Domnului profesor, cu dragoste

Nu creadeam să vină o vreme în care va fi atât de actual un banc cu radio Erevan, in care un roman intreabă cum se pune aceentul corect: prófesor sau profesór. Raspunsul vine ca o condamnare: in Romania nu se pune accentul pe profesor.

Am văzut că in Romania nu este pretuit dascalul când Parlamentul a hotărât mărirea salariilor dascălilor iar Guvernul s-a opus frenetic. Premierul Tăriceanu s-a opus majorării salariilor dascălilor iar pe la televizoare, după doar câteva ore, au apărut zeloși care au atacat intreaga breaslă, aratandu-ne la nesfarsit un pensionar care le vorbea copiilor desprre sex, sau cu o profesoară care s-a filmat făcând streaptease. Ca la comandă profesorul a devenit inamicul public numărul unu. Numai ce se vorbise despre amarâtul lui de salariu si deja criza mondială ne bătea la ușă. Jelania cu lipsa de bani a Premierului nu are nici o justificare atâta timp cât s-au gasit bani pentru imensa mită elecrtorala dată primăriilor, acum, inainte de alegeri. Colegiile baronilor locali sau centrali au fost umplute de bani de campanie, fară destinatii precise.

Nimeni nu s-a uitat că in cazul măririi cu 50% a salariilor era vorba de o crestere care se încadra in bugetul de 6% si nici că ministrul șantierist de la Iași nu cheltuise decât aproape 4% si deja este toamnă tarzie. Politica o devenit că este lipsită de orizont si de proiect, că este doar un joc de politicieni miopi. Guvernantii liberali nu s-au uitat nici măcar in sondaje unde ar putea să vadă că, opunandu-se profesorilor, se opun opiniei a două treimi din propriul electorat.

Apoi Guvernul ajutat de consilierii veniti din tarile calde a hotarât că este mai bine să-i mobilizeze pe alți sindicalisti impotriva dascălilor, ca și cum ei sunt vinovați pentru sărăcia noastră iar bruma noastră de solidaritate si coeziune socială este incă odată făcută praf la actiunile demagogice ale unor politicieni.

Profesorii nu vor face manifestatii dure, nu vor trage cu raba de poarta Guvenului si nici nu pot opri trenurile. Nu au bani să-și plătească talk-showuri si nici nu pot lasă gunoiul neridicat pentru ca sa ne convingă prin mirosuri pestilentiale. Ei se vor retrage spre alte profesii, nu mai suportă umilința si deja, in fiecare an, cateva zeci de mii de oameni din sistem. In timp ce toate tările investesc in educatie, investiția cea mai profitabilă, in România politicienii cu resentimente pentru scoală, trag covoare asfaltice una peste alta, cumpără masini la preț de avioane și nu se gândesc la viitor. Pentru ei investiția inseamnă doar locul de unde se poate lua comisionul sau o modaliatate de a face demagogie electorală.

Programele pe termen scurt ale clasei politice si competitia aberantă retează orice incercare de a gândi viitorul. Profesorii nu-si trimit copiii la studii instrăinătate, așa cum fac politicienii, ei stau legati de scoala noastră, cu tot cu familiile lor și bucuria de a dărui îi ține încă în clasă chiar dacă ar fi trebuit să plece demult. Zidesc in copiii nostri ceea ce le oferim noi, zi de zi. Speranță sau dezgust, bucurie sau tristețe, curaj sau frica de viață.

Sistemul educational românesc este intr-o derivă grozavă. Managementul politicianist, lipsa de curaj a ministrilor, blocarea ideilor de reformă, schimbarile prea dese si fară orizont, ne-au adus aproape de dezastru. Profesorii ar trebui să primească acum cresterea de salarii, dar nu ca un cadou si nici ca o reparatie, ci sub formă de imprumut pentru declansarea schimbării reale. Ei trebuie să accepte că performanta trebuie măsurată si cum ea nu este identică de la un om la altul, nici salariile nu mai pot repeta uniformitatea comunistă. Trebuie să uite că trăiesc in tara spăgii, a nepăsării si privilegiilor, măcar pe timpul când sunt in fata copiilor. Sarcina lor este să sădească in mintea si inimile copiilor nostri un viitor care să nu semene deloc cu prezentul.

După peste douăzeci de ani de profesorat mă trezesc in dimineata in care am cursuri cu o bucurie care îmi taie respiratia. Am trăit cele mai frumoase momente din viata mea la scoală, iar cele mai urâte atunci când m-am indepărtat de ea. Când am ales să mă apuc de meseria de dascăl aveam sufletul luminat de un film prin care se încerca să se mai repare ceva din ruptura rasială. Un film cu Sidney Poitier, ce se chema Domnului profesor, cu dragoste. Un film despre esenta meseriei de dascăl, un film in care un profesor imblinzeste sufletele de barbari ale unor adolescenti dintr-un cartier din Londra. Dar cea mai tare luptă a profesorului de culoare este cea cu un sistem educational idiot, în fata căruia nu are nici o șansă. Acum profesorii români nu se lupta doar cu barbaria innăscută, se luptă si cu salbăticia celor care nu inteleg că scoala este singura noastră sansă de a ieși din acestă fundătură a istoriei. Acum, după vreo douazeci si cinci de ani de amăgire, citesc o recenzie apărută in acea vreme in Monthly Film Bulletin. Scrie acolo că ”filmul aspiră la un realism social justificat de frecventele aluzii la prejudecatile rasiale, la familiile destramate, la clasele cu echipament scolar insuficient si asa mai departe. Dar solutiile pe care le ofera sufera de un optimism facil asemanator celor mai utopice cantece folk. Toti elevii au inimi de aur, toti aspira sa se autoperfectioneze, toti vor ca dl.profesor sa-i aprobe.”

Domnule professor, mă bucur că nu aveam internet in copilărie si am inteles gresit acel film, mai ales că, recunosc, ascultam (din păcate ascult si acum) utopice cântece folk. Si ca un rezultat al proatei educatii facute de filme, recunosc, domnule professor, vreau sa văd dezastrul societății românesti, criza crizelor, adică momentul in care te vei intoarce si dumneata de la casierie cu plicul cu jumatate mai greu. Stiu că tu o să- dai banii pe cărți sau o să-ti cumperi pantofi noi, tu nu vei face ca noi, politicienii, nu o să bei banii viitorului nostru la crâsma istoriei. Cu dragoste ….

Vasile Dancu