ROMANIA - societate cu incredere limitată

Multe lucruri ne plăcea să le credem despre noi, românii, bucăti de identitate pozitivă, povesti si mituri despre stramosi si trecutul luminos in care s-a plamadit poporul si fiinta noastră culturală. Suntem suflete mari de ospitalieri, iubim strainii, suntem muncitori, suntem cinstitii istoriei si saraci pentru ca nu avem noroc ca alte neamuri. Am rămas să păzim crestinătatea europeană, am fost singuri impotriva tuturor, ne-am iubit neamul si țara dintotdeauna. Istoria învățată la școală ne-a consolidat aceste povesti identitare, fiecare popor procedând la fel in aproape doua secole de constructie a națiunilor și a statelor-națiune.

Si noi am trecut prin acestă fază, iar perioada comunistă chiar a accentuat mult acest proces. In euforia construcției omului nou și megalomania lui Ceausescu, mulți români au crezut că suntem o natiune mare și o țară cu viitor de aur. Succesele sportivilor de la Olimpiade, unde ne plasam, de regula, in primele zece natiuni, îmi conferea mie, personal, in adolescenta, sentimentul că această țară este una din națiunile cu un potential care nu se poate valorifica doar datorita dictaturii. După revoluție, eu și alții din generația mea, am descoperit că tocmai dictatura reusea să ne dea senzatia sau chiar să adune resursele in asa fel încât să fim undeva la inceputul clasamentelor modiale, in unele domenii. Si nu era doar propaganda care crea aceasta senzatie, era vorba si de o atitudine fata de Ceausescu si Romania cultivată in Occident privind rezistenta noastra la presiunea Uniunii Sovietice, dar succesele sportive si chiar culturale se datorau organizarii la scara de masa a unor tipuri de activitati.

Exceptionalitatea românească era un sentiment destul de răspândit în populație, păcat că nu avem sondaje din acea vreme pentru a putea face comparații și dinamici. Cert este că după 1990 și ”prefacerile” care au urmat (ca să folosesc un termen deja consacrat de propaganda comunistă) Romania si-a pierdut din încredere, iar romanii din optimismul debordant.

Astazi după douăzeci de ani de destin second hand Romania pare devastată de neîncredere. Milioane de oameni au parasit Romania si suportă tragedia migratiei. Mulți nu se vor mai intoarce niciodată, mulți deja formează o majoritate care votează radical diferit decât cei din țară. După castigarea alegerilor de către Traian Băsescu, romanii dinăuntru nu au privit cu ochi buni diaspora care a votat masiv pentru presedinte, multi propunând să le luam dreptul la vot pentru că nu ”manâncă salam cu soia”, cum s-ar fi spus dacă eram imediat după revoluție.

Sărăcia instaurată rapid si diferentierea socială care a inceput să apară nu puteau decît să producă o serie de efecte negative. Cei care au pierdut competitia încep să-și explice rămânerea în urmă prin faptul că acei care au reusit au facut-o prin coruptie, relatii sau noroc.(peste 80% dintre romani credeau asta anul trecut, când am făcut un sondaj pe acestă temă).

Isi pierd increderea in instituții chiar dacă asteaptă încă statul care să vină să-i salveze. Dar in primul rând își pierd increderea in ceilalți oameni. Neîncrederea devine o adevarată ciumă emotională, provocând, în fond, un fel de desocialializare. Românii se repliază nevrotic spre familie, fenomen minunat privit din punct de vedere moral, sociologic insemnând insemnând un indicator de enclavizare si neparticipare socială. Ceilalti devin ”infernul”, cum spunea Sartre, un semen la prima intalnire beneficiind de o incredere de doar 6%, 66% dintre noi suspicionându-i pe ceilalti că vor doar sa profite de pe urma noastră. In conditiile în care nici relatia de vecinatate nu trece un sfert din populatie ca incredere, altădată criteriu de organizare si solidaritate comunitară si socială, la fel de important ca si rudenia si legatura de sânge, este clar că egoismul se accentuează, iar neicrederea nu poate produce decât tot neincredere. Neincredrea se apropie încet, încet de intoleranță și mai ales de greutatea asocierii pentru actiune comună. Sindicatele si-au pierdut credibilitatea iar organizatiile nonguvernamentalr nu mai sunt ce au fost în anii 90. Oamenii si-au pierdut și încrederea în sine și asta face să se apere izolându-se de ceilalți. Politicienii au făcut tot ce au făcut ca să separe oamenii după cat mai multe criterii, inafara celor mostenite: două sau mai multe Romanii, poporul si ceilalți, nesimtiții si victimele inocente ale nesimțiților, desteptii oraselor ce voteaza cu democratie si prosti ce votează cu neo si cripto etc.

Parcă am pârjolit grînile și am otrâvit fântânile in fața unui inamic care nu mai venea, dar noi eram pregatiți de luptă. Ca și în evul mediu acesta tehnică de autodistrugere este absolut ineficientă. N-o sa inteleg niciodata de ce sa otravesti fântanile cand erau râuri nepoluate din care dusmanii puteau bea apă și nici nici de ce sa ardem holdele pentru ca oricum dusmanii nu erau aici ca să secere, să uște graul si apoi sa-l faca paine sau clatite, ar fi insemnat să se mute la noi. Un razboi româno-român a inceput să se dezvolte tacit, cu izbugniri in campanii electorale sau în conflicte.

Analizând rezultatele acestui studiu am inceput să caut pe internet ceva comparații, alte studii sociologice, pentru ca să văd unde ne plasăm. Nu am ajuns prea departe pentru ca am dat, intamplator, de un document despre care tot auzisem dar nu l-am vazut niciodată in manualele de istorie. Imaginea servetelului celebru prin care, la Ialta, Stalin si Churchill au împărțit lumea noastră. Am rămas șocat și am oprit orice căutare.





Am sentimentul puternic că acesta este actul de nastere pentru noua Românie, cea de acum. Destinul unei părți importante din natiunile civilizate ale lumii tranșate pe colțuri de mese. România increderii limitate este copilul născut din acel viol. Putem să ne uităm in graficele analizei IRES ca intr-o oglindă. Suspiciunea și neincrederea, lipsa solidarității cu celălalt dau imaginea unei populatii, nu a unei națiuni. O colectie de indivizi singuri, speriați de viitor, incapabili să se identifice cu proiecte comune, incapabili să se gandească la viitor fără a scoate cuțitul, incapabili să viseze la viață normală.


cititi sondajul IRES: BAROMETRUL INCREDERII ROMANILOR
pe www.ires.com.ro

Un imens scandal sexual

Ieri, colegul meu de rubrică de la Ziua de Cluj, Adrian Damiean Groza, un tânar jurnalist de exceptie, a scris un editorial pe o temă gravă, cea a disolutiei statului român, a dezinstituționalizării. Un editorial serios, scris cu mult talent si implicare. M-am uitat in timpul zilei de câteva ori pe siteul ziarului să văd dacă acest articol este vizitat de cititorii inteligenti de pe net. Mi-a venit să nu mai scriu editorialul de azi. Lumea nu se inghesuia să aleagă textul, desi avea un titlu frumos, o parafraza după Musil. Un articol despre o televiziune din Chinteni avea de 5 ori mai multe , unul despre ieftiniri era de 15 ori mai citit, iar unul cu panseurile lui Trombetta avea de 3 ori mai multe accesări. Totalmente nedrept, chiar nu sunt interesati oamenii de ceea ce li se intamplă? Este statul atât de devalorizat ideologic de bătălia politică a ultimelor două decenii. Acum când statele sunt singurul actor social aflat in luptă cu criza economia mondială , nu pare important un subiect care priveste viata noastră?

Trăim drama că statul are o imagine atât de deformată la noi încât paradoxul este urmatorul: cei care au clase putine si inteleg fragmantar, sunt mai batrani, au in schimb o viziune mai progresistă, fără să stie, iar cei destepti au fost intoxicati cu ideologii care-i fac victimele unui neoliberalism vulgar si falimentar, sunt retrograzi fără să-și dea seama.

Am văzut cu totii că statul nu este un bun organizator in economie, sigur că nu trebuie sa aibă nici dreptul de a se a se atinge de proprietatea privată, decat in situatii de forta majoră, dar experienta noastră cu un comunism sovietic, adus cu forta intr-o țară rurală, nu este totul. Si eu mă enervez când văd politicieni de stânga, venerabili cu studii la Moscova, care spun că vedem deja cum invinge stânga, statul recâștiga teren, cum socialismul invinge. Să fim serioși, a fost vorba de incă o gaură pe care capitalistii au dat-o in buzunarele goale ale amărâtilor, statul a mai platit odată cu banii nostri insuportabila lui slăbiciune.

Nu statul corupt, gestionat de baronii locali ce stau cu ulcica la conductele pe care circulă banul public, nu acesta este statul care avem nevoie pentru o societate modernă si inclusivă, ci un stat rational care se ocupă de supravegherea legalitatii, care este corect cu toti contribuabili, care asigură justitie, educatie si ingrijire medicală. Instituțiile statului ar trebui să se ocupe de majoritatea domeniilor sociale: să regleze, să supravegheze, să ofere servicii.

Statul trebuie sa fie mai mult decat un arbitru, nu doar un paznic , ar trebui să fie cel care gândeste strategic dezvoltarea tării, echilibrează investitiile, caută resurse, inclusiv private, se ocupă de cercetarea fundamentală, de cultură si chiar de apărarea acestei țări. Sau putem crede că suntem o natiune fericită, fără dusmani, fără nimic de furat, fără interese contrare cu ale altora, fără competitori? Lucrând in Guvernul Romaniei am cunoscut administratii ale altor state care aveau sute de sociologi care studiau continuu ce se intamplă, ce trebuie facut in politicile publice, cum trebuie luptat impotriva riscurilor si cum îi putem proteja pe cei slabi.

In Romania toți vor să ia din functiile statului, dar de fapt viseaza doar la banii nostri. Parteneriatul public – privat este incă o formă de sifona bani din bugetele locale, putine exemple de succes se pot găsi. Dar statul bolsevic, apoi cel pesedist, taranist, pedist ori penelist nu este blamabil pentru că este stat, ci pentru că seamană cu noi. Statul german nu semănă cu statul roman, chiar dacă și cel german are defecte, cu sigurantă, probabil cel suedez sau norvegian sunt altfel constituite.

Nivelul de modernitatea al statului este consonant cu nivelul de civilizatie si are legătură cu ceea ce este Romania profundă. Statul suntem noi, organizarea democratică modernă a statului este o forma institutională pe care o primesc interesele noatre comune. Interesele noastre comune se refera la securitate personala, la sistemul de sananate, la educatie, la transporuri si comunicatii si multe altele. Pentru că 99% dintre oameni au un set de interese comune, 1% dintre noi nu au nevoie de nici o organizare comună. Ba nu, gresesc, au si ei macar un interes, mentinerea ordinii existente, ordine pe care tot noi o plătim, adică mentinerea armetei si altor forte de represiunea care îi apăra pe cei 1% de eventala furie a amărâtilor din plutonul celor 99%. Cand nu avem increderea in stat, in institutiile lui, este o neincredere in noi insine, in solidaritatea si responsabilitatea de care suntem capabili.

Conform unui studiu de anul trecut, al Merill Lynch si Capgemini, in lume 1% dintre adulti sunt milionari in dolari, adica detin 40% din avutia mondiala si sunt in jur de 40 de milioane de persoane. Un studiu mai exact din interiorul acestui 1% ne arată că adevaratii milionari sunt 9,5milioane persoane, adica cei care au active de cel putin 1 milion de dolari.

In 2007, PIB mondial a fost de aproximativ 47.000 de miliarde de dolari iar primele 250 de firme mondiale au avut vanzari 14.870 miliarde de dolari, mai mult decât PIB ul intregii Uniuni Europene care a fost in 2007 de 13.740 de miliarde de dolari.

Se vede că puterea corporatiilor a devenit mult mai mare dacât a statelor si acest lucru se vede si in planul acestor ideologii neoliberale acre au invadat media si chiar piața educatiei nationale de stat. Statul plăteste educarea copiilor care au in manuale ideea că piața este Dumnezeul tuturor lucrurilor, iar statul este asistenta socială sau sectoristul incult din colț. Dar cine să organizeze educatia sau cercetarea, cine să vadă daca regulile competitiei economice sunt cât de cât respectate, cine să se ocupe de sanatate sau de patrimoniul cultural national?

Putem sa ne bazăm pe cei din Top 500, ne lăsăm pe mâna lor?Copos sau Voiculescu, alti miliardarii care se inghesuie pe listele uninominalului pentru a sta mai aproape de resursele statului si a avea imunitate, nu merită să inlocuiască statul in atentia noastră, pentru ca se ocupă de interesele lor, nu de a le noastre.

Astazi cel mai important este echilibrul, după cum spune David Rothkopf, intrun bestseller recent intitulat ”Superclass”. Echilibrul, nu echilibristica pe care o facem aici la noi. Altfel, cum scria Scott Adams,”singurul mod în care reusesc să adorm noaptea este inchipuindu.mi o onspirație a unor mesteri păpușari foarte pricepuți care iau cele mai imporatnet decizii, in timp ce politicienii alesi de noi dezbat probleme drapelului și definiția căsătoriei”.

Unde este ”scandalul sexual” din titlu? Peste tot găsim, doar am stabilit că politica e o curvă după care alergă toți. Dar pentru atributul ”imens” ce dovezi aduc? Nu prea am, era un truc publicitar, imi cer scuze, cititorule! O compensatie pot oferi, totusi: statul se lasă violat zilnic de marii si micii capitalisti, iar păzitorii lui stau de șase, scornind bancuri mestesugite. A propos, stiți ce se intamplă daca un politician ia viagra: creste in inălțime.

...
http://www.ziuadecj.ro/