Un imens scandal sexual

Ieri, colegul meu de rubrică de la Ziua de Cluj, Adrian Damiean Groza, un tânar jurnalist de exceptie, a scris un editorial pe o temă gravă, cea a disolutiei statului român, a dezinstituționalizării. Un editorial serios, scris cu mult talent si implicare. M-am uitat in timpul zilei de câteva ori pe siteul ziarului să văd dacă acest articol este vizitat de cititorii inteligenti de pe net. Mi-a venit să nu mai scriu editorialul de azi. Lumea nu se inghesuia să aleagă textul, desi avea un titlu frumos, o parafraza după Musil. Un articol despre o televiziune din Chinteni avea de 5 ori mai multe , unul despre ieftiniri era de 15 ori mai citit, iar unul cu panseurile lui Trombetta avea de 3 ori mai multe accesări. Totalmente nedrept, chiar nu sunt interesati oamenii de ceea ce li se intamplă? Este statul atât de devalorizat ideologic de bătălia politică a ultimelor două decenii. Acum când statele sunt singurul actor social aflat in luptă cu criza economia mondială , nu pare important un subiect care priveste viata noastră?

Trăim drama că statul are o imagine atât de deformată la noi încât paradoxul este urmatorul: cei care au clase putine si inteleg fragmantar, sunt mai batrani, au in schimb o viziune mai progresistă, fără să stie, iar cei destepti au fost intoxicati cu ideologii care-i fac victimele unui neoliberalism vulgar si falimentar, sunt retrograzi fără să-și dea seama.

Am văzut cu totii că statul nu este un bun organizator in economie, sigur că nu trebuie sa aibă nici dreptul de a se a se atinge de proprietatea privată, decat in situatii de forta majoră, dar experienta noastră cu un comunism sovietic, adus cu forta intr-o țară rurală, nu este totul. Si eu mă enervez când văd politicieni de stânga, venerabili cu studii la Moscova, care spun că vedem deja cum invinge stânga, statul recâștiga teren, cum socialismul invinge. Să fim serioși, a fost vorba de incă o gaură pe care capitalistii au dat-o in buzunarele goale ale amărâtilor, statul a mai platit odată cu banii nostri insuportabila lui slăbiciune.

Nu statul corupt, gestionat de baronii locali ce stau cu ulcica la conductele pe care circulă banul public, nu acesta este statul care avem nevoie pentru o societate modernă si inclusivă, ci un stat rational care se ocupă de supravegherea legalitatii, care este corect cu toti contribuabili, care asigură justitie, educatie si ingrijire medicală. Instituțiile statului ar trebui să se ocupe de majoritatea domeniilor sociale: să regleze, să supravegheze, să ofere servicii.

Statul trebuie sa fie mai mult decat un arbitru, nu doar un paznic , ar trebui să fie cel care gândeste strategic dezvoltarea tării, echilibrează investitiile, caută resurse, inclusiv private, se ocupă de cercetarea fundamentală, de cultură si chiar de apărarea acestei țări. Sau putem crede că suntem o natiune fericită, fără dusmani, fără nimic de furat, fără interese contrare cu ale altora, fără competitori? Lucrând in Guvernul Romaniei am cunoscut administratii ale altor state care aveau sute de sociologi care studiau continuu ce se intamplă, ce trebuie facut in politicile publice, cum trebuie luptat impotriva riscurilor si cum îi putem proteja pe cei slabi.

In Romania toți vor să ia din functiile statului, dar de fapt viseaza doar la banii nostri. Parteneriatul public – privat este incă o formă de sifona bani din bugetele locale, putine exemple de succes se pot găsi. Dar statul bolsevic, apoi cel pesedist, taranist, pedist ori penelist nu este blamabil pentru că este stat, ci pentru că seamană cu noi. Statul german nu semănă cu statul roman, chiar dacă și cel german are defecte, cu sigurantă, probabil cel suedez sau norvegian sunt altfel constituite.

Nivelul de modernitatea al statului este consonant cu nivelul de civilizatie si are legătură cu ceea ce este Romania profundă. Statul suntem noi, organizarea democratică modernă a statului este o forma institutională pe care o primesc interesele noatre comune. Interesele noastre comune se refera la securitate personala, la sistemul de sananate, la educatie, la transporuri si comunicatii si multe altele. Pentru că 99% dintre oameni au un set de interese comune, 1% dintre noi nu au nevoie de nici o organizare comună. Ba nu, gresesc, au si ei macar un interes, mentinerea ordinii existente, ordine pe care tot noi o plătim, adică mentinerea armetei si altor forte de represiunea care îi apăra pe cei 1% de eventala furie a amărâtilor din plutonul celor 99%. Cand nu avem increderea in stat, in institutiile lui, este o neincredere in noi insine, in solidaritatea si responsabilitatea de care suntem capabili.

Conform unui studiu de anul trecut, al Merill Lynch si Capgemini, in lume 1% dintre adulti sunt milionari in dolari, adica detin 40% din avutia mondiala si sunt in jur de 40 de milioane de persoane. Un studiu mai exact din interiorul acestui 1% ne arată că adevaratii milionari sunt 9,5milioane persoane, adica cei care au active de cel putin 1 milion de dolari.

In 2007, PIB mondial a fost de aproximativ 47.000 de miliarde de dolari iar primele 250 de firme mondiale au avut vanzari 14.870 miliarde de dolari, mai mult decât PIB ul intregii Uniuni Europene care a fost in 2007 de 13.740 de miliarde de dolari.

Se vede că puterea corporatiilor a devenit mult mai mare dacât a statelor si acest lucru se vede si in planul acestor ideologii neoliberale acre au invadat media si chiar piața educatiei nationale de stat. Statul plăteste educarea copiilor care au in manuale ideea că piața este Dumnezeul tuturor lucrurilor, iar statul este asistenta socială sau sectoristul incult din colț. Dar cine să organizeze educatia sau cercetarea, cine să vadă daca regulile competitiei economice sunt cât de cât respectate, cine să se ocupe de sanatate sau de patrimoniul cultural national?

Putem sa ne bazăm pe cei din Top 500, ne lăsăm pe mâna lor?Copos sau Voiculescu, alti miliardarii care se inghesuie pe listele uninominalului pentru a sta mai aproape de resursele statului si a avea imunitate, nu merită să inlocuiască statul in atentia noastră, pentru ca se ocupă de interesele lor, nu de a le noastre.

Astazi cel mai important este echilibrul, după cum spune David Rothkopf, intrun bestseller recent intitulat ”Superclass”. Echilibrul, nu echilibristica pe care o facem aici la noi. Altfel, cum scria Scott Adams,”singurul mod în care reusesc să adorm noaptea este inchipuindu.mi o onspirație a unor mesteri păpușari foarte pricepuți care iau cele mai imporatnet decizii, in timp ce politicienii alesi de noi dezbat probleme drapelului și definiția căsătoriei”.

Unde este ”scandalul sexual” din titlu? Peste tot găsim, doar am stabilit că politica e o curvă după care alergă toți. Dar pentru atributul ”imens” ce dovezi aduc? Nu prea am, era un truc publicitar, imi cer scuze, cititorule! O compensatie pot oferi, totusi: statul se lasă violat zilnic de marii si micii capitalisti, iar păzitorii lui stau de șase, scornind bancuri mestesugite. A propos, stiți ce se intamplă daca un politician ia viagra: creste in inălțime.

...
http://www.ziuadecj.ro/

Reportaj cu streangul de gât - note de la o executie

O primă lovitură de baston. A doua. A treia. Să le număr? Nu cred că voi avea vreodată nevoie de această statistică.Julius Fucik în Reportaj cu ştreangul de gât

***

BINE ATI VENIT LA PROPRIA DECAPITARE, m-a salutat un jurnalist la intrarea in hotelul MALIBU. Am spus ca era normal sa vin la propria executie, pentru că nu am fost prezent la nasterea mea politica.

***
Citesc un articol scris de Ion Cristoiu. Nascut in 25 noiembrie ca si mine. Altadată om serios si intelectual de rezistență. Acum ... trist. Sper ca Guvernul lui Oprisan il va pune sef la TVR, cum se spune că își doreste. Maestre, mult succes in lungul drum spre TVR! Va trimit numarul lui Dragnea?.

***Participarea lui Mircea Geoană. Discretă, perfectă, profesionistă. S-a luptat sa evite votul pentru sanctiuni, dar nu a vrut sa puna la vot propunerea majoritatii de a nu se sanctiona nici o organizatie. A pus insă un procedeu dre falsificare a votului intitulat falsa alternativa: adica a pus sa se voteze intre procentele de 20% pentru sanctiuni sau cele de 25%. Obligandu-i pe amaritii aflati intre 20% si 25%, adica majoritatea, să voteze impotriva noastra. Am sărit sa-l apăr de Iliescu, Razvan Theodorescu, Mitrea, Iorgovan, Oprescu de zeci de ori. Si eram singur in acele situatii. Am un defect de neiertat: de cate ori vorbesc cu Mircea il cred ... Cred ca este un reflex emotional al vechilor sperante puse in el. Sau disonanta cognitivă, reflexul de a nu recunoaste o mare infrîngere. E atat de firesc in fiecare moment incat nici nu stiu ce as putea sa-i reprosez;

***
Dupa patru ore in care Grupul de la Constanta a incercat sa ne curete pe ardeleni, indeosebi pe mine, fara a pronunta numele meu sau al judetului, când au votat, tuturor li s-a facut urgent foame. Nu s-a mai discutat nimic, toti se gandeau doar la mâncare si vorbeau despre acestă senzatie. Era o foame care se transmitea bioenergertic, îi vedeam salivând. Oare asa se intampla si in Evul mediu, dupa participarea la executii? O fi un mod de a alunga greața? O fi o formă de bulimie nervoasă? Ramân cu imaginea unor oameni care se grabeau pe scari sa uite gustul sangelui indesandu-si pe gat ciorbă de burtă si mici. Coborînd pe scări mi-era frica sa nu alunec pe vreo dîră de bale.

***
Mai bine dizolvati decat asimilati, am scris pe un servetel. Un prieten de la masa mi-a scris, completand: nedizolvabili si insolubili. Cu tot catalizatorul rosu folosit, i-am raspuns.

***

Nu inteleg cum a putut participa Miron Mitrea la acesta înscenare? El este un om inteligent si cu un simt de orientare iesit din comun. El gandeste bine prospectiv si stie că guvernele facute la betie, de dinainte de alegeri, nu au nici o sansă. Nu cred că a vrut să-si sacrifice prietenii dar nici nu inteleg cum l-au convins să se bage.
Mamaia, 28 iunie 2008

Când jurnalistii aplaudă ...

Am văzut un moment jenant al Summitului NATO de la Bucuresti. Niste jurnaliste povesteau, la un post de televiziune, ce minunat a fost momentul in care au participat la conferinta de presă a lui Putin, unde la venirea Țarului au aplaudat in picioare de li s-au umflat palmele. Au și explicat că este un conducător puternic pe care-l admiră foarte mult. De altfel, timp de o săptămână am tot auzit jurnalisti ce povesteau cu mandrie ca vin la Bucuresti cei mai puternici oameni ai planetei. Poate o fascinatie normală a unui popor umilit, generatie de generatie, fața de un adevarat Tătuc, urmasulul lui Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare sau Stalin. La Bucuresti, regia descrisă perfect de Serge Ciahotin, intr-o analiza psihanalitică a fascismului, a functionat ca la carte. In primul rând, venirea lui Putin la Conferinta de presa a fost data ca nesigură, ca si venirea la Bucuresti. Apoi s-a anuntat că vine ministrul de externe. Apoi jurnalistii au fost lasati sa astepte aproape o oră creindu-se tensiune, mai ales ca usile s-au inchis si sentimentul de izolare creștea. Nimeni nu isi părăsea locul pentru ca urma sa nu mai poată reintra in sala si pierdea acest moment istoric al intalnirii cu Tarul Vladimir. Apoi a aparut Putin prin surprindere, pe o altă usă decat pe care era asteptat. Surpriza totală, deus ex machina, salvarea fericita a situatiei ii face pe jurnalsti sa se ridice in picioare si să aplaude intrarea teatrala a Presedintelui Putin. După aceasta, situatie era perfect controlabila. Jurnalistii devin niste păpuși și multi nici nu mai observă că Putin este intermediat de purtatorul de cuvant iar intrebarile sunt puse aproape exclusiv de jurnaliștii ruși. Cand se infiltreaza o intrebare indiscretă, presedintele o pasează, jurnalistii cred că nu a ințeles-o. Cum să nu o inteleagă cand stie perfect germana si engleza meseria lui trecută purtându-l multi ani in strainătate? Nimeni nu mai observă că jurnalistii rusi erau deja instalati in toate pozitiile privilegiarte pentru a pune intrebări. Presedintele pleacă in trombă și fiecare jurnalistă crede ca a fost un moment, o fracțiune de secundă, in care Putin s-a uitat doar la ea. Seara pe la televiziuni jurnaliste incantate povesteau despre marea intalnire, desi avea putine de spus despre mesajele transmise de Tigru, cum il numea un alt jurnalist. Era mai mult o senzatie, un fel de lumina, ceva ca si cum Isus s-a aratat pe drumul spre Emaus.
Peste doar cateva zile ziarul rusesc Moskovski Korrespondent, care scrisese că preşedintele rus Vladimir Putin a divorţat şi urmează să se căsătorească cu o gimnastă de două ori mai tânără decât el, a fost suspendat "din motive financiare". Ziaristii care s-au ridicat in picioare in fata autoritatii lui Putin si au aplaudat frenetic au uitat că in ultimii ani jurnalisti care l-au contrat pe Presedintele Rusiei au murit asasinati: Anna Politkovskaia, Ilias Surpaiev, Pervai Kanal, Gadji Abasilov. Sala plină de jurnalisti aplaudaci chiar nu stie că din 2000 până astazi in Rusia, după unele statistici, au fost ucisi in Rusia 13 jurnalisti? Sau poate că nu sunt interesati de asta, iar sindromul Stokholm, al pactizării victimei cu călăul , să fie atât de present?

Un emigrant din Canada studiind psihologia romanilor ajunsi acolo o descria ca similara sindromului amintit si o numea complexul imigrantului ca sumum de sentimente de culpabilitate, injosire, inferioritate, supunere si slugarnicie voluntară, autodesconsiderarea nejustificată, autoimpunerea acceptării nonvalorilor,etc. Se simt jurnalistii imigranti intr-o lume străină care le blochează spiritual critic si dorinta de obiectivitate, făcându-i să apaude si să se ridice in picioare ca act reflex? Ce se intamplă cu jurnalismul în democratiile consolidate si neconsolidate ar trebui să ne preocupe pe toti, jurnalisti sau nu, simpli cetăteni sau responsabili sociali. Noii câini de pază, cum îi numeste pe cei care fac journalism de reverentă un sociolog important francez, sunt peste tot, iar jurnaslism de piată a invadat societatea. Presiunea economică si concentrarea proprietății sunt tot mai puternice si la nivel mondial tirajul ziarelor scade sistematic, an de an, cu 2%. Televiziunile fac tot mai mult spectacol si credibilitatea tuturor mediilor scade in fiecare an. Audientele si tirajele scad si la noi, in fiecare an, jurnalistii câstigă putin si nu pot fi apărati atunci când constiința ar putea să le joace festa de a nu mai accepta presiunile patronatului.
Suntem in campanile electorală si toate efectele sindromului imigrantului se văd din plin. Nu mă incântă să-i văd pe jurnalisti solidarizându-se când nu au dreptate sau când mai asistăm la vreun linsaj mediatic. Mai grav este insă atunci când jurnalistii aplaudă in mod reflex, atunci libertatea noastră a tuturor este in pericol, atunci cetateanul ramâne absolute singur si fara de putere in fata colosului puterii.