CHIPUL UITAT AL NORMALITĂȚII

sau despre războiul, mereu pierdut, al președinților

Clausewitz spunea că ”războiul este continuarea politicii cu alte mijloace”. Așa o fi, poate, dar nu este normal ca politica să fie bântuită tot timpul doar de războaie și spiritul lor de distrugere.  La noi, regula este războiul și nicio perioadă de pace nu-și face loc. Pacea (”între două dobitoace”, cum ne spunea învățătoarea din clasa întâi atunci când ne luam la bătaie) ar trebui să fie perioada dintre alegeri când politica ar trebui să performeze prin construcție și muncă în folosul umanității, când energiile trebuie unite pentru interesul social sau național comun. În campanii electorale confruntarea și războiul sunt lucruri normale. Identitățile politice primesc sens, este adevărat, mai ales în cadrul interacțiunilor conflictuale. De aceea, partidele au luptători de profesie, uneori chiar și clovni care umblă în costume de paradă pentru a arăta loialitate sau a simula o virilitate, altfel greu de probat.

Războiul de fiecare zi al politicii este omniprezent în mediile politice sărace în idei, competențe și intelectuali. Acolo, politica este o competiție între clanuri, familii, găști sau bande pentru bietele resurse pe care o comunitate sau o țară le are sau le adună zilnic prin taxe și impozite. Acolo, în parlamente,  grupurile politice nu pot face decat târguri sau diferite schimburi oneroase de genul: tu accepți legea asta pentru interesele mele, eu accept o mîrșăvie comparabilă. Consensul este deci nu o negociere rațională care nu depășeste interesul colectiv, ci un troc sinistru între găști. Cei mai mari combinatori, făcătorii de blaturi, pozează, de regulă, în mari războinici. Ies ritualic să-i atace pe dușmani, în timp ce trag cu ochiul complice, dar mai ales înfierează cu patos pe cei care nu se sacrifică destul în a înjura și înfiera dușmanul. Uneori, în mai multe partide, poți auzi expresia de opoziție: nu ți-a făcut puterea dosare penale, înseamnă că ești trădător. Niciun hoț sau corupt, indiferent de partid, nu va recunoaște că are un dosar penal pentru că a furat, mereu va spune că este politic.

Cert este că un ethos al confruntării este dominanta vieții politice. După campania electorală armele nu se lasă la rastel, toată lumea este ținută trează pentru lupta de fiecare zi. Uneori pare absurd, dar lupta și ura pentru adversari pare că este liantul cel mai puternic al grupurilor politice. De aici și nepotismele sau promovarea membrilor familiei în funcții sau în viața de partid, este greu să ai încredere în cineva, deoarece această continuă luptă se prelungește și în propriul tău partid.

Acest război continuu, nesfârșit, ca un fel de război al sfârșitului lumii din imaginația fecundă a marelui dezamăgit de politică Marios Vargas Llossa, nu are o finalitate ca în opera ilustrului sud-american, adică o luptă între valorile supreme, genuine, și expresia lor socială, degradată, ci este un război al nimicului. Pentru orgolii, uneori pentru interese mărunte, pentru resurse, sau chiar un război în zadar.

Nimeni nu poate scăpa de acest război, dar în primul rând nu pot scăpa președinții. Este un război pe care toți îl pierd până la urmă, dar îl duc cu însuflețire pentru că sunt animați de bătălii și victorii mărunte.

Ion Iliescu a pierdut războiul cu democrația chiar la început când Piața Universității a fost o capcană în care l-au băgat, probabil, apropiații lui, generali. Au construit pentru el un front în care ei, cei apropiați, erau generalii cei puternici și credincioși. Nu știu cât a fost el de convins că minerii și venirea lor va fi un lucru bun, nu știu cum i-a fost prezentat pericolul pentru țară reprezentat de partidele istorice, rege sau studenți, dar ceea ce știm că războiul acela cu Piața Universității i-a fost fatal. Cred că am fi avut un altfel de Iliescu, poate mai nonșalant, poate mai democrat și mai puțin închis  într-o echipă de foști de care nu s-a despărțit nici acum. Stigmatul căpătat în acea luptă l-a transformat pe vechiul dizident într-un conducător care va încerca mereu să limiteze efectele înfrângerii prin confirmarea faptului că a avut dreptate, că a fost o luptă cu dușmani care și azi sunt reali, că nu el a fost de vină etc . În conflictele mele cu Iliescu, dincolo de consecvența irecociliabilității, am văzut la bătrânul lider al stângii judecăți echilibrate, moderație, luciditate  chiar și o toleranță față de idei cu care nu era de acord înainte. Cazul schimbării atitudinii față de regalitate este o dovadă destul de grăitoare. Dar, din nefericire, cel care putea să facă o adevărată deschidere a României din partea stângii a fost fixat în tranșee de acea înfrângere într-un război inutil și prefabricat la acea vreme.

Emil Constantinescu s-a bătut cu sistemul și securitatea. Un război închipuit, creat de psihoza conflictului continuu, evident, dominantă și în grupul lui politic. Războiul l-a pierdut pentru că nu și-a dat seama că el însuși era sistemul.  Luase modelul de conducere al lui Iliescu, fix definiția pe care seful PDSR o inventase, pe măsura sa, cu complexele de neintervenție moștenite războiul început la Revoluție și continuat cu Piața Universității, deci nu avea cu ce să se descurce, el nu avea cum să joace, după altă partitură, rolul lui Ion Iliescu. Deși era un intelectual serios, probabil un democrat veritabil, a ieșit repede înfrânt, nu de securitate, ci de incapacitatea lui de a ieși din rol, de imposibilitatea lui de a tranșa războiul politic absurd din interiorul propriei lui tabere. În loc să folosească securitatea și toate resursele sistemului politic pentru un proiect măreț și implinirea unei viziuni, a preferat să aștepte, iar la final s-a declarat învins de propria lui mână dreptă.

 

Traian Băsescu s-a prins ca trebuie să schimbe scaunul ca să nu pățească la fel ca predecesorul său, învins de umbra securității. A simțit nevoia sa devină jucător, nu putea să stea să-și aștepte adversarii și  a trecut la atac. A intrat cu sabia în mână, dar după ceva vreme a constatat că sabia era de lemn. A atacat comunismul care mai rămăsese și obiceiurile politice. A mișcat instituțiile, dar acestea în loc să se pună în mișcare au început să crape pe la încheieturi. A încercat să scape de foștii lui colegi, marii baroni PDL, dar tinerii puși în loc s-au îmburghezit repede și au început să semene cu seniorii. Cameleonic, toți cei noi pe care i-a adus, luau culoarea mediului. A recunoscut destul de greu înfrângerile și a încercat să ducă luptele până dincolo de limitele suportabilității tovarășilor lui. Armata a început să-i obosească, unii poate chiar au demobilizat înainte de vreme. A luat lupta pe cont propriu, asumându-și o schimbare pe care nu o poate face nimeni singur. Mai are puțin din mandat, dar nu este exclus ca, la final, cu franchețea care îl caracterizează, să spună: am înfrânt!

 

Pe Ponta l-am cunoscut acum vreo doisprezece ani.  Ambițios, fost procuror, încerca să reconstruiască o organizație de tineret care era doar o anexă palidă a partidului, cu tineri care ieșiseră de mult din tinerețe. A făcut în doi ani o organizație adevărată. La primul Congres care ne prindea pe amândoi ca debutanți și în care eu am vorbit despre un loc important pe care trebuie să-l dăm tinerilor, Ponta a mers mai apoi la tribună și s-a legat discret de mine. A spus ca tinerii nu vor nimic, ca se vor lupta pentru fiecare scaun, chiar și cu mine. A fost o delimitare pe care am înțeles-o doar mai tarziu, atunci când l-am cunoscut mai bine. Cunoscându-l am decoperit că nu este un războinic incurabil, chiar dacă are curaj și temperamentul necesar ca să sară mereu la bătaie. I-am cunoscut pasiunile, am văzut ca poate fi un camarad bun și un om normal. Nu este obsedat de conflict și nici nu este dependent de adrenalina puterii. Știe ce să facă cu timpul liber, se bucură de viața cea normală, își plimbă copiii cu drag, vrea altceva de la viață decât putere pe pâine. Joacă tenis sau baschet, este egoist la fotbal, iar la ping-pong mă enervează că nu-l pot bate nici măcar de Revelion. Îi place istoria și citește în ritm de intelectual, nu de politician.

Poate că și cei pomeniți înainte au fost oameni ai vieții normale, viață pentru bucurie de a trăi, poate că doar viața politică i-a tranformat. Iliescu a venit pe un val căruia nu avea cum să i se împotrivească. Emil Constantinescu a fost luat pe sus de un tsunami care căuta să razbune, utopic, o jumătate de secol de comunism adus de ruși. Traian Băsescu a luat pistolul într-o mână și niste țepe de carton în alta pentru a razbuna ceea ce răsculații pierduseră în mandatul ratat al lui Constantinescu. Din generații diferite, toți cei trei presedinți continuau un război de dinainte de Revoluție, erau împinși de trecutul lor sau de trecutul generației lor. Nu întotdeauna era războiul lor, dar era un context moștenit și un câmp de bătălie mereu alimentat cu conflicte și mize, uneori absurde.

 

Dar Victor Ponta este din altă generație. Nu este obsedat de luptă, a ajuns președinte de partid fără să taie capete și fără să omoare parinții și bunicii din partid.  Nici Năstase și nici Iliescu nu au fost împinși la o parte, chiar dacă, uneori, l-au sabotat cu discreție sau l-au tratat cu aroganță. Dar, cu sau fără voia lui, intră într-un război care nu se mai termină și căruia chiar combatanții i-au uitat sensul. I se arată probabil dușmani în fiecare zi, i se propun vendette, are de reglat și el polițele lui. Este la început și are nevoie să arate că este mascul alpha, să obțină ascultare sau atenție. Dar după terminarea acestor mici retușuri de instalare la volanul politicii, Victor Ponta nu ar trebui să se înroleze în războiul de uzură al politicii, război sintetizat cel mai bine de sintagma manelistică ”să moară dușmanii”.  Pentru că el poate ignora trecutul, pentru el trecutul nu este o povară și nici o amintire duioasă.

 Este cel dintâi Premier și,  poate, viitor președinte de țară care nu a fost membru de partid. E important asta? Poate nu, dar este un semn, mai mult decât o calitate. Este semnul că a venit o nouă generație care are datoria de a schimba lumea noastră. Oamenii nu așteaptă de la el victoriile mici asupra dușmanilor partidului, chiar dacă unele poate ar fi importante pentru justiție socială sau pentru dreptate. În acest război politic care nu se mai termină, cei mai mulți dintre noi nu mai știm să definim pacea și, cu siguranță,  mulți dintre apropiați îl îndeamnă zilnic la luptă, iar adversarii îl provoacă acum să fie bărbat, să-și arate intelectualii de care dispune și să-i pună în cântar cu intelectualii lui Băsescu. În plus, parcă este împins să dea el însuși toate bătăliile. Toate acestea sunt cântece de sirenă, lumea așteaptă de la el altceva, construcția normalității. Asteaptă să vadă pe cineva care pune pacea și construcția pe primul loc. Cineva care se interesează sincer de greutățile profesorului și îl înțelege pe medicul care pleacă disperat peste hotare. Normalitatea nu înseamnă obligatoriu bani în plus și nici subvenții pentru nemuncă, normalitatea este sentimentul oamenilor că acelora care-i conduc le pasă de viața și suferințele lor, iar acest lucru nu se poate simula electoral. A înțelege că nimeni nu poate vorbi în numele celui care are probleme de existență, dar că soluțiile nu le poate imagina el, de fiecare dată.  Normalitate înseamnă să pui dorințele sau poftele tale și ale partidului pe locul doi și să alungi convențiile și omerta care domnește în viața politică de peste două decenii. Să recunoști clar și să simți că România este mai importantă decât orice formă de organizare partinică, coaliție sau alianță.

Războiul pe care nu are voie să-l piardă Victor Ponta, ca om de stat venit din altă generație, este să aducă înapoi chipul uitat al normalității.

AMERICA NU CREDE IN LACRIMI

O explozie de bucurie si lacrimi a cuprins lumea la victoria lui Obama. Am vrut si eu să câstige democratul, deși i-am scris in seara victoriei unui prieten ”Noi, negri din lumea intreagă, indiferent de culoarea pielii, ne bucurăm un pic prea repede, iar tu, stelist inrăit, să-ți aduci ca Steaua a avut 2-0, in minutul 10, cu Olimpique Lyon”. Mi-a trecut acest lucru prin cap poate si sub influenta a două cărti pe care le am pe noptieră: Al Gore, Asaltul asupra rațiunii si La Societe des victimes, cartea sociologului francez Guillaume Ernier.

America este tara tuturor posibilitilor, e adevarat, dar mai ales a celor de control social si de management inteligent al unui corp social neomogen, mereu alimentat cu aluviuni de toate rasele si culturile. Alegerea lui Barack Obama (după alegeri isi va aduce tot mai mult aminte că este si Hussein!) a fost rezultatul unei mobilizari a victimelor, cu aspect de răscoală, de revoltă impotriva sistemului. Americanii saraci s-au mobilizat împotriva unui sistem care a devenit tot mai impopular. Am auzit si jurnalisti din Europa, exclamând pe la televiziuni, că nimic nu va mai fi ca inainte, fraza pe care am auzit-o destul de des după 9-11 septembrie. E adevarat, după 11 septembrie s-au restrâns foarte multe libertăți, a inceput un razboi de hartuire si inoculare a unor frici noi societătii globale si mai ales celei americane. Mi-au rămas si mie in minte imaginile cu o ciupercă nucleară deasupra unui oras american, imagini care l-au propulsat pe George W. Bush pentru un nou mandat.

La frica de teroriști s-a adăugat frica de criza economică, frica de viitor. Alegerea lui Obama s-a făcut sub semnul fricii, nu ca efect al unei politici a increderii. Ca si cunoscător al teoriilor soft power americane, aș putea spune că săracii, cu putinii lor bani, au mai salvat odată sistemul american, iar acum si-au mai cheltuit și votul în acest sens.

In orice sistem social cei din clasele populare au devenit obiect al compasiunii generale, un sentiment deja democratic. Femeile, negrii, saracii, muncitorii sau functionarii , minoritatile de toate felurile, emigranții sunt astăzi considerati victime și dau o mare lupta pentru a li se recunoste diferenta, a se omologa rana, refuzând de multe ori , chiar ei înșiși, statutul de egal. America si marii ei scenaristi ne-a mai oferit o utopie, cu un happy end rapid, formulă care poate directiona foarte bine emotia colectivă: un negru presedinte, o speranță pentru toți.
Vă aducceți aminte de 1996, cum plângeau oamenii pe stradă la alegerea profesorului Emil Constantinescu. După alegerea lui Constantinescu, sistemul politic s-a consolidat si multe din ramășitele comunismului par mai vii azi decât erau in 1995. Ce au reusit Emil Constantinescu a fost sa ucidă prima izbucnire de speranță. Și Traian Băsescu a reusit să stoarcă lacrimi si sperante in 2004, dar astăzi reușitele luptei lui cu comunismul sau coruptia sunt incă sub semnul indoielii și chiar ar putea să piardă acestă luptă, dacă nu va reuși să-și facă o armată profesionistă.

Stim din studiile de psihologie experimentală că indivizii pot fi docilizati prin șocuri emotionale: sperante mari, dezamăgiri, iar sperante, iar dezamagiri. După câteva șocuri, speranța schimbării moare definitiv. Stiu de la un scriitor american cum se imblânzeste un cal salbatic: se leaga puternic pentru ca se smuceste tare de două ori, a treia oară nu va mai incerca, poate să-l ducă și un copil de dârlog.

Sistemul actionează mai bine sub acoperire, in spatele unor aparente de schimbare si având pe scaunele din față oamenii doriți de mase. Cu Ion Iliescu in fată sistemul devenea transparent, iși pierdea paravanul necesar. In luptă directă cu Traian Basescu se intorc, democratic, o serie de figuri si metehne din trecut. Nu doar că se intorc, dar se și legitimează, ne sfidează si ne pun să plătim despăgubiri pentru perioada in care au trebuit să stea mai ascunse. Sistemul se simte bine in confruntare, stie să anihileze pe cei care bagă levierul intre rotile dințate.

Mi-am adus aminte că au trecut patruzeci de ani de la momentul in care Martin Luther King a lansat visul american al egalitatii oamenilor, dar a murit pentru asta. Insemnă că masele, victime astazi ale goanei dupa profit, pot schimba lumea doar prin sacrificiu, nu prin invadarea saloanelor puterii. Noi, românii, am văzut si faptul că pînă si revoltiile, nu doar democratia, pot fi contrafăcute.

America are astazi si o misiune istorică foarte complicată, a rămas prea singură in asigurarea ordinii mondiale si este de inteles că nu va putea să accepte aerul de libertate si eliberare si dansurile victoriei mai mult de o noapte. Maine, toată lumea la treabă, nu se acceptă mahmureala si refacerea după chef, ca la noi in Balcani. In mod obiectiv, America nu cred că își poate permite să fie cea care duce astăzi steagul libertăților si eliberării individului din infernul capitalist, așa cum speră dezmosteniții din lumea întreagă. Ne-a spus-o Obama, in primul lui discurs, America se poate schimba, dar rămâne America.

Nu trebuie să ne agităm prea tare, să nu le cerem stâpânilor să redevină sclavi. Nu ne-ar strica să fim realisti, să nu visăm degeaba. Citiți, mai degrabă, ultima carte scrisă de politician remarcabil al Americii, care probabil a caștigat votul maselor, dar nu a fost lăsat sa fie Presedinte: Al Gore. America stie să folosească energia visului, stie să producă oameni puternici, stie să treacă peste propriile slăbiciuni. Dar, cu siguranță, America nu crede în lacrimi!

...