La Judecata de Apoi a politicii

(Partide vii, partide moarte)

Partidul Poporului este de aproape un an un partid politic în toată regula. S-a născut într-un moment în care Dan Diaconescu fusese arestat de DNA pentru ceva șantaj de presă. Atunci, Dan Diaconescu a mizat pe un model deja descoperit, poate din întâmplare, de Sorin Oprescu sau de Gheorghe Becali. O revoltă a oamenilor împotriva instituțiilor și politicienilor pe care-i văd hoți și incompetenți, drept pentru care manifestă simpatie față de orice situație de victimizare. Jurnaliștii, indiferent de cum își fac meseria, sunt singurii care au mai rămas să denunțe abuzurile politicii și păstrează o anumită simpatie a publicului.

Alături de Dan Diaconescu, considerat nevinovat de către opinia publică, partidul lui a început să existe prin emisiunile OTV și în sondajele de opinie ale sociologilor. A ajuns la încredere mai mare decât cea pe care o avea partidul de guvernământ, iar Dan Diaconescu la o încredere mai mare decât a Președintelui care tocmai lansase strategia tăierilor de salarii și pensii. E adevărat, nu a ajuns la o intenție de vot mai mare de 15%, dar a ținut-o așa constant. Săptamâna trecută, când am realizat cel mai recent sondaj de opinie pe un eșantion național, Partidul Poporului avea încă o intenție de vot de 9%. Deci, partid parlamentar puternic, practic al patrulea partid din România, mai tare ca PRM, ca UDMR sau PC, partide care conduc sau au condus România multă vreme. Și totusi, în instanță, săptamâna trecută, trei judecători nu au lăsat acest partid să se nască; l-au respins. Nu discut motivele, probabil au avut dreptate, și nici actul în sine pentru ca acestea nu sunt importante în ceea ce vreau eu să spun.

Trebuie doar să ne întrebăm dacă partidul acesta a existat sau nu, dincolo de acte, căci a fost votat în sondaje de opinie publică și a înființat sute de filiale, a înscris sute de mii de membri, dacă este să-l credem pe Dan Diaconescu. Da, partidul acesta există pentru că partidele politice au următoarea caracteristică paradoxală: pot exista înainte de a se naște și pot să viețuiască moarte, multă vreme înainte de a se fi desființat cu adevărat.

E adevărat, există multe modalități de a înființa un partid, unele birocratice, altele ca întâmplări rezultate din scindări, dar partidele adevărate sunt cele care se nasc dintr-o spaimă, dintr-o dorință sau dintr-o speranță. Partidul lui Dan Diaconescu există și este unul adevărat, indiferent ce va face Dan Diaconescu sau fratele lui cu el. Este partidul născut dintr-o spaimă de viitor asociată cu o speranță firavă și poate că destul de tâmpă. Este partidul pentru care ar vota o mare parte dintre oamenii de peste 55 de ani, oameni de care nimeni nu mai are nevoie și cărora nimeni nu le adresează vreodată vreun mesaj. În subteranele societății sunt milioane de oameni care beau bere ieftină, mănâncă prost și nu au o situație sigură, nu știu de unde vor lua banii pentru ziua de mâine.

Nu am interpretat intenția lui Dan Diaconescu ca una serioasă. Toți cunoscătorii de politică au considerat că este o șmecherie oltenească sau că este vorba de o modalitate de a negocia cu puterea sau de a se apăra în procese. Alții au spus că nu are program, că este doar o afacere. Mi-am zis și eu, doct, că este un partid-franciză sau un partid-crampon, născut pe spatele unei televiziuni populiste. Poate că aveam dreptate, dar nu în totalitate. Mulți au sărit să spună că Dan Diaconescu și-a pus fratele în rol de președinte la Partidul lui încă nenăscut, că pseudo-jurnaliștii lui au devenit un fel de apostoli pentru cauza poporului otevist. Un caracalean șmecher care s-a îmbogățit peste măsură fără să plătească niciun fel de impozite, au spus concurenții lui. Poate sunt ceva adevăruri aici, cunoscute sau nu, poate că este și fantezie. Dar aici subiectul nu este Dan Diaconescu sau intenția lui reală sau nu de a construi un boutique politic. Aici cred că este vorba despre oameni. Ca un partid să primească 15% din intențiile de vot fără ca să existe în acte trebuie să aibă niște rădăcini în mintea și sufletul oamenilor. În timp ce multe partide au murit demult, chiar dacă din inerție apar în sondaje, în guverne sau pe buletinele de vot și chiar intră în Parlament pe bază de mită electorală sau prin forme de mită guvernamentală sau șantaj colectiv din bugetul nostru, partidul lui Dan Diaconescu este un partid politic viu. Mai viu decât partidele rămase moștenire de pe vremea spaimei de unguri sau chiar mai vii decât cele care au cântat melodia spaimei de români. Mai viu decât făcăturile unor politicieni care au convertit identitatea și mijloacele securiste în media de șantaj perpetuu pentru întreaga clasă politică sau societate.

Un partid ca acesta, partid care nu este făcut cu banii vreunui mare latifundiar și nici prin căpușarea vreunui mit istoric, își are rădăcini în speranța trădată a oamenilor care merg la vot de două decenii și votează oameni care le promit orice, doar până trece momentul alegerilor. Am fost surprins să descopăr că sunt și oameni cu studii superioare care spun că ar vota acest partid-fantomă. Este adevărat că nu studiile superioare te fac neapărat mult mai deștept, dar sunt destui oameni în România pentru care diploma lor nu valorează mai nimic. Unii dintre cei mai tineri au obținut-o poate mai ușor, pe la universități particulare, dar nu este cazul tuturor. Profesorii sunt umiliți în țara noastră de chioșcari sau buticărese puși în funcții înalte în administrație, iar școala nu mai reprezintă o miză nici măcar pentru familiile care trebuie să hotărască pentru copiii lor.

Un partid politic se legitimează prin existența unui val de emoție colectivă, negativă sau pozitivă, prin dorința de schimbare împărtășită colectiv. Un asemenea partid poate fi oprit să se nască la un moment dat, poate fi compromis de oamenii care îl fac, poate fi blocat de autoritățile momentului prin tertipuri judecătorești sau prin alte manevre balcanice. Dar suferința din viața oamenilor și disperarea lor sunt autentice în România și devin tot mai vii pe zi ce trece. Ele nu pot fi destrămate cu ușurință cel puțin atât timp cât o conducere politică, chiar o întreagă clasă politică, nu au ca principal scop fericirea oamenilor.

Nu macro-stabilizarea, reducerea inflației, echilibrul dintre venituri și cheltuieli sau creșterea exporturilor pentru că toate acestea trebuie să fie metode prin care trebuie să ajungem la obiectivul principal: o viață mai bună pentru câți mai mulți dintre oameni. Un destin mai uman, o calitate mai bună a vieții, o solidaritate și o coeziune care să-i ajute să trăiască decent pe cei care nu se pot ajuta singuri. Nu idealurile unei stângi care vrea o egalitate imposibilă, nici cele ale unei drepte hrăpărețe care fură în numele sporirii eficienței sociale generale și stimulării producătorilor sunt idealuri pentru politică. Atunci când o întreagă clasă politică se limitează doar la competiția pentru resurse, la scandalul continuu și ascunderea intereselor clientelei politice după principii de austeritate, atunci este clar că partide de genul celui promis de Dan Diaconescu există înainte de a se naște și nu pot fi ucise prin hotărâri ale instanței. Nu știu ce va face Dan Diaconescu cu partidul acesta care a fost declarat mort înainte de a primi certificat de naștere. Este treaba lui, el are mize personale și duce războaie de tot felul. Dar acest partid își are originea simpatiei și procentele din sondaje nu în programele și telenovelele lui, ci în suferința socială, în sentimentul nedreptății și al neputinței.

La un moment dat, Diaconescu a ieșit în față și oamenii au crezut că el poate fi eroul. A ajuns la o încredere mai mare decât cei mai tari politicieni ai zilei, 48% dintre români declarau, când a fost arestat, că este un om în care au încredere. Între timp, s-a pierdut o parte mare din această încredere, lucru ușor de explicat. Poate era o armură mult prea mare pentru el, poate că nici n-a înțeles nimic războiul pentru care urma să fie investit. Dar a avut o clipă de grație, un moment astral, o clipă pe care o au puțini oameni și, de foarte multe ori, nu cei care își doresc cu disperare acest lucru.

Valul care l-a purtat și pe el câteva luni, spre disperarea tuturor politrucilor, nu s-a spart. Este doar la început și va veni un moment în care s-ar putea să provoace un adevărat dezastru la nivelul establishmentului politic. Este valul de care trebuie să se teamă partidele care sunt pomădate, vopsite, ținute în viața cu televizorul, cu pomenile electorale sau cu falși profeți scoși în față de păpușarii istoriei. Ar putea fi o zi a Judecății de Apoi a politicii...

INVICTUS? Ai grija ca partidul sa nu se mute în tine!

De cateva luni, Emil, unul din asistentii mei, mi-a dat cu discretie un dvd cu ultimul film al lui Clint Eastwood, Invictus. O sa va placă, mi-a spus, când aveti liniște în vreo seara, căutați să-l vedeti. L-am purtat în geantă câteva săptamâni, alte câteva a stat în așteptare pe biroul meu. Mai auzisem câte ceva despre film, la un moment dat însă am crezut chiar că este vreunul din filmele comandate pentru a dezinhoba turiștii care ar trebui sa producă bani pentru FIFA, în aceasta vară, prin prezența la Campionatul Mondial de Fotbal. L-am văzut in ziua de Rusalii și a fost ca o prezenta la biserică într-o zi de sărbătoare. Adică un fel de ploaie peste suflet.
Dincolo de unele tezisme de factură hollywoodiană, filmul m-a impresionat pentru că trimite la realitatea pe care o trăim în România acestui moment. Da, România este ca și Africa de Sud din acel moment, pe buza prăpastiei: este o țară profund divizată, săracă, cu o oligarhie care functionează transpartinic doar la hoție, dar care a lansat si întreține un rasism politic generator de conflict etern. O țară fără speranță, fără nici un proiect. Ura pare singura resursă, dar energia urii nu poate aduce decât distrugere și haos. Cautând o speranță, ne uităm la actorii politici și nu vedem nimic care ar putea să ne ajute să visăm măcar la o normalizare a vieții.

L-am văzut pe Presedintele României într-o conferintă de presă făcută la miez de noapte, după interminabile discutii cu cei care susțin Guvernul. Părea după o luptă cu morile de vant, aveam senzația că nu are încredere că politicienii lui vor accepta să renunțe la privilegii atâta timp cât obținerea de privilegii este tocmai esența participării lor la acest joc. Părea obosit, mi-a părut pentru prima dată învins. Nu și-a mai păstrat nici măcar reflexul de politician, acela de a promite ca, intr-o zi, vom vedea luminita de la capătul tunelului. Ne-a spus că nu putem sa mai vorbim de investituii publice in viitor, să uităm de autostrăzi sau alte utopii, pentru că nu vom reusi sa producem resurse pentru asta.

Am si eu acest sentiment, mai ales că zilnic se găsește vreun jurnalist care mă întreabă ce se va intampla, cum vom ieși din această criză, cum văd eu viitorul. Sunt pesimist de data aceasta, nu văd nicio soluție și îmi este foarte greu s-o spun, mai greu s-o scriu. De doua decenii există două Românii care se urăsc una pe alta, din ce in ce mai mult, iar de acum încolo, tot mai precis. Identificarea dușmanului este cea mai importantă preocupare a politicienilor. După 1990 foștii au încercat să-i țină deoparte pe cei nou veniți, sau pe naivii din partidele istorice care au încercat să recreeze o legitimitate istorică. După ce polarizarea comuniști –democrați nu a mai avut resurse destule, a apărut o altă polaritate, NOI si EI. Noi suntem cei buni, ei sunt cei răi. Ei sunt sursa nefericirii noastre, ne-au dat jos de la putere, s-au îmbogățit cu resursele pe care le-am fi putut folosi noi daca am fi fost la putere mereu. Uneori noi si ei însemna Stanga si Dreapta, alteori Putere si Opozitie, Rosii sau Portocalii.

Din toată competiție rămânea mereu ura, niciodată vreun efort de a trece peste diferențiere în numele vreunui proiect. De ce nu am reuși să colaborăm cu toții la un proiect, m-am intrebat adesea, și raspunsul meu provizoriu este: din cauza resurselor pe care trebuie să le impartă cei care ajung la putere și din cauza faptului că niciodată un lider nu și-a înfruntat propria armată, decretând pacea și iertarea adversarului de până ieri.

In filmul lui Clint Eastwood, Mandela face acest salt pe care numai trei decenii de puscărie te pot împinge să-l faci. Pus sa desființeze simbolul rasismului, echipa de rugby a albilor, Springbox, Mandela refuză și face din această echipă, prin câstigarea titlului mondial, un moment unificator pentru o națiune divizată.
După 27 de ani de temniță, Mandela întelege un lucru pe care l-am auzit de la oameni care au facut puscaria in perioada obsedantului deceniu la noi: trebuie sa ai grija ca puscăria să nu se mute in tine! Dacă atunci cand ieși pe poarta ei nu lași acolo tot ce ai simțit, atunci o vei purta cu tine toată viața.

Natiunea noastră este flămândă de victorie, spune Mandela, și parcă se referea la România. Trebuie să uităm trecutul și să privim viitorul, nu poți elimina simbolurile celorlalți și să le pretinzi apoi să participe la construcție.

Trebuie să le ceri oamenilor imposibilul pentru a realiza ceva, trebuie să-I motivezi să facă ceea ce ei cred că nu pot, iar pentru acesta liderul are nevoie de inspirație.

Oricât de exagerat ar părea m-am gândit la România pe tot parcursul filmului, am văzut același conflict si o lipsă de speranță asemănătoare. Am sentimentul că România este devastată de un rasism politic care a făcut ca să nu se lege nimic în ultimele decenii. Nimic nu s-a facut împreună, nu am avut eforturi colective, perioadele de relativă prosperitate sau constructie atunci cand adversarul era încă pe jos, iar coerența era dată de proiecte externe sau autoritarisme mai luminate. Prin rasism politic înteleg o atitudine continuă de conflict între identificările partizane, un conflict prea subiectivizat care depășeste limitele unei competiții politice normale. Identificarea partizană este prea puternică (ca un fel de spirit de hoardă) iar colaborarea în coaliții politice devine imposibilă. Venirea la putere a unui partid politic produce, in mod reflex, discriminarea celorlalte, dar și respingerea resurselor de specializare din societatea civilă. Situația membruluid e partid nu este una prea bună, l-am numit, odată, ostatic al partidului. Intr-un text mai vechi, pentru care m-au injurat unui coleg de partid bătut in cap, am scris, cu referire la situatia ingrată a celor care sunt prinși in aceasta puternica integrare a partidelor:

Când dumneavoastră, cei fără de partid, vă simțiti trădați de politicieni, înșelați în speranța că lucrurile merg spre mai bine, gândiți-vă că există pe lume cineva care sunt într-o situație mai proastă: membrul simplu de partid. Nu este liber să protesteze, este singur, nu are nici un sprijin din partea societății civile, este privit strâmb de dumneavoastră, fericiții independenți. Poate că s-a năruit și singurul lui sprijin: visul că lumea poate să fie schimbată în bine, iar el poate face ceva pentru asta.

Lipsa de colaborarea pentru elaborarea unui nou proiect de societate este rezultatul unui adevărat rasism politic care este încă prezent în viața noastră publică. Trăind in interiorul grupurilor politice oamenii suferă tot felul de mutații, chiar și cei erau oameni rezonabili când au intrat acolo. Sigur, sunt si simulanți destui sau smecheri care sunt traseiști politici prin vocație, dar cei mai mulți membri de partide sunt sincer integrati. Dar cu totii, cei implicați politic, suntem pândiți de pericolul ca partidul să se mute în noi. Să nu ne mai putem închipui inafara lui, să nu putem privi lumea decat prin viziunea săracă a comunicatelor lui, să nu-l mai putem vedea pe celalalt decât ca dușman, iar ura să fie singurul sentiment care ne relaționează.
In filmul lui Clint Eastwood, liderul lui, găsește inspirația într-o poezie de secol XIX. Se eliberează de ură și caută să integreze simbolurile de succes, chiar dacă, înainte, aceste simboluri erau semnele suferintei lui.
Versurile lui Henley au fost scrise, se spune, pe patul de spital când autorul devenise, prin suferință, posesorul unei etici superioare:
I am the master of my fate
I am the captain of my soul.

Atunci când nu mai există nici o speranță, când totul pare că merge spre dezastru, mai putem visa doar la o răsturnare a mersului ”firesc” al prăbusiri prin intermediul unuia care s-a lecuit de ură si s-a săturat cu totul de razboaiele politice cretine, erori care ne-au adus aici. Cred că oamenii visează aiurea la cineva care ar veni să ne salveze dinafara politicii, adică să ne ceară să facem imposibilul. Venind dinafara arenei, nu va fi crezut de nimeni, dar mai ales nu va fi urmat de nimeni. Nu-mi cereti exemple, nu stiu dacă acel om exista, dar semnul recunoasterii lui poate fi urmatorul: va fi unul din cei in care partidul lui nu și-a făcut cuib pentru vecie.


text pentru VOX PUBLICA

Motiunea care a darâmat Guvernul. Sau cum se poate face istorie futilă

Raspunsuri la intrebarile un jurnalist


Un eveniment istoric?

Nicidecum, cand se intamplă un eveniment politic cu o evaluare incertă pentru prima data intr-o epocă, nu cred ca ar trebui sa-l sarbatorim. Prima motiune care trece fi trebuit sa fie cea depusa de PSD prin care ar fi trebuit sa cada guvernul PNL si UDMR care avea in 2007 19%. Au lipsit 12 voturi si PNL a condus cu intelepciune inca aproape doi ani, cu o majoritate netransparentă. Iar in 2008, cum spune un consilier al lui Mugur Isarescu, a fost un an in care, desi stiam de criza, am avut o politica fiscala si economica comparabila cu dezarmarea unei armate inainte de batalie. Deci avem inca o procedura democratica pe care am bifat-o, deocamdată incă nu stim la ce foloseste inafara de faptul ca este o stire. Ma intreb, ce ne-a mai ramas de folosit? Poate lovitura de stat sau lovilutia?

Ratiunea ei?

Ratiunea nu este prea clara. Sigur ca este vorba de ratiuni electorale si poate chiar de functionarea guvernului, nu era clara si nici credibila. Poate ca trebuia simplificata situatia, de aici cred ca Boc a fost izbăvit de o situatie destul de complicată. Opinia publica nu credea ca o jumatate de guvern poate scoate tara din criza, nu crede nici macar faptul ca un guvern de tehnocrati ar putea face acest lucru. Pana la urma, motiunea asta a reusit sa astampere mai multe pofte. PSD a reausit sa dea jos guvernul din care a fost izgonit si acest gest de forta a lui Mircea |Geoana este un proiect reusit. Crin Antonescu si liberalii au reintrat in jocul politic. I-au criticat si pe PSDisti pentru 9 luni de guvernare si au reusit sa rastoarbe carul mare cu mana PSD. Pesteb cateva zile poate nici macar nu o sa recunoasca faptul ca a fost si PSD pe-acolo, nu ar fi exclusa nici macar o alianta cu PDL. Si PDL se poate arata multumit, chiar daca a luat un pumn in nas in acea zi de marti, 13. S-ar putea sa castige procente fata de PSD, asa cum s-a in tamplat la referendum. Dar cel mai mare castigator va putea fi Traian Basescu. Presedintele a mai fost salvat odata de la cadere de PSD si PNL, in fratie cu UDMR, la suspendare. Acum presedintele a fost readus, fara sa provoace un scandal, in cadrele de perceptie a situatiei din timpul luptei cu cei 322 si Parlamentul. S-ar putea să cuantifice un salt in sondaje pe care nu l-ar fi putut obtine in nici un alt fel. In plus, Traian Basescu este pus intr-o postura care îi convine, psihologic și comunicational.
Imi pare rau sa constat, sper sa ma insel, ca PSD nu a reusit sa castige un avantaj strategic din acest eveniment. Faptul ca nu a mers la negocieri pentru a comunica un mesaj de forta, a lasat tot castigul lui Crin Antonescu, care ar putea sa creasca in sondaje a insemnat o pierdere. A creat senzatia ca nu cauta solutie la criza, ca nu este interesat sa conduca, a acceptat in principiu propunerea PNL ... am senzatia ca nu a fost foarte bine gestionat startegic un eveniment politic care ar fi putut poate relansa competitia PDL cu PSD.

UDMR a fost cheia acestei afaceri!

Strategia UDMR a reusit din nou. Ei erau cheia in acest moment, cu 31 de parlamentari putea inclina balanta intr-o parte sau alta. Au mers pe declansarea crizei si nu ar fi exclus sa-și fi lasat o rezerve de negociere pentru a face o majoritate chiar alaturi de cei pe care i-au trantit de pămant. Au rfeusit si comunicational sa transmita in asa fel incat nimeni nu ar putea da vina pe ei. Jos pălaria, mi-ar placea sa avem partide romanesti destul de organizate pentru a putea face meciuri de strategie si negociere in care sa fie competitivi cu UDMR.

Emil Boc nu a ... picat prost

Pentru prima data după 9 luni, Boc actionat rapid si foarte coerent. A suprapus un proiect de importanta nationala si de mare popularitate peste motiune si a comunicat in asa fel incât parcă i-a reușit propria cădere. Este o iesire eroică dintr-o situatie destul de grea. Va suporta caderea, a mai cazut si la emisiunea lui Gheorghe, si ar putea sa-si marească marja de libertate pentru viitor. A exagerat cu pensiile parlamentarilor si se pare ca mesajul a prins foarte bine pentru ca se baza pe un stereotip negativ foarte puternic. La un moment am crezut ca vrea sa fie dat jos pentru a arata partidului ca este nevoie de mai multa munca si organizare si a mobiliza un partid ranit pentru ultima lupta, cea decisiva pentru partid. Acum nu mai cred, dar efectele s-ar putea sa fie acestea, PDLului i-a trecut oricum un glont pe la ureche.
Boc a avut curaj sa promoveze reforme greu de acceptat de catre ethosul politic de la noi si i s-a oferit si ocazia sa comunice asta foarte bine, desi guvernul luiu nu a comunicat bine ce a facut. Evident, nu sunt de acord ca este singurul care a facut ceva pentru reformarea societatii romanesti. A facut fiecare guvern cate ceva, cate un pas inainte. Daca ma refer la Guvernul Adrian Nastase, atunci pot spune multe lucruri care au dus Romania inainte, nu este drept sa spui ca in 20 de ani nu s-a facut nimic. Dar fiindca era in toiul unei batalii pe carebanuia ca o va pierde ... este de inteles.

Pierde cineva, castiga altcineva?

Daca as fi fost conducatorul grupului PSD PDL UDMR din parlament as fi lasat PDL sa conduca cu 11 ministri si probabil ca vazand sondajele si-ar fi distrus singuri guvernul caci ar fi putut sa le aduca pierderea alegerilor. Nu mi-ar fi fost frica nici de frauda, doar este deja o regula: cine a organizat alegerile prezidentiale le-a pierdut cu brio, pâna acum.
Nu stiu daca PSD va avea de pierdut, dar a pierdut initiativa in acest moment. Mai este un lucru, PSD ar fi trebuit sa nu accepte nici macar formal strategia PNL, ajunge ca i-a sprijinit la trecerrea motiunii. Ca un partid alternativa, PSD trebuia sa aiba propunerea proprie , nu sa accepte o solutie a altora. A pierdut simbolic, a fost din nou vioara a doua in comparatie cu PNL, mai ales ca in timp ce Mirccea Geoana vorbea de o coalitie transparenta, Crin Antonescu spunea ca nici vorba, PSD trebuie sa plateasca electoral faptul ca a condus tara la criza alturi de PDL. Stralucita lovitură si pentru liberali, cred ca se va vedea si in sondaje, au transmis ideea ca au dus pana la capăt un proeict politic. O batalie dusa si castigata de Crin Antonescu, prima dupa victoria de la Congres. Crin Antonescu a reusit cred sa se relanseze in competitie in aceste zile si cu ajutorul PSD.
Traian Basescu cred ca si-a consolidat brandul personal intr-o zona in care pierduse ceva teren datorita atacurilor din ultimele lui. Acum cred ca si-a consolidat distanta perceputa fata de ”sistemul ticalosit”. S-ar putea ca actiunea de daramare a guvernului de catre colaitia care a actionat si la suspendarea lui sa reactiveze un stereotip perceptiv care a adus o satisfactie celor care se opun sistemului politic si au votat atunci infringerea Parlamentului. Iar daca va fi si un referndum in ziua votului, atunci reactivarea unui stereotip care a produs satisfactie atunci, poate sa produca efecte electorale. Ramane de vazut, sunt curios sa comparam sondajele de la inceputul lui octombrie cu cele de la inceput saptamanii viitoare. Vom vedea ce s-a intamplat cu adevarat, cine a castigat, cine a pierdut in termeni electoralei.

Parlamentul a fost discreditat inca odata.

Nu stiu cat a fost adevarat, cat au fost inventii, dar a dat senzatia ca este un talcioc. Parlamentarii au vorbit fara dovezi despre cumpartare, s-au facut presiuni asupra membrilor din parlament, s-a vazut ca votul uninominal nu i-a facut mai liberi si mai autonomi ci, din contra, mai servili si mai dependenti. Cred ca mulți cei care s-au calificat de pe locul 2 sau 3 sunt mai mult unelte, decat constiinte care isi repreyinta liber si rational colegiul. Trebuie schimbat acest tip de uninominal, este mai buna o formula de tipul ”invingatorul ia totul”.

Politica la noi este 99% emotie si 1% ratiune.

Am senzatia ca nu a fost o actiune bine gandita in Parlament, nu a fost un scenariu bine pus la punct. Daca coalitia ”spontana” din Parlament ar fi venit cu un proiect politic comun sau cu un candidat din primele 5 minute, poate ca ar fi avut un pas inaintea lui Traian Basescu si PDL. Asa am avut senzatia ca guvernul nu a cazut din cauza pensiilor parșlamentare, cum zice Boc, nici din cauza dezastrului si crizei, cum spun cei care au castigat batalia, ci din cauya adversitatii dintre unii sefi din Parlament si Traian Baasescu. Nu zic ca cineva este de vina, spun doar ca este un sentiment de respingere reciproca ce anima toata viata politica. PSD, PNL si UDMR au fost partide animate de acelasi avant si la suspendarea lui Traian Basescu impotriva sondajelor care aratau ca Basescu face 70%. Acum nu cred ca s-au facut sondaje sau focus grupuri pentru a fundamenta acesta strategie. Chiar daca va iesi bine pentru cei care au dat jos guvernul, si unul din contracandidatii lui Basescu va castiga, eu tot voi ramane cu senzatia ca s-a improvizat din nou intr-un moment politic important.
Din pacate, citesc pe forumurile ziarelor sau in comentariilșe de pe bloguri o constatare tot mai freceventă: partidele se aduna sa facă tot felul de actiuni comune fara legatura cu ideologiile sau programele politice, ci mai degrabă pentru interese spontane sau emotiile liderilor.

Efectul principal va fi o criza si mai mare?

Nu cred ca Palmentul a bagat tara in criza prin faptul ca a dat jos Guvernul. Noul guvern vcare se va face, indiferent cine il va formna, va avea tot aceleasi mijloace putine pentru a se lupta cu criza. La noi crizele vin ca o inundatie si trec cand se opresc ploile.
Politicienii au justificat prost acest moment, toti au comunicat prost chiar daca unii vor avea succes la public. Per total cei care au dat jos guvernul au spus ca vor sa refaca stabilitatea, sa puna un guvern de 45 de zile. Asta insemna stabilitate? Crede cineva asta? Este o mare greseala de strategie. Nici PDL nu a comunicat bine prin faptul ca a apasat obsesiv doar pe ideea pensiilor parlamentare. Unde e greseala: vor mai avea nevoie de Parlament si astfel si-au astiliyat si parlamentari proprii, unii s-ar fi putut sa voteze chiar pentru demiterea guvernului nu avem de unde sa stim.
In fine, s-a creat o criza si s-a incercat sa ni se spuna ca totul este inspre srtabilitatea si depasirea unui moment greu. Nu cred nici copiii ca o criza provocata politica poate sa fie antidot de criza economica.

Un pariu?

Johannis nu va accepta nominalizarea, pana la urma, chiar daca in aceasta faza a venit la Bucuresti, ca orice neamt civilizat, sa discute cu cei care i-au facut o invitatie. E un tip serios care daca intra in plutonul cu politieni, nu ar mai castiga primaria cu peste 80%. Ar deveni un politician comun si nu are nici un interes. Il cunosc de mult si stiu ca nu este avid de putere. Sper sa nu fie folosit doar ca un paravan de imagine, in spatele caruia sa se piteasca interese pe care Domnia Sa, in cumintenia si buna credinta care il caracterizeaza, nici macar nu si le poate inchipui.


NOTA

5 definiții pentru futil ▷declinări
futil adjectiv masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular fut'il fut'ilul fut'ilă fut'ila
plural fut'ili fut'ilii fut'ile fut'ilele
genitiv-dativ singular fut'il fut'ilului fut'ile fut'ilei
plural fut'ili fut'ililor fut'ile fut'ilelor
FUTÍL, -Ă, futili, -e, adj. (Livr.) Lipsit de valoare, de importanță, de interes; inutil, lipsit de seriozitate, neserios, frivol. – Din fr., it. futile, lat. futilis.
Sursa: DEX '98 | Trimisă de aralia, 28 Apr 2004 | Greșeală de tipar

OSTATICI AI PARTIDULUI

Ascult cu interes povestirile oamenilor despre cum au devenit membri de partid. Multi au visat sa participe la o lume nouă, au vrut să pună umărul. Pe cei mai mulți i-a adus la partid altcineva, un om de încerdere, un prieten, o rudă, un șef. Unii s-au inscris in partide fiindu-le frică de viitor, gândind că în lumea asta trebuie să ai pe cineva, cineva trebuie să te apere la nevoie. Am intalnit si multi oameni care s-au inscris din revoltă sau pentru o nedreptate care li s-a întâmplat. O parte, desi nu o recunosc, au vrut să fenteze competiția socială (care si-așa nu e dreaptă), să obtină o functie, un post in administrație, să facă mai mulți bani. Sunt si unii care au fost obligati să se bage ca să-și protejeze afacerile sau funcțiile obținute prin muncă si profesie.

Când ne uităm de aproape vedem că 99% din membri de partid nu vor ajunge niciodată consilieri, parlamentari sau ministri. Vor avea mereu obligații: să cotizeze, să meargă la sedințe nesfîrșite, să mergă îmbracați în culorile partidului în campanie, să facă propagandă. Sefii lor de la partid vorbesc despre el cu apelativul ”membru”, cu referire vulgară la scîrbavnicul mădular. Sunt criticați și umiliti la sedinte, de foarte putine ori au dreptul să vorbească. Când vor să spună ceva critic, pot critica doar adversarii.

In schimb, fără a mușca din tortul puterii, vor trebui să gestioneze cotidian damnarea publică. El, ca membru de partid, este considerat ca fiind partizan, deci are o gândire bolnavă de ideologie, contaminată. Ca si cum ar trebui mari procese cognitive pentru a aprecia cât de greu trăiești, cum circuli prin oras, dacă îți ajung banii. Penelistul, pesedistul sau pedelistul inregimentat devine automat excrocul ce fură țara, nesimțitul care fuge de justiție, porcul ce se tăvăleste prin grădina de trandafiri a patriei.

Are insă o boală pe care o resimte de la inceput și si de care unii nu se vindecă până la capăt: sindromul Stokholm. Este un ostatic care iși iubeste călăii, sefii lui de partid, mai mari sau mai mici. Este un ostatic in toate sensurile și foarte greu găsește resorturi să încerce a se rupe din acestă condiție. In perioadele de conflict pe care le-am avut in ultimii ani cu conducerea de la București a PSD m-au contactat mii de oameni prin mail, telefoane, oprprindu-mă pe stradă sau tragându-mă deoparte la multele noastre congrese pentru a mă felicita si a spune că, subiectiv, sunt alături de mine. Doar atât pot ei, respect si solidaritate de departe. Dacă toți acesti oameni nu ar fi fost ostatici și ar fi avut resorturi să-și manifeste libertatea, se putea schimba un întreg regim politic, nu doar niste amărite de hatărâri ale partidului sau unii dintr-o conducere fără de har.

Membrul de partid este un ostatic pentru că altfel nu s-ar putea lăsa târât intr-un act de imbecilitate cosmică, cum a fost ultimul protest al Partidului Conservator fata de experimentele CERN. Să mergi să protestezi in fata ambasadelor, ca profesor de fizică sau chimie, impotriva unui experiment știinșțific doar vei mai sensibiliza pe niste bieti rătăciți, speriaţi de sfârșitul lumii, este o dramă pe care nu o poți explica decât prin lipsirea totală de orice libertate.

Ostatic fiind, nici pesedistul nu face nimic in fața unui lucru care il revoltă dincolo de orice limită. Trădarea PUR i-a trimis pentru patru ani in opozitie si a asistat la jurămintele tututur că niciodată nu vor mai tracta partidul lui Voiculescu spre Parlament. Si acum, de la Bucuresti, primește sarcini de a se pregati să cedeze locuri pentru cine știe ce parașutati politici, sau să poarte din usă in ușă portretele unor foști adversari, doar pentru că niste băieți din conducere au nevoie de ciutacii sau cristoii lui Felix.

Nu poti face nimic, imi spune un prieten, muncitor la o firmă de cablu, ostatic si el la PNL? Dacă aș pune că Guvernul a facut doar 5 kilometri de autostradă, că e totusi putin pentru patru ani, aș fi indemnat să tac de șefi și colegi, oricum și ei știu asta. Ce vină am eu, spune el colegilor de serviciu când il critică, puteam eu să schimb acest ritm?

Ostatic este și pedelistul care a trebuit să nu crâcnescă atunci când niste peneliști, colegi de campanie, au venit să acupe pozitii in partidul său și acum trebuie să asiste cum echipa de aventurieri, venită fără de bagaje și merinde, se luptă să ia pozitii in fata pediștilor vechi, care s-au luptat cu Iliescu sau Constantinescu. El trebuie să tacă si o să tacă, cu siguranță, chiar dacă aceștia vor reuși.

Ostaticului politic i se cere mereu să urască oameni care nu i-au făcut nimic și pe care doar i-a vazut la televizor. Este trimis să vorbească oamenilor despre niste așa zise programe politice care pentru el si ai lui, nu au nici o logică, înșiruiri de promisiuni.

Când dumneavoastră, cei fără de partid, vă simțiti trădați de politicieni, înșelați în speranța că lucrurile merg spre mai bine, gândiți-vă că există pe lume cineva care sunt într-o situație mai proastă: membrul simplu de partid. Nu este liber să protesteze, este singur, nu are nici un sprijin din partea societății civile, este privit strâmb de dumneavoastră, fericiții independenți. Poate că s-a năruit și singurul lui sprijin: visul că lumea poate să fie schimbată în bine, iar el poate face ceva pentru asta. Plăteşte destul pentru această naivitate și încă ar mai putea face un lucru pe care nu-l pot face cei independenti, să schimbe clasa politică.

Au rămas puțini, doar unul dintr-o sută de clujeni mai este membrul vreunui partid. Dar dacă toți oamenii înscriși în partide ar vorbi, protestul lor ar putea darâma scena subredă a politicii românești. Schimbarea se poate face doar acolo, in interior, restul e iluzie. Poate nici n-ar trebui să vorbească, doar să fluiere, profilactic, cinci minute la fiecare sedință de partid.


...

editorial publicat in www.ziuadecj.ro

VÂNĂTORII DE VOTURI

Partidele politice din România sunt niste animale ciudate. Se unesc sau se muta de la stanga la dreapta, cu o usurinţă ameţitoare. Dacă ai face o analiză de discurs, probabil că foarte puţine ar putea fi încadrate în vreo tendinţă ideologică din cele traditionale. Pentru analisti, politicul este si mai complicat căci reactiile partidelor sunt imprevizibile sau dictate, de multe ori, doar de interesele câtorva lideri. De cele mai multe ori, miscarea cosmica a acestor partide este dictată de gandirea totală si totalizatoare a sefului cel mare. Cand vezi PNL ul, cel mai recent exemplu, facând cu ajutorul unor pesedisti “de bine” un populism de stânga cu pensionarii, în timp ce finantiştii penelişti spun ca nu sunt bani, te întrebi la ce mai foloseşte eticheta liberală dacă ea nu este respectată. Consultantii politici de la noi, cu nivelul lor de expertiză mioritică, vor spune mereu că este important doar să obţii cât mai multe voturi, indiferent prin care ticălosie sau minciună ordinară.

Imperativul voturilor cu orice preţ introduce si o paradigmă falsă asupra democratiei: voi trebuie doar să votati, restul facem noi si bunastarea va veni, cu siguranţă. Această teză demobilizează electoratul si blochează participarea politică neconventională pe tot parcursul timpului, inclusiv in perioadele neelectorale. Chemarea doar la urne a oamenilor si iluzia că doar acesta este rolul lor, duce la o varianta de democratie reprezentativă, schioapă si limitată.

Miscările PD din ultimii doi ani si mai ales fulgerătoarea unire cu PLD au arătat că justificările ideologice nici măcar nu mai merită a fi căutate, căci au renunţat la ele chiar si protagoniştii. Valorificarea maximă a potentialului pe care-l are încă Preşedintele Romaniei sub raportul popularităţii este principala grija a tuturor oamenilor lui Boc şi Stolojan. De fapt aceasta a fost si greseala majoră pe care au facut-o, la europenele din 2007, ceea ce a dus la un rezultat cu apraope 15% mai mic decât potenţialul măsurat prin intentie declarată de vot din studiile electorale. Pedistii s-au ascuns în spatele preşedintelui, au fost puţin prezenti în presă, s-au ferit de expunere si justificări, crezând că totul va merge de la sine. In plus, l-au lăsat pe Stolojan să se actioneze pe langă ei, cu culoarea lor portocalie şi chiar si cu ideile din programul lor, astfel că au mai pierdut ceva voturi şi aici.

Partidele noastre au ajuns astfel să fie mai mult niste agenti electorali, agregaţi in jurul unor interese de grup, comunităţi politice cu identitate slabă şi care se bazează mult pe confuzia din mintea oamenilor şi se feresc să-şi consolideze o identitate de stânga sau de drepta cu iluzia că lipsa de identitate poate ajuta la culegerea de voturi de pe intreg spectrul politic. De la această primă derivă pornesc toate celelalte elemente pe care le putem privi ca elemete de patologie politică: absenteism si lipsa de mobilizare, migratia politică, turismul electoral, solutii imorale denuţate chiar de initiatorul imoralităţii, samd. Si tot de aici vine şi cauza celei mai mari boli a politicii noastre din ultimii ani: populismul deşănţat, de stanga sau de dreapta.

Măcar liderii partidelor politice ar trebui să tină cont de faptul că raţiunile de existenţă ale partidelor si functionalitatea lor nu se reduc la a fi vânători şi pescari de voturi. Câteva funcţii la care ar trebui să ne gândim, totuşi, după aproape douăzeci de ani de democratie ar fi urmatoarele:

Partidele politice au, evident, o funcţie electorală, dar această functie nu se referă doar la atragerea de voturi. Ele trebuie să selecteze si să propună candidati pentru alegeri, sa recruteze aderenti, sa formeze opinia alegatorilor. Trebuie să caute aprobarea socială, dar mai ales să fie laboratorul în care se crează si specializează cei care vor conducea societatea. La noi, din păcate, amatorismul celor promovati de partide este in floare si prea putine gesturi se fac pentru educarea vsi specializarea viitorilor functionari propulsaţi de partide. Nu ajunge să ne dorim votul uninominal, ca solutie la acestă problemă, nici in societatea civilă nu există resurse prea mari de specializati in menagement societal si politic.

Formarea culturii si responsabilităţii civice este o functie la fel de importantă. Partidele indeplinesc astfel o importanta functie de socializare politică. Atunci când se dă vina doar pe adversar sau pe conjuncturi, când nu are loc o dezbatere publică serioasă, societatea române handicapată si este greu să chemăm oamenii la actiuni si responsabilităţi civice. Cultura politică si civică se formează cu greu si in timp dar trebuie sa fie un scop direct si precis asumat de politicieni. De ce ne mirăm că Nicolae Ceausescu este după două decenii liderul providential pentru acest secol? Nu are rost sa ne prefacem că nu întelegem de ce este, in mod contradictoriu, cel mai detestat de o parte egală de populaţie. Românii încă bâjbâie, in frunte cu marii lor politicieni, este un popor răstignit între trecut şi viitor şi nu ştiu de ce li s-a întamplat ceea ce li s-a intamplat rău, dar nici nu pot să-si proiecteze mijlocele pentru o viitoare normalitate. Asteaptă incă oameni providentiali care sa facă minuni pentru ei, sau poate, unii din ei, se roagă doar la bunul Dumnezeu.

Partidele sunt intermediari între populaţie şi putere. Fie că fac proiecte si programe de dezvoltare, fie că propun proiecte alternative, din opozitie, partidele au rolul de a crea laboratore care să proiecteze dezvoltarea programată a societăţii. Eliminând utopia planificării totale promovată de comunisti, nu putem, totuşi, lăsa societăţile să se dezvolte haotic, fără proiect si lăsând totul la mâna capriciilor pieţei si competitiei, ca singură paradigmă structurantă a tendintelor sociale viitoare. O importantă functie a partidelor este de a crea ideologii, platforme poltice sau programe politice şi de a le difuza . Aici nu este vorba de texte politice, incifrate ori copiuţe după ce spun partidele europene surori. Partidele trebuie să creeze poluri de atractie pentru cetăţeni , unde să să regasescă valori politice si sociale in si să participe la punerea lor în practică.

Functia de control al puterii executive si de echilibrare a puterii este un scop important si se realizează prin raportare la valorile grupurilor de referinta dar si la programele prin care şi-au asumat anumite partide sau grupări de guvernare exercitiul de cnducere. Această ultimă functie pare ca este indelinită de continua ciorovăială politică din parlament sau de la conferintele de presă dar este indeplinită doar aparent in Romania. Când partidele din opozitie oscilează, facând odată la trei luni proiecte comune cu colegi din opozitie si apoi cu cei de la putere, rolul de control nu este indeplinit de partidul respectiv. Nici coalitiile adhoc din parlament care nu respectă distinctia formală dintre putere si opozitie, facute pe baza satisfacerii unor interese private, nu stimulează realizarea aceste importante functii de echilibru.

Nu este vorba de teorie politică în aceste câteva simple remarci, chiar dacă acestea au aparenţa unor notaţii dintr-un curs de sociologie politică sau politologie. Este o explicaţie la confuzia generalizată ce domneşte în toată societatea noastră politică: actori politici, analisti, jurnalisti, militatanti sau votanţi. Nu intelegem pe ce criterii se fac coaliţii sau fuziuni si nici spre ce se îndreaptă trandurile de popularitate sau încredere. Va trebui ca politicienii responsabili să facă examene realiste ale evolutiilor propriilor partide pentru a vedea si in ce masură răspund acestor criterii functionale. Aceste functii s-au dezvoltat pe masura modernizarii politice si avansului spre civilizatia pluralimului politic. Dacă ramanem la stadiul de pescari si vânători de voturi, stadiul de dezvoltare a societatii politice va fi tot comuna primitivă. Sau, cel mult, sclavagism pe mosia unor demagogi fără proiect si morală.