01 iunie, 2019

UBERIZAREA. O luptă pentru putere și control în paradisul neoliberal





Tout est permis, mais rien n’est possible.” Michel Clouscard


Ultimii ani au adus o adevărată revoluţie economică, industrială spun alţii, chiar culturală, aș spune eu. Este vorba despre economia de platformă, ceea ce unii numesc economie colaborativă sau uberizare, în modul cel mai simplu. Noua realitate a trecerii la societatea digitală aduce o bulversare în multe domenii, în stilul nostru de viaţă, în economia serviciilor către populaţie, în domeniul legislaţiei sau chiar al securităţii naţionale pentru unele domenii.
Consecinţele sunt destul de importante și nu pot fi neglijate, dar cel mai puternic este că această nouă formă de economie, dar și de reţea socială, afectează statul și politicile publice, dar și sistemul economic. Dincolo de diversitatea fenomenului, nu doar statele, dar și anumite comunităţi profesionale protestează sau încearcă interzicerea anumitor activităţi. Este adevărat că industriile noi, cum sunt cea digitală și marketingul de masă, s-au generalizat în ultimele două decenii, iar exodul unor activităţi în digital este susceptibil de a genera dispariţia masivă a unor categorii de locuri de muncă, iar statul, care nu a reușit decât puţine activităţi de e-guvernare, este provocat să răspundă la aceste situaţii.
În paradisul neoliberal al lumii de azi a apărut o problemă pentru stat, dar și pentru ordinea socială bazată pe filosofia pieţei.
Statul
Statul are cel puţin câteva provocări importante, una de prim rang fiind integrarea întregului fenomen digital în sistemul social și aceasta nu se poate face foarte simplu sau fără conflicte. O altă posibilitate ar fi aceea de a încerca o conversie a întregului aparat de stat, greoi și birocratizat, la noua revoluţie digitală. În fine, cu sau fără digital, dar mai ales cu, statul ar trebui să gândească o creștere majoră a calităţii serviciilor publice, ca viteză, adecvare și alte multe caracteristici unde este tot mai depășit în comparaţie cu domeniile atinse de apariţia tehnologiei. Este nevoie ca statul să se reorienteze rapid, deoarece toate cercetările arată că sistemul public a pierdut mult din încredere și chiar din percepţia că tot ceea ce face mașina de politici și servicii publice mai are o vocaţie publică. Dacă salvarea și pompierii sunt percepuţi ca fiind eroi ai sacrificiului pentru ceilalţi, mai există mii de funcţionari competenţi și dedicaţi în administraţia locală, dar sistemul este pilotat și gândit prin formule centralizate și centralizatoare, din capitale, de unde deciziile sunt inadecvate realităţii în tot mai multe cazuri. Nici evaluarea calităţii serviciului public nu se poate face eficient, deoarece grilele includ indicatori abstracţi sau care nu aduc împreună elementele de cost cu satisfacţia oamenilor. Pentru schimbarea din temelii a calităţii serviciului public, în lumina noilor provocări și concurenţe, statul ar trebui să promoveze o organizare mult mai flexibilă, mai centrată pe sarcină și mai puţin obsedată de respectarea rolurilor, cu mai multă autonomie pentru funcţionarul public și mai puţină linie ierarhică.
Un stat hipercentralizat, cum este și statul român, ar trebui să facă trecerea spre un fel de stat-platformă, pentru a putea să concureze sau să integreze noile forme de digitalizare din celelalte domenii ale socialului. Pericolul invocat însă de birocraţi este că statul își poate pierde suveranitatea, organizarea piramidală fiind un fel de garanţie a controlului ierarhic, altfel spus: cum am putea face ca reţeaua să nu deranjeze piramida.
În Europa, această abordare curajoasă este aplicată doar de un singur stat, Estonia, care a avansat decisiv pe această cale.
Economia
În economie, noua realitate plasează ceea ce se numește economia colaborativă într-o dinamică relevantă și îngrijorătoare pentru multe ramuri care nu se bazează pe digital sau care practică intermedierea masivă. Chiar dacă principiul nu este nou, economia colaborativă face o translaţie de la economia bazată pe proprietate, la economia care, spune ea, partajează activele, unde consumatorii pot fi și coproducători, într-o economie care valorizează cererea onorată în timp record prin intermediul unei comunicări pe platforme digitale.
Unii spun că este economie fără întreprindere, dar aserţiunea este în mare fără acoperire, platformele fiind totuși un hibrid între firme tradiţionale și piaţă. Cert este că noua economie reduce costurile de tranzacţie, crește și accelerează fluiditatea schimbului și se poate baza chiar pe finanţare participativă, dacă vorbim de uberizarea serviciilor financiare.
Chiar dacă statele se plâng că nu pot controla așa cum și-ar dori, economia de platformă produce și o serie de efecte pozitive: mai multă inovaţie și eficacitate – deoarece consumatorul interacţionează continuu cu „producătorul”, poate exista chiar și un efect de incluziune printr-o generalizare mai rapidă a unor servicii, chiar un dinamism mai mare al unor pieţe. Cu privire la efectele sociale, dezbaterea intensă din ultimii ani demonstrează o anumită ambivalenţă a efectelor.
Între efectele pozitive posibile, cele mai multe studii pun accent pe: posibilitatea unor surplusuri la salariu, creșterea autonomiei în muncă, posibilitatea de a câștiga timp pentru familie și viaţă socială, flexibilitatea, incluziunea unor persoane cu anumite dizabilităţi și altele. Dacă ne gândim la efectele negative, ne referim, în primul rând, la spectrul șomajului, izolare socială, la volatilitatea veniturilor, insecuritatea muncii, diminuarea rolului sindicatelor în posibilitatea negocierilor colective pentru diferite drepturi. În multe studii critice recente se menţionează printre efectele negative dezumanizarea muncii pe platforme sau faptul că uberizarea nu este economie colaborativă în totalitatea aspectelor ei, colaborarea apărând doar în anumite cazuri, mai rare, unde economia de platformă nu este orientată spre profit.
Dar uber-politica?
Politica este atinsă tot mai mult de această schimbare fundamentală, dar liderii cei mai importanţi din zilele noastre nu acceptă că acţiunea și organizarea lor nu sunt cele mai bune și cele mai actuale din lume. O nouă politică și-a făcut loc discret, dar cu efecte paralizante pentru sistemul tradiţional. Uberizarea politicii caută să aducă un nou raport între guvernanţi și guvernaţi, deocamdată cel puţin în discurs.
Nu putem analiza în acest moment cât anume este manipulare, demagogie sau populism, dar în scurt timp se va vedea. Oamenii sunt încă șocaţi de alegerea lui Trump sau Macron sau de recentele victorii în cele mai înalte funcţii din stat ale activistei din Slovacia sau ale actorului din Ucraina. Greu de înţeles pentru cei care nu pot accepta că politica privită ca relaţie de reprezentare este falimentară.
Dar este o realitate, se trece destul de brusc, fără multe avertismente de la reprezentativitate la participare. Cel puţin în discursul noilor politicieni și în cererile, stimulate, probabil, ale electoratului apare tot mai mult ideea de participare a cetăţenilor la guvernare, de guvernări mai flexibile, cu mai multă participare la decizii și informare constantă, de mai multă transparenţă, de evaluare a politicilor publice înainte de a fi promulgate definitiv sau de alocare a sumelor din bugetele locale, în urma consultărilor publice sau prin concursuri de proiecte ale asociaţiilor civice.
Partidele care vor rămâne închise în sedii vor avea de suferit mult în viitor. Încă partidele politice abuzează de poziţia lor de monopol, mai ales cele parlamentare. Pun praguri înalte de intrare în parlamente pentru partidele noi, în timp ce partidele vechi se finanţează din bugetul statului și creează astfel inegalitate de șanse, iar proprietatea asupra sediilor este transmisă la centru pentru a preveni orice dizidenţe sau devianţe din partea unor echipe locale. Principiul cine are ștampila și sediul este stăpânul a devenit un argument care nu va mai avea în viitor nicio relevanţă.
Ceea ce face USR în România este începutul unei ere, chiar dacă nu cel mai tipic semn al unei noi ere, dar lipsa de respect pentru regulile și cutumele parlamentare sau chiar violenţa de limbaj și acţiunea majoritară pe reţele sociale sunt semne ale unui început. Încă partidele din mainstreamul politic nu au înţeles că nu vor supravieţui acestui tsunami digital doar prin comunicarea pe blog și mici cosmetizări de imagine sau prin plata unor armate de postaci care să se războiască cu cei ai altor partide.
Când Liviu Dragnea a spus: „NIMIC ești tu” unui cetăţean care îl apostrofase într-un mediu consensual, de partid, nu și-a dat seama că își va putea periclita viitoare discursuri sau băi de mulţime. În acel moment nu și-a dat seama de noua regulă a participării: Indiferent în ce loc ar fi, chiar și la un miting al PSD, cei fără de putere au dreptul la cuvânt, fie că acesta este o replică decentă, fie că este o mare vulgaritate, așa cum a fost mesajul unui șofer român din Suedia, replică ce a devenit virală și care i-a făcut și pe cei mai importanţi oameni din stat să o adopte ca semn al unei poziţii politice, chiar dacă nu era nici mesaj politic și nici opoziţie nu era, era doar o vulgaritate de galerie de la fotbal.
Macron, președintele Franţei, a câștigat alegerile fără sedii de partide și mii de militanţi, doar cu un pic de talent personal, cu un mesaj puternic contra curentului și cu o mică echipă motivată în spate, un fel de mic trib, coeziv și determinat.
În România, campania USR „Fără penali în funcţii publice” a fost un mesaj cu puternic caracter anticonstituţional, deoarece oricine are dreptul la prezumpţia de nevinovăţie, iar termenul de penal nu îi includea doar pe cei condamnaţi definitiv, ci și pe cei acuzaţi și cercetaţi pentru pretinse fapte penale. Dar, dincolo de aceasta, mesajul USR a fost bine asimilat de corpusul social și s-a constituit în platforma de lansare prin care acest partid nou a reușit să intre în cercul restrâns al partidelor parlamentare, dar și cu șanse bune de viitor în a câștiga alegătorii din marile orașe ale României.
Acum, când alegerile din partide ucid democraţia internă și posibila lor înnoire, iar luptele interne ucid chiar și liderii răniţi de alegeri, coproducerea programului politic și a celui de guvernare este o reţetă tot mai sigură, chiar dacă analiștii pot arăta că este vorba doar de un ornament, o simulare a participării publicului. Așa cum este, oamenii au sentimentul că participă, că sunt integraţi procesului și, mai ales, băgaţi în seamă.
Chiar și PSD
Ciudat este că și campania cea mai de succes a PSD, cea pentru alegerile parlamentare din 2016, a uzat de un mecanism din această nouă tendinţă a uberizării, a eliminării prea multor intermediari și nu s-a bazat pe faptul că partidul îi reprezintă, ci pe faptul că liderul a comunicat direct cu ei, le-a transmis cifre, tendinţe, dinamici, soluţii. Singur cu tabla lui, în studiourile de televiziune, Dragnea scria cu mâna lui măsuri și cifre, telespectatorii stăteau ca elevii în bancă și ascultau atenţi. Când emisiunea se termina, ei aveau sentimentul că sunt niște iniţiaţi, că participaseră alături de liderul PSD la un moment de facere a unui program de guvernare, că știau mai mult decât alţii, că puteau să spună mai departe ce au aflat. A fost o formulă comunicaţională austeră, dar care a adus o mare surpriză electorală: aproape 50% dintre voturi. După alegeri însă, Liviu Dragnea și PSD au părăsit această logică a aducerii publicului în „camera deciziei” și au pierdut legătura emoţională cu electoratul.
O criză a reprezentării
Această tendinţă a uberizării este accentuată și de o criză a reprezentării care durează de decenii în Europa, iar la noi este legată de o mare dezamăgire după visurile de la căderea comunismului. Oamenii nu mai au încredere în politicieni, nu se mai simt reprezentaţi, consideră că interesele de partid sunt mai puternice decât interesele și valorile comune. În plus, campaniile electorale sunt animate de critici nihiliste, considerate ca fiind fără finalitate constructivă, „clasa politică” fiind evaluată cu doar 7% încredere, ceea ce, la nivel naţional, este o adevărată contraperformanţă. În concertul general al acuzelor reciproce de corupţie, electoratul consemnează rezultatul acestor certuri considerate inutile: lipsa de autostrăzi și de eficienţă economică li se datorează în totalitate.
Dacă ne uităm la substratul ideologic al noului val politic, dar și al internetului ca valoare progresistă, vedem că este vorba despre o ideologie neoliberală centrată pe apartenenţa individului la o comunitate-reţea, dar nu neapărat o comunitate naţională, acolo unde statul este actorul dominant. Nici ideologiile dreptei, nici cele ale stângii nu sunt adaptate acestui nou val. Stânga este doar o umbră a vechilor idealuri de solidaritate și echitate, iar dreapta este blocată în ideologia pieţei și rolului concurenţei în eliminarea unor monopoluri, chiar dacă monopolurile sunt tocmai un produs al evoluţiei pieţei libere. Ambele aripi ale mașinii politice sunt frânte de falimentul unei credinţe comune, credinţa în libertatea de exprimare și transparenţă, învinse și umilite de o realitate cu care noul val a reușit destul de bine să aibă rezultate: dezinformare, fake-news și o epocă post-adevăr.
Partidul-twitter este tot mai mult modelul de agregare, acolo unde fraza scurtă și pozele de pe Instagram furnizează un flux de emoţii și sentimente ce înlocuiesc proiectele politice de altădată. O politică minimalistă vine peste noi și încă nu am înţeles destul de bine tendinţa, cred unii că este doar un accident din ţări străine.
Uberizarea este un proces facil
Uberizarea însă este aproape pentru că este facilă, nu are programe politice și echipe grele de experţi sau academicieni, se reduce de cele mai multe ori la emoţie. Când o tânără de la PLUS a vorbit despre nevoia de comuniune, de viaţă în comun, după modelul unei trib postmodern care trăiește paradisiac o emoţie a solidarităţii, mulţi au râs sau au strâmbat din nas, dar nu au înţeles că aceasta este una dintre imaginile posibile ale viitorului politicii.
Sigur, ceea ce nu știu noii uber-politicieni este că aceasta este calea spre a cuceri puterea, însă puterea nu se poate menţine mult timp fără proiecte și valori, deoarece efectul emoţiilor trece foarte repede. Deceniile de dezamăgire faţă de elita politică se revigorează de fiecare dată când cel de la putere nu poate satisface proiectele mari lăsate în uitare, iar acest lucru nu se poate face prin emoţie. Emoţia te aduce la putere, dar depresia emoţională postalegeri te poate arunca mult mai repede decât te aștepţi din șaua armăsarului puterii.
Este adevărat că se naște un nou ecosistem social, unde platformele digitale pot aduce mai multă încredere socială, cu influenţă și asupra politicii. Politica-reţea găzduită de platforme a câștigat datorită neîncrederii oamenilor în modul tradiţional de reprezentare pe care o realizează partidele politice și oamenii giraţi de ele, precum și pentru că s-a întâlnit cu aspiraţia spre colaborare și participare a oamenilor la proiectele de care depinde viaţa lor economică și socială.
O iluzie fondatoare
Totul se bazează pe fundamentul unei iluzii, cea conform căreia reţelele sunt neutre, mai ales cele internaţionale, iar ei, indivizii, vor câștiga mai multă autonomie. În fapt, însă, poate fi vorba despre o nouă servitute, voluntară, cum spunea un clasic al Renașterii, poate însă mult mai periculoasă.
O altă componentă a iluziei este aceea că statul pierde din putere, deci individul ar părea logic că are de câștigat. Nu este sigur însă, deoarece aceste platforme globale nu au ca scop emanciparea, ci profitul sau chiar dominarea, dacă ne gândim că majoritatea vin din ţări care sunt și în poziţia de jandarmi universali. La prima vedere, așa cum se discută tot mai mult la Bruxelles, statele pierd importanta funcţie de certificare a calităţii sau adecvării unor servicii la standarde de calitate, iar schimbul este liber.
Nu este chiar așa, iar ultimele scandaluri masive (Cambridge Analytica este doar un exemplu) arată că liberalizarea absolută a schimburilor poate produce multe efecte perverse.
Ce poate face statul aici? Înţelept ar fi să facă platforme publice pentru a le compensa pe cele private sau a încerca să echilibreze unele deviaţii aduse de uberizare.
În tot mai multe situaţii se poate demonstra că tema participării publice este mai mult demagogie, este mai degrabă o simulare a unui consens artificial. Putem observa că democraţia se bazează tocmai pe dissensus și confruntare, pe conflictul dintre viziuni și programe, pentru nașterea și acceptarea diversităţii în soluţiile politice și sociale. O societate a participării și a consensului ar putea oare inhiba competiţia și ar ucide participarea politică, reprezentarea minorităţilor și nașterea unor noi tendinţe? Nu cumva imaginea idilică a participării ar crea majorităţi fără opozanţi? Ar putea participarea politică să anuleze sute de ani de lupte din spaţiul public? Participarea este o formă de pacificare, care va neutraliza spiritul critic și energia opoziţiei la soluţiile oligarhice, dar negociate social prin diferite mecanisme, mai mult sau mai puţin transparente, de armonizare a intereselor marilor grupuri și agregări sociale?
Sunt întrebări legitime şi îngrijorări serioase.
Misionarism și supraveghere
Prin ideologia subiacentă a reţelelor ajungem oare la „realizarea” unor cunoscute distopii pe care le datorăm lui George Orwell sau Aldous Huxley?
Este posibilă supravegherea aproape totală a individului și a maselor, programând comportamente și reacţii, modificând fluxuri de informaţii sau producând fluxuri de emoţie publică la care nu au cum să reziste cei conectaţi la platformele tot mai invadatoare.
Cu adevărat, politica și economia de platformă pot sta la baza unui nou mesianism, bazat pe logica simplificatoare a mașinilor, pe construcţia unei societăţi guvernate raţional prin asocierea cu gândirea de tip mașină. Altfel spus, administrarea lucrurilor poate fi extinsă la guvernarea oamenilor. Statele par tot mai neputincioase în faţa multinaţionalelor care propovăduiesc aceste mecanisme, iar indivizii renunţă la orice, inclusiv la liber arbitru, în faţa acestor tehnologii care îi fascinează și care îi conectează chiar biologic, unii vorbind despre această tendinţă ca fiind un neurocapitalism.
Indivizii cred că vor putea lupta la nivel individual împotriva manipulării și supunerii lor la o logică a sistemului, dar asta va fi doar o iluzie. În istorie, doar lupta colectivă a putut face marile schimbări. Rezistenţa în reţea este doar iluzie, reţelele sunt controlate și controlabile din nodurile de reţea, blocarea pe Facebook pentru delicte minore de derapaje polemice este o dovadă blândă, dar elocventă.
E adevărat că nu este ușor să scăpăm de fascinaţia miturilor internetului care spun, în sinteză, că oferă libertate, gratuitate și emancipare. Este la fel de adevărat că internetul și tehnologia elimină o parte dintre rateurile economiei de piaţă sau dintre derapajele statelor în furnizarea serviciilor de interes public, dar promit mai mult altruism și solidaritate, promisiune politică pe care se bazează și uber-politica. Nici promisiunea de întărire a legăturilor sociale nu se susţine în totalitate, deoarece se poate demonstra ușor că este vorba doar de o multiplicare fără precedent a legăturilor slabe.
Și totuși, cum să ne raportăm la uberizare?
Nicidecum prin respingerea sau interzicerea unor procese sau activităţi, pentru că trebuie să apreciem că acest nou val bulversează contextul şi creează premise pentru o schimbare strategică. Uberizarea este o reacţie la imobilismul statelor și la monopolurile indecente ale pieţei care nu mai este un mecanism al concurenţei corecte și al liberului schimb. 
Dacă nu înţelegem procesul, va fi o schimbare ca proces disruptiv, cu consecinţele unei crize profunde asupra întregului mod de viaţă sau de management societal. Poate că respingerea structurilor verticale ar putea crea fundamentul unei restructurări pe orizontală a societăţii care să aducă o nouă energie de mobilizare și o creativitate vie, ambele necesare reconstrucţiei societăţilor aflate în multiple crize. Shakespeare spunea: „Ceea ce nu poate fi evitat trebuie îmbrăţișat”, iar acesta pare un îndemn valabil și pentru cei care sunt speriaţi de acest tsunami al digitalizării.
Deocamdată suntem undeva la mijlocul drumului, unde este valabilă fraza lui Michel Clouscard: „Totul este permis, dar nimic nu e posibil”.


Editorial.
Revista SINTEZA, nr.61, Bucuresti-Cluj Napoca, 2019

CANDIDATUL SI CARȚILE

(o reverie) In plină campanie electorală imi aduc aminte de campaniile trecute sau despre confruntarile celebre pe care le-am st...