21 iulie, 2011

Evadarea din zadarnicie

La plecarea lui Mircea Ivanescu


S-a dus dintre noi unul din cei mai mari poeți pe care i-a avut Romania, Mircea IVĂNESCU.

Desi in 1999 a fost propunerea Romaniei pentru Premiul Nobel pentru literatură, astazi nu vor afla prea multi români că s-a stins un mare poet. Nici tinerii cei destepți și sensibili, cu sufletul tânjind după frumos si după iubire, nu vor afla vreodată că bucuresteanul refugiat la Sibiu ar fi putut sa le spună că ”nu exista singuratate/ suntem intotdeauna mai multi în noi insine”.

La plecarea unuia dintre cei mai discreți poeti ai literaturii noastre nu se vor bate televiziunile pentru transmisii de la cimitirul din Sibiu si nici nu se va face breaking-news, ca la spectacolul mortii Madalinei Manole. Politicienii nu se vor inghesui pe la televiziuni sa deplanga marea pierdere.

A fugit de la Bucuresti la Sibiu si nu s-a mai întors in Capitala noatra unde tot mai multi scriitori deveneau samsari de vorbe. Unul din cei mai mari postmodernisti ai Europei nu cred că va fi omagiat de Presedintele României si nici nu i se vor face ediții de lux la Humanitas pentru că nu s-a alaturat pasiunilor desarte ale contemporanilor săi.

Intrunul dintre putinele interviuri spunea:„N-am mai scris din 1997, de cînd s-a îmbolnăvit nevastă-mea. N-am mai scris şi nici n-am mai citit. [...]Nu mă caută nici un prieten, nici din străinătate, nici din ţară şi, în general sau în particular, nu am nici un prieten. Stau singur ca un nenorocit. Toată lumea dă cu picioarele în mine.”

De fapt, acest mare contemporan al nostru a evadat dintr-o ”mare, dintotdeauna știută, zădărnicie”.

Mă bucur pentru că, in fine, a reusit să găsească iesirea din locul acesta neprietenos unde ”spaima se rostogoleste, străvezie, prin aer. deasupra/in jurul meu”.

Drum bun, bătrâne!


Pentru cei care, cu sau fără vina lor, nu au cunoscut nici un gând al marelui poet și nici măcar nu i-au dat vreodată buna ziua, imi permit sa le dau niste esantioane de vers. Pentru cei care nu au mai citit demult o poezie am pus si niste variante you tube, poate așa o să le fie mai usor.



Despre moarte ca revedere
1.
sigur ca nu este adevarat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poarta cu ochii închisi – si te leagana –
si la început e un somn, si pe urma o uitare –
si pe urma timpul îsi pierde orice înteles,
este numai o liniste care se întoarce asupra ei însesi
cu un singur ecou – si acela e-un nimb,
ca flacara lumânarii – si pe urma lumina
îsi pierde orice înteles – si pe urma tacerea
îsi lasa deoparte întelesul – si suspendat
în ceva care nu mai are vreun înteles – si nimic pe urma, nici
descarnarea de întelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiintei, gura în gura,
nu mai exista. pe urma nu mai este nici un pe urma
dar nici vreun acum, si nu mai este nici moarte.

2.
dar moartea este o revedere totusi – însa de partea
aceasta a ei, cel care ramâne îsi deschide
ochii deodata – (si ceea ce vede atunci
daca are sa uite vreodata, un popor nevazut de furnici
îi va musca ochii, si nu vor mai vedea ochii lui dupa aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinte – vede din nou
ceea ce nu s-a vazut niciodata de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – si oricât de repede
si-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, sa-si acopere asurzitoarea lumina a tacerii
din ochi, din urechi – ceea ce a vazut el atunci
a fost înfatisarea adevarata, a fost
- dar adevarul nu mai înseamna aici nimic –
a fost ceea ce se priveste pentru întâia data
si fara urmare.

***

se intra greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – ramâne
pe obrazul cel de alaturi o spaima care decoloreaza
trasaturile, si le coboara în cearcane, si ochii mariti
nu mai aud raspunsul, si cauta, cauta.
pe urma, paloarea ramâne, asa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capata o paliditate care nu e
a spaimei – caci prin spaima treci, si apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceara sta. se moare încet,
desigur, pentru ca mâna este obisnuita sa încerce
mereu câte un gest, pentru ca ochiul vede mereu –
chiar si nemiscare. si chiar
si întunericul care se lasa – si înconjoara totul.
si, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
ca nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, si bucuria, si pierderea oarba a contururilor
si care mai vrea sa mai treaca ceva din toate acestea
gesturile care sa înconjoare obiecte – si ochii sa vada
si trupul întreg sa respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacara palida care i se aseaza pe fata
trasaturile i se schimba, mai cauta înca.
si pe urma când, în sfârsit, chipul se opreste, si nemiscat
asteapta acum vesnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. caci spaima care ne-alunga
în noi însine când privim nemiscarea aceasta, ne fugareste
pâna când ne auzim chinuiti respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinta de alaturi, întinsa într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
si cu tacerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamna ca nimeni nu moare, cel putin înca un timp,
câta vreme ti-e frica privindu-i pe cei care au murit.
si poate ca asa e mai bine. se moare greu. nemiscarea,
tacerea, lumina galbuie si spaima –
ochii închisi, adânciti, buzele strânse, decolorate,
- toate acestea sunt semne. dar moartea ramâne
si în cei care sunt înca vii si privesc. si moartea, în cei vii,
nu mai e nemiscarea – chiar daca a spaimei desigur.
moartea e o lumina decolorata. privirea spre ea
e si frica si flacara scurta – mata, galbuie – si oarba
asezare de vorbe


Mai acceptati o poezie, vă rog! Sau treceti direct spre final.

Poezia e altceva?

nu trebuie sa povestesti în poezie – am citit
un sfat catre un tânar poet – deci sa nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineata, si asezându-se pe pat
astepta sa i se linisteasca respiratia, cu fata în mâini –
sa nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în fata oglinzii, când
se pieptana încet. sa nu-mi marturisesc spaimele
lânga fata ei înstrainata, întoarsa de la mine.
sa nu umblu cu versuri, ca si cu oglinda în mâini
în care se rasfrâng acele dimineti cu lumina cenusie
dinainte de zori. poezia nu trebuie sa fie reprezentare,
serie de imagini – asa scrie. poezia
trebuie sa fie vorbire interioara. adica
tot eu sa vorbesc despre fata ei înecându-se, cautându-si
respiratia? însa atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre fata ei, despre miscarile încetinite prin straturi
de remuscari tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
si ea – adevarata ei fiinta atunci?


Iata si niste prelucrări you tube







11 iulie, 2011

Victoria care ne surprinde și înfrîngerea care ne ține în viață


Infrângerea care ne ține în viață
În fiecare zi ne lovim de neîncredere în societate, stat, instituţii şi de o insatisfacţie generală față de viața pe care o trăim. Totul merge rău, lucrurile și țara merg într-o direcție greșită.
Dacă am face studii sociologice, consistente, despre realitatea și viața noastră socială acestea ar putea să constate că nefericirea noastră nu are ca şi cauză condiţiile sociale sau locul neprielnic în care ne-am născut. Neputinţa noastră a devenit istorică și, cel mai grav lucru, ea se învață. Nu se ia din laptele mamei, nu este una genetic transmisă, ci vine dintr-un un fel de genetică socială care face ca să ne tot pierdem în peisajul rătăcirii fără de proiect și fără de vlagă. Nu putem face nici măcar nişte amărâte de autostrăzi, nu suntem în stare să construim o societate fără corupție, nu putem reforma educația, nu putem măcar să ne păstrăm tinerii acasă. O neputință pe care am transformat-o parcă în filosofie de viață și mod de a fi în care culmea este faptul că ne sfatuim copiii să părăsească acestă țară, unde, dragul mamei, nu ai nici o șansă, nu poți face nimic.

Neputinţa are, în primul rând, o explicaţie de fond, una convenabilă, ușor de asimilat, dar mai ales una care ne deresponsabilizează. A fost cultivată mereu prin povestea fundamentală a devenirii noastre, istoria. Dar nu numai de istoria oficială, ci și de formele povestirii vieţilor noastre, a istoriei familiilor spuse de bunici copiilor atunci când ei întreabă despre strămoşii lor contribuie la asta. Un discurs total despre înfrângere se învață mereu, încă din familie.


Neputinţa de a arăta ceva făcut în istorie am explicat-o prin faptul că am fost mereu călcați de imperii, de popoare migratoare, am fost teatru de război. Dar le spunem copiilor că am fost pacifiştii lumii, cum spunea un ideolog comunist. În copilărie, vedeam în biblioteca tatălui meu o carte și pe măsură ce creșteam mă enerva tot mai tare din cauză că avea un titlu propagandistic idiot: Nici cuceritori, nici cuceriți. Probabil că în trupul meu de copil și apoi de adolescent se întâmplau transformări radicale de masculinizare, se instaurau instinctele de luptă și supravieţuire, iar acestea se împăcau destul de greu cu un asmeanea tibetanism bolșevic. Adică, dacă nu am fost nici cuceritori nici cuceriți, ce dracu am fost? Am fost absenți, am fost fugiți în păduri din calea istoriei? Ne-am ocupat doar cu otrăvirea fântânilor și arderea grânelor în fața unor inamici care nu s-au mai obosit să ne caute?


Neputinţa de a trăi decent, de a trăi normal, firesc, ca și cum nu ar trebui să îți aduci aminte unde ești, asta ne lipsește. Acceptăm cu ușurință mizeria umană pe principiul că aici este România, aici nu suntem în Germania, prietene, trezește-te! Or să te calce toți in picioare dacă nu faci ceea ce trebuie, dacă nu faci ce fac toți. Trebuie să fii necivilizat, egoist, sălbatic, să nu respecți nicio regulă. Să cobori în ochii tăi doar pentru că trebuie să acceptăm o falsă definiție a situaţiei ca junglă în care nu ai voie să ai nici mamă, nici tată.


Neputinţa de a ne bucura de viață face parte tot din marea înțelepciune a ființării mioritice. Le spunem de mici copiilor că nu vor avea nici un viitor în România, că trebuie să plece cât văd cu ochii, în America, la căpşuni, oriunde. Adică, am înnebunit de tot? Dacă noi nu am fost în stare să construim o lume bună pentru ei de ce nu le dăm lor sanșa sa facă acest lucru pentru copiii lor?


Viața nu este doar ceea ce se întâmplă fără voia noastră, viața este și ceea ce facem cu trecerea noastră prin zile și nopți. A te bucura de faptul că ești sănătos, că poți să calci pe iarbă, să alergi în soare sau să te scalzi în iubirea ori prietenia cuiva este mai mult decât a face proiecte megalomanice de carieră sau îmbogățire.


Neputinţa de acceptare a performanţei altora, de a ne bucura colectiv, de a fi împreună este altă formă a unei deprinderi învățate. Capra vecinului este mereu sacrificată, dar ea oricum nu va mai nasşte iezi. Deci după ce ne-am făcut damblaua de ce să mai insistăm? Am putea să luăm un model de la vecin, un exemplu, atunci când ceva i-a ieșit bine. Comunităţile europene sau asiatice învață din experiențele indivizilor și fac din ele practici comunitare. Dacă unul pune un hotel în Alpii elveţieni sau austrieci și afacerea merge, atunci toţi construiesc hoteluri sau pensiuni, se face o asociaţie sau o cooperativaă, unii devin monitori de schi, altul face pâinea proaspătă pentru toți, alt vecin duce turişti în excursie.


Toate aceste forme ale neputinţei nu au nici o explicaţie obiectivă. Totul este dobândit, perpetuat printr-o subcultură a înfrântului care nu are curajul traiască fără suferința sau, mai exact, nu are curajul să se ridice dacă a căzut.


Victoria care ne surprinde şi managementul emoţiilor negative
Mi-am regăsit aceste rânduri pe care le-am scris în timpul unei călătorii la Budapesta în seara în care Lucian Bute a ridicat România în picioare, pentru puţină vreme. Am participat cu toții la un ritual colectiv al victoriei. Un băiat simplu, dintr-un sat de lângă Galați, împins la profesionism de mafia din boxul românesc, când clanul Simion l-a impiedicat să ajungă la JO de la Sidney, a adus o sărbătoare și ne-a reamintit un ritual al victoriei, parcă uitat. Putea arăta ca o poveste de succes care umple sălile de box cu copii săraci din cartierele jalnice ale marilor orașe, copii care vor aduce peste 20 de ani alte centuri în România. Un ritual al victoriei care a izbucnit firesc, din amintiri, din instinct, poate.


M-am uitat în jurul meu cu intenţia de a găsi măcar un fir de explicație pentru ceea ce se întâmplă cu noi. Am vrut să văd dacă oamenii se pot bucura până la capăt şi ceea ce am văzut mi-a plăcut. Oamenii se bucurau chiar dacă o televiziune deja transmitea în direct căutând mutre care nu se bucură. Un jurnalist ne spunea ca nu vede decât doi oameni care se bucură cu mâinile pe sus, la o jumătate de oră de la meci. Un fost boxer îl ataca pe învingător cu vulgaritate.


E adevarat, era acolo și o îngerință politică, dar putea fi pasată ușor, trecută sub tăcere. Dacă politicul se bagă peste tot, trebuie să construim anticorpi, scheme de perceptie pentru a reusi ignorarea lui, dar nu ne putem amputa orice parte din viața noastră de care s-a atins politica. Cei zece mii de oameni aveau, acolo, in sala, o solutie pregatită pe care au folosit-o intens si eficient.


Mi-am dat repede seama că nu va fi o poveste de succes, un moment important pentru mii de copii ce ar putea visa să devină campioni ca Lucian. Nici societatea nu va fi primit această victorie ca un duș rece care te trezeşte dimineaţa la viață. Șirul înfrângerilor așteptate cu care ne-am obişnuit nu va putea fi întrerupt de victoria lui Lucian Bute și de ieşirea oamenilor în Piaţa Universității. Înfrângerea ne-a intrat în suflet ca o neputință învățată temeinic și s-a transformat într-o solidă certitudine. Decât să lupți, să speri, să nu poți dormi de frica de a nu greși în meciul de maine, este mai simplu să aștepți o înfrângere sigură pentru care deja avem o explicație. Când victoria este aproape și mai ai doar un pas, emoția poate fi cumplită, aşteptarea foarte grea. Dacă înfrângerea este asigurată, nu te mai chinuie aşteptarea și nici nu mai trebuie să invoci norocul sau pe Dumnezeu.


Dar nu acesta este lucrul cel mai grav pe care l-am decelat în aceste zile. Din contră, cred că oamenii se pot obişnui cu victoria, mai repede decât s-au obişnuit cu înfrângerile. Le trebuie doar o elită care să conducă societatea spre mici sau mari victorii în viitor. M-a întristat că există deja stăpâni peste nefericirea noastră, maeştrii ai căderii, nişte guru ai învăţării întru înfrângere.



Minimalizarea victoriei a început din prima secundă în care Bute a ridicat mâinile deasupra capului. De ce? Simplu, înfrângerile repetate ale oamenilor vor aduce voturi in viitoarea campanie, iar această stare trebuie pastrată până ce vor veni următoarele alegeri. O cruzime inutilă, oamenii sunt destul de nefericiţi, de săraci, de triști. S-au săturat de guvernanții de acum, văd deja România ca o prăpastie și nu mai cred în viitor. La ce bun să-i ajuți să păstreze deznădejdea, să-i privezi de bucuria de dupa o victorie, de savurarea ei. Dacă strategii de ocazie ar fi mai deştepţi şi-ar da seama că depresia colectivă îndepărtează lumea de vot, îi face să nu mai creadă în nici o soluție, deci nici soluţiile cu care vine opoziţia. Managementul percepţiei şi orientarea spre producția de emoții negative este o mare greşeală, după părerea mea, deoarece crează o atmosferă care blochează chiar si receptarea ideilor noi

Nu mă mai ocup de strategie politică de multă vreme, dar în locul partidelor din opoziție sau a mass-mediilor care vor căderea actualei puteri aș lupta tocmai pentru a multiplica aceste rare luminișuri din viața oamenilor. Aceste luminişuri de fericire generate de sentimentul victoriei creează un efect de contrast și mai ales pot reda o speranță pentru ca oamenii să creadă în utilitatea unei viitoare schimbări.


Deocamdată însă niște spin doctori dâmbovițeni, cântăreți după ureche și cu lecturi putine si neîncheiate, caută să ne țină tristetile treze și nefericirile intacte. Ne cultivă infirmitățile şi rănile ca la nişte cerşetori ce sunt o anexă a eczemei lor. O telerealitate tristă care ar trebui să aducă niste mărunțiș electoral. Să fie asta țara tristă (plină de humor!) despre care scria inegalabilul Bacovia?

Sunt câțiva morți în oraș, iubito .....





















04 iulie, 2011

MITOLOGII, FANTASME SI IDOLATRIE



Recenzie ziarul Unirea
Alba Iulia

Vasile Sebastian Dâncu revine în prim planul publicisticii autohtone, cu un nou volum de eseuri, apărut la editura “Rao”, în luna iunie. După ce anul trecut, la aceeaşi editură a publicat “Patrie de unică folosinţă”, volum dedicat fiicei sale, Adriana, de această dată, este rândul lui Adrian Sebastian, mezinul familiei Dâncu, să primească în dar de la tatăl său, dedicarea unei cărţi consistente, care cuprinde un câmp important de idei şi trăiri.
Spre deosebire de cărţile unor autori obişnuiţi de eseuri, scrierile autorului Vasile Dâncu, se bucură de sprijinul necondiţionat al sociologului Vasile Dâncu. Acest fapt îi conferă clujeanului avantajul de a scrie despre lucruri actuale, care ne privesc pe toţi, cu argumentul cifrelor pe care le oferă cercetarea sociologică.
În debutul cărţii, Dâncu ne vorbeşte despre rolul pe care îl au textele pe care le-a scris, despre care consideră că nu trebuie explicate şi nici justificate, mai mult decât pot să o facă ele însele, fiind de părere că ele “vorbesc despre lumea noastră şi încearcă să aducă înţelesuri”.
În articolul “România reală nu există”, directorul Institutului Român de Evaluare şi Strategie(IRES) postură în care cei mai mulţi dintre noi îl găsim pe micile ecrane, ne oferă pe parcursul a 16 pagini un adevărat regal sociologic în care ilustrează cu cifre şi remarci, tabloul a două celebre despărţiri (Monica şi Irinel Columbeanu – Pepe şi Oana Zăvoranu) care în prima parte a acestui an, au luat faţa din punct de vedere al audienţei, oricărui alt eveniment intern. Dacă am fost pasionaţi de aceste evenimente, avem prin intermediul cărţii, ocazia să vedem care dintre personaje este mai iubit, raportat la celălalt, de către ce categorie socială sau de vârstă şi ce impact au avut aceste evenimente asupra românilor. În acelaşi articol, Dâncu ne expune felurite paradoxuri pe care le trăim, spre exemplu: 65 % dintre români consideră că televiziunile din România manipulează, nu informează, însă mai mult de jumătate dintre semeni, le exonerează de orice vină, considerând că ele nu fac altceva decât să ofere ce se cere de către public.
România a ajuns în viziunea lui Vasile Dâncu, tărâmul crizei permanente, autorul consacrând în cartea sa rânduri importante crizei morale şi politice din România dar mai ales crizei de valori.
Curajos dar şi timid, cum se autocaracteriza într-o altă carte, Dâncu nu se teme că ceea ce scrie va leza pe unul sau pe altul, dacă simte că un lucru trebuie spus. Îl privesc din postura de tânăr autor şi mă molipsesc de un fel de gândire sociologică, întrebându-mă cât la sută din ceea ce scrie suportă propria-i cenzură. Sunt sigur însă, parcurgându-i firul epic, de faptul că evită falsa diplomaţie şi teatralitatea, pe care alţi autori le folosesc uneori pentru a da bine, sau pentru a nu supăra pe cineva. Altfel nu-mi explic de unde să izvorască articole de genul: “Politica noastră ucide speranţa”, “Patologia politică a excesului”, “Despre marea fraudare a alegerilor prezidenţiale”, “Politician, adjectiv”, “Politica indiferenţei” etc.
Dacă vă imaginaţi că Vasile Dâncu evită să dea nume sau exemple concrete când vorbeşte despre bolile genitale ale politicii, pe care mulţi se străduiesc să le ţină sub cearşaf, atunci sunt nevoit să fac precizarea că acest lucru nu se întâmplă. Dâncu oferă şi nume şi situaţii, în cartea sa fiind amintit cam tot “prim-planul” politicii româneşti. Nu de puţine ori, autorul face referire şi la propriile-i greşeli sau la eşuarea unor proiecte în care a crezut, la oameni care l-au dezamăgit sau la situaţii în care realizează că ar fi trebuit să procedeze altfel decât a făcut-o.
Când am vorbit despre curajul lui Dâncu, am luat în calcul şi faptul că el este membru al unui partid politic, dar este şi sociolog. În locul lui, mulţi ar încerca să fie prieteni cu toată lumea, profesorul clujean însă nu încearcă să menţină în jurul său nici un mediu de viaţă artificial şi nici false prietenii, enervându-se când e cazul să se enerveze, fiind uneori paternalist, alteori sensibil, dar întotdeauna căutând să menţină prezent filonul care-i ţine vii gândurile – proiectul.
Deşi evocă momente trecute sau prezente, cartea “Mitologii, fantasme şi idolatrie” se conjugă la viitor. În ea îl găsim cel mai mult pe Dâncu-omul, nu o funcţie sau un statut social. Omul care se revoltă pentru condiţia semenilor săi şi care are curaj inclusiv să reproducă abjecţiile pe care le-a scris Corneliu Vadim Tudor despre el, în “România Mare” pentru a demonstra într-un articol remarcabil (15 Martie. File din războiul nostru de o mie de ani cu ungurii) că de fapt acest conflict interetnic nu există, ci există doar voturi, pe care extremiştii lor şi extremiştii noştri le râvnesc, cu preţul unor “tâmpenii” pe care le spun, după care fac afaceri împreună.
În articolul “Ne trebuie totuşi un om” autorul surprinde un aspect pe care foarte mulţi îl vorbesc pe la colţuri, dar puţini au curajul să-l scrie: “doar în ţara noastră şoferii au devenit prefecţi şi parlamentari, iar secretarele, distinse secretare de stat sau directori de ministere”.
Pentru a nu rămâne însă cu sentimentul unui “sindrom Cleopatra” după ce Vasile Dâncu a spus fără menajamente nişte adevăruri actuale în cartea sa, şi convins că apariţia lucrării i-a trimis pe furiş la librărie să o cumpere şi pe adversarii săi, închei cu un citat din “Manifest împotriva vorbirii despre femei”:
Nu faceţi imprudenţa să le vorbiţi femeilor, mai ales primăvara (…) În general, nu vorbiţi despre femei, poate doar despre cele ce s-au dus. Luaţi-le mai bine în braţe, ţineţi-le de mână, îmbrăţişaţi-le (…) Lăsaţi-i pe poeţi să vorbească despre ele, ei oricum sunt rătăciţi şi nu o să mai revină vreodată pe pământul nostru. Poeţii au trădat demult, ele i-au păcălit că sunt copii, ca să adoarmă cu capul pe sânul lor pietros, pe poeţi i-au pus să se transforme în prinţi, când noi suntem plecaţi, iar apoi, i-au transformat în cerşetori de iubire (…) Nu vă plângeţi mai ales de faptul că uneori, în special în nopţile fierbinţi, când le iubiţi, ele se comportă ca nişte regine, vă ordonă ca unor sclavi namibieni, pentru că ele chiar sunt zeiţe, care au ales să rămână alături de noi mai demult, când au descoperit că suntem tonţi, nătângi şi nu am avea cum să supravieţuim fără ele”.


Flaviu PREDESCU



Nu striga niciodată ajutor

Am regăsit azi într-o librărie un volum apărut în pandemie, scris de Mircea Cărtărescu. Mi-am dat seama că m-a ajutat în pandemie pentru că ...