FAMILIA ROMÂNEASCĂ, ÎNAINTE ȘI DUPĂ REFERENDUM

Referendumul despre familie ar fi putut reprezenta un moment important pentru reconstructia sferei publice din țara noastră, a dezbaterii și reglării unor mecanisme colective de negociere. In schimb, nu a fost decat un non-eveniment. A mobilizat totusi aproape 4 milioane de oameni la vot (cât populatia unor tari,chiar importante – Croația, Uruguay, Albania), dar nu a reusit să fie un eveniment cu un impact important asupra opiniei publice , sau macar o treaptă pentru acreditarea unui mecanism de a tranșa dezbaterile publice.

A devenit un pseudo-eveniment, în primul rând prin lipsa implicării totale din partea iniţiatorilor și sprijinitorilor, prin momentul prost ales, moment care asocia tema cu un climat politic descurajant, dar și prin naivităţile de strategie și prin comunicarea care nu a beneficiat de strategi, ci mai degrabă a continuat un conflict visceral între tabăra guvernamentală și opoziţia politică, frustrată, resentimentară și cu un discurs care a căutat să deturneze sensul referendumului pentru a obţine boicotul, fiind cunoscută dinainte marea respingere, în România, a temei căsătoriei între persoanele de același sex.

După referendum, reacţiile au fost la fel de inspirate ca și campaniile celor două tabere. Deși doar un singur partid și-a asumat deschis opoziţia la tema principală a referendumului, partidele de opoziţie au criticat PSD pentru că a politizat tema și mai ales pe președintele PSD, care era considerat responsabil pentru încercarea de a crea un val de ceaţă pentru a ascunde problemele cu justiţia sau nerealizările guvernării. Biserica Ortodoxă și-a făcut mea culpa și a recunoscut ca neinspirat momentul și, mai ales, asocierea cu tabăra politică, PSD și coaliţia de guvernare. Nu este nimic mai normal în România decât faptul că nimeni nu își asumă un eșec politic, însă mai neinspirate mi-au părut două atitudini post-referendum, care au și astăzi un ecou viu.

În primul rând este jubilaţia narcisiacă, concretizată într-un discurs ditirambic la adresa modernităţii, mentalităţii și maturităţii poporului nostru. Cei care au interpretat neparticiparea ca pe o mare victorie a civismului au vorbit despre europenitatea noastră dincolo de politică, despre faptul că am devenit un popor tolerant, că înţelegem modernitatea instituţională. Peste noapte, cei care făceau praf poporul care își vindea votul pentru ulei și zahăr, ascultător de manele, incult și ușor de păcălit de pesediști, au găsit minunea unei transformări rapide și radicale: poporul român s-a trezit din somnul cel de moarte și respinge tradiţionalismul care ne trage înapoi, este pregătit pentru integrarea europeană deplină. A salvat prin clarvăzătoarea lui absenţă relaţia României cu UE, căci acest referendum, cum scria un jurnalist al opoziţiei: „urma să fie considerat unul anti#Rezist, anti-UE, anti-Timmermans, unul de validare a rupturii dintre PSD și UE”.

În al doilea rând, unii au vorbit despre marele eșec al bisericii și rolul ei terminat în viaţa noastră spirituală. Deja România este laică, biserica a fost anulată, jubilau alţii. Chiar și unii militanţi ai bisericii au fost atât de dezamăgiţi, încât au interpretat acest eșec al participării la vot în mod radical: poporul român nu mai este creștin? O mare aberaţie, dar nu cea mai mare, din valul de absurdităţi care s-au degajat în această luptă politică surdă, dată pe terenul unei teme în care apărea și biserica și unde dezbaterea a ocolit chiar problema de bază: toleranţa, diversitatea și respectul celuilalt.

Fake news în post-adevărul referendumului

Adversarii politici ai coaliţiei aflate la guvernare s-au aflat într-o situaţie grea la momentul declanșării campaniei; nu aveau curajul să se opună unei valori tradiţionale și unei atitudini anti-homosexualitate care, se știa din sondajele de opinie publică, este foarte răspândită în electorat. A surprins mai ales ambiguitatea liberalilor, evidenţiată în scorul din Parlament când a fost decisă organizarea referendumului: 232 de voturi „pentru”; 22 de voturi „împotrivă”; 13 abţineri.

Am scris chiar înainte de referendum că susţinătorii referendumului nu se vor putea sprijini pe popularitatea temei și dezechilibrul favorabil pentru ei din acel moment, căci vor trebui să explice, să iasă la dezbateri, să-și targeteze foarte bine mesajele, deoarece sunt tot felul de teme „neutre”, ale celor care își realizează argumentarea pornind de la o poziţie pe care o prezintă că „favorabilă”, în fond. Este vorba despre cei care spun că referendumul ar putea restrânge drepturile unor tipuri de familie care nu sunt tipice: familia monoparentală, familia extinsă. De o mai mare forţă argumentativă era și linia celor care arătau ce s-ar putea face mai util cu banii de referendum, aproximativ 35 de milioane de euro, această temă a fost una de o mare forţă persuasivă și a fost principala temă a campaniei celor care promovau Brexit-ul.

Tabăra pro-referendum a mizat pe faptul că, vorbind despre familia tradiţională, succesul va fi garantat, însă aici nu era vorba despre familie, ci despre mecanismul căsătoriei. În plus, chiar dacă mergea pe ideea că lumea se va gândi la familie, această temă nu era una esenţială pentru definirea identităţii creștine, chiar dacă biserica preţuiește familia și o consideră importantă, lucru pe care îl fac și instituţiile laice. Cel mai mare eșec al comunicării Coaliţiei pentru Familie a fost transmiterea pericolului, a urgenţei și a justificării unui act atât de important ca anvergură, cum este modificarea Constituţiei României. Polemica a fost pierdută foarte ușor când propagandiștii contrasistem au argumentat prin faptul că sunt probleme mai importante care trebuie rezolvate în ţară și că aceasta nu este o urgenţă, mai ales că se asocia cu o cheltuială publică importantă.

Probabil, momentul ales de axa guvernamentală a avut și motivaţia de a recoaliza în jurul unei victorii facile, în condiţiile unei scăderi în sondaje și a unei stări de nemulţumire faţă de guvern, precum și ruperea unei serii de manifestaţii antiguvernamentale orchestrate, credeau ei, chiar dinafara ţării sub forma unui complot președinţie - servicii secrete - corporaţii străine - UE.

Strategiile de manipulare și spectacolul fake-news au realizat un adevărat dezmăţ al minciunii în campaniile de comunicare. O colecţie de articole sau poziţii de presă ar uimi pe toată lumea, dacă ar fi adunate într-o antologie. Referendumul a devenit un eveniment care a primit dimensiuni apocaliptice, un fel de încleștare dintre Bine și Rău, o luptă decisivă cu „diavolul” care a plănuit această dezbinare a românilor în an centenar. Zeci de propagandiști ai opoziţiei au inventariat zeci de motive pentru care nu trebuie mers la vot cu niciun chip, inclusiv faptul că nu sunt documente video sau scrise despre cum „a votat” lista de 3 milioane de români de pe tabelele de susţinere (de fapt nu erau voturi, erau semnături!). „Roexit asta vor!”, exclama o propagandistă cu disperare, „manipulare cu iz rusesc”, scria cu litere de o șchioapă pe frontispiciul unui ziar online. Este o confruntare între tradiţia moartă, iar progresul bisericii respinge inexplicabil valorile europene (ca și cum nu valorile creștine au constituit baza spirituală pentru proiectul european). S-a spus că un om condamnat nu are dreptul de a organiza referendum sau că rezultatul acestui referendum nu scade inflaţia, nu face să scadă preţurile și nici nu crește valoarea leului în raport cu euro. Multe poziţii publice au arătat că referendumul din 2009 privind reducerea numărului de parlamentari nu a fost pus în practică, deci nici acum nu vor exista efecte, ori că sunt ţări prospere în care este permisă căsătoria persoanelor de același sex și că homosexualitatea este un dat din naștere. O serie de argumente căutau asocierea acestui eveniment cu intenţia puterii politice de a continua exterminarea începută prin gazarea participanţilor la manifestaţiile din 10 august și să ascundă epidemia de pestă porcină sau niște greșeli grave din manualele şcolare editate de guvern. Imaginarul apocaliptic a fost completat cu ideea că „iubirea nu se votează”, ca și cum aici era vorba despre iubire, sau că episcopul de Huși a fost filmat cu opt bărbaţi diferiţi (ca și cum unul nu era de ajuns). Un cunoscut personaj al presei online argumenta că „românii oricum nu sunt foarte tradiţionaliști. Al doilea cel mai căutat termen pe PornHub din România este «lesbiene». Categoriile cu sex în grup sunt mult mai populare decât în căutările altor naţionalităţi” ori că, dacă mergem la vot, facem un pas înapoi faţă de ţările europene, deoarece comunismul ne-a insuflat un tradiţionalism sălbatic. S-a mai transmis naţiunii că mersul la referendum ar determina o emigrare masivă și ţara noastră ar rămâne „o ţară pustiită, în care rămân doar femeile cu batic în cap, ce merg la biserică și se roagă să le dea Dumnezeu (și sfântul partid)”. Una dintre cele mai eficiente manipulări a fost transmiterea pericolului că se definește familia, nu căsătoria, iar familiile monoparentale, de exemplu, vor fi excluse de la drepturile și politicile sociale de care beneficiază în acest moment. În mediile maghiare a circulat alarma că este doar începutul discriminării tuturor minorităţilor.

De partea cealaltă, Coaliţia pentru Familie a creat o comunicare mai săracă, dar pilonul principal a fost tot răspândirea fricii: familiile de homosexuali vă pot lua copiii („Apăraţi-vă copiii! Ei pot fi luaţi de doi bărbaţi homosexuali”). Dar, în general, coaliţia de la putere a promis la Bruxelles că nu va face campanie și nu a excelat în comunicare. Cred că a considerat că Biserica va face singură mobilizarea, ceea ce nu s-a întâmplat. Biserica a aderat la acest proiect care corespundea valorilor creștine, dar nu a vrut să facă un parteneriat prea strâns cu politicienii puterii, aflaţi în mijlocul unei contestări publice destul de puternice.

Confruntarea publică, în care era clamată toleranţa și încercarea de a evita îngrădirea unor drepturi, devenise, peste noapte cea mai puternică confruntare cu iz rasist, într-o adevărată perioadă post-adevăr.

După referendum. Explicaţiile românilor

Un sondaj de opinie realizat de IRES, la aproximativ două săptămâni de la referendum, ne arată că acest eveniment, care s-a dorit major pentru România, nu a reușit să ducă la efecte notabile, deci a fost un eșec și din perspectiva comunicării sau măcar din perspectiva creării unui câmp al dezbaterii democratice. Faptul că majoritatea românilor nu a participat la referendum este evaluat ca un lucru bun doar de 28% dintre respondenţi, 47% considerând acest lucru ca fiind rău. Aici tinerii, cei din urban și subiecţii cu studii superioare au fost cei care au apreciat pozitiv boicotul într-o proporţie semnificativ mai mare ca fiind un lucru bun. Cum era de așteptat, votanţii social-democraţi au fost cei mai aprigi critici ai boicotului (81%), ceilalţi votanţi fiind mulţumiţi că este, de fapt, un eșec al principalului partid aflat la guvernare. Răspunzând unei întrebări deschise, românii au explicat eșecul participării prin cauzele următoare: Lipsa încrederii în politicieni și politică, lehamite (19%); Din cauza lipsei de informaţii despre referendum (14%); Întrebarea a fost ambiguă / Oamenii au fost confuzi (12%); Din nepăsare / dezinteres / comoditate (11%); A fost un referendum inutil / Nu reprezenta o prioritate (10%); Din cauza politizării referendumului / asocierii cu PSD/ guvernul (10%), Au fost manipulaţi / dezinformaţi (6%), Nu au dorit modificarea Constituţiei / Nu sunt de acord cu redefinirea familiei (3%); Din cauza lipsei timpului (2%); Din cauza implicării bisericii (1%); Alt răspuns (7%).

O primă observaţie este că doar 3% se referă la chestiunea testată, ceilalţi se referă la context, la politizare sau reproduc teme ale propagandei din această perioadă. 60% au fost de acord cu afirmaţia că, dacă liderii politici locali s-ar fi implicat mai mult, atunci referendumul s-ar fi putut valida, dar când este vorba despre mobilizarea bisericii, doar 50% cred acest lucru.

Lucrul cel mai important este că intoleranţa a rămas exact la același nivel la care era înainte cu trei ani, măsurată după aceeași metodologie de către IRES la începutul campaniei: 82% nu sunt de acord cu oficierea de căsătorii între persoane de același sex. Cu toate că s-a discutat mult pe aceste subiecte, timp de aproape două luni, doar 13% dintre români se declară mai informaţi cu privire la acest subiect, cu alte cuvinte, controversele au vizat mai mult desfiinţarea opiniilor celuilalt și mai puţin tendinţa de a informa, pentru ca oamenii să voteze în cunoștinţă de cauză. În schimb rezultatele autoestimării efectelor de schimbare atitudinală arată mai rău: doar 4% spun că se simt mai toleranţi după această campanie, 8% declarând că sunt mai puţin toleranţi după campanie.

O realitate imaginată

De ce referendumul a fost un pseudo-eveniment poate fi explicat și printr-un mecanism postdecembrist, asimilat de politicieni și presă, care transformă orice dezbatere publică într-o translaţie din teritoriul realităţii, într-unul al unei realităţi imaginate, o realitate secundă. Când apare o temă serioasă de dezbatere, tema este ignorată în aspectele ei de realitatea concretă, empirică, şi este transformată într-o realitate simbolică, unde faptele primesc alte valenţe fiind conexate cu valori sau ipostaze mitizate. În prima fază, tema căsătoriei, ca instituţie socială și convenţie dependentă de cultura unei naţiuni și legile ei, a fost transformată în tema importantă a familiei tradiţionale. De ce tradiţională nu prea mai e o realitate astăzi, cum vom arăta mai încolo, dacă elementele de tradiţionalitate nu se reduc la parteneri de sex opus, bărbat cu femeie. Odată realizată această simplificare, opoziţia preia această temă și o conexează cu războiul sfânt împotriva corupţiei reprezentată de Dragnea, război care este asimilat cu respingerea unei adevărate cruciade a corupţiei împotriva drepturilor omului de a fi diferit. Este clar, dacă biserica și statul sunt niște corupţi, postulează opoziţia la referendum, ei în mod clar vor doar răul naţiunii și democraţiei, culminând evident cu ruperea noastră de UE, de aici ROEXIT-ul ca sperietoare ultimă, menită să dea o cheie de citire prin asociere cu Brexitul cel rău.

Aici, iniţiatorii referendumului au realizat prima declinare imaginară, iar adversarii lui au deturnat-o cu destul succes, anihilând efectele asocierii căsătoriei cu familia. Cred că păstrarea căsătoriei între persoane de același sex, combinată cu acceptarea variantei parteneriatului civil ca surogat, ar fi avut un efect câștigător, mai ales că ar fi fost greu de deturnat de către adversarii referendumului.

Recursul la familia tradiţională a permis extrapolarea spre situaţia iniţiatorilor și un atac devastator la faptul că erau divorţaţi, unul trăia într-o uniune consensuală cu o parteneră mai tânără cu trei decenii și celălalt avea la activ vreo trei divorţuri. Evident, acestea sunt forme moderne de familie, dar stereotipizarea familiei tradiţionale îi punea pe acești lideri într-un fel de opoziţie cu propriul lor proiect, adversarii argumentând nesinceritatea și ipocrizia lor.

Aici vorbim doar despre acest moment, dar această deturnare spre un imaginar convenabil și ușor de manipulat propagandistic sau bornat cu fake-newsuri, care este o tendinţă mai generală în dezbaterile din politica și spaţiul public din România.

Este vorba de un proces de semioză care caută să acceseze conţinuturi ideologice sau conţinuturi din imaginarul complotului și care poate oferi un cadraj favorabil pentru o interpretare partizană și deformată a faptelor pentru cel care iniţiază acest act. Aș spune, metaforic, este încercarea de a călări un val pe care urmează să-l produci.

Familia românească - dincolo de imaginarul de confruntare

În tot acest mare război semiotic a lipsit doar familia românească. Familia, cea care este, conform oricărui studiu sociologic, ultimul refugiu al indivizilor, locul siguranţei și încrederii ultime. Deși s-a vorbit despre destinul României care ar putea fi distrus prin mersul la vot sau despre bătălia dintre tradiţie și modernitate, dintre conservatorism și progresism, a lipsit discuţia despre ce este azi familia și ce ar trebui să facem pentru ea. În locul familiei am avut o schemă pe care o tabără o lega de libertatea sexuală și ceilalţi doar de momentul constituirii ei. Familia a fost doar o victimă, fie că era apărată, fie că era atacată, o victimă a nepăsării și incompetenţei politice, devenite mai tradiţională decât familia. Familia este folosită doar ca șablon sau slogan în campanii electorale, n-a fost niciodată în centrul vreunor politici publice serioase.

În primul rând, transformările rapide din societatea românească antrenează și transformări majore ale familiei, structurii și compoziţiei, dinamicii ei, dar mai ales ale interacţiunii ei cu societatea. Sunt sociologi celebri care au vorbit acum câteva decenii despre „moartea familiei”, dar aceste previziuni catastrofiste nu s-au adeverit și nici nu au șanse. Dar ceea ce este evident este un lucru clar: familia tradiţională nu mai există! Poate mai sunt insule de ruralitate și tradiţionalism, dar și acelea sunt pe cale de dispariţie. Dacă nu reducem familia tradiţională doar la schema simplistă a căsătoriei între bărbat și femeie, atunci va trebui să ne uităm cu atenţie la crizele familiei contemporane, la frământările ei și la modul în care caută să se adapteze într-un timp istoric marcat tot mai mult de individualism sau competiţie între oameni și grupuri. Sunt schimbări esenţiale în ciclul de viaţă al familiei și una dintre cele mai importante este generată de faptul că ciclul de viaţă personal nu mai corespunde cu ciclul de viaţă al familiei.

Familia devine un model din ce în ce mai flexibil și, dacă până acum două trei decenii sociologii erau atenţi mai mult la diferenţele între familii, azi tema principală pare să fie cea a diferenţierilor din sânul familiei. Paradoxul este că, deși familia a câștigat în ultimul secol o tot mai mare autonomie și oarecare independenţă, imixtiunile statului sunt tot mai puternice în familie prin mecanisme punitive, preventive sau curative când e vorba de abandonul copiilor, violenţa asupra copiilor, violenţa între soţi sau chiar de problemele de educaţie. Locul copilului în familie a devenit o problemă discutată tot mai frecvent, ca și concurenţa sau articularea dintre funcţiile parentale și cele conjugale.

Numărul copiilor născuţi în afara căsătoriei începe să îl depăşească pe cel al copiilor născuţi în interiorul familiei, uniunile libere sau căsătoriile de probă sunt o realitate și cu toate acestea dorinţa oamenilor de a își întemeia familii este puternică, pentru că familia rămâne locul solidarităţii și coeziunii celei mai puternice. Dovada cea mai clară este un nou tip de familie tot mai frecvent, familie apărută ca o consecinţă a divorţialitaţii mari: familia refăcută sau familia recompusă. Într-un mediu social individualist și perceput de oameni ca tot mai ostil, eșecul unei căsătorii îi împinge pe majoritatea celor afectaţi de divorţ să mai facă tentative de a întemeia familii. Dacă ar exista un interes pentru familia tradiţională sau netradiţională, ar conta studiile sociologilor sau statisticile care arată că 1,2 milioane de românce recunosc că sunt afectate de violenţa domestică și că, la fiecare 30 de secunde, o româncă este bătută sau afectată de altă formă de violenţă. Anul trecut au fost înregistrate peste 20.000 de acte de violenţă în familie (deși știm că doar un procent infim ajunge în faza de reclamaţie) și au murit în urma unor acte de violenţă intrafamilială 46 de femei, 26 de bărbaţi și 12 copii. Rată divorţialităţii depăşeşte și la noi deja 25%, 1,40 divorţuri la 1.000 de locuitori, practic din căsătoriile realizate în ultimii ani una din patru ajunge la divorţ. În anii din urmă, familiile monoparentale sunt afectate din ce în ce mai mult de sărăcie, aproape 60% din familiile monoparentale se află în risc de sărăcie, iar anul trecut aproape 10.000 de copii au fost abandonaţi de părinţi. Acum, statisticile de la Ministerul Muncii arată că avem peste 96.000 de copii care au fost abandonaţi de cel puţin un părinte plecat la muncă în străinătate, dar sociologii și asistenţii sociali estimează că este vorba despre peste 250.000.

Și în România, familia se lovește de contradicţia dintre dorinţa de a trăi împreună și realizarea de sine, uneori familia și libertatea individuală devenind cerinţe contradictorii în societatea de azi. Familia trebuie să reziste și contractualizării tot mai accentuate a relaţiilor în condiţiile în care respectul instituţiei familiale nu mai prevalează asupra calităţii (percepute) a relaţiilor dintre soţi. Dincolo de faptul că apare o concurenţă între nașterea unui copil și realizarea altor proiecte parentale, în condiţiile în care în București, de exemplu, există doar 19 creșe de stat cu o capacitate de 3.900 de copii, în timp ce cererea este de 48.000 de copii aflaţi sub vârsta de trei ani. În fine, o ultimă tușă la tabloul sumbru al familiei: avem 3.892 de școli și grădiniţe fără autorizaţie sanitară și de incendiu, peste 500 doar în capitală. Toate aceste aspecte au devenit tăceri, familia a fost total ignorată în această dezbatere din România post-adevăr.

Ineficient, dar nu inutil

În final, cele două tabere au căutat vinovaţi sau au tăcut, unii au jubilat inutil, era o bătălie pierdută de toată lumea. Atmosfera socială a otrăvit spaţiul public de așa manieră încât următoarele evenimente electorale nu este exclus să fie afectate de lehamite și absenteism în cote mai mari decât până acum. Poate că s-au testat formule privind capacitatea unor reţele de propagandă și de viralizare a unor reţele. Nu este exclus ca universul emoţional și registrul adeziunii românilor la fricile transmise prin toate formele de media să fi fost testate cu succes. Românii au reacţionat, cred, peste aşteptări la aceste eșantioane de edificare a societăţii post-adevăr. Referendumul nu a fost validat, s-au cheltuit peste 40 de milioane de euro, dar cred că nu a fost o experienţă pe deplin inutilă. Pentru cei care se uită cu atenţie la noile dezvoltări politice din lume sau din România se poate concluziona că o dezbatere posibilă pe o temă serioasă, cum ar fi trebuit să fie cea a familiei, nu este posibilă. Sentimentul de insecuritate al românilor este tot mai puternic și permeabilitatea lor la persuasiunea bazată pe frică a crescut puternic în ultima vreme. România nu a devenit peste noapte un stat laic, așa cum au proclamat unii, nici încrederea oamenilor în Biserică nu s-a prăbușit, arată sondajele efectuate după acest eveniment. Naivitatea și tendinţa spre miraculos și magice formule ale salvării au rămas. Homofobia însă a crescut ușor, legitimată oarecum de actualitatea temei, „validată” prin integrarea ei în formă „soft” a unor pastile și bancuri care au invadat formele masive de difuziune din reţelele de socializare și reţeaua socială digitală. Cred că, prin acest insucces al politicii mainstream, posibilitatea de legiferare a parteneriatului civil în cazul cuplurilor LGBT, care părea acceptat tot mai mult, se îndepărtează tot mai mult.

Iar despre familia românească, tradiţională sau nu, cu siguranţă, că nu se va mai discuta prea curând, chiar dacă ar fi o mare nevoie de politici publice adaptate noilor provocări, generate de nevoia de schimburi tot mai diversificate între familie și comunitate, în avantajul tuturor.  

Cinci pagini din adevarata agendă a lui lui Victor Ponta

Analistii și paranaliștii presei noastre au început să-și dea doctoratul de câteva zile privind actiunile viitoareale guvernului Ponta,  dar totul se învarte in jurul a două teme: 1.  va avea bani să ”reîntregească” (ce cuvânt ideologizat de propaganda vechiului guvern, parcă reintregim neamul sau țara) salariile sau sa crească pensiile și 2.  dacă va putea să iasă dintr-o așa zisă  ”capcana” intinsă de Basescu: niste apiratii mari ale populatiei care nu vor putea fi satisfacute în sase luni, urmând ca USL sa cadă pe topogan la parlamentarele din noiembrie.

Aceste două teme de discutie nu surprind cu nimic din esența și imperativele unei noi guvernări a României. Sunt un fel de manele politice  care, din păcate,  uneori îi contaminează și pe politicieni. Sunt sigur că  agenda lui Victor Ponta arată altfel decat acestă agendă pe care i-o imping in fata binevoitorii.

1. Iesirea din pesimismul social si din guvernanța contabilă. In ultima perioadă discursul politicenilor și al ziaristilor a creat o viziune pesimistă privind viitorul. Totul a fost dublat de o cantonare intr-un realism bugetar, discutii doar despre cât ne ajung sau nu ne ajung banii, despre austeritate, criză si dezastrele din alte țări si s-a promivat un fel de guvernanta contabilă. In tot acest timp ne-am imprumutat masiv, politica a ucis speranța, a tăiat energiile, a transformat idea de politică în ceva indezirabil. Congresele partidelor aflate la guvernare s-au bazat prea mult pe competitia între oameni-salvatori sau bataia pe grupuri de interese iar  unele proiecte diferite de logica de confruntare directă (”Spre normalitate” documentul lui Adrian Nastase din 2003 sau motiunea lui Vasile  Blaga de la ultimul congres al PDL) nu au fost bagate in seama sau au fost uitate repede . Nu trebuie să negi realitatea crizei, dar trebuie să tinzi mereu spre constructia normalității și acesta este un comandament obligatoriu al construcției politice. Ponta cred că înțelege că trebuie iesit rapid din acesta capcana a constructiiei intelectuale a pesimismului si din contabilitatea dezastrelor din discursul politic, pentru a arata ca altă lume este posibilă, că există o viziune și un proiect. Este o chestiune de ton si de atmosferă. Este si una legată de stilul comunicarii, de completitudinea comunicarii si umanizarea ei, nu una de propagandă a realizărilor pozitive. Până la urmă, trebuie o schimbare fundamentala de stil de guvernare.

2. Libertate pentru comunități si eficientizarea statului. Discursul politic  din ultimele guvernări a reusit să submineze statul, Ponta are însă o misiunea mai grea, trebuie să-l reformeze, rapid și dur. Totul din perspective constructiei normalității, dar fără a cădea in capcana unei austerități descrisă contabil. Statul roman nu este nu este cel din nefericita sintagma cu ”grasul si slabul”, nici din discursurile minimaliste ale  lui Dinu Patriciu. Reforma statului va însemna  eficiența mai mare, nu costurile cele mai mici. Instituțiile statului trebuie sa faca prestații sociale de cea mai bună calitate, nu trebuie gandite prin filosofia taierilor cu orice preț. A pune statul in concurența reală cu setorul privat a fost cheia de boltă a reformei facute de Tony Blair. Aceasta poate fi cheia relansării unor energii suplimentare, a unui suflu nou. Statul nostru nu mai are resurse de redistribuit, dar poate oferi ceea ce cer ardelenii in focus-grupurile electorale, adică mai multe libertăți. Nu inseamnă să dăm comunitățile pe mâna baronilor locali, cum am facut prin legea uninominalului de Consiliile judetene, ci să construiască prin legi mecanisme locale de control si proceduri de auditare centrale necrutătoare. Blair a renuntat la teoria statului social încă de la inceput si a realizat un social- liberalism care a permis recuperarea sau stabilizarea unor reforme pe care dreapta le făcuse înainte si care erau necesare. A reformat insă statul după principiile firmelor private si a pus instituțiile si serviciile in concurenta si parteneriate cu cele private.

3. Ieșirea din secventialitatea electorală și gandirea de termen scurt. Victor Ponta nu are voie să gândească pe termen scurt, trebuie să isi proiecteze tot ce face pentru viitorii 10 ani, capcana ar fi să gândească electoralist, intr-un pragmatism electoralist. Nu trebuie sa înceapă cu un guvern provizoriu, ci trebuie să gândească un guvern din cea mai bună echipă posibilă, cu un program ghidat de obiectivele deceniului care începe cu prima sedinta de guvern.  Iesirea din pompierismul guvernamental și instalarea pe niste piste strategice este una din strategiile de succes. Daca fiecare ministru se va gândi doar cum sa treacă si de urmatoarele alegeri, stand toata ziua pe la televizor si neasumandu-și riscuri, atunci insuccesul e garantat, iar mass-media déjà scrie la necrolog.

4. Curajul de a privi realitatea concretă în față și o altă distanță a politicii față de viață. Ponta trebuie să reziste tentatiei centrismului, a politicilor căldute, mitului dezideologizării. Politicienii trebuie să gasească solutii politice la problemele politice. Ponta vine după o guvernări de dreapta de două cicluri electorale, vine si cu un partener de dreapta, dar trebuie sa ia si problemele enuntate de dreapta sis ă caute eventual raspunsuri de stanga, unde are raspunsuri, să accepte solutiile partenerilor cu deschidere, dacă ei au solutii. Cand  Antony Gidenns și  Tony Blair au lansat conceptul  Life politics, ei s-au gandit la o politică care iese din cabinet si redescopera viața cea adevarată. A vorbi despre scoala sau educatie inseamna sa recunosti ca scoala nu este doar o institutie care dă diplome si cheltuie bani de la buget, ci este si un mod de viata pentru milioane de elevi si profesori, un loc pe care nu poti sa-l bulversezi fără a-l ințelege  Ideea de a reforma sănătatea sau scoala trebuie să se bazeze pe respectul acestor institutii și a celor care le populaeaza. Acesta este primul pas, apoi urmează lucrarea alături de aceaste instituții vii, adevarate comunități. Politica îsi schimba statutul, intra intr-un alt raport fata de viața, devine partener al oamenilor si nu mai pare un adversar care le bulversează viața. O politică orientată spre a întelege mai bine viața reală, nu o politica oarbă ce se uită doar în statistici și constată cu satisfactie că a realizat macrostabilitatea, deși oamenii au emigrat sau au murit. Este nevoie pentru asta de echipe de cercetători, de departamente la partid populate cu experti, nu cu politruci sau sponsori. Este nevoie de multă inteligență și intelighentie.  Doar asa se poate reconstrui încrederea in institutii, fără de care democrația noastră este doar o aparență.

5.Premierul in exercitiu nu abandonează politica.  Politica rămâne o chestiune de partid, dincolo de fantasmele tehnocratismului sau discursuri antiindeologice. Cum carierele majorității politicienilor de vârf se termina prost, cum scria un istoric al laburistilor britanici, contează totuși lungimea carierei. Ponta trebuie ca in paralel să reinventeze PSD, să-l tranforme dintr-o intreprindere de suport electoral,  într-un laborator de idei, dar și în intreprindere de comunicare. Modelul său, Tony Blair, a făcut acest lucru cu mare succes și efectul a fost si asupra increderii în politica in general, dar și în instituțiile publice. Coalițiile și alianțele sunt conjuncturale, dar după 20 de ani al patrulea presedinte al PSD trebuie sa aibă ambitia de a pune bazele unei traditii adevarate: un partid de stanga care nu isi schimba sigla, nici culoarea, care nu se camuflează in scop electoral, ci își asumă identitatea cu demnitate. Calitatea guvernărilor este direct legată de calitatea oamenilor atrași în partide, de calitatea proiectelor partidelor politice si capacitatii lor de stimulare a unor energii individuale, comunitare, nationale.  

Despre inundații și administrație

Am realizat zilele acestea un sondaj de opinie privind percepția administrației centrale și locale prin intermediul acțiunii de la aceste inundații. Rezultatele nu mi-au adus vreo informatie care să mă surprindă. Incă oamenii asteaptă prea mult de la Guvern si de la autoritățile centrale. Un popor întreg stă cu mâna întinsă și uită să penalizeze la vot pe cei care, de 20 de ani, nu au facut nimic sa scape de aceasta pacoste care sunt inundatiile. Incă, multi, dau vina pe Dumnezeu!

O mentalitate de asistați, culmea, destul de politizată. In funcție de simpatia lor față de anumiți politicieni, își modifică și percepția privind acțiunea efectivă in cazul inundațiilor.

Apreciind mai degrabă ca LENTA reacția autorităților publice centrale și locale, cetățenii apreciază totuși prezența unor personalități politice în asemenea situații, chiar dacă părerea despre evenimentul în sine este afectată, probabil, și de mediatizarea evenimentelor sau de simpatiile politice.
Oamenii au încredere că ajutoarele vor ajunge la cei sinistrați, chiar dacă o mică parte dintre ei (21%) cred contrariul. Majoritatea românilor este de părere că autoritățile centrale sunt responsabile cu refacerea zonelor și ajutorarea snistratilor, cu toate că in aceeasi proporție (cca 40%) sunt convinși că administratia locală este responsabilă cu măsurile de protecție împotriva inundațiilor.

Guvernul României este apreciat de populație pentru activitatea de ajutorare a populației (49%) , dar pierde procente importante și înregistrează o balanță negativă în ceea ce privește rapiditatea intervenției, dar mai ales în ceea ce privește comunicarea cu populația.

Presedintele Romaniei cred că și-a mai reparat ceva din karma electorală, chiar dacă electoratul încă nu a uitat de tăierea salariilor si pensiilor.

Românii percep importanța asigurării locuințelor însă nivelul de trai scăzut arată că pot mobiliza puține resurse financiare în acest scop.Mediul rural are expectante mai mari de la Guvern si Presedintie, iar mediu urban cere mai mult administratiei locale si judetene;

Ruralul apreciază mai mult activitatea Guvernului la aceste inundații, mediul urban fiind mult mai critic;

Poate că Guvernul nu comunică bine, e adevarat, dar oare nu este mai importantă acțiunea în sine? In fine, treaba Guvernului ce face, oricum Domnu Dan Diaconescu si OTV sunt pe-acolo, ei comunică bine și aduc și kilul de zahar și ulei. Pe ecranele OTV s-a mărit prețul smsurilor prin care poporului este întrebat dacă este bine să se mareasca salariile și pensiile prin acțiunea Partidului Poporului. Dacă i-am fi întrebat pe oameni pe cine aleg intre Guvern si Dan Diaconescu, ghiciti ce ar fi răspuns?

Este nevoie de o terapie de șoc, trebuie să le spunem românilor adevărul. Dacă unii se vor ascunde mereu după minciuni, așteptand ca alții să ia măsurile dure nu vom face nimic în viitor. Doua capcane se deschid aici:

1. Capcana demagogiei pasiviste – in care cade opozitia politică de multe ori, de douazeci de ani. Nu este treaba noastra să spunem adevarul, lucrurile neplăcute, treaba este a conducatorilor, și-au asumat, s-o ducă, noi ținem partea celor multi și demagogia este morala când aperi poporul.

2. Capcana demagogiei exclusiviste – în care cade puterea politică, după care doar ei sunt responsabili, ceilalti sunt nesimtiti și nemernici, nu au proiecte și nici soluții. Istoria, cred guvernanții, le va face dreptate, nu este cazul să asocieze și opoziția la această lucrare.

Din pacate, fara ca să avem acelesi discurs, terapeutic, cu toții, nu se va realiza niciodată nimic. Mereu, populatia va găsi un refugiu în brațele minciunii spuse de vreo parte a politicii.

Ne vom afunda tot mai tare in mlastina minciunii alături de o populație tot mai inertă, mai ipocrită și mai cerșetoare

COMPLICITATEA

Țara descoperă cu surpriză că banii nostri se scurg spre buzunarele clientelei politice și ne uităm cu surprindere ca și cum, acum, tocmai am aterizat cu toții la Otopeni și ne mirăm, după cativa ani de absenta din țară, ce a facut Boc cu minunata noastră patrie. Parcă nu am fost aici cu toții: politicieni, jurnaliști deontologi, vorba prietenului meu, Mircea Badea, opinie publică, electorat responsabil sau cumparabil. Este interesantă amnezia care parcă ne-a lovit pe toți în aceste momente, nimeni nu a știut că sub noi se naște un mare hău.

Incepând de la Guvernul Tăriceanu, nimeni nu s-a uitat la statistici sau toți s-au prefacut că nu înțeleg că vine criza. Nici macar în campania dură dintre Geoană și Basescu nu am vazut critici fundamentate despre proasta guvernare, ci mai degarbă atacuri la Traian Basescu – Dictatorul. Presa nu a verificat salariile bugetarilor, nici schemele umflate cu rude și prieteni, nimeni nu l-a intrebat pe Tăriceanu ce este cu jumatatea de milion de functionari aduși în sistem. Când Boc a propus 10 măsuri pentru ieșirea din criza, nimeni nu a monitorizat ce face, opoziția nu le-a urmărit să ne spună că măsurile nu le mai pune nimeni in practică, au rămas doar la conferinta de presă.

Perplexitatea asta simulată ascunde de fapt un lucru mai grav: complicitatea tuturor la prabusirea sistemului public. Unii au participat activ la jaful național, alții au fost prea prosti să urmărească o idee până la capăt, unii sunt complici pentru că sunt demagogi perfecți și fac politică doar din gură, altii pentru că le este lene, multi politicieni pentru că se uită doar in reflectoarele de pe platouri de televiziune.

Exista si o cauză structurală, un fel de hibă istorica. România nu a avut si nici acum nu are proiect. Noi nu ne propunem să ajungem undeva, nu programăm mijloace, nu facem un plan. Trăim pur si simplu, iar competitia politică se dă în jurul resurselor statului. Un vicepriministru recent, care a stat doar câteva luni, și-a dublat avearea în aceasta perioadă (averea cea din declaratia de avere). A plecat liniștit, rezolvase ceva epocal, pentru el si familia lui. Un individualism atroce ne împinge la acest tip de comportament rapace. Cred că am facut prea multe secole naveta intre pădure si bordei și nu avem sentimentul istoriei, al duratei. Suntem în stare să furam lumânarea de la capătâiul mortului, să ne furăm chiar și căciula pentru a nu ne pierde dexteritatea. In politică, singura regula este să te opui unui posibil succes al celuilalt, totul este electoralism vulgar și demagogie. Când apare cieneva și vrea să ducă lucrurile înainte, repede este izolat de ceilalti și învins.

Complicitatea la prăbusirea României nu-i scuză pe cei care au fost la conducere. Culmea că acum unii au aerul de martiri, de sacrificati. O jurnalistă m-a întrebat ce părere am despre sacrificiul lui Boc. Care sacrificiu, nu este vorba de nici un sacrificiu!. A fost la început, poate, dar acum are deja vechime, e ca o boală cronica. Deja plătește lipsa de decizie, de competență sau chiar politicianismul demagogic al propriei echipe. E adevărat că a avut o grea moștenire de la Tăriceanu, dar în 2009 a dat stimulente financiare în administratie de aproape un miliard de euro. Daca ar fi demarat de la inceput o reforma dură eram acum aproape salvați iar eu eram de partea lui. Guvernul a anuntat zece măsuri, inclusiv reforma în administratie si standarde de cost pentru functiile publice, dar din zece puncte a ramas doar programul Rabla, cu cel mai mic impact economic, dar cel mai tare impact populist. Emil Boc, dincolo de faptul că este un om cinstit si bine intenționat, este vinovat că nu a reusit sa construiasca o echipa competitivă pentru Romania. Acum trebuie să-și ducă crucea, nu cred ca este o soluție sa tot schimbăm guverne. Din păcate, mi-am pierdut încrederea în resursele politice pentru depașirea crizei. Nu vom duce pînă la capăt nici o măsură, vom sacrifica tot ce se găsește si vom plăti costuri duble. Ne vom afunda intr-o sărăcie de durată, ne vom îndatora pentru cateva generații fără nici un rezultat.

Efectul cel mai grav al acestei complicități generalizate este faptul că în prostia noastră am început să demolăm statul, și asa destul de șubred. Multimea de analiști, politicieni, oengiști si guriști vor să renunțăm la functii publice, funcționari, armată, servicii secrete, jandarmi, dascăli, doctori. Adică să lasăm totul baltă, cum ne învață minunatul domn Patriciu, să închiriem de la dânsul și de la alții lucrurile de care avem nevoie in orgnaizarea socială. Reforma statului e una, dar complicitatea la distrugerea institutiilor organizarii colective e alta. Pun însă pariu că nu vom face distincția, iar peste câțiva ani vom urla isterizați că am fost convinși să distrugem totul. Cum am distrus agricultura, industria, CAP- urile, cultura, cooperatia, sistemul bancar – adică tot ce funcționa.

Suntem complici la propria noastră dramă și nu ne pasă, nu vedem, nu auzim când cineva trage semnale de alarmă. O sinucidere colectivă ghidată de frenezia distrugerii.

Vasile Dancu

Lectie de manipulare

Cum se fabrică dușmani pentru Doamna învățătoare

M-a intrebat astazi un distins profesor universitar de ce ne-am trezit noi, profesorii, cu atația dușmani, apăruți peste noapte. O explicatie generală este că mulți politicieni din conducerea partidelor de astăzi au avut mari probleme cu școala. Multi au fost elevi si studenti mediocri, dar reactia publică de astăzi impotriva dascălilor este rezultatul unei tehnologii de manipulare pe care Guvernul a pus-o in operă cu un efort demn de o cauză mai bună.

După pomenile electorale care se dau de doi ani , strategii liberalilor sau gandit să dea o lectie de austeritate, să șteargă impresia că au fost niște marionete ale PSD și au sacrificat dezvoltarea pentru pomeni stângiste. Au folosit la inceput un mecanism de manipulare foarte vechi: țapul ispășitor, ministrul Adomnitei urmând să concentreze toată ura dascălilor si totul să se termine așa, mai ales că era un tip destul de antipatic. Procedeul țapului ispășitor fost proconizat, in fond, ca strategie generală pentru a pune niste accente la finalul guvernarii: după ce 4 ani s-a făcut propaganda pe faptul că economia duduie (de fapt duduia doar importul, crestere deficitului balantei comerciale ) pentru tot mai evidenta scădere economică si criza ce se arata trebuia cineva arătat cu degetul. Profesorii sunt o victimă perfectă pentru asta, au vacante lungi și au dat note de patru majorității cetățenilor. Cum au oprit dascălii, inca inainte de a primi vreun salariu, duduitul economiei noastre nu va mai intreba nimeni. Această explicatie era bună pentru că acoperea si alte neperformante, spuse uneori de opozitia destul de inconsistent: acea a lipsei investitiilor publice, mai ales in ultimii ani ai mandatului Tariceanu. Se stie ca nici Adomnitei nu reusise in acest an să cheltuiască decât aproape 3,5% din bugetul educatiei. Sperietoarea cu criza trebuia să acopere si marea fraudă electorală: alocarea unei sume de trei ori mai mari decat salariile profesorilor la inceputul campaniei pentru colegiile liberale si unor prieteni din PSD. O finantare a campaniei private din fonduri publice.

Un efect prin care s-a reusit in cea mai parte convingerea mass-mediei si analistilor a fost procedeul argumentului ipotetic, pentru care nu avem criteriu de adevar, fiind doar probabil sau posibil, cel legat de viitoarele lanturi revendicative generate de salariile profesorilor. Primele cereri au fost direct stimulate de consilierii Premierului, dar acest lant de revendicari nu se naste in mod necesar. El nu s-a născut după ce s-au mărit salariile magistraților, nici după ce pensiile s-au mărit, nici măcar cad personalului sanitar i-au crescut salariile prin ordonanta guvernamentala cu cuantumuri de 21 -37%. De ce s-ar porni doar odată cu profesorii? Nu e nici o explicatie, doar ca jurnalistilor si analistilor le place să anticipeze si astfel sunt sedusi de acest tip de argument, cred că participă la crearea viitorului.

Procedeul orchestrării a functionat comandat dar si spontan. Au apărut studii, asa-zis stiintifice, care arătau că elevii din Romania ii impart pe profesori in trei categorii: "gardieni", echilibrati si "slab pregatiti", si spun ca si-ar dori ca dascalii lor sa ii respecte si sa ii inteleaga mai mult. Zeci de articole au avut rolul de a realiza ceea ce in thnicile de manipulare se numesc tehnici de recadrare abuzivă: profesorii perversi, obsedati sexual, profesorui care agreseaza elevii etc.
Un alt procedeu de manipulare afost inventarea de martori externi pentru a oglindi o realitate virtuală . Agentiile de PR si consultantii străini au comandat, pe banii nostri, la două zile dupa ce Președintele a promulgat legea, a o stire ”pe surse” intr-u ziar din Elvetia, preluată apoi și din alte locuri, după care și România a început tratative cu FMI pentru un împrumut de rezistenta la criză. Banca Natională a dezmintit asta, dar semnalul a fost dat si a doua zi ziarele si jurnalele au continuat cu informatii despre viitoarele crize Ungaria sau Bulgaria, tări cu care opinia publică ne compară.

Propagandistic s-a folosit si tehnica asertarii, a decreta argumente, fara cifre, fara explicatii. Vine criza,s-a spus sec, ca si Dumnezeu exista, desi orice guvern este dator să facă rapoarte serioase natiunii, folosind cifre, date, evidențe. Criza venea ca un taifun inevitabil, era un adevar nedemonstrabil, o evidentă, chiar dacă nu se explica cum s-a intamplat, asa deodată. Folosind procedeul transferului s-au folosit voci de economisti sau analisti, niste economisti au fost invitati la Palatul Victoria, dar ei nu au adus nici o explicatie suplimentară asupra efectului cresterii salariilor, nu au venit cu proiectii bugetare, nici măcar cifre, toti repetand doar banalitatea ca va creste inflatia si ne va lovi criza. Specialist in folosirea hiperbolei premierul Tăriceanu a asemuit legea maririi salariilor ca posibilitate de realizare cu o lege a trimiterii romanilor in Cosmos (aici Mircea Geoană ar putea spune doar ca oi s-a furat proiectul ). Purtătorii de mesaj ai guvernantilor au folosit timp de două zile după promulgare, în care guvernul a tăcut, procedeul de manipulare al alegeri trucate. S-a vorbit masiv in presă că se discută trei variante care s-ar afla pe masa guvernului, ca se analizează intens, inclusiv demisia,dar nu a fost decât procedeul negationist al unei ordonante care sa blocheze legea, chiar premierul scăpând porumbelul: niciodată nu s-au gândit la demisie.

Prin tehnica insinuării s-a spus ca nu se va vorbi despre calitatea educatie, fiind un efect de sistem, nu o vină imputabilă dascălilor, dar pâna la urma despre ac est lucru era vorba tot timp, cand se refuza mărirea de salariu. In final, ieri, premierul a lansat undeva la Ploiesti si ideea că profesorii primesc nenumărate sporuri, jurnalistii neavând decât să caute și vor găsi, probabil, venituri mai mari decat cele de peste 35 de milioane de lei vechi ale soferilor liberalilor de la APAPS.

Am putea să continuăm in a descoperi tehnologia de manipulare folosită pentru a-i face rost de dusmani Doamnei invătătoare până mult dincolo de spatiul unui editorial. Dar ti se face lehamite. Parcă intre tancuri si oameni, Guvernul zicea ca alege oamenii ... Obsedați de propaganda împotriva profesorilor, guvernanții au inceput să prezinte o apocalipsă care impinge țara spre criză, inainte chiar ca ramificatiile si dependentele economice de exterior să ne oblige la asta.