TATI, DE CE ŢINEM NOI CU UNGURII DE LA CFR?

Fotbalul este o lume pe care nu putem s-o ignorăm chiar dacă nu suntem îmbolnăviţi de microbul respectiv. Ca un infectat fără posibilitate de vindecare, am urmărit fenomenul CFR Cluj atât ca sociolog, cât şi ca microbist. Un spectacol total şi o lume care nu se reduce la cele 90 de minute de pe gazon, fotbalul crează idoli, zei tangibili care trăiesc ca şi zeii grecilor, nu în cer, ci undeva intre cer si pămant. Seamănă cu noi, îi putem imita, ne putem imbrăca cu haine ca şi ei sau putem să-i urâm.

Când Pele vine din ghetou sau Platini dintr-o familie săracă, aceşti zei alimentează şi ideea că undeva există dreptate, că şi copilul de ţăran sau de muncitor are o şansă să devină bogat sau celebru. Fotbalul crează o lume fictivă care insă nu se desprinde niciodată totalmente de lumea reală. Când Franţa a devenit campioană mondială jurnalistii dar si sociologii francezi au scris că fotbalul a salvat natiunea franceză şi că ea poate redeveni, pornind de aici, o mare putere pe harta geostrategică. După ceva ani, francezii s-au mai dezumflat, dar visul nu era chiar o tâmpenie.

Deşi unii spun că este o ciumă emoţională, psihologii recunosc că fotbalul reuşeste să creeze un simulacru de comunitate, o intoarcere la unitatea pierdută. Suporterii trăiesc adevărate transe de grup şi recrează un fenomen despre care sociologii spun că a dispărut odată cu modernitatea: societatea organică. Adică o comunitate cimentată de o solidaritate organică, nu mecanică, artificială. Brandulul clubului este pentru microbist ceea ce era rudenia sau vecinăntatea, un liant pentru o fraternitate spontană şi puternică. La înscrierea golului bărbaţii participă la un moment emoţional pe cale de diparitie din viata ordinară : cel al confruntarii directe, al luptei de ring şi victoriei obtinute prin confruntare corp la corp. In fine, competiţia din pătratul de iarbă conţine ceva ce a disparut din social, regulile stricte si egalitatea de resurse: 11 contra 11, porti egale, nici un privilegiu. O egalitate de şanse care a disparut de mult din competiţia socială.


Fotbalul ne ţine legaţi de comunitate, regiune sau ţară. Este ultima rădăcină, după ce politicienii şi-au bătut joc de sentimentul national, de sentimentul datoriei civice, iar oamenii de afaceri sunt tentaţi să se uite doar in balanţele economice . Marele merit al fotbalului este că poate fortifica identităţi, poate să adune in jurul terenului energiile psihice risipite ale unei comunităţi.

Identitatea noastră ardeleană este un problematică. A fost mereu contestată dinafară, Bucurestiul sau Budapesta deopotrivă incercţnd s-o tragă spre etnicizare si exclusivism. Ni se recunoşte doar dreptul de a cânta cantece patriotice, orice diferenţă era persiflată sau privită ca o trădare. Voi nu sunteti ardeleni, ci romani, ni se spune nouă invariabil de la Bucuresti. Voi nu sunteţi ardeleni, sunteti unguri, primesc replică maghiarii noştri de la fraţii lor din Budapesta.

Din nefericire, fotbalul ca explozie emoţională nu are doar darul de a amplifica solidaritatea internă, ci are si defectul de a redeschide rănile, acolo unde ele sunt. Aici la Cluj, suntem o comunitate fragmentată, ruptă in două, cu puţine sperante de reface ruptura. Echipa de fotbal construită de Paskani si Muresan a fost privită cu suspiciune. A suferit din cauza centralismului bucureştean. Orice echipă din provincie care face performanţă, sau ameninţă a deveni campioană, este sabotată sistematic de oligarhia coruptă de la Bucuresti. Arbitri au lucrat impotrivă de o manieră sistematică, iar valizele cu bani ale lui Becali a fost privite ca o metodă normală de a ne opri ascensiunea. In plus, profesionistii dezbinării transilvane au adus mereu în memoria publică un episod de acum peste şaizeci de ani: participarea echipei noastre, după dictatul de la Viena, în campionatul Ungariei.

Dar un roman si un ungur care au înlocuit contractul de manageriat cu sentimentul rar al prieteniei, Arpi si Iuliu, au pus in practică un proiect de intreprindere fotbalistică modernă, fără a se sinchisi de manelişti sau lăutarii din media de pe Dâmboviţa. Ne-au adus la început bucuria de a-i bate pe bucureşteni, de a deveni campioni ai ţării şi cea de a ne mandri cu intreprinderea lor, lipsită de sprijin din partea autorităţilor locale. Sunteţi niste ţărănoi, ne-au spus ciobanii de pe Dâmbovita, ungurilor, sunteti finantaţi de masoneria de la Budapesta, cum să fiti arbitrati la Craiova de un ungur?

Tati, de ce ţinem noi cu ungurii de la CFR, a venit intr-o zi să mă întrebe fiul meu, tocmai întors de la grădiniţă.

Miercuri seara, CFR a adus la Cluj primul peisaj european. Un stadion european, un public care nu s-a comportat mioritic şi un rezultat care ne-a facut să fim mândri că suntem ardeleni. Mă uitam in jur si nu-mi venea să cred. O bucurie retinută, parcă ne era fie frică să ne bucurăm prea tare, să nu hăhăim în salonul select al UEFA. Un prieten ceferist se intreba la berea de după : oare astia de la Chelsea nu ne-au lasat cumva? Oare nu a fost o altă intamplare ? Stateam tăcuţi parcă fricosi să nu ne bucuram cu tot sufletul, să nu ni se deschidă operaţia ... După un meci Brazilia – Argentina, terminat cu 0 - 1 pe Maracana, un ziarist inspirat a titrat : 100 000 de morţi pe Maracana. Miercuri seara, in Gruia, au fost peste 20 000 de ardeleni fericiti.

Vine meciul de cupă cu Universitatea Cluj si visul meu de sociolog bolund începe să-mi dea târcoale iar. In jurul unei performante de exceptie, cum este CFR 1907, s-ar putea reclădi pozitiv identitatea clujeană, poate chiar şi cea ardeleană. In fata profesionalismului si exceptionalităţii, oare rănile vechi nu s-ar putea închide? Vom putea oare să scăpăm de stereotipurile pe care ni le insuflă cei care ne dezbină?

Mergând de la stadion spre casă, de mâna cu fiul meu, încerc să-i răspund altfel întrebarii pe care mi-a pus-o acum câteva săptămâni, nu mai încerc să-i explic unde este minciuna. Adrian, tinem cu ungurii de la CFR pentru că noi, clujenii, suntem unguri cu toţii. Că dacă ti-aş zice că suntem ardeleni cine ştie ce intrebări suplimentare mi-ai pune.


.....



citiţi editorialul in http://www.ziuadecj.ro/