26 februarie, 2009

Televizorul mut


Pentru George

Faceţi un experiment care o să vi se pară, vă asigur, fascinant. Daţi drumul la televizor, altfel ştiu că nu se poate trăi, dar opriţi-i sonorul. Si dacă nu vi se pare prea mult, nu citiţi şirul de cuvinte care fuge pe krol. Uitaţi-vă la televizor ca şi cum v-aţi uita pe fereastră. Închipuiţi-vă că viata trece ca un râu pe la geamul dumneavoastră.

Plimbaţi-vă cu telecomanda de pe un post pe altul după cum vă vine cheful. O să vedeţi că viaţa începe să primească o altă culoare si poate că televizorul va fi o mobilă mai interesantă nu un duşman. O să vedeţi femei care citesc de pe prompter şi dau din cap mai să iasă din cadru, unele cu un nas mai mare decât ar trebui să poarte cineva filmat din profil. Dar un lucru e sigur: femeile de pe televizoarele noastre sunt mai frumoase dacă am tăiat sonorul, nici dezacorduri, nici accent pus aiurea.

Din când in când râul de imagini vă aduce politicieni prinşi în colt de jurnaliştii şi văzuţi aşa nici nu par aşa de antipatici. Politicienii dau mult din mâini să împingă din gâtlej cuvinte pe care nu le au în vocabular, pentru că au citit prea puţin şi, unora, nici şcoala nu le-a prea plăcut. Dar fără cuvinte, politicienii sunt mai reali. Se vede că sunt relaxaţi, se vede că nu îi doare capul de criză, se observă că au venit să fie văzuţi. Văzuţi şi atât! Sunt îmbrăcaţi ca la nuntă şi din destul de des îşi ating nasul şi mai dau şi alte semne ale minciunii. Le vezi ochii alunecoşi şi dacă sunt puşi pe o canapea sau un fotoliu se tolănesc intr-un mod in care este clar că vor să ocupe tot spaţiul. Au fost învăţaţi de consilieri să se uite în cameră ori de câte ori au ocazia, dar ei coboară privirea pentru că nu au ce spune din privire, coboară ochii si îşi pipăie nodul la cravată, cu nelinişte si spaimă.

Jurnaliştii veniţi la talk-showuri cu politicienii se sprijină cu sictir cot şi privesc totul cu dispreţ, de regulă nici măcar nu se întorc spre interlocutor. Observi pentru prima dată că ei se îmbracă ciudat, nouă din zece refuză costumul sau cravata, culorile hainelor lor vor să atragă atenţia. In general, un jurnalist nu are nimic pregătit, nici notiţe, nici date sau studii, vorbeşte ca un academician despre orice, la orice oară, cu oricine si oricât timp. Pentru prima dată poţi observa gesturile de respingere pe care jurnaliştii le fac faţă de partenerii la discuţie.

Dacă ajungeţi pe nişte posturi de folclor sau manele, ori de câte ori vei ridica ochii spre televizorul- fereastră, o să vezi şiruri de oameni care joacă neîncetat o sârbă sau o învârtită unde fiecare dă din picioare în legea lui. Nu poţi ghici când se schimbă muzica şi nici cine se uită la asemenea tâmpenii: cine poate râde sau plânge la asemenea folclor, de „voie bună”, cum se spunea la un moment dat prin comunism.
Spre seară vin vedetele şi se rotesc pe la toate studiourile pregătite să arate chiloţi şi craci. Acolo dacă ai ceva cultură vizuală nu mai pricepi nimic. Unghiurile de filmare devin tot mai ciudate, decolteul este un centru de interes mai tare decât orice şi o să mai observi că toate paraşutele prezente ţin un microfon in dreptul buzelor. Probabil cântă, poţi să te gândeşti, doar nu recită sonete de Shakespeare. Seara personajele inventate in noaptea trecută de genialul Dan Diaconescu (nu glumesc!) fac o tură pe la ceilalţi colegi din showbiz, urmând să încheie in studioul OTV o zi foarte grea. Îl poţi vedea pe Dan Diaconescu uitându-se ca un gospodar veritabil la fiinţele din bătătură, privindu-le cu înţelegere şi iubire. Zâmbeşte enigmatic şi trage cu coada ochiului la cameră cu dublu înţeles si văzând seria de frankesteini produsă te întrebi dacă e un tip genial, un regizor grozav, sau doar un caracalean care si-a deşertat paporniţa la oraş şi a descoperit că poate găsi acolo proşti mai mari ca el.

Dacă eşti microbist o să poţi vedea acelaşi meci de vreo 10 ori pe săptămână, iar pe posturile locale de televiziune noul primarul are la el nenumărate blocnotesuri si pixuri lungi (oare când voi vedea un primar care are stilou la el, fără însă să aibă degetele pline de cerneală?) cu care ascultă atent cererile cetăţenilor. Si publicitatea este mai suportabilă la televizorul mut căci nu poate fi ridicat sonorul care te sperie la fiecare ecran publicitar. Transmisiile de la faţa locului sunt minunate la televizorul mut, un fel de leitmotiv pentru viitorul televiziunii: nişte fătuţe de regulă fără pile, sau unele prea virtuoase trimise la munca de jos, stau prin stradă, in apă până la genunchi, sau in rahat, dacă s-a spart vreo conductă de aia, se uită fix la tine, nu înţelegi ce vor, în schimb oamenii trec pe lângă sau chiar prin faţa ei ca şi cum nici nu ar exista. Ehei, unde sunt vremurile de altădată când lumea se aduna să-i pună coarne protevistului care transmitea din mijlocul maselor sau ţigănuşii îi furau portofelul si telefonul antenistei care era in direct şi nu putea mişca!

Dacă treci pe la preoţii de la Trinitas Tv o să vezi cu surprindere că atunci când apar cadre cu icoane sau fresce, camera urcă de jos în sus, de la picioare spre chip, deşi parcă ne aşteptăm să fie invers. Atâţia ani ne-au criticat femeile că ne uităm la ele de jos în sus şi noi care nu ştiam că de fapt ne închinăm la icoane cu acea ocazie.


Prietenul meu de la Bucureşti, cel care mi-a dat ideea televizorului mut, merită o ţuică făcută de tata. Am descoperit cum poţi transforma un duşman in prieten, cum poate cu adevărat televizorul să fie o fereastră spre lume. Televizorul fără sonor ar putea face lumea mai bună, păcat că Octavian Paler s-a dus dincolo fără să apuce să descopere această minune a civilizaţiei: televizorul mut. Maestrul mi-a spus odată că îşi iubeşte patria când nu umblă pe stradă şi când nu se uită la televizor. Maestre, televizorul mut este acceptabil, mă lasă să-mi iubesc ţara, mai greu este cu mersul pe stradă...
cititi acest text in http://www.ziuadecj.ro/

24 februarie, 2009

Vasile Dâncu: „Grupul de la Cluj a fost un nume dat renunţării la imobilism şi centralism de tip bolşevic”

Interviu Gazeta de Cluj

  • „Politica este un joc de fotbal asemănător cu cel din Occident, unde câştigă mereu cei care au bani să merite victoria”
  • „Deocamdată, Clujul le strică şmecheriile dâmboviţenilor la politică şi fotbal, iar eu mă bucur că am fost primul care a avut curajul să sară la bătaie
  • „Conduce Mircea Geoană, iar ceilalţi se rotesc pentru a nu roade sacul”
  • Marian Vanghelie este comparabil cu Obama, dacă spunem că Ferentariul este asemănător cartierului Manhattan”

Gazeta de Cluj: Aţi mers la vot duminica trecută? Ce vă face să continuaţi să votaţi? Contează votul meu, al dumneavoastră, al oricărui cetăţean?
Vasile Dâncu (V.D.): Am votat, eu şi familia mea, din solidaritate cu colegul meu de partid, Pop Teodor Puşcaş. Altfel, nu aveam nici un motiv să merg la vot, ştiam că nu va aduce soluţii urbanistice şi nici oameni providenţiali. Cred că oamenii trebuie să mergă la vot, singura modalitate prin care se pot aduce oameni serioşi în politică, chiar dacă încă nu este cazul la noi, unde alegerile din anul acesta au fost alegerile cele mai viciate din istoria acestei democraţii. Cumpărarea de voturi a devenit o regulă, iar metodele de marketizare duse mult prea departe. În teoriile de critică socială europene apar- cu ocazia alegerilor- tot mai multe cărţi care fundamentează „antielectoralismul” şi argumentele, tot mai solide, pentru a nu merge la vot. Am început şi eu un capitol pentru o carte pe această temă, dar m-am oprit din scris, pentru că nu ar folosi la nimic, oamenii sunt destul de dezamăgiţi de democraţia noastră originală. Merită să mergem la vot ca să ne vadă copiii noştri. Poate, peste 30 sau 40 de ani votul lor va primi consistenţă. Sunt utopii necesare, utopii care trebuie cultivate împotriva evidenţelor pentru că, totuşi, democraţia, chiar falsificată, este mai bună decât dictatura. Lucrul acesta îl ştiu din experienţă. 28 de ani am trăit experienţa sistemului comunist şi ştiu foarte bine. Dacă nu cultivăm măcar o iluzie, atunci nu suntem vii.
Gazeta de Cluj: De ce credeţi că nu mai merg românii la vot? Din cauza crizei, a politicienilor, a manelelor, a „vrăjelilor” şi „gogoşilor” pe care majoritatea politicienilor le servesc în fiecare campanie electorală?
V.D.: Ca să pară europeni, o tristă aparenţă de modernitate, am putea spune. Dar nu e aşa, nu merg din lene, plictiseală, indiferenţă şi lehamite. Nu e nici un program filosofic sau civic în spate, pur şi simplu cei mai mulţi nu merg pentru că nu le „iese” nimic. De aceea la locale a plouat peste satele româneşti cu bani, ulei, zahăr, telefoane mobile, beri, mici, pături, cizme, găleţi şi alte tipuri de mesaje cu un conţinut adânc de program politic european. Guvernanţii liberali au câştigat alegerile la sate, semn că mesajul lor a fost perfect integrat de o conştiinţă civică şi o cultură politică evoluate şi modernizate peste noapte. Nu merg oamenii la vot şi pentru că sunt dezamăgiţi de alegerile proaste pe care tot ei le-au făcut în trecut. Au votat de multe ori aiurea, la mişto, l-au votat pe unul că e mai diliu, au taxat cu sictir pe unii intelectuali care îşi încercau şansa, iar acum văd că lucrurile nu merg bine, dar nu ştiu de ce. În ruptul capului nu ar putea să accepte că ei sunt cei care au greşit când au votat hoţi, caricaturi sau şmecheri, ce le-au promis fântâni cântătoare, şosele suspendate sau cine ştie ce alte fantasmagorii. Din păcate, mergem spre mai rău, candidaturile sunt tot mai demagogice, mai lipsite de substanţă, iar modul în care oamenii cântăresc candidaturile, tot mai defect. Tot din păcate, cu prezenţă mică sau mare, calitatea politicienilor este neschimbată.
Gazeta de Cluj: Ştiu că sunteţi fan al sportului cu balonul rotund. Este politica asemănătoare fotbalului? Mai ales din prisma scandalurilor care macină ambele domenii, atât de dragi românului. Consideraţi că fotbalul, la fel ca politica, se joacă în arenă sau în spatele uşilor închise, între „eminenţele cenuşii”?
V.D.: Am scris destul de mult despre politică şi fotbal. Mă fascinează asemănările şi, mai ales, modul în care acest sport vulgar şi plin de manelişti este o ciumă emoţională care ne robeşte sufletele. Fotbalul seamănă cu politica, aşa cum toate lucrurile dintr-o societate sunt înlănţuite. Dacă în politică nu contează întotdeauna cine votează, ci persoana care numără voturile, în fotbal de multe ori contează doar cel care suflă şi cine ridică steagurile pentru offside. Şi în politica noastră, ca şi în fotbal, se vorbeşte mult, dar rezultatele sunt tot mai proaste. Politica şi fotbalul sunt paradisuri ale valizelor cu bani şi multe posturi se moştenesc. Copiii arbitrilor devin arbitri, nevestele, copiii sau nepoţii politicienilor devin politicieni. Conducătorii de cluburi se întâlnesc la DNA cu politicieni de marcă, transferul de jucători nu este diferit de migraţia politică şi galeria îţi strigă numele, în politică, dar şi în fotbal, doar dacă plăteşti. Bucureştiul trebuie să câştige mereu, iar Provincia trebuie să tacă şi să se mulţumească cu firimituri. Deocamdată, Clujul le strică şmecheriile dâmboviţene la politică şi fotbal, iar eu mă bucur că am fost primul care a avut curajul să sară la bătaie. Mandatul de antrenor sau cel de ministru de interne e la fel de scurt, iar Mitică Dragomir, Hrebenciuc, Becali, Copos, Pinalti şi alţii activează în culisele comune ale fotbalului şi politicii, hotărând scorul. Absenteismul din tribune seamănă leit cu cel electoral, iar cei care fac rost de bani nu retrogradează, îşi pot mereu cumpăra locul în Divizia Naţională. Sintetic: politica este un joc de fotbal asemănător cu cel din Occident, unde câştigă mereu cei care au bani pentru ca să merite victoria.
Gazeta de Cluj: Şi ca să rămânem la acelaşi capitol, unde se situează Vasile Dâncu în momentul de faţă: la încălzire, pe banca de rezerve, în tribune, în faţa televizorului? Când îl vom putea vedea, din nou, pe Vasile Dâncu „cu mingea la picior” pe arena politicii româneşti?
V.D.: În cabina de transmisie, vorbind, precum prietenul Cornel Dinu, cu fraze prea lungi şi cuvinte formate din prea multe litere ca să fie înţelese de cei din teren. Am o cerere depusă la federaţie pentru a obţine cartea verde şi a deveni jucător liber. Aş vrea să joc din nou doar în meciuri de binefacere sau să revin în competiţie, dacă se va pune accent pe jocul de cap.
Gazeta de Cluj: Care este în momentul de faţă starea PSD Cluj, mai ales după înfrângerea din 15 februarie, când candidatul PSD, domnul Teodor Pop Puşcaş, a obţinut doar şapte procente din voturile clujenilor? Cine este „vinovatul” pentru acest eşec? Ce ar fi trebuit să facă PSD pentru a obţine mai multe voturi de la clujeni?
V.D.: Nu prea ştiu ce se întâmplă la PSD Cluj, pentru că mi-am dat demisia din toate funcţiile şi nu prea am avut contact strâns cu birourile. Am văzut în presă că au fost aduşi specialiştii de campanie a lui Oprescu, a venit Geoană cu mulţi miniştri si am fost binecuvântaţi chiar şi cu prezenţa lui Marian Vanghelie. Unii lideri au refăcut legătura bună cu Bucureştiul, s-au dezis de apartenenţa la Grupul de la Cluj şi tot nu am câştigat. Delegaţia condusă de Mircea Geoană a fost aşteptată la aeroport de un grup de peste 100 de persoane şi acest semn de forţă şi mobilizare mi-a dat speranţe. Din păcate, electoratul nostru nu a rezonat la această hotărâre şi mobilizare. Eu nu ştiu dacă există vreun vinovat, colegii mei trebuie să facă analize. Este clar însă că nu e productiv să cauţi un ţap ispăşitor. Nici nu cred că există soluţii miraculoase. Poate în afara uneia pe care o ştie oricine, munca. Dar nu am ce sfaturi să dau, aş vrea să ajut dacă pot, dar nu în cadrul unui proiect făcut de mine. În 2004, când am luat cele mai multe voturi, PSD Cluj câştigând cel mai mare număr de voturi la alegerile locale în judeţul Cluj, unde am învins Alianţa DA, unii cârcotaşi care se temeau de schimbul de generaţii, mă acuzau pe la colţuri că am greşit strategia, că a fost prea agresivă, prea opulentă, prea opresivă ... Au avut acum ocazia să-şi facă strategia după cum au vrut deja în două alegeri. Vor putea şi de acum încolo, liniştiţi, eu nu mă bag să trag de volan când stau în dreapta sau în spate. Iar dacă vreunul din colegi obţine la alegerile generale peste 86.000 de voturi cât am obţinut eu pentru Senat în 2004, singur, ajutat de întreaga echipă, atunci eu mă ridic în picioare în faţa lui, îmi ridic clopul şi timp de un ciclu electoral îi spun sensei.
Gazeta de Cluj: În ce direcţie se îndreaptă PSD Cluj în momentul de faţă? Ce le recomandaţi colegilor dumneavoastră pentru următoarea perioadă?
V.D.: Se întoarce la matcă, devine, cred, o organizaţie normală. Probabil, se va concentra pe reconstrucţie şi va renunţa la avangardă. Încerc să mă feresc să dau sfaturi, chiar şi atunci când mi se cer.
Gazeta de Cluj: Este PSD un partid reformat ori s-a abătut de la calea pe care dumneavoastră şi colegii dumneavoastră aţi dorit să o impuneţi? Cine sunt vinovaţii pentru starea PSD din momentul de faţă? Este PSD în agonie?
V.D.: PSD este un partid la putere, iar la putere nu putem pretinde să facă reformă şi scandal intern. Ne-am oprit din reformă atunci când era mai uşor de făcut şi surprinzător, eliminarea unor baroni locali a început acum, când ar fi mai mare nevoie de linişte. Dar reforma şi modernizarea sunt lucruri atât de rare în societatea românească, încât merită salutate şi încurajate indiferent de contextul în care apar. Contrar a ceea ce cred unii adversari ai stângii, PSD nu se află într-o situaţie proastă, iar conflictul intern poate face şi unele victime necesare pentru ca Partidul să se modernizeze. Şi votul uninominal a fost imperfect şi original, dar a eliminat o serie de elefanţi „greu de ucis” prin alte metode democratice.
Gazeta de Cluj: Mai există „Grupul de la Cluj”?Grupul de la Cluj a fost un nume dat nevoii de schimbare, renunţării la imobilism şi centralism de tip bolşevic. Acum este greu să fie vizibil, căci toţi ochii sunt îndreptaţi spre femurul porcin al guvernării. După ce se va fi terminat împărţeala şi unii vor rămâne flămânzi, schimbarea şi reforma vor avea din nou suporteri. Sinceri şi dezinteresaţi, mânaţi doar de interes naţional, dar nu ştiu însă dacă-i vor mai găsi pe cei care să stea în faţă cu steagul ridicat în bătaia vântului. Recent l-am auzit pe Miron Mitrea spunând că în PSD „trebuie schimbat modul de a face politică”. Era să pic de pe scaun, sper că va da alt nume schimbării sau revoluţiei pe care o gândeşte şi nu se va revendica de la zbaterea noastră.
Gazeta de Cluj: Cine conduce acum PSD? Cine este „Gigi Becaliul” PSD? Dar eminenţa cenuşie?
V.D.: Conduce Mircea Geoană, iar ceilalţi se rotesc pentru a nu roade sacul.
Gazeta de Cluj: Ce rol are Marian Vanghelie în PSD în momentul actual? Îl vedeţi pe primarul sectorului 5 înscris într-o cursă pentru fotoliul de preşedinte al României? Îl putem compara pe Vanghelie cu Obama?
V.D.: Marian Vanghelie este comparabil cu Obama, dacă spunem că Ferentariul este asemănător cartierului Manhattan. Orice se poate în România zilelor noastre, nimic nu pare scandalos, vulgar sau indecent.
Gazeta de Cluj: Care este apelativul cu care trebuie să ne adresăm de acum înainte: profesorul Vasile Dâncu, analistul Vasile Dâncu, strategul Vasile Dâncu sau politicianul Vasile Dâncu?
V.D.: Dom’ Profesor sau „Coach”, cum îmi spuneau adesea studenţii de la sociologie.
interviu realizat de Augustin Stanciu

19 februarie, 2009

Mândru că sunt român?

Participare tardivă la o emisiune moderata de Robert Turcescu

In drum spre aeroport, ascultam o emisiune de radio moderată de Robert Turcescu, cu profesionalism, cu dinamismul care l-a făcut cunoscut, dar mai ales cu o suferinţă nedisimulată în detaşare de subiect, despre mândria de a fi român în condiţiile hăituirii conaţionalilor noştri din Italia. Aş fi vrut să particip prin telefon, dar trebuia să urc în avion aşa că piticul mi-a rămas pe creier şi nu mă pot abţine să nu mă bag, chiar tardiv, în această dezbatere. Mai cred că aceasta dezbatere ar fi important de făcut şi la ea ar trebui să participe intelighenţia noastră (pe unde o mai fi ea?) pentru a lămuri o serie de lucruri legate de identitatea de român si sursa emoţiilor legate de ea. Am asistat la emisiunea lui Robert la un adevărat concert identitar. Moderatorul se chinuia să stăvilească şi să canalizeze indignarea celor care nu înţelegeau de ce trebuie să plătim toţi pentru câţiva romi care fură sau violează. Întrebările şi afirmaţiile care curgeau în valuri se refereau la câteva lucruri cărora, din nefericire, nu le-am dat un răspuns clar în dezbaterea publică la zecile de talk-showuri zilnice cu Nikita, Magda Ciumac, Sexi Braileanca, Crin Antonescu, Sergiu Andon, Sever Voinescu sau Mădălin Voicu.

Unu: prima întrebare se referea la nedreptatea care se poate crede că ni se face, adică de ce să suportăm toţi pentru unii. Sunt câţiva infractori care pătează obrazul întregii naţiuni, spunem cel mai adesea. Răspuns: este pentru că mecanismul de identificare psihologică este acelaşi şi la bine şi la rău. Adică, am luat emoţie pozitivă şi mandrie din faptele celor puţini care au făcut cultură, istorie sau sport, marii români, ne hrănim mândria cu Brâncusi, Eliade sau Cioran, acest beneficiu nemeritat, are ca şi costuri faptul că trebuie să suportăm şi partea rea. Şi aceştia, răii, sunt tot puţini, dar relevanţi. Cu ei avem o legătură chiar mai puternică, legătura contemporaneităţii. Nu poţi lua din istorie doar nectarul zeilor, nu poţi selecta doar partea care-ţi convine, ceilalţi se uită la tine ca prezenţă în spaţiul lor de proximitate, ei nu au nici un motiv sau destul timp ca să aleagă doar partea convenabilă ţie. Străinul are dreptate să ne pună vize sau să ne dea afară din ţara lui pentru că partea noastră rea îl deranjează, îl ameninţă, lui nu-i putem cere să facă calcule de compensare, să pună el in balanţă ce avem noi bun cu ce avem rău şi să facă judecăţi istorice. El se întâlneşte cu partea delicventă a românităţii şi, pentru omul simplu, ameninţarea unui delincvent în metrou este mai puternică decât emoţia estetică resimţită, eventual, în momentul când a văzut Pasărea măiastră sau Poarta sărutului. Evident, dacă a ajuns să le vadă, căci statul român nu a făcut vreodată prea mari eforturi în această direcţie. La Hădăreni si in alte sate unde au fost făcute linsaje împotriva unor romi delincvenţi, noi, românii buni şi înţelepţi, ne-am comportat mult mai violent decât italienii. Românii care s-au adunat să-i linşeze pe romi nu s-au gândit la ţiganii de treabă si lunga convieţuire cu ei.


A doua problemă: sunt câtiva infractori, spunem, restul românilor sunt serioşi. Nu ştiu dacă procentul de delincvenţă este mai mare la noi decât la alţii, probabil că nu, dar în contactul cu societatea italiană, delincvenţa românilor a depăşit pragul de acceptabilitate al locuitorilor de acolo. Sigur că italienii au delincvenţii lor, mafioţii lor periculoşi, dar tipurile de infracţiuni pe care le fac româno-romii şochează prin încălcarea unor tabuuri ale civilizaţiei. Violul femeilor bătrâne sau al fetiţelor este unul din actele ritualice care se apar de secole mai ales in războaie, iar în civilizaţia contemporană ele şochează. Grav este că noi vedem la Ştirile de la ora 5, zilnic, indivizi care şi-au violat mama, fiica sau nepoata de trei ani, iar acest lucru nu ne mai provoacă un cutremur moral. Ne-am obişnuit cu aceste lucruri, au intrat parcă în domeniul ficţional, le eliminăm din calcul atunci când evaluăm nucleul nostru cultural identitar. Ne indignăm doar din când în când, atunci când vreo televiziune de ştiri descoperă că mor alţi domnii Lăzărescu, pentru că acesta a devenit deja un stereotip cultural. Această scădere a pragului de sensibilitate la violenţă şi crimă ne face totuşi diferiţi de italieni, nemţi sau englezi. Degeaba dăm vina pe jurnalişti sau politicieni, nu sunt ei principalii fabricanţi pentru starea de respingere a românilor, când este vorba de 30% din infracţiunile din Roma, nu este vorba mecanismul ţapului ispăşitor, ci de o pondere prea mare a noastră pe tabloul criminalităţii. Este deja o realitatea statistică, metodă statistică pe care o folosim, inconştient, şi noi când spunem că marea majoritate a românilor nu sunt infractori. Trebuie să recunoaştem acest prag de sensibilitate joasă, această obişnuire cu crima şi violenţa, este indicator al gradului de civilizaţie. Conflictul cu celelalte societăţi se naşte din decalajul de civilizaţie, chiar dacă noi ne minţim că nu este aşa. Nivelul unei civilizaţii este dat de nivelul cel mai de jos, nu este rezultatul unei medii aritmetice, aşa cum nivelul culturii se verifică la vârf, unde tot excepţia face regula, nu media.

Trei: pe ce fundamentăm sentimentul de mândrie sau ruşine, pe ce ne bazăm? Nu este normal să ne legăm mândria şi mulţumirea de o calitate pe care nu am dobândit-o prin muncă sau talent. Ne-am născut romani aşa cum suntem determinaţi ca bărbat sau femeie, iar in interiorul categoriei românilor intră atât infractorii, cât geniile. Când ne înpăunăm cu meritele marilor români facem o greşeală de generalizare. Când alţii ne introduc in aceeaşi categorie cu infractorii este, de fapt, acelaşi procedeu. Mândria de a fi român ar trebui să fie fie un proiect, nu o staţie terminus. Ar trebui să urmărim mereu să construim motive pentru a fi mândri cu suntem români. Dacă dascălul reuşeşte în misiunea lui, dacă arhitectul construieşte frumos şi unic, dacă jurnalistul găseşte miezul întrebării sau al răspunsului, înseamnă că lucrăm la proiectul mândriei de a fi români. Înţeles aşa, sentimentul de mândrie se deosebeşte radical de cel de ruşine. Nu mai este opusul lui, devine proiect de civilizaţie şi cultură şi iese din domeniul emoţiei sau şmecheriei. Se poate lucra la proiectul mândriei de a fi roman, dar pare asbsurd să spui că lucrezi la proiectul ruşinii de a fi român, chiar dacă unii trag tare fără să-şi dea seama că fac asta.

Patru: ne punem prea des întrebarea dacă suntem sau nu mândri, dar nu prea ne interesează răspunsurile. In emisiunea lui Robert Turcescu oamenii aduceau mai mult argumente când vorbeau de ruşinea că sunt români, când vorbeau despre mândrie parcă era ceva dat, un fel de ADN de român bun, stricat în fiecare zi de corupţie, şpagă, nesimţire sau individualism. Nu cred că filosofia românului bun de la natură, dar stricat de civilizaţie, este profitabilă. Nici teoria cea cu ţapii ispăşitori după care suntem buni dar avem politicieni corupţi, medici şpăgari, profesori violenţi, ţigani infractori care ne fac de ruşine, nu merge. Este simplist şi incorect, ne minţim încă odată, ne ferim de a da un răspuns unei întrebări serioase. Mândria nu este dată prin talentele extraordinare şi valori moştenite, iar ruşinea este doar excepţia. Mândria trebuie să fie operă de civilizaţie, de zi cu zi, proiect de educare, de culturalizare, de credinţă si promovare a valorilor. Ruşinea vine din nerealizări, din rateuri, din rebuturile acestui proiect. Raportul dintre cele două este mereu schimbător, dar numai aşa putem lega mândria de a fi roman de viaţă, de realitate. Altfel vom considera fals că mândria vine de undeva din transcendent, doar ruşinea vine de la viaţă. Am asistat la magnifica scenă de pe stadionul din Zurich, asta vara, la meciul cu italienii, când 10.000 de oameni îmbrăcaţi în tricolor s-au ridicat de câteva ori in picioare şi au strigat minute în şir: mândru ca sunt român. Am lăcrimat emoţionat chiar dacă aveam sentimentul că nu înţeleg bine motivaţia acelor oameni. Nici acum nu ştiu, vorbeam cu noi înşine, cu italienii din tribună, cu cei de acasă sau cu elveţienii rătăciţi pe stadion.

In final, totuşi, sunt mândru că sunt român? Îmi doresc să fiu mândru, adică vreau să fiu din ce în ce mai mândru. Am chiar şi un program personal pentru asta. Nu mă întreb prea des, dar recunosc că, uneori, răspunsul e Nu, dar de cele mai multe ori este DA. Spunea comicul francez Coluche, „Da, sunt mulţumit că sunt francez: Pe de o parte, pentru că sunt francez, pe de altă parte pentru că îmi place să fiu mulţumit”. Eu sunt mândru că nu sunt infractor, că sunt profesor şi mulţi studenţi mă plac, sunt mândru că am mulţi prieteni, sunt mândru când scriu un text din care cineva învaţă sau care mângâie vreo suferinţă, ori umple vreo singurătate. Alteori nu sunt mândru de defectele şi nerealizările mele, dar această ruşine nu o transfer italienilor, nici jurnalistilor, nici politicienilor. Italienilor, dacă m-ar întreba, le-aş răspunde: Fierro di essere Romeno.




Cititi acest text in Ziua de Cluj (http://www.ziuadecj.ro/), vineri 20 februarie 2009

12 februarie, 2009

ROMÂNI SI UNGURI, PRIZONIERI INTR-O LUME MICĂ

Drama uciderii lui Marian Cozma este un eveniment care leagă România de Ungaria mai mult decat şedinţele comune de guvern, la care nu se hotărăşte nimic, mai mult decât autostrada din visele ardelenilor, mai mult decât simpozioanele de multiculturalism. Spun ne leagă, nu în sensul că ne înfrăţeşte, ci în sensul că pune în evidenţă graniţele unei lumi în care avem un destin comun.

În prima fază, când am auzit vestea înjunghierii unui sportiv român în Ungaria, ca români verzi, ne-a venit să scoatem cuţitele şi să trecem graniţa. Am auzit apoi că este vorba de un ţigan şi am răsuflat parcă uşuraţi. Bine că n-a fost un ungur! Am putut da drumul unui ritual de solidaritate emoţionant, un manifest împotriva barbariei şi violenţei. Mulţi au început să declame ode poporului maghiar, care s-a manifestat exemplar. Au scris unii chiar că se infirmă credinţa că ungurii ar fi naţionalişti, iar relaţia lor cu noi ar fi una de conflict.

Nimic mai fals, mergem prea departe cu efuziunea şi patetismul. Nimic nu s-a schimbat în relaţia noastră cu ungurii şi nici în ceea ce priveşte conflictul de vecinătate sau identităţile noastre născute din confruntarea de sute de ani din Transilvania. Ultimele două decenii au produs modificări majore în relaţia dintre români şi unguri, ne-am apropiat mult, am scăpat de multe spaime, dar să nu exagerăm: nu suntem fraţi.

În schimb, suntem fraţi de suferinţă. Trăim într-o lume care a scăpat de întuneric doar de puţin timp. Am învăţat acolo să urâm pe ascuns, să nu respectăm aproapele şi unii au învăţat că totul este permis pentru a trăi un pic mai bine. O lume cu puţină speranţă, cu puţină lumină. Poate, ungurii au avut o rudă de salam în plus, dar nu e mare diferenţă. În lumea deschisă de căderea zidului Berlinului bâjbâim încă în căutarea sensului. Administraţiile noastre sunt bazate pe nepotism şi corupţie. Politicienii care nu mai sunt aleşi în Parlamentele noatre cer indemnizaţie de şomaj, pentru că nu au meserie, nu se pricep la nimic sau nu mai vor să muncească. Guvernele noastre, africane – cum inspirat a scris un prieten jurnalist!- au ca principală preocupare creşterea prosperităţii conducătorilor şi spolierea statului.

Altfel, cum se explică existenţa clanurilor mafiote de ţigani şi în Ungaria, ţară pe care o credeam mai civilizată decât România. Pur şi simplu, politicieni şi poliţişti intră în relaţii cu lumea interlopă pentru mai mulţi bani, pentru mai multă putere. Ca în Craiova noastră, unde politica şi ţigănimea au găsit un limbaj comun: banul. Dacă românii şi ungurii ar avea stat, atunci haitele de ţigani infractori ar fi în puşcărie sau în diferite cimitire. Un stat adevărat nu ar tolera cultura infracţională care năpădeşte chiar şi instituţiile statului, nu ar avea cum să aplice filosofia drepturilor universale ale omului în condiţiile unei violenţe de ev mediu. Ungurii din Veszprém au ieşit cu lumânări din solidaritate cu nefericirea echipei de handbal, dar şi ca un protest mut faţă de propria lor condiţie: oricând, ei sau copiii lor pot fi victimele unor hoarde de sălbatici ocrotiţi de corupţia din politică, justiţie, poliţie şi administraţie.

Noi, sociologii, am învăţat încă de la primele cursuri că statul are monopolul violenţei legitime. Iar în România sau Ungaria, dacă statul ar mai fi în viaţă, atunci ar folosi acest atribut: adică violenţa împotriva violenţei. Dar noi nu credem în ordine sau lege, nu ne interesează aceste lucruri, aleşii noştri se distrează aruncând cu mâncare sau băutură în campania electorală, iar restul este circ televizat zi de zi. Amărâtul de cetăţean se bucură şi el de un mic şmen care i-a ieşit în campanie: a luat o bere şi niste mici pentru votul acela care oricum nu-i folosea la nimic. Din păcate, prea multă ţigănie se combină cu eşantioane de democraţie, iar mai grav este că ţigănia nu este doar apanajul culturii romilor.

A devenit un model de a trăi în afara legii, normelor şi civilizaţiei pentru unii locuitori de pe plaiul mioritic şi, probabil, şi de pe întinderea nesfârşită a Câmpiei Panonice. Romii au scăpat de ţigănie, nu mai trebuie să se plângă la Oficiul pentru Combaterea Discriminării, deja ea a devenit un stil de viaţă şi pentru o parte din majorităţile care îi detestă şi îi discriminează. La noi, miniştrii de interne se schimbă din două în două săptămâni pentru ca mafiile să-şi asigure reprezentarea în guvern şi fiecare şef de partid să aibă un serviciu de informaţii personal. La modul în care am ajuns să ne împuşcăm pe străzi, cred că putem raporta, cu mândrie patriotică, faptul că suntem mult mai tari decât ungurii, i-am bătut la acest capitol.şi pe mine m-a impresionat gestul sutelor de maghiari care l-au omagiat pe românul Cozma.

La întrebarea dacă noi am fi făcut la fel în cazul în care un sportiv maghiar ar fi fost ucis în România, cred că am fi făcut la fel, poate eram chiar mai patetici. Sigur, una din condiţii ar fi ca ucigaşul să fi fost tot ţigan. Nu ştiu cum ar fi reacţionat şi ungurii dacă ucigaşul ar fi fost etnic maghiar. îmi aduc însă aminte că sondajele privind relaţiile interetnice, pe care le-am făcut aproape zece ani în România, arătau că una din puţinele asemănări atitudinale între noi şi unguri era respingerea faţă de ţigani. Aici eram, cu adevărat, asemănători, fraţi, aş putea spune. O atitudine nedreaptă faţă de o etnie năpăstuită de vremi, gestul unor bolnavi care îi urau pe unii mai bolnavi decât ei.

Acum, să nu ne grăbim prea tare pentru a decreta că s-a sfîrşit orice conflict cu ungurii şi că începem un mileniu de pace. Nu a trecut decât o saptămână de la momentul în care Preşedintele României a fost nevoit să le spună “never” unor politicieni unguri care caută, ca şi cei români, doar calea uşoară de a câştiga voturi. Avem încă multe lucruri pentru care ne putem duela, dincolo de bătălia pentru Ardeal. Vom mai cânta pe la chefuri “S-o suit Horty pe cal” şi o să le spunem cuvântul acela jignitor şi nedrept, care- în traducere- înseamnă “om fără ţară”, iar ungurii o să ne mai spună, la supărare, “budos olah”.

Dar avem şi un lucru care ne apropie, fără să fim fraţi: români şi unguri, suntem prizonierii unei lumi mici, pline de violenţă, corupţie şi barbarie. O lume unde speranţa moare în fiecare zi şi unde oamenii din Veszprem, Seghed, Nădlac, Deva şi Piteşti au iesit cu lumânări în mâini, speriaţi. Nu ştiu câţi dintre ei auziseră înainte de Marian, handbalistul, sau înţelegeau ipocrizia bătăliei televiziunilor pentru audienţă , dar toţi au simţit că sunt singuri în faţa morţii, că statul care ar trebui să-i apere este doar o mascotă pe care conducătorii o folosesc pentru a merge la furat.



O piesa a lui Daniel Fat: NU SI NEM
http://www.trilulilu.ro/cuoreblu50/550519e01651e5

Nu striga niciodată ajutor

Am regăsit azi într-o librărie un volum apărut în pandemie, scris de Mircea Cărtărescu. Mi-am dat seama că m-a ajutat în pandemie pentru că ...