Ruski carnaval

Pentru revoluții trebuie bărbați; cu pensionarii se fac serate


Unul dintre cele mai triste bancuri pe care le știu de dinainte de 1989 este o urmare, probabil, a Primăverii de la Praga. Se zice că un praghez se uita uimit cum, pe un bulevard al capitalei Cehiei, înainta, într-o duminică, la amiază, un tanc american, cu steaguri și stegulețe ale SUA. Se freacă omul la ochi, dar imaginea ramâne, mai mult, apare un alt tanc cu steaguri americane și soldați gălăgioși, care strigau „Freedom, Freedom!”. Omul se apropie temător de tancuri, apoi prinde curaj si strigă cu vocea gâtuită: „Americans?”, „Freedom?” Dar unul dintre soldați îi răspunde râzând și suflând dintr-o trompetă de hârtie: „Niet, ruski carnaval!”
Un banc despre cum își bate istoria joc de noi câteodată, despre cum rânduiește Dumnezeu modul în care ne cheltuim sparanțele sau visele. Îmi aduc aminte acest banc în situații de deznădejde sau atunci când văd oameni care nu au simțul istoriei si visează la cai verzi pe pereți.

După ce Președintele Băsescu a făcut anuțurile cele născătoare de isterie națională, i-am văzut pe unii politicieni din opoziție sclipindu-le ochii la ideea că poate o mișcare de masă ar putea să-i ajute să realizeze ceea ce n-au reușit prin alegeri. Nu știu, însă, dacă cineva a trimis înadins manifestanți, în afara sindicatelor, care chiar acest rol îl au. Jurnaliștii de pe platforma Vox publica erau cât pe ce să devină disidenți pentru că au pus în lumină o piesă BUG Mafia. E drept, nu cea mai bună piesă a lor, dar a fost de ajuns ca jurnaliștii să fie înjurați pe ”o parte” a forumurilor, pentru versurile din „Amintire cu haiduci”, luate ca motto de cei de la BUG Mafia.

Am auzit de mai multe ori cuvântul Revoluție, spus zilele astea, pronunțat cu speranță sau teamă de viitor, dar am înțeles că unii sperau de fapt la o răscoală.
Președintele a ieșit și a făcut un apel la responsabilitate, i-a avertizat pe unii să nu se joace cu focul, să nu deschidă spirala violenței. Probabil, Președintele României asta ar trebui să facă, iar în logica (era să scriu ilogica) politică de la noi, opoziția se simte îndreptățită să dorească puterea, indiferent de consecințe; dar haideți să fim realiști!

Cine să facă revoluție, cu ce resurse, de unde curajul ieșirii și înfruntării ordinii constituționale?

Pentru o revoluție (cât o fi ea de ipotetică) este nevoie de bărbați și de asociere în scop … revoluționar, ca să parodiez un termen juridic. Nu mai vorbim de program, asta este doar o chestiune de politologie.

Sunt atent, în ultimii ani, la contribuția barbaților și a femeilor. Bărbații nu mai aduc în sport medalii semnificative României, au rămas doar femeile să urce tricolorul pe catargele campionatelor mondiale sau olimpiadelor. Barbații nostri nu au fost în stare de disidență (cu mici excepții), cel mai reprezentativ disident fiind Doina Cornea. În 1989, copiii și adolescenții au umplut morga și cimitirele, nu bărbații noștri falnici. Anonimatul tinerilor a creat entuziasmul celor care au strigat “Vom muri și vom fi liberi!”, nu voința unor bărbați urcați pe baricade. Tinerii au fost și în Piața Universității, iar marii bărbați politici i-au chemat pe mineri să-i bată pe cei care vroiau democrație. Mulți politicieni s-au ascuns în brațele lui Ion Iliescu care avea voturile amărâților sau ale săracilor. În 1990, bărbații conducători ai României nu au schițat niciun gest de unire față de Basarabia și Bucovina, de frica rușilor.

Îmi aduc aminte momente penibile (pe care încerc să le uit) din cariera mea politică: când aveam vreun dialog contradictoriu cu Ion Iliescu (pe care mulți îl injurau doar pe la colțuri), telefonul nu îmi mai suna două zile; cu excepția lui Ioan Rus, greii partidului mă încurajau doar discret să vorbesc despre o modernizare de care vroiau să beneficieze, dar fără costuri. ”Fără muncă și fără jertfă”, cum spune Mihai Eminescu.

Zeci de mii de bărbați români au rămas acasă cu copii, iar soțiile lor sunt menajere în Italia sau în Spania; bărbații mahalalelor noastre își trimit femeile la ”produs”. Fără supărare, cine să facă o revoluție?
Cine să se asocieze în scop revoluționar? Al nostru general Voicu, care s-a opus ordinii (prin șmecherii de culise, ce-i drept) plânge și invocă familia și parinții bătrâni, atunci când i se arată cătușele, marele capitalist Dinu Patriciu a plâns și el la ieșirea de la arest. În campanii electorale, cei care-l critică la televizor pe cel care ocupă scaunul de dictator, dau repede telefon să se scuze și întreabă pe la consilieri dacă nu s-a supărat.

Cine i-a făcut opoziție lui Adrian Năstase, în afara lui Traian Băsescu? Nimeni, plângerea penală pentru casa din Zambaccian a semnat-o Mona Muscă, nu de vreunul din bărbații liberali sau pediști. Apoi, ca să fie totul curat, Mona Muscă a fost scoasă din politică, drept marele informator al vechiului regim.

Cine i-a făcut opoziție serioasă lui Tăriceanu, care conducea cu 19% și arunca cu bani în toate părțile? Opoziție doar din gură, fără date, fără fapte, fără cifre.
Dar opoziția la Guvernul Boc sau la Băsescu? Este centrată pe comentariu de televizor și înjurături la Boc. Nu vezi analize, nici dezvăluiri despre rețelele de corupție. Marii bărbați se multumesc să le spună pe la colțuri, la Select, printre microfoane, sau la Casa di David, printre paparazzi.

Haideți să luăm cazul de față, cu revoluția bieților noștri pensionari. Au fost trimiși în stradă, iar unuia dintre ei, cineva, vreun bărbat politic, i-a pus în plasa goală cu care mergea la cumpărături o sticlă de benzină. Bărbații români se ascund după bieții pensionari, trimiși să leșine în stradă și să impresioneze prin asta.
La modul în care se guvernează în ultimii ani, ar fi trebuit să trecem prin cîteva răscoale, insurecții, revoluții sau războaie, dacă am urma logica asta revoluționară care a înmugurit în mintea unora . Dar la noi a fost bine, au crescut salariile și pensile, numărul funcționarilor de la stat, iar națiunea română s-a angrenat în proiectul căutării Elodiei.

În România, bărbații au fost înjunghiați pe la spate sau declarați nebuni. Politicienii români folosesc deja de câteva decenii copiii, tinerii sau pensionarii pe post de scuturi umane. O asemenea țară se pregătește pentru revoluție, credeți dvs., Domnule Președinte?

Domnului profesor, cu dragoste

Nu creadeam să vină o vreme în care va fi atât de actual un banc cu radio Erevan, in care un roman intreabă cum se pune aceentul corect: prófesor sau profesór. Raspunsul vine ca o condamnare: in Romania nu se pune accentul pe profesor.

Am văzut că in Romania nu este pretuit dascalul când Parlamentul a hotărât mărirea salariilor dascălilor iar Guvernul s-a opus frenetic. Premierul Tăriceanu s-a opus majorării salariilor dascălilor iar pe la televizoare, după doar câteva ore, au apărut zeloși care au atacat intreaga breaslă, aratandu-ne la nesfarsit un pensionar care le vorbea copiilor desprre sex, sau cu o profesoară care s-a filmat făcând streaptease. Ca la comandă profesorul a devenit inamicul public numărul unu. Numai ce se vorbise despre amarâtul lui de salariu si deja criza mondială ne bătea la ușă. Jelania cu lipsa de bani a Premierului nu are nici o justificare atâta timp cât s-au gasit bani pentru imensa mită elecrtorala dată primăriilor, acum, inainte de alegeri. Colegiile baronilor locali sau centrali au fost umplute de bani de campanie, fară destinatii precise.

Nimeni nu s-a uitat că in cazul măririi cu 50% a salariilor era vorba de o crestere care se încadra in bugetul de 6% si nici că ministrul șantierist de la Iași nu cheltuise decât aproape 4% si deja este toamnă tarzie. Politica o devenit că este lipsită de orizont si de proiect, că este doar un joc de politicieni miopi. Guvernantii liberali nu s-au uitat nici măcar in sondaje unde ar putea să vadă că, opunandu-se profesorilor, se opun opiniei a două treimi din propriul electorat.

Apoi Guvernul ajutat de consilierii veniti din tarile calde a hotarât că este mai bine să-i mobilizeze pe alți sindicalisti impotriva dascălilor, ca și cum ei sunt vinovați pentru sărăcia noastră iar bruma noastră de solidaritate si coeziune socială este incă odată făcută praf la actiunile demagogice ale unor politicieni.

Profesorii nu vor face manifestatii dure, nu vor trage cu raba de poarta Guvenului si nici nu pot opri trenurile. Nu au bani să-și plătească talk-showuri si nici nu pot lasă gunoiul neridicat pentru ca sa ne convingă prin mirosuri pestilentiale. Ei se vor retrage spre alte profesii, nu mai suportă umilința si deja, in fiecare an, cateva zeci de mii de oameni din sistem. In timp ce toate tările investesc in educatie, investiția cea mai profitabilă, in România politicienii cu resentimente pentru scoală, trag covoare asfaltice una peste alta, cumpără masini la preț de avioane și nu se gândesc la viitor. Pentru ei investiția inseamnă doar locul de unde se poate lua comisionul sau o modaliatate de a face demagogie electorală.

Programele pe termen scurt ale clasei politice si competitia aberantă retează orice incercare de a gândi viitorul. Profesorii nu-si trimit copiii la studii instrăinătate, așa cum fac politicienii, ei stau legati de scoala noastră, cu tot cu familiile lor și bucuria de a dărui îi ține încă în clasă chiar dacă ar fi trebuit să plece demult. Zidesc in copiii nostri ceea ce le oferim noi, zi de zi. Speranță sau dezgust, bucurie sau tristețe, curaj sau frica de viață.

Sistemul educational românesc este intr-o derivă grozavă. Managementul politicianist, lipsa de curaj a ministrilor, blocarea ideilor de reformă, schimbarile prea dese si fară orizont, ne-au adus aproape de dezastru. Profesorii ar trebui să primească acum cresterea de salarii, dar nu ca un cadou si nici ca o reparatie, ci sub formă de imprumut pentru declansarea schimbării reale. Ei trebuie să accepte că performanta trebuie măsurată si cum ea nu este identică de la un om la altul, nici salariile nu mai pot repeta uniformitatea comunistă. Trebuie să uite că trăiesc in tara spăgii, a nepăsării si privilegiilor, măcar pe timpul când sunt in fata copiilor. Sarcina lor este să sădească in mintea si inimile copiilor nostri un viitor care să nu semene deloc cu prezentul.

După peste douăzeci de ani de profesorat mă trezesc in dimineata in care am cursuri cu o bucurie care îmi taie respiratia. Am trăit cele mai frumoase momente din viata mea la scoală, iar cele mai urâte atunci când m-am indepărtat de ea. Când am ales să mă apuc de meseria de dascăl aveam sufletul luminat de un film prin care se încerca să se mai repare ceva din ruptura rasială. Un film cu Sidney Poitier, ce se chema Domnului profesor, cu dragoste. Un film despre esenta meseriei de dascăl, un film in care un profesor imblinzeste sufletele de barbari ale unor adolescenti dintr-un cartier din Londra. Dar cea mai tare luptă a profesorului de culoare este cea cu un sistem educational idiot, în fata căruia nu are nici o șansă. Acum profesorii români nu se lupta doar cu barbaria innăscută, se luptă si cu salbăticia celor care nu inteleg că scoala este singura noastră sansă de a ieși din acestă fundătură a istoriei. Acum, după vreo douazeci si cinci de ani de amăgire, citesc o recenzie apărută in acea vreme in Monthly Film Bulletin. Scrie acolo că ”filmul aspiră la un realism social justificat de frecventele aluzii la prejudecatile rasiale, la familiile destramate, la clasele cu echipament scolar insuficient si asa mai departe. Dar solutiile pe care le ofera sufera de un optimism facil asemanator celor mai utopice cantece folk. Toti elevii au inimi de aur, toti aspira sa se autoperfectioneze, toti vor ca dl.profesor sa-i aprobe.”

Domnule professor, mă bucur că nu aveam internet in copilărie si am inteles gresit acel film, mai ales că, recunosc, ascultam (din păcate ascult si acum) utopice cântece folk. Si ca un rezultat al proatei educatii facute de filme, recunosc, domnule professor, vreau sa văd dezastrul societății românesti, criza crizelor, adică momentul in care te vei intoarce si dumneata de la casierie cu plicul cu jumatate mai greu. Stiu că tu o să- dai banii pe cărți sau o să-ti cumperi pantofi noi, tu nu vei face ca noi, politicienii, nu o să bei banii viitorului nostru la crâsma istoriei. Cu dragoste ….

Vasile Dancu