În România post-adevărului

Când Ralph Keyes, în 2004, prin The Post-Truth Era: Dishonesty and Deception in

Contemporary Life, lansa un semnal moral legat de „noul jurnalism”, caracterizat printr-o spumoasă subiectivitate şi prin construcţia de falsuri menite să spună istorii emoţionante, pentru România nu era nimic nou. Atât jurnaliştii, cât şi bruma de analişti mai vechi zâmbeau condescendent, spunându-şi în barbă: uite cum americanii descoperă viaţa! Doar că noua realitate descrisă părea că vine dintr-o realitate care tocmai se născuse, adică din zona realităţii virtuale, din teritoriile internetului, acolo unde aparenţa poate fi uşor luată drept esenţă, superficialitatea ca dătătoare de sens şi emoţia momentană drept fapt obiectiv. După un singur deceniu, cuvântul primea drept de cetăţenie, devenind prin Oxford Dictionary cuvântul anului, nou, dar relevant pentru o practică socială.

Sociologii au început tot mai mult să vorbească despre o schimbare majoră a sensibilităţii publicului presei care se muta de la căutarea adevărului, oricât de incomod ar fi, la căutarea de poveşti cu relevanţă personală, mustind de emoţii şi evenimente dintr-o altă ordine a lucrurilor. Adevărurile despre politică aduceau mai degrabă veşti proaste, demotivau, distrugeau încrederea în instituţiile fundamentale, în schimb noul storytelling nu putea decât să ţină loc de subiectele dulcege ale fabricii de vise hollywoodiene, al căror gust a fost educat prin experimentarea timp de decenii a ceea ce primea eticheta, falsă de multe ori, true story. Oamenii sunt tot mai centraţi pe căutarea ştirilor din proximitate, iar Eul personal este cel mai apropiat teritoriu. Nu Adevărul (cu A mare), CI ADEVĂRUL MEU MĂ PASIONEAZĂ, ADEVĂRUL CREAT DIN MICI EMOŢII PERSONALE. Unii au numit asta narcisism, alţii o pierdere sau o căutare inconştientă a ruperii contactului cu o realitate care nu le mai convine, care este tot mai greu de suportat. Dacă şi până atunci faptul divers căuta să se apropie de concreteţea vieţii, acum în analize apar statisticile şi cifrele barometrelor, care vorbesc despre ce se poate întâmpla, abstractizând, dar ilustrând cu analize care tindeau să dea sentimentul lectorului că participă la facerea viitorului, chiar dacă, de multe ori, nu înţelegea despre ce se spune, aceste analize îi programau mai ales pentru a asimila limbajul proiectelor cu care vor veni apoi politicienii în campaniile electorale.

Presa ajunge să conteze mai mult pe credulitatea publicului şi mai puţin pe raţionalitatea lui, integrat în marile proiecte de devenire socială, unde utopiile politicii folosesc din ce în ce mai mult teoria complotului şi diferitele ei variante, mai ales după 11 septembrie 2001, când un şoc terorist începea să alimenteze şi să genereze repolarizarea lumii în cadrul unui nou război „sfânt” sau al unei noi cruciade a Binelui împotriva Răului. Chiar dacă şi înainte de asta circulau în online, în presă sau în opinia publică legende urbane, zvonuri sau teorii ale complotului ele nu erau luate în serios sau aduse la lumină de către media serioase decât ca şi curiozităţi. Cu toate că minciuna este veche în campaniile electorale şi în media, ştirile false sau poveştile inventate sunt dintotdeauna imposibil de eliminat, odată cu alegerea lui Trump, împotriva mediei mainstream sau a Brexit, apar semnele unei realităţi care pare construită în mare măsură prin canalele reţelelor sociale. Chiar dacă explicaţia acestor succese nu este chiar aşa de simplă, nici impactul acestor mesaje de tip fake news nu poate fi neglijat. Nu falsul sau minciuna a fost elementul de noutate, ci viteza şi difuziunea masivă, urmate de viralizarea informaţiei false şi, în ultima instanţă, impactul masiv pe care îl presupunem. În fond, posibilitatea de a ţinti mai bine categoriile de public şi transmiterea unei informaţii „natural” – provenite din libertatea de expresie a netului, deci având aparenţa că nu este produsă de instituţii pe care în mod normal le consideram ca având programe de manipulare a spiritelor, de persuasiune, mai ales în momentele în care se iau decizii importante, la referendumuri sau alegeri.

Media pierde monopolul

Marea problemă care a zguduit opinia publică în ultimii ani prin încercările de filtrare a fake news-urilor sau de blocare a reţelelor sociale nu este cutremurarea că se deformează adevărul sau că ideea de adevăr a devenit insignifiantă social, ci faptul că marile grupuri de media sau chiar complexul mediatico-politic a pierdut monopolul construcţiei opiniei, pentru că deja controlul marilor canale de distribuţie nu mai înseamnă mare lucru, atât timp cât reţelele sociale pot întinde o plasă mult mai deasă şi mai fină şi pot scurtcircuita un monopol care se credea că va fi etern.

Bătălia dintre Trump şi CNN a fost cel mai crâncen război pe care l-a pierdut media în faţa reţelelor sociale.

România în comunism. Post-adevărul minciunii instituţionalizate

Minciuna instituţionalizată - forma absolută a erei post-adevăr - a fost vreme de câteva decenii o adevărată cotidianitate pentru români. Nimeni nu se miră acum, nimeni nu se isterizează, lucrul trece aproape neobservat pentru că pentru români aceste vremuri doar revin, poate părea o realitate nouă doar pentru cei tineri. Multe dintre mecanismele de adaptare le-au dobândit înainte de revoluţie, altele în perioada unei tranziţii care nu se mai sfârşeşte. Scria Orwell: „Dubla gândire înseamnă capacitatea de a avea simultan două convingeri contradictorii şi de a le accepta pe amândouă. (…) Să rosteşti minciuni deliberate crezând cu sinceritate în ele, să uiţi orice fapt ce se poate dovedi neconvenabil. (…) Să ştii şi să nu ştii, să fii conştient de o completă veridicitate în clipa când spui minciuni cu grijă ticluite, să ai simultan două opinii care se anulează reciproc, ştiind că ele sunt contradictorii şi să crezi în amândouă”.

Propaganda caută să şteargă memoria culturală, să instituie o nouă realitate, dar reuşeşte doar parţial. Oamenii însă trăiesc o realitate contradictorie şi se adaptează chiar dacă ne aflăm într-o situaţie nevrotică. Văd realitatea şi, în acelaşi timp, propaganda le serveşte alte date. Se conectează la sursele de informaţii care există (cum este Europa Liberă) sau la povestirile celor plecaţi şi îşi dau seama că trăiesc în mistificare şi minciună. Dezvoltă reţele de supravieţuire şi dublul discurs: statul se face că ne plăteşte, noi ne facem (prefacem) că muncim; munca înnobilează omul, dar noi nu avem nevoie de nobili. Transformă limbajul pentru a servi acestui dublu înţeles: primesc nume de fraţii Petreuş nişte pui greu de mâncat, aranjaţi câte doi în pungi, botează adidaşi copitele de porc; cafeaua cu năut a primit denumirea de „nechezol”.

Dubla gândire distruge moral, transformă realitatea în stereotipuri, în scheme cognitive uşor de digerat, dar pentru a nu trebui să spună mereu altceva decât ceea ce gândesc, oamenii adnotează limba de lemn, o transformă. Codarea permite ca umorul să existe: Ceauşescu devine „Nea Nicu”, Elena Ceauşescu devine „Tanti Leana”, securiştii devin „băieţii cu ochi albaştri”.

În cel mai dur comunism din Europa, avem un post-adevăr avant la lettre, unde faptele sunt mistificate şi emoţia devine codificatorul unui limbaj care corespunde emoţiei publice. Comuniştii au încercat controlul lumii prin limbaj, cum spune Ludwig Wittgenstein - frontierele limbii sunt frontierele lumii mele, iar noua limbă inventată de partid trebuie să corespundă noului spirit pentru a domina, supune, pentru a crea senzaţii şi emoţii. Dar oamenii reacţionează şi inventează un limbaj paralel limbii de lemn, cum spunea un profesor din acea perioadă, oamenii inventează limba de cauciuc, flexibilă, greu de stăpânit, înşelătoare.

Aşa cum scrie Françoise Thom, prin limba de lemn se simulează procedeul de a înţelege şi, prin opoziţii puternice, se încearcă izolarea persoanei de lumea reală prin intermediul limbii abstracte şi goale, omul devenind o creatură a ideologiei, uşor de introdus în masa amorfă a mulţimilor adulatoare. Dar reacţia oamenilor la limba de lemn a fost diversă şi marcată de mecanisme adaptative interesante. Am menţionat codificarea şi deturnarea prin formule umoristice şi parodice, François Thom analizează şi ceea ce numeşte naşterea unei „conştiinţe lirice” - adică naşterea neîncrederii şi a scepticismului faţă de limbaj. Consecinţa acestei neîncrederi este izolarea: omul se îndepărtează de această realitate, chiar dacă nu este capabil să formuleze o gândire critică, omul trăieşte o disociere a personalităţii şi o înstrăinare profundă. Cred că este radicală această analiză, demonstraţia noastră anterioară, ca trăitor al experienţei sociale, arată că limba de lemn a fost deturnată şi reconfiscată.

De aceea nu pot împărtăşi nici ideea unei „conştiinţe vâscoase”, adică transformarea individului necomunicant într-un aderent absent la sistem, un fel de individ fără reacţie în afara acceptării regimului ca reacţie automată de tip reflex.

Românii în tranziţie. Infantilizarea represivă

După ce au făcut o revoluţie televizată, în care, am putea spune, au dovedit curaj şi chiar maturitate, românii s-au trezit imediat că sunt trimişi la grădiniţa democraţiei. Trebuie să învăţaţi democraţia, să învăţaţi libertatea, faptul că aţi reuşit să vă sacrificaţi ca să doborâţi comunismul nu mai înseamnă nimic în noua lume. Trebuie să schimbaţi tot ceea ce ştiţi, să vă dezintoxicaţi, aţi trăit o falsă conştiinţă, aţi învăţat o istorie falsă şi este nevoie de o mare resetare a spiritelor. Degeaba au încercat unii să protesteze timid că nu au crezut în comunism, că au simulat, ca prefăcători. A FOST PRINCIPALA FORMĂ DE ADAPTARE, nimeni nu i-a crezut. Cum scrie un autor lucid al postcomunismului Boris Buden: infantilizarea represivă a societăţilor care se eliberează de comunism este principala caracteristică a situaţiei postcomuniste. Invenţia conceptului de tranziţie sau a cel de postcomunism, ori falsul concept de „transitologie” (Transitology) reprezintă mostre ale unui cinism al marilor puteri care, în cel mai bun caz, nu fusese fundamentat decât prin studii retroactive, în niciun caz ca şi reţete de dezvoltare. Pentru a ajunge la democraţie, aceste societăţi trebuie să urmeze o reţetă pe care poate doar instaurarea comunismului o exersase la începutul sovietizării. Dar atunci a existat o reţetă a trecerii de la un sistem la altul, prin construcţia socială a unor realităţi după un proiect confuz: crearea mentalităţii democratice şi tolerante, crearea pieţei libere şi a concurenţei, trecerea proprietăţii de stat în mâinile unor privaţi care trebuie să devină capitalişti peste noapte, refacerea instituţiilor fundamentale cu ideea că, dacă se vor realiza aceste lucruri, democraţia va triumfa. Oamenii aceştia obosiţi de dictatura comunistă erau aruncaţi în mijlocul unei iluzii după o schemă de darwinism politic şi social, în care evoluţia poate fi însă controlată. Societatea civilă solidă, consolidată, protectoarea omului împotriva statului şi a exceselor sale trebuia să fie semnul că s-a reuşit perfect construcţia democraţiei. Până atunci, românii sunt privaţi de condiţia de subiect al istoriei, urmând să fie puşi sub influenţa unor tutori care să controleze acest proces.

Revoluţia a fost furată, aşa cum se plângeau românii foarte repede, dar nu de cei care supravieţuiseră din trecut, ci de cei au apărut foarte repede să le reseteze memoria, să-i transforme în copiii vulnerabili ai noii lumi. Ei, care scăpaseră de marşul cel lung al trecerii spre comunism (fără halte sau zone de repaus), intrau acum într-o altă trecere, într-un alt marş – cel al construcţiei societăţii democratice şi mersul spre capitalism. Se inventează boli pentru cei care nu reuşesc să se uite doar înainte şi întorc capul spre viaţa din urmă (nostalgie, criptocomunism), se dau examene continuu, se inventează teste de verificare. După aproape trei decenii, România încă este verificată cu privire la realitatea din justiţie (MCV), în aceste zile premierul României primeşte un extemporal cu 18 întrebări de la Comisia Europeană, rezultate dintr-o dezbatere politică şi politicianistă şi o pregătire a noii competiţii între stânga şi dreapta.

Se deschide o nouă epocă a post-adevărului, o nouă epocă de dedublare, de dublă gândire şi de dublu discurs. După ce au suferit teroarea de a trece prin filtrele impuse de comunişti în construcţia „omului nou”, foarte scurt după revoluţie, nevoia de om nou revine, doar că acum trebuia totul început de la un zero al copilăriei. Depersonalizat şi fără identitate, omul nou al tranziţiei începe să rătăcească, să migreze spre alte spaţii geografice în căutarea, mai rapidă, a democraţiei reale şi a teritoriului ei paradisiac.

În post-adevărul recent

Astăzi îşi face tot mai mult loc o idee care, sugerată în urmă cu 50 de ani, putea părea un nonsens, ideea că generalizarea instrucţiei şi penetrarea societăţii de către canale multiple de informaţie poate să nu reprezinte un progres pentru cultură. Oamenii caută tot mai mult explicaţii simple pentru complexitatea lumii, ideile scurte şi formulele emoţionale, şocante, pot ţine mult mai bine loc de cunoaştere decât ceea ce produce ştiinţa, educaţia sau cunoaşterea savantă. Adevărul, emoţia, opinia sunt practici care bulversează raportul nostru cu faptele.

Astăzi nu mai este nevoie de mari centre de propagandă pentru a difuza masiv minciuni sau mesaje de propagandă, reţelele sociale pot face perfect acest lucru. Mai important este că procesul se realizează prin „conversaţie”,
printr-un schimb cu oameni asemănători care devin un fel de instanţe credibile, procesul fiind facilitat de filtrele care ne afişează acest gen de informaţii. Nu doar reţelele sociale, dar şi media îşi măsoară rezultatele în funcţie de virilitate, de difuziune masivă, ori este clar că virilitatea este facilitată de lucrurile spectaculoase, surprizele, marile contradicţii, acestea pot deveni mime. Când numărul de clicuri determină inclusiv bugetul publicitar, atunci este evident că nimeni nu mai urmăreşte principii deontologice stricte sau măcar o verificare minimă a informaţiilor care circulă.

O nouă formă de populism, un populism al informaţiei, îşi face loc. Cu toate că intrăm într-o epocă a difuziei masive de date, aceste date au mai degrabă rolul de a atinge zone ale afectivităţii şi emoţiilor populaţiei. Fie că este vorba de bursă sau de analize politice, sondarea sentimentelor sau a emoţiilor devine mai importantă decât căutarea determinării mecanismelor raţionale de achiziţie sau de vot. Astfel, dacă televiziunea a adus marea difuziune a mesajelor, internetul în noua eră are ca efect major polarizarea, simplificarea excesivă care duce la polarizare şi reacţie puternică, cognitivă sau comportamentală. Intrăm în epoca pasiunii, unde adevărul are maximum statutul unei opinii printre multe alte variante enunţabile în spaţiul public.

Amplificatorul de confuzie

Algoritmul Facebook (news feed ranking algorithm) selecţionează pentru noi din miliardele de mesaje, fiind un adevărat amplificator de confuzie. Chiar dacă este opac, acest algoritm privilegiază importanţa naşterii unei comunităţi, mesajele şi postările prietenilor. Prin Facebook se exploatează o serie de vulnerabilităţi ale sistemului nostru cognitiv şi emoţional: nevoia de confirmare, tendinţa de asociere, frica de izolare sau de singurătate, dar şi dorinţele evazioniste. Cum demonstrează în ultimii ani un sociolog specializat în sociologia credinţelor colective (Fabrice Clément) este tot mai evident că au loc modificări esenţiale în ceea ce priveşte raţionalitatea implicată, astfel încât putem spune că azi nu mai trăim într-o eră a cartezianismului, ci mai degrabă într-una a credulităţii generalizate.

Indiferenţa faţă de fapte în post-adevăr se prelungeşte în confuzie între raţiune şi emoţie, ajungând la un cerc vicios al democraţiei. Dacă Adevărul era „instituţia invizibilă” cea mai importantă a democraţiei, când opinia devine criteriu, este foarte simplu de argumentat aproape orice şi înfloresc teoriile conspiraţiei. Teoriile conspiraţiei sau ale complotului folosesc cele mai simple mecanisme de argumentare, deoarece presupun că există cineva care, în spatele realităţii vizibile, unelteşte sau acţionează împotriva ordinii, stabilităţii raporturilor, interesului colectiv, în ultima instanţă.

Teoria statului paralel, sau deep state, la republicanii americani, dincolo de o serie de dovezi care pot susţine aspecte de paralelisme ale puterii, are o mare putere explicativă şi mobilizatoare, pornind de la componentele noului mod de argumentare prin informaţii fragmentate şi masiv distribuite pe reţelele de socializare. Teoria complotului umple un gol informativ, dar are şi o altă funcţie, aceea de agregator politic. Bătălia nu este aici cognitivă sau epistemologică, ea ţine mai mult de nevoia de reconstrucţie a instituţiilor democraţiei. Una dintre explicaţii este următoarea: nu opiniile ne divizează, ci interesele în democraţie. Adică nu este necesar să aducem opiniile la un numitor comun despre societate sau politică pentru ca apoi să construim insule de consens, deoarece interesele pot fi aduse la puncte de echilibru, prin politici echitabile şi egalitare.

Această dispută de opinii ascunde de fapt marea divizare şi o tot mai mare ruptură dintre clase sociale sau categorii profesionale. Un ideal democratic revizuit ar fi să ajungem la puncte de vedere comune asupra cunoaşterii, dar aici este vorba despre raporturi de dominare, despre excludere socială şi mari, insuportabile chiar, inegalităţi.

Internetul a bulversat modalitatea în care se construiesc opiniile şi credinţele dar, în această nouă realitate, problema post-adevărului nu este una de comunicare, ci este mai ales una politică, deoarece intrăm într-o eră a nonsensului. O luptă importantă este cea cu conspiraţionismul, deoarece conspiraţioniştii se servesc de ambiguitate şi, implicit, fac aluzii sau trimitere la situaţii neclare prin analogie sau false analogii şi, prin aceasta, bulversează nu doar cogniţia, ci creează pasiuni şi angajamente pentru ţinte false.

Cum se poate generaliza informaţia falsă din cadrul teoriei conspiraţiei sau complotului? Simplu: informaţia circulă pe reţele în interiorul unor grupuri care îşi dau like reciproc, devenind astfel grupuri de consens, nu neapărat prin analiza informaţiilor, ci doar prin partajarea unor identităţi care se prezintă ca asemănătoare şi din raţiunea de a mări cât mai mult grupul celor care dau like.

Oamenii nu mai citesc ziare nici în varianta electronică, primind mai ales articolele forwardate de prieteni, astfel că asistăm la un fel de uberizare a informaţiilor, iar fake news-urile au rolul de a flata şi întări prejudecăţile politice.

Care sunt efectele cele mai importante pentru instituţiile democraţiei noastre?

Migraţia politică şi ataşamentul nu mai există, trădătorii devin eroi, iar migraţia se mută şi la electorat, peste 60% dintre electorii români au schimbat în 10 ani partidul preferat cu adversarul său. Pe de altă parte, odată aleşi, oamenii uită orice legătură cu electoratul, din frica de a nu participa la combinaţia câştigătoare politicienii participă la o puternică dezideologizare şi la îmbrăţişarea unui populism conjunctural.

Partidul unic din perioada comunistă a fost înlocuit cu alternativa unică, un principiu la fel de simplist: capitalismul de tip occidental ca singură formulă, piaţa ca templu sacru al noii teologii. Individul are senzaţia de luciditate, de superconştienţă – generată de bombardamentul informaţional care nu înseamnă nimic, trăim o revoluţie culturală permanentă.

În societate, figura avocatului e mai importantă decât cea a judecătorului… Deci nu căutarea adevărului, a dreptăţii, ci căutarea viciilor de formă sau de procedură care să ducă la Victoria celui care are bani să plătească. Deci libertatea este posibilitatea de a face tot ceea ce nu este interzis de lege…

Liberalismul moral este să nu faci judecăţi asupra celor care acţionează împotriva unor reguli care au devenit fundamentele vieţii sociale, în numele respectului vieţii private.

Orwell devine din ce în ce mai actual: „Winston îşi lasă braţele să-i cadă pe lângă corp şi-şi umple din nou plămânii cu aer. Mintea îi alunecă în lumea ca un labirint a dublugânditului. Să ştii şi să nu ştii, să fii conştient de o totală veridicitate în timp ce spui minciuni cu grijă construite, să susţii în acelaşi timp două idei care se exclud reciproc, ştiind că sunt opuse, şi totuşi să crezi în amândouă; să foloseşti logica împotriva logicii, să renegi morala în timp ce o pretinzi altora, să crezi că democraţia este imposibilă şi că Partidul este păstrătorul democraţiei; să uiţi orice este necesar să uiţi, pe urmă să readuci lucrul respectiv în memorie exact când este nevoie de el şi să-l uiţi imediat din nou; şi, mai presus de toate, să aplici acelaşi proces de gândire procesului însuşi. Iată care este cea mai înaltă subtilitate: să provoci în mod conştient inconştienţa şi pe urmă să redevii conştient de actul de autohipnoză pe care tocmai l-ai săvârşit. Chiar şi simplul fapt de a înţelege cuvântul dublugândit presupunea folosirea dublugânditului”.

Cuvintele care reprezintă anumite lucruri sunt înlocuite cu imagini, certitudinea se desprinde de fapte, devine doar un pur fapt subiectiv, nu se raportează la observaţie, ci face apel la afect care devine obiectiv printr-o operaţie de cuantificare sau prin alte forme de aglutinare.

Cultura oximoronică - asocierea unor termeni contradictorii într-o singură formulă - câştigă tot mai mult teren şi nu doar în campanii electorale: discriminare pozitivă, creştere negativă, dezvoltare durabilă, schimbare în continuitate.

Lupta pentru drepturi sociale a fost abandonată şi înlocuită cu lupta pentru drepturile minorităţilor de toate felurile. Aceste drepturi sunt individualizate, sunt mai ieftine, se referă doar la legiferarea posibilităţii de a depăşi norme vechi. Subiectul terifiant al armelor chimice ale lui Saddam sau cel al bombardamentului asupra civililor din Siria a arătat cum se poate rupe legătura cu realitatea, cu adevărul corespondent. Prima grijă a comunicatorului este să obţină adeziunea la mesajul emoţional, să ne introducă în acest spectacol, apoi nici nu mai contează demonstraţia adevărului cu care vin ceilalţi. Nu mai căutăm dovezi, decât poate confirmări ale grozăviilor descrise de propaganda de război; propaganda încearcă să ne convingă prin mecanismul „luptei dintre Bine şi Rău”, o simplificare absolută.

Enunţarea unui lucru şi contrariul său produce în fond o dezintegrare a conştiinţei, o rupere a raţiunii axiologice şi cognitive, în acelaşi timp. Cu ajutorul bărcii emoţionale în care punem realul, ne putem îndepărta de lucruri. Alegem emoţia, este a noastră, respingem oricare dintre faptele care i se opun.

Într-o halucinantă reconstrucţie post-adevăr a lumii, România nu este total surprinsă. A mai trăit aceste vremuri asemănătoare, de la realismul socialist la infantilizarea din tranziţie sau împleticirile în post-tranziţia de azi. Poate doar o generaţie mai tânără se poate simţi dezorientată sau, din contră, mai liberă să-şi construiască adevăruri emoţionale şi iluzii colective.

P.S.: Acest număr Sinteza are ca temă manipularea prin publicitate. În epoca post-adevăr publicitatea pare parcă tot mai inocentă, cu toate încercările ei de a crea dorinţe sau de a umple existenţa noastră cu obiecte emoţionale. Un fel de fetiţă cu chibrituri din povestea tristă a lui Hans Christian Andersen.

Propaganda a murit! Televizorul doar minte

Propaganda a revenit destul de des în declarațiile politicienilor din ultima vreme. Recent, Victor Ponta le-a spus miniștrilor într-o sedință, la debut, când știa sigur că se înregistrează: „Vă rog pe toți să demontați propaganda fascistă a PDL, că numai fasciștii și comuniștii rescriau istoria".

De partea cealaltă, Tismăneanu l-a etichetat pe Ponta ca „neghiob” pentru că acesta a spus despre Cărtărescu și Mihăieș că sunt propagandiști naziști. Ponta a răspuns:
„(...) eu doar am redat limbajul tipic propagandei naziste folosit de doi așa-ziși intelectuali, nimic altceva. Sigur că domnnul Tismăneanu, plătit și pregătit să-i apere, a omis, în postarea sa, această realitate evidentă, atacându-mă tot pe mine cu aceleași expresii și același dispreț față de adevăr pe care, repet, îl puteți găsi fie la propaganda lui Goebbels, fie la tovarășii cu care Domnia Sa a mers la școală și la chefuri de nomenclaturiști!".

Evenimentul Zilei anunță că „Ponta acoperă găurile de la TVR prin suplimentarea fondurilor direct de la bugetul de stat. Astfel, liniștea la televiziunea publică este asigurată înaintea alegerilor parlamentare. În timp ce la TVR și radioul public s-au dat 26 de milioane de euro în plus, la Institutul Cultural Român s-au tăiat 4 milioane de euro.”

Exemple de genul acesta pot curge la infinit, căci cuvântul a redevenit la modă mai ales după scandalul plagiatului și suspendarea lui Traian Băsescu. Nu continuăm pentru că ar fi inutil, oamenii folosesc cuvântul propagandă fără să-l înțeleagă, doar din rațiuni de rezonanță negativă. E adevărat, când spui propagandă oamenii înțeleg că este vorba de manipulare sau de minciună. Dar nu este așa, de fapt, în România propaganda a dispărut odată cu dispariția oricărui proiect serios de societate, sau poate odată cu dispariția a două modele politice polare de viziune asupra societății.

Momentul în care propaganda a murit în România nu poate fi localizat exact, dar poate fi plasat undeva după ce CDR a preluat puterea în anul 1996. Guvernarea speranțelor dreptei a aneantizat repede tensiunea dintre foștii comuniști și cei care doreau o altă ordine socială. Ineficiența acelui guvern a condus la o societate amestecată, a amestecat taberele prin migrație politică și diverse experimente și a decredibilizat discursurile politice bazate pe ideologia de stânga sau de dreapta.

De atunci, poate doar o perioadă dintre 2001 și 2002, când PSD a căutat să se fundamenteze ideologic ca partid social democrat modern, pentru a se uita de originile comuniste, propaganda a dispărut. Nu am mai avut o dreaptă care să vină cu programe ideologice coerente, programe care să se opună propagandei de stânga, și astfel și stânga și-a dizolvat viziunea într-un program asistențial cu accente populiste, orchestrat nu de comunicatori sau de propagandiști, ci de baroni locali sau militanți cu valențe de organizare, nu de inspiratori ai maselor. Trecerea uneia dintre ramurile fostului FSN - Partidul Democrat - la dreapta și mișcarea liberalilor spre stânga, în USL, a fost ultima lovitură dată condițiilor de renaștere sau supraviețuire a unei propagande politice la noi.

Propagandă nu este orice tip de comunicare, ea nu se confundă nici cu minciuna, nici cu bombardamentul informațional și nici cu manipularea sau persuasiunea. Propaganda este un mediu de propagare, o putem defini mai bine prin noțiunea de câmp din fizică. Ea nu este responsabilă doar cu invitarea, împingerea unor oameni să voteze idioți sau dictatori, ci mai ales răspândește o viziune, o reprezentare asupra lumii. Altfel spus, caută să transmită un tablou concret și coerent asupra lumii, împănat cu valori, narațiuni specifice sau ideologii. Este ceea ce Pierre Bourdieu numea violență simbolică, adică propagarea unui model de societate printr-o ideologie (dominantă, spune el) care este reiterată în toate manifestările media și subordonată interselor unor elite economice și politice.

Propaganda se fundează pe o doctrină și are rețete și tehnici cunoscute încă din antichitate (repetiția, diabolizarea adversarului, mecanismul țapului ispășitor, simplificarea, orchestrarea și multe altele). Nimeni nu recunoaște că face propagandă; de două mii de ani, orice competitor acuză dușmanul de propagandă, despre el însuși spune că doar informează sau face PR sau diplomație publică.

Dar astăzi, propaganda a devenit o mașină de influență mediatică, s-a transformat într-o mașină care răspunde intereselor unor grupuri răspândite prin partide și unor rețele de militanți politici care ocupă statul din patru în patru ani. Propaganda și-a pierdut și coerența din vremile trecute, fundamentul de valori și ideologiile care aduceau o viziune, cât ar fi ea de parțială, asupra lumii.

Propaganda a murit în România și din alte cauze, nu doar pentru că dinamica politică de la noi a mers spre degradarea discursului politic și spre creșterea rolului pungilor cu produse în campania electorală. Unul din mecanismele propagandei, adică minciuna (chiar dacă nu este definitoriu pentru propagandă), nu este foarte ușor de folosit azi. Astăzi nu mai este atât de ușor de falsificat realitatea, chiar Goebbels recomanda colegilor săi să mintă în propagandă doar atunci când este absolut necesar, deoarece capacitatea de informare a fiecărui individ și accesul la surse face ca propaganda să uzeze mai puțin de mecanisme de disimulare, de falsificare, ci mai degrabă de simulare sau stimulare a unor reacții afective, emoționale.

O altă cauză este degradarea corpusului politic și a selecției. Ca să folosim termenii lui Bourdieu, putem vorbi de o elită politică? Vorbim foarte des de clasă politică, poate datorită faptului că, în acest moment, politicienii români sunt de cea mai scăzută calitate intelectuală din istoria noastră. Aleși pe criteriul loialității față de șef, nu pe cel al competenței, politicienii de azi nu se pot folosi de mijloacele fine ale propagandei, înțeleasă în mod clasic. Propaganda uzează de îndoctrinare, uneori afectivă, a cetățenilor, este un process mai subtil, care înseamnă conformism, acceptarea unor modele, interiorizarea unor atitudini. Ea nu violentează, ci creează o ambianță pentru a convinge și direcționa discret opinia publică. Ea este și acțiune deliberată asupra spiritelor, prin persuasiune și campanii dirijate înspre a obține consensul sau a pentru a fabrica anumite opinii, girate de specialiști sau de instituții prin managementul percepțiilor, storytelling sau alte metode. Cine să folosească aceste metode? Nivelul politicienilor care cheltuie milioane pe consultanți străini care implementează doar programe de PR politic și marketing electoral este prea jos pentru a avea răbdare, continuitate și proiect de a construi tradiții politice. La noi totul e electoralism, grabă de a lua puterea și a exploata rapid toate resursele ei, nimeni nu acceptă să cultive electoratul, intelectualii sunt folosiți doar în campanie, apoi aruncați la gunoi. Este imposibilă reflecția critică și reflecția politică, în general, în interiorul partidelor politice.

Propaganda este într-o relație ciudată cu nivelul de ignoranță socială - contează cât este de mare nivelul ignoranței la un moment dat. La un nivel de ignoranță mare, cultivat și stimulat de două decenii, este greu să mai poți spera că vei putea veni cu programe de cultură politică și civică, kilogramul de zahăr și ulei este un argument mai bun decât ideologiile structurate ale propagandei.

Dar, odată cu moartea propagandei politice, a murit și o formă de propagandă care este importantă pentru orice stat: propaganda statului sau a națiunii. Propaganda pe care o orchestrează statul în interior, este realizată prin mijloacele instituționale și are ca scop întărirea identității, consolidarea coeziunii sociale, creșterea încrederii sociale sau modernizarea mentalităților prin inculcarea unor valori ca toleranța, responsabilitatea civică, echitatea și multe altele. Propaganda statală poate fi asimilată educației naționale; statele puternice au programe serioase în acest sens. România este un stat aproape eșuat din acest punct de vedere. Suntem într-o criză a valorilor și într-o criză de identitate; românii ajunși minoritari în Occident se adună greu în asociații și, de regulă, se topesc în masa populației, a doua generație de abia dacă mai înțelege limba română. Suntem obsedați de programe cu brandul de țară, dar am uitat să încercăm să-i convingem pe cetățenii români asupra nevoii de solidaritate și de coeziune socială, asupra respectării unui trecut așa cum a fost el, și asupra respectului valorilor, alături de nevoia de modernizare și de efort comunitar. Uităm să ne promovăm valorile, iar statul este ocupat din patru în patru ani de alt partid, care se rezumă la a face selecții după criterii partizane. Politrucii deveniți responsabili ai statului contestă valorile culturale sau creatorii veritabili, judecându-i după sensibilitățile lor politice sau forțând macularea unora, prin legarea lor la căruța partidelor. Oamenii nu se nasc cetățeni, ei trebuie formați printr-un sistem de propagandă asimilabil educației, iar a răspunde propagandei naționaliste exagerate din perioada ceaușistă cu lipsa oricărei preocupări serioase pentru construcția unei identități colective este o eroare cu consecințe grave pe termen lung.

În România, politicianismul primitiv și gregarismul partinic au pârjolit totul, chiar și condițiile pentru propagandă politică sau națională. Imaginea unor posturi de televiziune agresive în transmiterea unui flux de mesaje politizate ne poate înșela, ele nu fac propagandă, ele doar mint cu nerușinare și dezinformează.

  Nota.

 Acest text reprezinta raspunsul meu la o ancheta realizata de prestigioasa revista DILEMA VECHE pe tema "Propaganda, azi". Cititi articolul pe http://dilemaveche.ro/, începand de joi.

 

 

Lectie de manipulare

Cum se fabrică dușmani pentru Doamna învățătoare

M-a intrebat astazi un distins profesor universitar de ce ne-am trezit noi, profesorii, cu atația dușmani, apăruți peste noapte. O explicatie generală este că mulți politicieni din conducerea partidelor de astăzi au avut mari probleme cu școala. Multi au fost elevi si studenti mediocri, dar reactia publică de astăzi impotriva dascălilor este rezultatul unei tehnologii de manipulare pe care Guvernul a pus-o in operă cu un efort demn de o cauză mai bună.

După pomenile electorale care se dau de doi ani , strategii liberalilor sau gandit să dea o lectie de austeritate, să șteargă impresia că au fost niște marionete ale PSD și au sacrificat dezvoltarea pentru pomeni stângiste. Au folosit la inceput un mecanism de manipulare foarte vechi: țapul ispășitor, ministrul Adomnitei urmând să concentreze toată ura dascălilor si totul să se termine așa, mai ales că era un tip destul de antipatic. Procedeul țapului ispășitor fost proconizat, in fond, ca strategie generală pentru a pune niste accente la finalul guvernarii: după ce 4 ani s-a făcut propaganda pe faptul că economia duduie (de fapt duduia doar importul, crestere deficitului balantei comerciale ) pentru tot mai evidenta scădere economică si criza ce se arata trebuia cineva arătat cu degetul. Profesorii sunt o victimă perfectă pentru asta, au vacante lungi și au dat note de patru majorității cetățenilor. Cum au oprit dascălii, inca inainte de a primi vreun salariu, duduitul economiei noastre nu va mai intreba nimeni. Această explicatie era bună pentru că acoperea si alte neperformante, spuse uneori de opozitia destul de inconsistent: acea a lipsei investitiilor publice, mai ales in ultimii ani ai mandatului Tariceanu. Se stie ca nici Adomnitei nu reusise in acest an să cheltuiască decât aproape 3,5% din bugetul educatiei. Sperietoarea cu criza trebuia să acopere si marea fraudă electorală: alocarea unei sume de trei ori mai mari decat salariile profesorilor la inceputul campaniei pentru colegiile liberale si unor prieteni din PSD. O finantare a campaniei private din fonduri publice.

Un efect prin care s-a reusit in cea mai parte convingerea mass-mediei si analistilor a fost procedeul argumentului ipotetic, pentru care nu avem criteriu de adevar, fiind doar probabil sau posibil, cel legat de viitoarele lanturi revendicative generate de salariile profesorilor. Primele cereri au fost direct stimulate de consilierii Premierului, dar acest lant de revendicari nu se naste in mod necesar. El nu s-a născut după ce s-au mărit salariile magistraților, nici după ce pensiile s-au mărit, nici măcar cad personalului sanitar i-au crescut salariile prin ordonanta guvernamentala cu cuantumuri de 21 -37%. De ce s-ar porni doar odată cu profesorii? Nu e nici o explicatie, doar ca jurnalistilor si analistilor le place să anticipeze si astfel sunt sedusi de acest tip de argument, cred că participă la crearea viitorului.

Procedeul orchestrării a functionat comandat dar si spontan. Au apărut studii, asa-zis stiintifice, care arătau că elevii din Romania ii impart pe profesori in trei categorii: "gardieni", echilibrati si "slab pregatiti", si spun ca si-ar dori ca dascalii lor sa ii respecte si sa ii inteleaga mai mult. Zeci de articole au avut rolul de a realiza ceea ce in thnicile de manipulare se numesc tehnici de recadrare abuzivă: profesorii perversi, obsedati sexual, profesorui care agreseaza elevii etc.
Un alt procedeu de manipulare afost inventarea de martori externi pentru a oglindi o realitate virtuală . Agentiile de PR si consultantii străini au comandat, pe banii nostri, la două zile dupa ce Președintele a promulgat legea, a o stire ”pe surse” intr-u ziar din Elvetia, preluată apoi și din alte locuri, după care și România a început tratative cu FMI pentru un împrumut de rezistenta la criză. Banca Natională a dezmintit asta, dar semnalul a fost dat si a doua zi ziarele si jurnalele au continuat cu informatii despre viitoarele crize Ungaria sau Bulgaria, tări cu care opinia publică ne compară.

Propagandistic s-a folosit si tehnica asertarii, a decreta argumente, fara cifre, fara explicatii. Vine criza,s-a spus sec, ca si Dumnezeu exista, desi orice guvern este dator să facă rapoarte serioase natiunii, folosind cifre, date, evidențe. Criza venea ca un taifun inevitabil, era un adevar nedemonstrabil, o evidentă, chiar dacă nu se explica cum s-a intamplat, asa deodată. Folosind procedeul transferului s-au folosit voci de economisti sau analisti, niste economisti au fost invitati la Palatul Victoria, dar ei nu au adus nici o explicatie suplimentară asupra efectului cresterii salariilor, nu au venit cu proiectii bugetare, nici măcar cifre, toti repetand doar banalitatea ca va creste inflatia si ne va lovi criza. Specialist in folosirea hiperbolei premierul Tăriceanu a asemuit legea maririi salariilor ca posibilitate de realizare cu o lege a trimiterii romanilor in Cosmos (aici Mircea Geoană ar putea spune doar ca oi s-a furat proiectul ). Purtătorii de mesaj ai guvernantilor au folosit timp de două zile după promulgare, în care guvernul a tăcut, procedeul de manipulare al alegeri trucate. S-a vorbit masiv in presă că se discută trei variante care s-ar afla pe masa guvernului, ca se analizează intens, inclusiv demisia,dar nu a fost decât procedeul negationist al unei ordonante care sa blocheze legea, chiar premierul scăpând porumbelul: niciodată nu s-au gândit la demisie.

Prin tehnica insinuării s-a spus ca nu se va vorbi despre calitatea educatie, fiind un efect de sistem, nu o vină imputabilă dascălilor, dar pâna la urma despre ac est lucru era vorba tot timp, cand se refuza mărirea de salariu. In final, ieri, premierul a lansat undeva la Ploiesti si ideea că profesorii primesc nenumărate sporuri, jurnalistii neavând decât să caute și vor găsi, probabil, venituri mai mari decat cele de peste 35 de milioane de lei vechi ale soferilor liberalilor de la APAPS.

Am putea să continuăm in a descoperi tehnologia de manipulare folosită pentru a-i face rost de dusmani Doamnei invătătoare până mult dincolo de spatiul unui editorial. Dar ti se face lehamite. Parcă intre tancuri si oameni, Guvernul zicea ca alege oamenii ... Obsedați de propaganda împotriva profesorilor, guvernanții au inceput să prezinte o apocalipsă care impinge țara spre criză, inainte chiar ca ramificatiile si dependentele economice de exterior să ne oblige la asta.