională retrogradă, bin ladenul din noi își face simțită prezența. Sa-l combatem tovarăsi, sa-l lovim cu săgeata de lemn, cum ne îndemna demul bătrînul baladist Stefan Augustin Doinaș.

OSTATICI AI PARTIDULUI

Ascult cu interes povestirile oamenilor despre cum au devenit membri de partid. Multi au visat sa participe la o lume nouă, au vrut să pună umărul. Pe cei mai mulți i-a adus la partid altcineva, un om de încerdere, un prieten, o rudă, un șef. Unii s-au inscris in partide fiindu-le frică de viitor, gândind că în lumea asta trebuie să ai pe cineva, cineva trebuie să te apere la nevoie. Am intalnit si multi oameni care s-au inscris din revoltă sau pentru o nedreptate care li s-a întâmplat. O parte, desi nu o recunosc, au vrut să fenteze competiția socială (care si-așa nu e dreaptă), să obtină o functie, un post in administrație, să facă mai mulți bani. Sunt si unii care au fost obligati să se bage ca să-și protejeze afacerile sau funcțiile obținute prin muncă si profesie.

Când ne uităm de aproape vedem că 99% din membri de partid nu vor ajunge niciodată consilieri, parlamentari sau ministri. Vor avea mereu obligații: să cotizeze, să meargă la sedințe nesfîrșite, să mergă îmbracați în culorile partidului în campanie, să facă propagandă. Sefii lor de la partid vorbesc despre el cu apelativul ”membru”, cu referire vulgară la scîrbavnicul mădular. Sunt criticați și umiliti la sedinte, de foarte putine ori au dreptul să vorbească. Când vor să spună ceva critic, pot critica doar adversarii.

In schimb, fără a mușca din tortul puterii, vor trebui să gestioneze cotidian damnarea publică. El, ca membru de partid, este considerat ca fiind partizan, deci are o gândire bolnavă de ideologie, contaminată. Ca si cum ar trebui mari procese cognitive pentru a aprecia cât de greu trăiești, cum circuli prin oras, dacă îți ajung banii. Penelistul, pesedistul sau pedelistul inregimentat devine automat excrocul ce fură țara, nesimțitul care fuge de justiție, porcul ce se tăvăleste prin grădina de trandafiri a patriei.

Are insă o boală pe care o resimte de la inceput și si de care unii nu se vindecă până la capăt: sindromul Stokholm. Este un ostatic care iși iubeste călăii, sefii lui de partid, mai mari sau mai mici. Este un ostatic in toate sensurile și foarte greu găsește resorturi să încerce a se rupe din acestă condiție. In perioadele de conflict pe care le-am avut in ultimii ani cu conducerea de la București a PSD m-au contactat mii de oameni prin mail, telefoane, oprprindu-mă pe stradă sau tragându-mă deoparte la multele noastre congrese pentru a mă felicita si a spune că, subiectiv, sunt alături de mine. Doar atât pot ei, respect si solidaritate de departe. Dacă toți acesti oameni nu ar fi fost ostatici și ar fi avut resorturi să-și manifeste libertatea, se putea schimba un întreg regim politic, nu doar niste amărite de hatărâri ale partidului sau unii dintr-o conducere fără de har.

Membrul de partid este un ostatic pentru că altfel nu s-ar putea lăsa târât intr-un act de imbecilitate cosmică, cum a fost ultimul protest al Partidului Conservator fata de experimentele CERN. Să mergi să protestezi in fata ambasadelor, ca profesor de fizică sau chimie, impotriva unui experiment știinșțific doar vei mai sensibiliza pe niste bieti rătăciți, speriaţi de sfârșitul lumii, este o dramă pe care nu o poți explica decât prin lipsirea totală de orice libertate.

Ostatic fiind, nici pesedistul nu face nimic in fața unui lucru care il revoltă dincolo de orice limită. Trădarea PUR i-a trimis pentru patru ani in opozitie si a asistat la jurămintele tututur că niciodată nu vor mai tracta partidul lui Voiculescu spre Parlament. Si acum, de la Bucuresti, primește sarcini de a se pregati să cedeze locuri pentru cine știe ce parașutati politici, sau să poarte din usă in ușă portretele unor foști adversari, doar pentru că niste băieți din conducere au nevoie de ciutacii sau cristoii lui Felix.

Nu poti face nimic, imi spune un prieten, muncitor la o firmă de cablu, ostatic si el la PNL? Dacă aș pune că Guvernul a facut doar 5 kilometri de autostradă, că e totusi putin pentru patru ani, aș fi indemnat să tac de șefi și colegi, oricum și ei știu asta. Ce vină am eu, spune el colegilor de serviciu când il critică, puteam eu să schimb acest ritm?

Ostatic este și pedelistul care a trebuit să nu crâcnescă atunci când niste peneliști, colegi de campanie, au venit să acupe pozitii in partidul său și acum trebuie să asiste cum echipa de aventurieri, venită fără de bagaje și merinde, se luptă să ia pozitii in fata pediștilor vechi, care s-au luptat cu Iliescu sau Constantinescu. El trebuie să tacă si o să tacă, cu siguranță, chiar dacă aceștia vor reuși.

Ostaticului politic i se cere mereu să urască oameni care nu i-au făcut nimic și pe care doar i-a vazut la televizor. Este trimis să vorbească oamenilor despre niste așa zise programe politice care pentru el si ai lui, nu au nici o logică, înșiruiri de promisiuni.

Când dumneavoastră, cei fără de partid, vă simțiti trădați de politicieni, înșelați în speranța că lucrurile merg spre mai bine, gândiți-vă că există pe lume cineva care sunt într-o situație mai proastă: membrul simplu de partid. Nu este liber să protesteze, este singur, nu are nici un sprijin din partea societății civile, este privit strâmb de dumneavoastră, fericiții independenți. Poate că s-a năruit și singurul lui sprijin: visul că lumea poate să fie schimbată în bine, iar el poate face ceva pentru asta. Plăteşte destul pentru această naivitate și încă ar mai putea face un lucru pe care nu-l pot face cei independenti, să schimbe clasa politică.

Au rămas puțini, doar unul dintr-o sută de clujeni mai este membrul vreunui partid. Dar dacă toți oamenii înscriși în partide ar vorbi, protestul lor ar putea darâma scena subredă a politicii românești. Schimbarea se poate face doar acolo, in interior, restul e iluzie. Poate nici n-ar trebui să vorbească, doar să fluiere, profilactic, cinci minute la fiecare sedință de partid.


...

editorial publicat in www.ziuadecj.ro