Politică și camaraderie

Zilele trecute, un prieten bun al meu, îi spune unui alt prieten că useliștii (sau poate pesediștii, asta nu am întrebat) mă urăsc strașnic după bătăliile astea ocazionate de  referendumul nostru care ne-a umplut toată vara. Nu am reacționat nicicum, în fond, de vreo 5 ani nu mai fac politică de partid, nu am fost în vreun sediu, nu am fost la vreo sedință, iar în acest război absurd nici măcar nu am publicat vreun sondaj, tocmai pentru că predicțiile erau defavorabile camarazilor mei în privința prezenței prognozate la vot și ar fi interpretat acest lucru ca fiind cine știe ce manipulare ascunsă. În mod normal nu avea cum să mă intereseze prea mult această remarcă deoarece nimeni nu poate vorbi cu toți useliștii și apoi nu înțeleg de ce aș fi interesant pentru toți, de ce să mă bage în seamă. Recent, un amic din Vrancea m-a invitat la o școală de vară a tineretului pesedist și am constatat că nici eu nu-i cunoșteam pe cei din sală, dar nici majoritatea dintre ei nu știau cu ce mă ocup și ce am fost eu pe la partid. Era deja o altă generație de tineret, cu alte modele, cu alte teme și alte așteptări.

M-am gândit apoi că poate remarca prietenului meu i-a folosit lui, vroia să găsească pe altcineva care este ultimul în pluton, marele neiubit, vroia ca altul să fie, în locul lui, fraierul campingului. Și dacă asta îi folosește, atunci sunt fericit să-i pot servi de reper, de limită unde se termină iubirea partidului pentru colegi. E o formă de camaraderie să poți să te transformi în ceea ce are nevoie prietenul tău la un moment dat, când este doborât.

Nefăcând politică activă am ieșit, cu siguranță, din atenția foștilor colegi, nu am cerut vreodată ceva partidului, vreun consiliu de administrație, vreo sinecură sau vreo funcție și le-am refuzat pe toate care mi-au fost propuse după ce am ieșit practic din circuitul politic. E adevărat că zilele trecute am răspuns la un interviu în care, din aceeași camaraderie, spuneam un adevăr micuț, edulcorat chiar, o remarcă menită să clarifice gestul lui Ioan Rus, preluat de multe multe medii de informare, fiecare după interese. Cei de la ”Adevărul” titraseră ceva de genul ”Dâncu reaprinde torța disidenței”, dar era o găselniță jurnalistică, eu doar am explicat niște lucruri pe care le vedeau și orbii. În țara asta toata lumea aprinde torțe la televizor, în prime time, dar nimeni nu crede cu adevărat în semificația din spatele gestului. A întreține focul unei credințe în țara noastră este un efort prea mare sau chiar inutil, deoarece o minune durează doar trei zile. Nu mi-am propus niciun  fel de revenire politică, iar dacă mi-aș propune așa ceva nu aș face-o de partea adversarilor partidului din care încă mai fac parte.

Dar evenimentul acesta mi-a adus aminte de un moment în care Adrian Năstase mi-a spus cu prietenie și înțelegere: Dragă Vasile, tu ești un om foarte inteligent, dar trebuie să-ți spun că nu te pricepi la politică. O să înveți și asta, dar atunci noi vom fi deja în opoziție. Era prin 2003 și niciunul dintre noi nu credea că vom ajunge atât de repede în situația de a fi expert în politică. Îmi pare rău să recunosc azi, când nici mie și nici Domniei sale nu ne mai folosește la nimic, că fostul șef al PSD a avut dreptate. Adrian Năstase este acum în pușcărie, iar eu sunt membru al societății civile care, de câțiva ani, nu înțelege traiectoriile pe care o ia partidul, un fel de ronin care încă visează la un deceniu de social-democrație care să schimbe traseul întortochiat al României. Nu-mi doresc nimic, îmi doresc să-i sprijin pe prietenii mei cu studiile sociologice pe care le fac, să ajut statul cu studii prospective și să văd niște rezultate sociale ale politicii,  dincolo de mita electorală și asfaltări de campanile care dispar după prima ploaie.

Dar trebuie să recunosc că mulți ani am stat cu frica în sân că ceea ce spus Adrian Năstase va fi aflat de toți, adică adevărul că nu mă pricep la politică. Cum adică,  marele ideolog, propagandistul feroce, manipulatorul ăsta de Goebbels habar n-are cum merg lucrurile și ce trebuie să facă pentru a rămâne nomenclaturist, să-și planifice o carieră politică ascendentă,  deși o fac foști soferi, sculeri matrițeri care acum ocupă poziții puternice în statul nostru aflat în contiunua transformare?

Da, dacă oamenii s-ar fi prins, ar fi avut dreptate, în afara camaraderiei și sensibilității mele pentru oameni (cărțile citite nu contează), nu am avut un proiect personal serios pentru politica asta în care, acum, îmi spune un prieten că sunt un fel de oaie neagră a unei turme imaculate. Acest mare secret al meu, azi, m-am hotărât să-l fac public, poate scap de el ca de un mare handicap.

Evident, m-am gândit să-mi explic rațional cum funcționează relația mea cu partidul pentru că zilnic primesc zeci de mailuri sau telefoane de la foștii colegi de guvern, de la pesediștii importanți și de la mulți oameni care sunt simpatizanți sau membri, pe unii nu i-am vazut niciodată, dar care îmi spun că se simt apropiați de mine și de ideile mele.  Zilnic primesc încurajări sau reproșuri, zilnic adversarii PSD mă înjură sau caută să mă stimuleze, să mă împingă să vorbesc despre viața politică. 

Recitesc ce am scris pînă acum și observ că în aceste paragrafe cu care am început acest text am folosit de foarte multe ori cuvântul camaraderie. Nu m-am gândit când am început să scriu aceste rânduri, dar cred că aceasta este esența legăturii mele cu politica. Am căutat de mai multe ori motivația pentru care particip la batălii politice și nu am găsit o altă constantă decât relații de camaraderie cu cei din echipa mea. Poate unii o să spună că este o tâmpenie și ar putea avea dreptate, dar, greșit sau nu, așa am funcționat eu în politică. Combustia prieteniei și camaraderiei a fost pentru mine lucrul cel mai important.

Probabil că lucrul acesta se datorează faptului că nu am simțit niciodată adrenalina puterii. Am simțit asta ca un adevărat handicap pentru cineva care a ajuns acolo sus, în vârful politicii. Mi-a fost mereu jenă să particip la băi de mulțime, întotdeauna când vedeam mulțimi aclamatoare mă gândeam la sistemul de aducere a oamenilor acolo. Mă uitam mereu, dincolo de primul rând, peste capul militanților și familiilor lor, și vedeam mâinile femeilor și barbaților deformate de muncă și mi se făcea rușine să stau acolo sus, deasupra lor. Îmi aduceam aminte de mâinile mamei mele care mereu îmi cerea să-i aduc de la oraș o cremă cu glicerină. Avea mâinele atît de bătătorite de muncă și mereu crăpate încât mi-a spus odată că îi era rușine să ne mangâie cu asemenea palme care zgârie. Mereu mi s-a părut că politica noastră face prea puțin pentru acei oameni și mă simțeam ca un impostor la marile manifestații politice, mai ales că veneam dintre ei, eram ca și copiulul lor, nu crescusem în Cartierul Primaverii, unde crescuseră cei mai mulți dintre colegii mei de pe scenele politice pe care urcam.

Ca vicepreședinte al partidului am facut tot ce am putut pentru ca să-i ajut pe cei năpăstuiți sau cei pe care eu consideram că merită, am fost un propovăduitor al descentralizării fără să-mi dau seama că vom eterniza la putere niște găști care, mai apoi, au pus mâna pe conducerea partidului. Am spus că trebuie să terminăm cu cei 25 de vicepreședinți cu domiciuliul în București (și doar unul din țară) pentru a aduce oameni din teritoriu la conducere. Acest lucru s-a întâmplat și primul lucru pe care l-au făcut cei veniți din provincie a fost să propună eliminarea din echipă. Nu am simțit niciun regret, am făcut ceea ce am gândit și nu m-am oprit cu militantismul atunci când mă văzusem déjà șef. Cred și acum că descentralizarea politică reală, alături de cea administrativă, va fi soluția de revigorare a României, în viitoarea epocă post-baroniană. Am plecat apoi, cu inima împăcată, din funcțiile de la partid și ziua demisiei a fost cea mai fericită zi din viața mea. Dintr-un sentiment de camaraderie am rămas membru de partid pentru că un tânar președinte m-a rugat să nu defectez  începutul său de mandat. Dar mi-am spus că niciodată și pentru nimic în lume nu voi accepta să fiu judecat, votat sau nevotat de oameni pe care îi consider nedemni de a reprezenta stânga românească.

Ca o dovadă a nepriceperii mele la politică este faptul că nu am intrat în politică pentru a împlini un vis personal, nici pentru că eram ideologizat până la măduvă și aș fi crezut că trebuie să triumfe o lume nouă (nouă, nu vouă, cum zice, glumeț, un bun prieten), ci din sentimentul priteniei față de Ioan Rus. Simțeam că împreună cu el și cu profesorul meu Vasile Pușcaș am putea face ceva pentru integrarea României in NATO și UE. Am cunoscut apoi multi oameni pe care azi îi respect, din toate generațiile partidului, de la Doru Ioan Tărăcilă, la tineri de azi care asteaptă cuminți pe banca de reserve. Chiar Adrian Năstase ne spusese, la acea vreme, că nu se poate baza pe oamenii pe care-i are la partid și că este nevoie de un efort comun pentru a urni țara din ceața politică în care vor s-o țină politicienii primului deceniu de democrație. Cei mai mulți nu vor integrarea europeană, le este mai simplu să pescuiască în mlaștina asta, dacă nu veniți voi, intelectualii care vă credeți așa deștepți, ne-a mai spus atunci Adrian Nastase, în stadiul actual al politicii, ne vom integra statornic în Est, și chiar asta vor cei mai mulți dintre cei vechi. Acum îmi dau seama câtă dreptate a avut atunci Adrian Năstase și, dincolo de termopane sau mătuși Tamara, îmi confirmă ipoteza că el a fost un politician inteligent încă dinainte de a ști noi cu ce se mănâncă asta. Acum, când România derapează, înțeleg mult mai bine sperietoarea de atunci pe care ne-a fluturat-o fostul președinte al PSD. Am rămas patru ani la Palatul Victoria chiar dacă unii dintre tovarășii mei dezertaseră sau fuseseră împinși spre alte zone. Niciodată nu o să regret cei patru ani în care nu am scris nicio carte, dar am lucrat mult și am învățat foarte multe despre viața socială și politică. Mai multe decat aș fi putut învăța din tratate sau compendia de sociologie politică sau politologie.

Înafară de a urmări lucrurile în care cred, nu mi-am făcut niciun plan de carieră politică, nu am știut ce ar trebui să-mi doresc pentru ca să-mi urmăresc un scop pragmatic. M-am lăsat condus de sentimentul plăcut al camaraderiei, uneori de prietenie, sentiment amplificat de faptul că majoritatea celor care m-au cunoscut în politică și cărora le-am fost coleg mi-au rămas prieteni. Unii m-au numit ideologul partidului, un lucru cum nu se poate mai onorant, dar eu eram sigur că nu ideologia este hiba noastră, ci lipsa de sensibilitate, electoralismul, folosirea politicii ca mod de producție, ca substitute de economie, pentru absolut toate partidele din România. Știam că ideologia este importantă pentru că ea cuprinde un sistem de valori, iar politica fără valori este moartă, dar vedeam pe zi ce trecea că politica folosește tot mai rar referirea la ideologie când este vorba de a stabili repere și tot mai des când are de justificat ceva post-factum. Îmi convingeam tot mai greu camarazii că nu poți să te bazezi în politică doar pe ura cultivată zilnic față de adversarul politic și nici pe cultivarea frustrării că, din cauza adversarilor, noi suntem departe de resursele statului.

Din prietenie și camaraderie  am renunțat să finalizez și să public o brosură care să însoțească plecarea mea din politică și care trebuia să se numească ”Scrisoare pentru un tânar de stânga”. Trebuia să vorbesc despre viitor și trecut și atunci prietenii mei de la PSD s-a fi supărat, argumentele mele ar fi putut fi folosite împotriva lor în campanile tot mai dese din România și am renunțat, manuscrisul neterminat încă mă așteaptă între coperțile negre ale unor caiete, doar puține fragmente am publicat prin reviste sau pe blogul meu.

În timpul guvernării 2001-2004 colegii de partid m-au rugat să scriu un comunicat în care PSD îl critica pe Voiculescu, prieten intermitent cu conducerea PSD, eu l-am scris și se împlinesc acum zece ani de când Antenele mă injură constant, cu fiecare ocazie. A doua zi, camarazii mei de atunci nu și l-au mai asumat, déjà negociaseră probabil, bătuseră palma cu Felix, iar eu rămăsesem de fraier. 

Nu am avut un proiect politic personal (agendă personală, cum îi zicea Adrian Năstase) nici atunci când am participat la schimbarea lui Iliescu cu Mircea Geoană. Zeci de oameni ne rugaseră să facem ceva, șefii de organizații veneau la Ioan Rus spunând că nu mai pot suporta umilința întoarcerii tătucului roșu, că este nevoie de un nou program, unul de reformă, că vechile figuri sunt o frână etc. Nu mă așteptam ca atâta lume să adere la ideile mele și am făcut asta cu bucurie. Apoi am văzut cum tovarășii mei de drum pactizează cu vechii adversari, îi aduc înapoi pe cei vechi, fac sluj și își cer scuze, dar am continuat să sper că într-o zi se vor găsi bărbați care să facă o altă politică. Am rămas singur pe baricade când era atacat Mircea Geoană și nici măcar el singur nu avea curajul să se apere în fața vechii găști iliesciene. Am sărit prietenește să sprijin un prieten din organizația noastră atunci când era atacat de Vanghelie și de noua politică ce se năștea la umbra democrației interne de partid, iar peste vreo 2 ani l-am întalnit pe Vanghelie în biroul bunului meu prieten.  

Am sperat că partidul meu va înțelege, până la urmă, că are nevoie de voci lucide, pentru că lingăi sunt destui la orice partid. La dat limbi, competiția este acerbă, dar la a spune adevărul este loc cât cuprinde, nimeni nu se înghesuie, toți spun adevărul doar pe șoptite. Îmi părea și atunci, cum îmi pare și azi, de necrezut cum stînga este incapabilă să adune intelectuali în jurul proiectului ei cu atât mai mult cu cât suntem o țară cu foarte multe probleme și atâtea nedreptăți, iar intelectualii nu pot să nu simtă misiunea de a schimba lucrurile. Am stat de multe acolo, la marginea stângii, scriind pe blog sau vorbind la televizor, cu speranța că pot arăta că nu suntem doar un partid  baroni locali și căpușe bugetare.

Nu m-am bucurat niciodată de notorietatea pe care mi-o oferea postura critică, pentru că știam că laudele adversarului politic nu sunt sincere. Eram fericit însă chiar și atunci când militanți sau oameni simpli îmi făceau semne de încurajare, chiar dacă erau trimise pe furiș. Camaraderia acestora mi-a hrănit speranța firavă că o nouă generație de politicieni (cea a lui Ponta, gândeam eu atunci) va schimba fața politicii românești, nu doar a stângii de pe Dâmbovița.

Din camaraderie am sărit în apărarea lui Ponta atunci când era atacat, mai mult sau mai discret, din interiorul scenei, o bună vreme fiind singurul care scria sau vorbea la televizor, ceilalți asteptau probabil semnele lui de recompensă.  Chiar dacă el îmi spunea mereu, mai în glumă mai în serios, că de-abia ține partidul să nu mă sfâșie eu nu am renunțat nicio clipă să cred că el trebuie sprijinit, măcar pentru faptul că este primul Președinte al stângii care nu a fost membru PCR. Știam că asta nu este o calitate, dar credeam că se poate construi normalitatea cu oameni din generația lui dacă renunțăm la războiul absurd pentru putere. Chiar dacă mulți din prietenii mei de pe Facebook s-au supărat pe mine, am crezut și cred că nu putem lăsa un om să fie linșat public chiar dacă a greșit, trebuie să-i dăm mereu măcar încă o șansă.

Camaraderia m-a făcut de multe ori să tac pentru a nu prejudicia șansele partidului meu în competiția politică. Am tăcut, mi-am mușcat limba, mi-am închis telefonul, convins fiind că poate adevărul meu nu este destul de important sau poate să-i rănească pe colegii mei . Uneori am plecat capul rușinat de faptul că nu am dosare penale ca și marii luptători ai partidului care spuneau că aceastea sunt ”cicatrici pe bătrânul trup de militant”. Da, poate că nu luptasem cu armele cu care luptaseră colegii mei, dar acest minus la cazier eram convins că nu însemnă lipsă de implicare și de credință. Sunt convins și azi că pretenția dreptei cum că ar fi mai bună nu este decât o iluzie, dar nu cred că trebuie să ne comportăm ca și drepta în punctele în care ea greșește. Un singur lucru nu am putut accepta în toată această perioadă: să devin prost, să-mi pun ochelari de cal sau să mă transform într-un mancurt.

Au trecut 5 ani de când m-am opus în interior, apoi public, unui proiect falimentar al partidului, un proiect care l-a revigorat pe Traian Băsescu și a adus PSD la (deocamdată)  8 ani de opoziție, după ce mereu a fost primul partid la alegeri. De-atunci de mai multe ori am avut dreptate, dar asta nu mă încălzește cu nimic, aș fi mai fericit să recunosc public că am greșit pentru că politica noastră este mereu surprinzătoare.

Bun, îmi transmite prietenul meu că mă urăsc niște useliști, dar este prețul pentru că, timp de câteva luni, am încercat să-i scap pe prietenii și camarazii mei de o psihoviroză care inexplicabil a lovit o mare parte din clasa politică: obsesia de a scăpă prin orice mijloace de Traian Băsescu, fără a respecta proceduri, instituții. Le-am spus că nu va fi prezență destulă, deci cvorum, căci migrația a împrăștiat vreo 2 miloane de români prin lume, fără să-și schimbe domiciliul. Le-am spus și că Europa nu va accepta raționamentele noastre, dar nu i-a oprit nici constatarea de la suspendarea trecută, când procedura a durat 65 de zile, nu s-au schimbat legi și nimeni din Europa nu a protestat în apărarea Presedintelui României. Ca și în 2007 singurul răspuns a fost acela că am simpatii băsiste. Acum mă uit la dezastrul rezultat și mă aștept să vina delegații ONU cu misiuni de pace, pentru a opri jihadul nostru național și nici nu mai știu ce să spun, ce să scriu. Am senzația că nimic nu mai urmează și acum câteva săptămâni am scris ceva ce susțin și astăzi. Bătălia este una între oameni și mizele nu sunt instituționale. Este o bătălie umană, orgolioasă, pe viață și pe moarte. Este o încăierare politică, nicidecum vreo mare bătălie strategică pentru România. Va trece ziua, combatanții se vor spăla de sânge și fecalele primite în față, se vor îmbăta în crâșme separate, iar luni o vor lua de la capăt. Luni dimineața oamenii vor înjura și vor uita, vor spera degeaba sau se vor uita nelămuriți în zare. Da, privitul în zare este singura noastră operațiune prospectivă.

Recunosc că m-am declarat învins, când am constatat că visele camarazilor mei semănau cu un drum cu sens unic: spre putere, acum și aici. Nici o intersecție, nici o pauză, nici o haltă, imediat la putere. Disperarea era cu atât mai mare cu cât aveam sentimentul că astfel se zădărnicește un proiect de care România cred că are nevoie, un deceniu de conducere de stânga, care era la doar cateva luni distanță, cu ocazia alegerilor din toamnă.

Am fost solidar cu tovarășii mei chiar și atunci când observam că sunt morți de teamă, că se opreau la mijlocul drumului, că se întorceau din drum sau regretau mai apoi gesturile de luciditate sau curaj. Mi-am dat seama că societatea i-a fabricat așa si poate nici nu este nevoie să semănăm cu toții, unii poate nu își pot închipui viața de dincolo de politică și trebuie să le înțelegem micile trădări sau cedări.

Am mai crezut în tot acest timp că stânga trebuie să însemne solidaritate cu cei mulți și camaraderie în interiorul proiectului. Poate mai mult decât dreapta care construiește solidarități mai abstracte, stânga are principal capital visul de a schimba,  de a construe, speranța că umanitatea și solidaritatea pot trimfa dacă ne unim împotriva cinismului unui capitalism ce poate deveni sălbatic datorită nepăsării noastre sau eșuării statului.

Am învățat, între timp, că Che Guevarra nu este model decât până la un loc și că odată ajunși la putere liderii par să-l prefere pe Fidel Castro, cel care împovărat de legenda prietenului său, l-a trimis pe acesta să moară departe, în pădurile Boliviei. Dar asta nu mă face să nu cred în prietenie și în toate celelalte idei chiar dacă camaraderia nu a dat întotdeauna rezultatele pe care le așteptam eu de la ea. Am văzut, uneori, cum camarazii au trădat cauza. Am cunoscut și am înțeles frica prietenilor mei de a merge mai departe. Am văzut cum liderii partidului săreau peste cuvintele adevărate, cuvintelor pline de viață sau emoție și pasiune din sutele de discursuri scrise de mine, preferând pleava cuvintelor birocratice. M-a întristat să văd cum camarazii mei se grăbesc spre putere și sunt în stare să fraternizeze cu oricine le poate fi tovarăș de drum pentru o perioadă scurtă, până la cea mai apropiată stație de postă. Am văzut prieteni care se lăsau uciși de călăi, dar își cereau scuze că nu au gâtul destul de lung pentru ca taietura să fie perfectă și că s-ar putea sa nu se poata controla în momentul fatal și s-ar putea să curgă ceva sânge. Toate acestea le-am trăit, le-am înțeles, m-au revoltat, m-au facut să protestez sau să fiu compasional.

Am mulți prieteni din partid care îmi dau zilnic semne ca sunt alături de mine. Din toată țara, nu doar din Transilvania, așa cum s-ar putea crede. Mulți dintre ei mă împing să revin la politică, să refacem echipele, să spargem zidurile acestei lumi. Mi-e rușine de ei și de speranța lor și nu pot să le spun tranșant că nu voi mai reveni, deși asta simt, asta îmi doresc și așa va fi. Știu de la Heraclit că nimeni nu se poate scălda de două ori în același râu și că istoria nu face pași înapoi. Un sentiment de camaraderie curată mă blochează și nu pot să le spun că partidul nu are nevoie de mine, astăzi se caută alte tipuri de politicieni. Mă ascund după cuvinte, de multe ori, și trag de timp, dar nici nu pot să-i mint la infinit. Poate din această cauză m-am apucat să scriu și textul acesta prea lung și poate fără de sens pentru unii.

Toate aceste treceri ale mele prin politică mi-au oferit ceva inestimabil pe care camarazii și prietenii mei nu l-au putut lua cu ei plecând, cazând sau trădând. Este vorba de sentimentul că doar proiectele colective pot reuși, iar eșecurile sunt doar faze ale unei călătorii spre căutarea locului în care politica își ține sufletul ascuns. În toți acești ani de speranțe, dezamăgiri, iluzii, utopii, am trăit, am fost viu și am rezistat tentației firești de a participa la sportul național al ascunderii cu capul în nisip. Fără speranțe mari, dar cu dezamăgiri care te fac mai realist, cred că politica de camaraderie, bazată pe solidarități morale, ar putea schimba într-o zi România. Chiar dacă va fi o schimbare în bine la care nu voi participa, visul meu e că ea se va întâmpla. Da, prieteni, chiar eu am scris acum vreo câteva săptămâni că în România, lupta pentru putere este dominanta vieții publice. Ea nu se termină niciodată și nici nu se oprește nici măcar pentru ca să se adune morții sau răniții de pe câmpul de bătălie. Ea consumă toate resursele noastre și în mare măsură România bate pasul pe loc sau se învârte în cerc pentru că toți gândesc doar în termenii bătăliei imediate pentru putere. Dar chiar dacă momentan nu văd ieșirea sunt sigur că ea există și câțiva bărbați care să pornească lupta se mai găsesc în acestă țară.

Personal, dacă într-o zi voi vedea că nu mai am niciun camarad care să accepte felul meu de a face politică,  atunci voi face ceea ce fac băieții fără un frate mai mic sau mai mare, își construiesc un camarad imaginar. Alături de el voi putea merge mai departe, indiferent de ceea ce se întâmplă în politica noastră, tot mai balcanică, tot mai integrată in Orient, tot mai tristă și mai ucigătoare de speranță. La un capătul zilei mă așteaptă copiii mei, la celălalt sunt tinerii mei studenți pentru care merită să faci călătoria asta și să nu accepți să pierzi, chiar dacă, de multe ori, ai senzația că ești învins. Asta îmi spun în fiecare dimineață: trebuie să facem un mic pact între învinși, cum i-ar zice marele Ernesto Sabato, să ieșim din tăcere, să refuzăm a mai fi parte a nepăsării generale. Iubiți sau neiubiți de militanți de stânga, huliți sau detestați de cei de dreapta, mânați de proiecte îndrăznețe sau nepricepuți la politică, avem nevoie de sentimentul că împreună putem construi o politică mai umană, bazată doar pe valori și sentimentul cald al camaraderiei.