(Despre cum nu seamana Madridul cu Clujul)Am primit un semnal discret de remember de la citynews.ro din Cluj, la Madrid, dupa o noapte in care am scris continuu in camera de hotel din Piata Castilla, comoda si usor de transformat in birou. Eram oarecum obosit si dornic sa privesc orasul ca un spectator detasat. Nu era prima data cand treceam prin Madrid, dar acum aveam aparatul de foto cu mine si m-am gandit sa caut romani. Semnalul tinerilor mei prieteni clujeni mi-a dat inca o sarcina, haide sa vedem ce asemanari as putea sa gasesc intre cele doua orase.
Am hoinarit cateva ore cautand figuri, ascultand cu ureche ascutita ce vorbeau dar mai nales muzicala spaniola vorbita in zeci de dialecte. M-am uitat direct la figurile oamenilor, am incercat sa compar femeile noastre cu spanioloaicele astea micute (si obosite cum spune Beigbeder in ultimul lui roman). Toata dupa masa nu am intalnit nici macar un barbat care sa treaca de 1.90 de centimetri, astfel ca aveam si o ciudata perspectiva de sus, ca un foisor miscator care se muta de ici colo prin furnicarul madrilen. Am tot cautat sa ghicesc in miscarea buzelor unora mai albi ceva cuvinte romanesti dar ... am auzit asa ceva mult mai tarziu.
Primul lucru care m-a socat a fost naturaletea cu care oamenii intrau in contact vizual cu mine. Lucru rar chiar si in alte orase europene, madrilenii comunica cu deschidere din priviri cu toti cei care le ies in cale. Desi au trecut prin razboaie civile si tot felul de alte cruzimi si, regulat, prin atentate distrugatoare, oamenii acestui oras nu sunt infricosati. Nu se uita disperati in stanga si dreapta doar, doar vor descoperi un teriorist, cum fac locuitorii Londrei. Nu se impacienteaza daca un strain se apropie si-i intreaba ceva intr-o limba pe care nu o cunosc cum se inatampla uneori in vreun oras german sau austriac. M-am plasat ca japonezul pe un traseu turistic de facut cu metroul si am inteles cum se apara majoritatea madrilenilor de frica: multi dintre ei aveau carti in maini. Nu ghiduri turistice si nici romane politiste sau horor, carti de beletristica serioasa, eseuri si chiar filosofie. M-am apropiat obraznic de mai multi ca sa vad autorul si titlul si ei nu s-au ferit, imi zambeau larg si se ofereau sa-mi spuna ceva despre carte. Din pacate putini stiu engleza sau franceza, iar spaniola mea este saraca datorita fotbalului pe care-l jucam cand aveam ore la filo, in studentie.
Mi-am adus aminte despre un text al meu despre spaimele clujenilor. Am primit zeci de telefoane si sute de mailuri de confirmare, am facut si o emisiune maraton de televiziune despre asta. Vorbeam acolo despre spaimele celor venit in timpul industrializarii fortate care dupa 1900 erau paralizati de frica de a nu fi dati afara din oras. Lipsa locurilor de munca si framantarile haosului tranzitiei nu aveau cum sa le inteleaga decat ca o incercare indreptata impotriva lor. Atunci spaima lor a primit un raspuns si o explicatie, valabila mai bine de un deceniu: de vina sunt ungurii care vor sa ne ia Transilvania. La fiecare 15 martie, echipe de zgomote incercau sa trezeasca aceste spaime si reuseau, chiar daca maghiarii erau greu de mobilizat, greu de scos din mutenia lor de un secol. Intre biserici si credinciosii lor s-au tras garduri grele. Intre maghiari si romani s-au construit cazemate de hartie si celuloid.
Si Emil Boc a folosit o sperietoare a sistemului ticalosit, neocomunismului sau partidului stat. A castigat pina la urma cu ajutorul peremistilor, caci oamenii isi recunosteau cel mai usor frica. Le era familiara, traisera deja cu ea de 15 ani. Frica unora de altii in Cluj este paradoxala, caci aici nu au fost violente intre locuitori, nici macar in timpul razboaielor. Toata istoria lui Clujul a fost un oras linistit nu ba cunoscut macelurisau atentate, chiar si perioada ocupatiei horthiste a fost linistita la Cluj. Si totusi, inca imi staruie in minte imaginea unor batrani unguri din Grigorescu care am venit la o adunare electorala a UDMR,unde eram si eu cu Ioan Rus, si carora nu le venea sa creada ce au auzit despre armonie si comunicare romano-maghiara: Adica, domnule Dincu, a zis o batranica cu ochi albastri, dumneavoastra nu vreti ca noi ungurii sa parasim acest oras. Deci, putem ramane? Am vazut-o plangand si imi pare rau atunci ca mi-a fost rusine sa plang si eu, barbateste oprindu-mi lacrimile in gat.
Romanilor inca le este frica de unguri, iar ungurilor le este frica de romani. Celor care sunt clujeni de trei generatii le este frica de hoarda de tarani ce vin peste ei, ortodocsii se tem ca greco-catolicilor isi pot lua bisericile inapoi, universitatile se ascund unele de altele si nu pot crea un spatiu academic comun de manifestare, iubitorii lui U Cluj se tem ca rivalii lor de la CFR vor deveni campioni, toti se tem ca securitatea (sau securitatile) inca ii mai urmaresc.
Ar trebui sa vina cineva care sa nu-i mai sperie pe clujeni, sa nu le mai zgandareasca vechile rani. Poate cineva care sa vrea sa-i conduca cinstit, vorbindu-le despre cate mai au de facut impreuna, despre cum trebuie sa se ingrijeasca fiecare de vecinul si aproapele sau, despre cum sa se salute in fiecare dimineata unii pe altii si cum sa nu-si bata reciproc in calorifere.
Pe madrileni poate ca violenta extrema i-a lecuit de frica. Sau poate cartile acelea pe care le poarta in maini peste tot le dau o alta viziune asupra vietii, poate ca, vorba batranului meu dascal de filosofie: aceasta disciplina, baiete, te ajuta sa te pregatesti pentru moarte. Bine, bine, profesore, am doar 18 ani i-am spus eu! Stiu, stiu mi-a spus profesorul meu, dar daca lasi frica sa-ti intre in oase, atunci mori in fiecare zi cate putin. Mi-am adus aminte astfel de profesorul meu de filosofie, Grigore Gazdac, la Madrid, intr-o seara aramie de noiembrie in timp ce constatam care este privinta in care Clujul nu seamana deloc cu capitala Spaniei.
Madrid 7 nov 2007
publicat in CITY NEWS CLUJ, 9 nov 2007
Cititi
www.citynews.ro