Se afișează postările cu eticheta fotbal. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta fotbal. Afișați toate postările

19 iunie, 2016

Romania – meciul unei generații





România fotbalistică joacă astăzi un meci important la Lyon, împotriva Albaniei. Un meci pe care trebuie să-l câștige. De câteva zile mă uit după reacțiile semenilor mei. Unii sunt pesimiști, alții se gândesc că este sub nivelul nostru chiar și să ne comparăm cu această țară balcanică pe care am bătut-o de multe ori. Alții, masochiști parcă, așteaptă un rezultat prost ca să poată spune ceva de genul: v-am spus eu, nu avem echipă, suntem praf, Tata Puiu e de vină, ori federația sau această generație. Trăim într-o lume liberă și fiecare se poate poziționa cum vrea față de evenimentele vieții lui sau cele ale comunității sau ale națiunii, dar nu ar fi rău dacă am putea să fim un pic mai realiști în ceea ce privește fotbalul și cu sufletul mai deschis pentru a primi o sărbătoare, cum este fotbalul în lumea spre care tindem ca model sau prosperitate.


În doar câteva zile am uitat că această echipă a României a arătat întregii lumi, în meciul cu Franța, că suntem o țară care încă mai luptă, o țară care nu se lasă,  chiar dacă uneori o pune în genunchi vreo lovitură a destinului. Am părut o echipă, niște draci care aleargă tot timpul, se dublează parcă la infinit, cum spuneau francezii după meci. Au arătat o țară vie, un brand luminos ceea ce, să recunoaștem cinstit, este puțin neadevărat, este probabil valabil doar în proiectul nostru visat individual. Noi nu reușim de 25 de ani să construim un consens minim pentru lucrurile și direcțiile mari, nu reușim nici în ceasul al doisprezecelea să ne unim pentru un proiect de țară, mai degrabă ne cheltuim toată energia din politică pentru lupte fără de sens și finalitate colectivă.

Am coborât împreună cu premierul României în vestiarul echipei unde copiii noștri nostri trimiși în cazanul de presiune francez erau căzuți. Cu arcade sparte, cu pomeți umflati de loviturile interzise ale cocoșilor galici răniti, erau încă năuciti de lovitura din ultimul minut. Nu aveau referința despre Leonidas și cei trei sute (niciodată nu i-am învățat asta!) pentru a înțelege că au facut un lucru minunat, că dincolo de acel gol nenorocit, ei au obținut o mare, imensă victorie a României asupra ei înseși. Au depășit în acel meci complexul de țara mică, au arătat lumii un proiect al României viitoare. I-am îmbrățisat îndurerați și noi, dar am observat un lucru: erau primele minute de la iesirea de pe gazon și fiecare suferea singur, dupa propriul obicei, undeva într-un colț, cufundat în sufletul său. Unii aveau lacrimi în ochi, alții se uitau  spre tavan, dar erau din nou singuri, nu se vedea echipa. Erau exact parte din România interioara, nu România de export. Erau ca și noi, părinții lor, născuți în timpurile unor vremi care ne îndepărtau unii de alții, ne ascundeam de frica delatorilor despre care securitatea spunea că sunt peste tot.

I-am recunoscut atunci perfect și îmi vor ramane dragi până la sfârșitul vietii, chiar dacă nu vor câștiga titlul de campioană europeană: nu erau niște mașini de fotbal, niște roboți cum le cerem noi, erau copiii nostri, oglinzi ale noastre, bucăți din ființa națională. Văzându-i, am avut revelația că meciul cel mai mare al lor a fost meciul cu Franța, un meci al unei generații, un meci pe care l-am pierdut, după cum vor constata statisticile peste ani,  dar un meci pe care l-am câștigat pentru România căutătoare de căi de urmat.

Acești copii ai noștri au câștigat inimile celor două miliarde de telespectatori care, cu siguranță, în marea lor majoritate s-au identificat cu noi, dar noi suntem autorii morali ai rezultatelor poate mai slabe pe care statistica fotbalului le înregistrează pentru aceasta echipă. Timp de 20 de ani am lăsat fotbalul pe mâna unei familii și a unei găști de samsari care au tranzacționat jucătorii ca pe vite, fără a gândi în niciun fel dezvoltarea lui. Nu am mai făcut terenuri de fotbal, nu am investit în educația sportivă, am lăsat totul la voia întâmplării. Astăzi, în multe sporturi, organizarea bate talentul sau masa mare de selecție, echipele unor țări de 300.000 de locuitori luptându-se de la egal la egal cu restul lumii. Astăzi, proiectele lui Răzvan Burleanu și a tinerei lui echipe sunt preluate de UEFA și FIFA ca bune practici și vor produce cu siguranță viitoarea generație a echipei naționale, dar nu mai devreme de un deceniu. Dacă vom avea mintea să sprijinim aceaste proiecte, să investim în copiii de acum, atunci în viitor vom putea să avem echipă de la care să cerem rezultate constante.

În această seară echipa nostră va iesi din nou să se bată pentru România. Vor avea încă în minte gustul amar al reacțiilor noastre din țară după egalul cu Elvetia, chiar dacă publicul de la meci nu a plecat înainte de final și nu i-a huiduit. Românii diasporei noastre au înțeles mai bine, ei au asemenea meciuri în fiecare zi, singuri printre străini. I-au aplaudat și le-au mulțumit, încă o lecție pe care diaspora noastra o dă României.


În teren vor fi 11 copii ai noștri, puși să se bată cu 11 copii ai albanezilor, la fel de disperați ca și noi, crescuți poate în condiții mult mai grele. Ce 11 din teren și cei de pe bancă se bat în locul nostru pentru a împinge mai în față  România în clasamentele națiunilor. Este o parte mai vizibilă a unui război pe care îl dăm în fiecare zi. Nu putem să fim decât împreună în această încercare disperată a lor de a câștiga o bătălie importantă al unui război pe care noi aproape l-am pierdut.  

Indiferent dacă vor pierde sau vor câștiga ei rămân copiii noștri de aur, dintr-o generație de care nu am avut grijă. Ei sunt eroii bataliei de la Paris, sunt cei care timp de 90 de minute au arătat lumii cum ar trebui să arate România. Le datorăm respectul nostru și nu aruncarea cu lăturile frustrărilor noastre personale sau colective.


Nu sunt roboții unei mașini de fotbal, sunt copiii unei națiuni care își revine cu greu dintr-un coșmar al istoriei. Sunt copiii noștri și le datorăm, la întoarcerea în tara, tăierea vițelui cel gras. Succes băieți, succes Tata Puiu!



Hai România!

18 iulie, 2014

Poți visa liniștit, dar vine o zi în care te întâlnești cu Germania


În drumul spre Belo Horizonte și, mai ales, în zilele care au precedat partida despre care scriu, îmi revenea obsesiv în  minte o imagine pe care o descria marele Ioan Chirilă, după o finală pe care Brazilia o pierduse acasă, cu Uruguay, în 1950. Spunea Ioan Chirilă că mii de chitare au fost sparte și pluteau pe râu. O imagine puternică pentru sufletul unui copil îndrăgostit de fotbal. Crescând, am înțeles că este doar o metaforă frumoasă, o deturnare semiotică a ideii de victorie refuzată, dar nu credeam niciodată că o să văd suferința unui popor în forma ei cea mai pură.

Am ajuns pe aeroport când se amesteca ziua cu noaptea, iar orizontul era înroșit de răsăritul soarelui. Văzusem pe un site de meteo că ziua de 8 iulie urma să fie singura zi fără niciun nor dintr-o serie de două săptămâni. Orașul minerilor părea să aibă norocul unei zile istorice. Și chiar a fost, doar că nu în sensul în care se așteptau brazilienii. Orașul era invadat de brazilieni din toată țara, sute de oameni îmbrăcați în tricoul galben rătăceau prin oraș, năuci, în căutarea unui bilet norocos. Aveam două bilete în plus și le-am oferit gratis unui cuplu de vreo 40 de ani, nebuni după fotbal, veniți din Sao Paulo. Când le-am spus că le ofer cele două bilete, Leandro era să îngenuncheze la picioarele mele, noroc că m-am prins la timp. Era un om care trăia pentru fotbal, dar soția sa era mult mai pasionată decât el. Orașul cu peste două milioane și jumătate de oameni era îmbrăcat în tricoul național, de la vânzătoare, la șoferii de taxi. La plecare, într-o lungă discuție, un șofer brazilian mi-a spus că poporul acesta are parte doar de tristeți și de o singură bucurie, fotbalul. Cu trei sau patru ore înainte de începerea meciului, puhoaie galbene de suporteri se revărsau spre Stadio Mineirao, dansând după un cântec din care nu am înțeles decât că este o polemică cu Maradona sau pur și simplu legănându-se după o muzică interioară. De fapt, vedeam cum bucuria se revărsa pe străzi, dar nu bucuria victoriei, ci bucuria pentru fotbal. La începutul meciului, când s-a intonat imnul, toți brazilienii au început să cânte cu mâna la inimă, iar unii dintre spectatori aveau ochii umezi de lacrimi.

Ce s-a întâmplat în cele 90 de minute ale jocului nu mai are decât relevanță istorică. Brazilienii au luat șapte goluri într-o bătălie total inegală. Păreau o echipă de divizie secundă jucând cu naționala Germaniei. Nu am văzut chitare sparte, poate că nici în 1950 nu erau, dar am văzut un stadion prăbușit. Meciul se terminase și oamenii continuau să rămână pe locurile lor. Nu le venea să creadă că acest lucru s-a putut întâmpla. Parcă așteptau să se trezească dintr-un vis urât, parcă așteptau să audă de la crainicul stadionului că a fost doar o glumă, iar Meciul, Marele Meci, va începe peste câteva minute. Întreg carnavalul pregătit se ruinase. Măștile cu Neymar pe care le purtau mii de oameni zăceau aruncate peste tot, iar machiajele în culorile Braziliei erau brăzdate de albiile lacrimilor. Au avut totuși puterea să-i aplaude pe nemți, dar parcă nu mai aveau energie să pornească spre casă. Au început să se urnească din loc doar după vreun sfert de oră, după ce toată lumea mergea deja spre vestiare.

Fiul meu mi-a adus aminte imediat de o alta dramă colectivă la care participasem, la Munchen, după ce bavarezii pierduseră finala Champions League. Am primit acolo o lecție despre înfrângere și cum se trăiește ea. Fără să te minți, fără să-i minți pe ceilalți. Nemții plecau cu capul plecat spre casă, nimeni nu vorbea cu nimeni, nu i-au aplaudat la final pe învinși, așa cum facem noi. Nu spuneau că nu au avut noroc. Pur și simplu, pentru ei important era ca la înfrângere să bei cupa amară până la capăt, să cunoști gustul amar și să faci totul apoi pentru a nu mai pierde.

Aici, la Belo Horizonte, dezastrul era atât de mare încât oamenii au rămas uluiți. Au început să se dezmorțească abia după ce au ieșit de pe stadion. Atunci au început să disece acest dezastru petrecut în timpul vieții lor. Ca orice latini, înjurau tot ce se putea înjura, de la politicieni, la antrenori sau fotbaliști. Niște mercenari sunt toți, ei nu iubesc Brazilia!

Am discutat îndelung cu fiul meu la întoarcerea de la stadion despre acest meci bun de povestit nepoților, cum l-a catalogat el. Într-adevăr, nu am asistat doar la un dezastru pentru artiștii cei mai mari ai fotbalului, ci la o lecție bună și pentru noi, românii.

Talentul este o resursă, nu o garanție a biruinței. Nu ajunge talentul pentru a reuși în istorie. Este nevoie de multă muncă și organizare, de strategie și planificare. Nemții nu au fost acolo un tanc care a trecut cu șenilele peste marii artiști brazilieni. Nu, nici vorbă, au fost mai tehnici, mai spectaculoși, mai organizați și nu au fost siguri de victorie. Au fost mai creativi și au jucat cu plăcere, nu s-au năpustit spre poartă ca orbeții. Ca și în parabola biblică cu talanții care ne-au fost dat să-i înmulțim, la fel se întâmplă și cu resursele unei țări, ele trebuie dublate de muncă. Brazilienii, ca și noi, românii, trăiesc într-o exaltare a talentului, nu a muncii. Vor spectacol, eroi, nu cred în organizare și nici în muncă. Ei cred în minuni, ba chiar în minuni care vor veni cu necesitate, fără efort, fără sacrificii.

Șmecheriile și populismele ucid orice rezultat. O alta lecție este cea legată de organizare și concentrarea pe problemă fără șmecherii și căutarea de golănii  politice sau populism. Brazilienii au avut cerința de la FIFA să construiască 8 stadioane, dar au construit 12, cu o cheltuială de 2 miliarde de dolari. Pe multe dintre ele nu se va mai juca după acest campionat decât foarte rar, deoarece au fost făcute în zone ”politice”, fără acoperire fotbalistică. Au construit, cu corupția de rigoare, un stadion de 900 de milioane de dolari și au făcut și alte cheltuieli fără rost. Brazilia trebuie să câștige pentru ca politicienii să dea oamenilor o gură de oxigen, în timp ce nu au drumuri, nu au asistență socială și le lipsesc multe echipamente publice necesare ca aerul: școli, spitale, așezăminte sociale. Nemții au vizitat niște hoteluri și nu le-a plăcut nimic, apoi s-au hotărât să cumpere un teren unde au făcut 14 vile. Nu au venit aici să se distreze, nu au făcut excursii cu nevestele și soacrele fotbaliștilor, au venit aici pentru a câștiga și punct. Jucătorii stăteau împreună, erau o familie. Mai ales în finală s-a văzut asta, în meciurile grele au reușit să câștige prin efortul de grup. Politicul nu are dreptul să se insereze acolo unde nu îi este locul, cea mai mică intervenție poate denatura lucrurile. Când vrei să câștigi un titlu mondial la fotbal este bine să nu te concentrezi mai mult pe comunicare sau politică.

Vedeta este pentru televiziune, la fotbal echipa câștigă. Brazilienii au făcut o sărbătoare din celebrarea lui Neymar. Nu am văzut niciodată așa ceva, figura tânărului jucător era pe toate gardurile, la toate televiziunile, în toate reclamele. Ca și cum fotbalul ar fi fost o luptă în care echipele se aliniază față în față și apoi fiecare scoate un jucător în fața care se lupta cu reprezentantul echipei adverse. Nimeni nu se preocupa de echipă, toată lumea aștepta totul de la Zeul cu figură de copil. Era parcă totul pregătit ca la final, pe Maracana, să ridice bulgarele de aur în sus, ținând-o de mână pe grăsana Dilma, președintele Braziliei, îmbrăcată în rochie verde, spre un nou mandat numai bun de câștigat în toamnă. S-a întâmplat invers, Angela Merkel, îmbrăcată în roșu teuton, a pozat stângace, în mijlocul unei echipe de băieți zdraveni din Germania. Într-un sport de echipă, subiectul este echipa, individualitățile pot aduce doar plusuri, dar nu pot suplini forța organizării legăturii dintre cei 11 jucători aflați pe teren.

 Fără nostalgii și nomenclaturisme. După marele eșec, antrenorul echipei Braziliei a fost arogant, de parcă era Pițurcă al nostru. Jucătorii plângeau ca niște copii, iar antrenorul lor arăta o lipsă de demnitate ieșită din comun. A spune că nu demisionează, că va hotărî Federația. Un antrenor bătrân care a făcut o echipă fără nicio strategie. O generație care nu mai înțelege în ce fel s-a schimbat fotbalul.  Un fel de nostalgici ai fotbalului care mai cred că numele unor jucători fac treabă în locul lor și care nu acceptă că lumea s-a schimbat și ei au rămas în urma ei. "Scolari şi întregul său staff tehnic merită respectul nostru şi gratitudinea noastră", a precizat Marinto, șeful Federației braziliene, citat în media. Absolut halucinant! Dacă Brazilia nu înțelege să-i măture cu totul, absolut pe toți, Brazilia va rămâne în fotbal ceea ce suntem noi în handbalul masculin, adică niște găini plouate. Nemții nu au senatori de drept în fotbal, ei nu-l pun pe Uli Hoeneß, Beckenbauer au pe alte glorii trecute, antrenori la națională, doar pentru asta. Ei aduc specialiști, caută soluții noi și se pregătesc pentru viitor. Antrenorul lor este șeful acestui proiect, face doar asta și face asta cel mai bine. Nu stă pe la televiziuni și nici nu ascultă de jurnaliști când face lotul. Am văzut rezervele Germaniei (inclusiv Goetze) încălzindu-se, la doar câțiva metri de mine. Parcă era o echipă de liceeni plini de coșuri. Era acolo o viitoare campioană mondială, peste 4 sau 8 ani.


Cea mai mare înfrângere este să nu înțelegi ce s-a întâmplat. Președintele Braziliei, candidat în toamnă la un nou mandat,  a declarat: ”Ţara noastră se poate considera drept victorioasă în ceea ce priveşte organizarea Cupei Mondiale. Sunt sigură că a fost una dintre cele mai frumoase ediţii din istorie. Am avut Cupa Cupelor”. ”Am pierdut trofeul, dar Brazilia a câştigat Cupa, un eveniment pe pe care întreaga lume l-a admirat", a mai declarat un ministru. M-am cutremurat când am văzut evenimentul la televizor. Îmi venea să le strig: Imbecililor, ați ucis un mit, ați dărâmat chiar templul Zeului Fotbal și voi vă bucurați de un milion de turiști și de faptul că nu a fost nicio pană de curent pe durata Mondialului! Ce stupizi, ce tristă politică, ce criminali care au ucis singura bucurie a unui popor care nu le cerea prea mult.


Mi-a părut rău că brazilienii au avut această mare dezamăgire națională, un adevărat cutremur național. Nu-mi ies nici acum din minte strigătele disperate ale femeilor și fețele disperate ale bărbaților care invocau cerul. Am lăsat însă intenționat să treacă mai multe zile pentru a nu scrie la cald acest text. Aveam speranța că această țară frumoasă și veselă, care uită de sărăcie dansând samba și jucând fotbal, va înțelege această lecție pe care le-au dat-o nemții. Aș fi vrut să văd că iese ceva din acest dezastru și speram să pot încheia optimist rândurile mele, să pot scrie că văd zorii unei noi mentalități pentru Brazilia. Din păcate, nu cred că prietenii noștri au înțeles ceva. Finalmente, antrenorul și-a dat demisia, dar totul a rămas așa. Staff-ul s-a felicitat și cred că și-au dat premii și prime. Unii s-au plâns de lipsa lui Neymar care, se iluzionează ei, ar fi schimbat soarta acelui meci. I-am spus unui prieten brazilian să mulțumească cerului că pe noul lor zeu al fotbalului Dumnezeu l-a salvat de la o umilință monumentală, care poate l-ar fi marcat pentru toată viața. Fiul meu, la cei 13 ani ai săi, mi-a spus la finalul partidei: acum înțeleg de ce se spune că fotbalul e un joc în care 22 de jucători aleargă după minge și întotdeauna câștigă nemții. Este așa pentru că ei sunt singurii care iau fotbalul în serios, ei nu se joacă, ei joacă, muncesc, suferă și câștigă. Părăsind această țara mă gândesc la România mea și la marile ei eșecuri, asemănătoare cu cele ale gazdelor noastre din îndepărtata Americă de Sud. Înainte de a pleca de aici, îi scriu unui prieten iubitor de fotbal și îngrijorat de țara noastră o singură propoziție la întrebarea lui despre ce s-a întâmplat la Belo Horizonte: Poți visa liniștit, dar vine o zi în care te întâlnești cu Germania.










11 martie, 2013

Transilvania Reporter interviu Vasile Dancu

 
 
 
 
 
”IMBECILILOR, VOI NU INTELEGETI CA AICI NU ESTE VORBA DESPRE FOTBAL!”
 
  1. Institutul pentru Evaluare și Strategie - IRES, pe care îl conduceți, a lansat o acțiune de sprijinire a clubului Universitatea Cluj. Concret, despre ce este vorba?
Noi nu suntem o firmă mare, dar suntem o organizație dintre cele de ultimă generație pentru că lucrăm cu inteligența și capitalul nostru cel mai important este cunoașterea. În fiecare zi vorbim cu câteva mii de oameni și acest lucru ne ajută să înțelegem lucrurile, să avem o altă privire asupra societății. Vedem că societățile din ziua de astăzi au nevoie de simboluri și de reconstrucție. Suntem într-o perioada în care statul și-a luat mâna de pe cetățean și va trebui să inventăm o altă formă de solidaritate, alte forme de a ne sprijini unii pe alții. Cetatea în care trăim acum, Clujul, are nevoie de un nou spirit și de lideri firești, nu de demagogi. Am scris de multe ori asta, am facut o campanie electorală sinceră în care am căutat să lansez idei cărora știam că înca nu le venise timpul. Dar am înțeles că nu ajunge sa scrii, trebuie făcut ceva și dincolo de politică. Trebuie să-i sensibilizăm pe oameni cu exemplul propriu, să le aduci ca mărturie propria ta viață. Universitatea Cluj este o stare de spirtit, un simbol care poate relansa speranța într-un oraș unde se amestecă sărăcia cu luxul arogant și unde avem o elită care se afișează doar la Balul Operei, în rest nicio operațiune caritabilă nu reușește. Am speranța că salvarea echipei de fotbal poate fi primul pas dintr-o poveste de succes care să redeștepte comunitatea clujeană din apatie, indiferență sau  fragmentare. Îmi pare rău să mai constat ceva: Clujul a început să piarda și în inteligență, minunata galerie de la U a început sa emită slogane la care intelighentia noastră se uită și nu le înțelege. Am facut un test în acest sens și rezultatele m-au intristat.
Gestul nostru de a cumpăra 1000 de bilete de solidaritate pentru U este unul insignifiant,  nu merită discuție. Cred că mai important a fost că am distribuit 2000 de bilete unor femei și copii, acesta este sensul profund al implicării. Am vrut să le spunem celor mari, firmelor care câștigă sute de milioane de euro  din banii clujenilor, că ar putea face ceva pentru Cluj, că trebuie sa dea ceva înapoi. Anul  acesta vom face mai multe proiecte menite să-i surprindă pe clujeni, să-i scoată din amorțeală, să le dea de gândit. Dacă le spun acum își pierd o parte din efect.
  1. Care sunt motivele care v-au determinat să faceți acest demers, e vorba de o acțiune mai amplă de implicare în comunitate? Ce vă mai propuneți?
La motive aș spune un singur lucru: motive de om. Echipa mea numără peste 100 de tineri și ceea ce fac ei la muncă trebuie să fie o școală, să-i și învețe ceva. Munca este uneori abrutizantă, de aceea trebuie sa le arăți oamenilor că este important ceea ce fac ei. De exemplu, la acțiunea de distribuire de bilete am hotarât că merg numai băieți, fiind 8 martie. Dar în echipă s-au înscris și fete pentru că au înțeles că este important ceea ce urmeaza a fi făcut. În viitor, vom fi parteneri voluntari pentru echipa care se luptă pentru ”Cluj - Capitală culurală europeană”, vom continua să facem asta la TIFF, avem câateva proiecte alâturi de societatea civilă și o serie de programe de monitorizare a calității vietii urbane prin care vom furniza cetățenilor o privire exactă asupra standardelor de locuire și de viață în comparație cu standardele europene. Lucrăm și acum în mai multe programe cu instituții culturale de prestigiu din oraș, alaturi de organizații care se ocupă de protejarea mediului, suntem alături de organizații studențești de la UBB sau Universitatea Tehnica, avem parteneriate media cu instituții clujene la cele mai importante evenimente, vom mai aduce evenimente naționale din zona științelor sociale și ale comunicării la Cluj. Și suntem deschiși la toate propunerile care ne vin pentru a participa la viața cetății.
  1. Sociologul este mai degrabă un observator al socialului, al relațiilor sociale. Prin coborârea mai pronunțată, mai adâncă în social a dumneavostră și a institutului pe care îl conduceți vreți să lansați un cumva semnal privind nevoia ca fiecare dintre noi să ne implicăm mai mult în comunitatea din care facem parte?
Institutul meu de cercetare face marketing, comunicare, se ocupă de strategii de comunicare, de evaluare de programe, nu este doar un institut de cercetare clasic și nici  nu este obosit de stat la birou. Noi suntem un think thank independent, visăm să ajutăm România să-și definească viitorul, să optimizeze viața prezentă.  Din pacate, chiar și unii colegi ai mei au uitat că nu studiem societăți generice, ideal-tipice, ci trebuie să nu uitam de societatea în care trăim, cu atat mai mult dacă suntem sociologi. Este clar ca nu tot ceea ce face un sociolog este sociologie, ca știință pură, dar este necesar ca sociologii să caute sa construiască o știință a națiunii sau cum spunea Gusti, in interbelic, o sociologia militans. Unii dintre colegii sau prietenii mei mai tineri nu sunt de acord cu asta, nici eu nu eram când eram mai tânăr, dar acum văd că România se prăbușeste din lipsa de sens, din lipsă de proiecte și acest lucru mă aduce uneori la disperare. Și acțiunea este antidotul disperării, cum spunea Joan Baez mai demult. Cred ca sociologii trebuie să caute forme de implicare, dincolo de articole ISI sau sondaje de opinie.
 
  1. Universitatea Cluj este un club cu tradiție, care a adunat în jurul lui foarte multă dragoste și pasiune, sugestivă fiind acea celebră vorbă -că tot a fost ieri 8 martie- ”Mamă, te iubesc, dar nu ca pe U”. Pe de altă parte, în oraș e și un alt club, CFR, mai puțin iubit, dar care a performat mai mult decât U. E loc de două iubiri în inima unui clujean microbist?
Nu e loc de două iubiri, oricât de mare ar fi inima unui suporter. Dar nici nu pot să urăsc la comandă, cum ți se cere câteodată în societate. Am spus-o înca de la început, atunci când am făcut o tentativă de a uni aceasta comunitate asociindu-mă cu Ioan Rus și Paszkany Arpad într-o întreprindere de presă: eu țin cu U, însă rezultatele lui CFR sunt demne de respectul nostru. Paszkany a realizat o întreprindere performantă, a investit mulți bani din banii lui, a adus echipe de top în Cluj și a făcut să se audă de Cluj până departe. Dar iubirea oamenilor nu se poate cumpara, respectul se poate obține, daca arăți constanță și bune intenții. Am primit multe înjurături pentru romantismul meu de a crede ca putem uni comunitatea clujeană prin proiecte concrete, dar cred că trebuie să nu obosim. Poate vor încerca și altii și vor fi mai norocoși, eu cred că trebuie să-i judecăm pe oameni după fapte, nu după etnie, rasă sau stare socială.
U Cluj nu este o întreprindere capitalistă, U cluj este un strigăt de disperare, un fenomen social. Unii au încercat să transforme această iubire în arginți, dar nu a ținut. Am fost prin 1996, cred, la Consiliul de Administrație a lui U și am încercat să-i conving să facem o societate pe acțiuni prin subscripție publică, la fel ca la Real Madrid sau Bayern Munchen, dar am vorbit degeaba. Mulți se gândeau la U ca la o vacă de muls și nu înțelegeam că această imensă energie pozitivă poate fi folosită constructiv, cu bună credință pentru a consolida un fenomen rar întâlnit în lume, chiar dacă fani ai echipelor sunt peste tot. Îmi aduc aminte când mergeam cu soția mea (pe atunci doar iubită) pe stadion, când înghețam de frig și stăteam ore întregi în ploaie (venea Steaua sau Dinamo), am mers apoi cu fiul meu în timp ce era în B, eram foarte puțini atunci, politicienii au venit mai târziu, cu fotografi și filmagii. Am mers mai rar când U devenise portocalie și un politician vremelnic îți pusese bannerul portocaliu, ca eticheta peste stadion, și în toate aceste momente am învățat câte ceva de spre U. Un lucru este indubitabil: U Cluj nu poate să moară pentru că este o comunitate de simțire și gând. Este un proiect subliminal, dincolo de raționalizările posibile. Nu există nicio echipă mare făcută doar cu bani, fără public.  Orice echipa de fotbal poate retrograda, poate pierde zeci de meciuri la rând, ea poate reînvia pentru ca iubirea suporterilor este acolo, așteaptă cuminte, se transmite din generație în generație. Invers, o echipă care are performanță, dar joacă cu stadionul gol este doar o realitate statistică, nu are consistența socială. Încă elita Clujului nu a înțeles acest fenomen, a încercat doar să-l folosescă de U ca un val pe care sa se urce politic sau economic, sau să-l spargă atunci când le venea în față.
 
  1. Ar putea fi o echipă de fotbal elementul care să poată polariza, să poată coagula, uni o întreagă comunitate?
Când am vazut mashul transparent cu Iuliu Hațieganu coborând din cer, cu aripi de înger și cu o carte în mâna,  pe Cluj Arena, am plâns ca un copil, noroc că eram singur, și am scris într-un carnețel cu litere mari: IMBECILILOR, VOI NU INȚELEGEțI CA AICI NU ESTE VORBA DESPRE FOTBAL!
Acolo, în tribună sunt copii și nepoții noștri, iar drama lor este și drama familiilor noastre, numai dacă suntem orbi nu înțelegem. Mă uit la fiul meu de 11 ani cum își ia în ziua meciului tricoul cu U, dar nu vrea să mergă la stadion pentru ca să nu vadă umilința de a pierde și simt profund disperarea că majoritatea celor care au facut purcoaie de bani la Cluj nu înțeleg nimic și nu văd dincolo de bani.  
Orice poate uni o comunitate, dar un act de iubire este ocazia cea mai bună. Multe comunități s-au adunat în jurul unei drame, sper să nu fie și cazul nostru, dar ca sa nu se întâmple așa ar trebui să construim proiecte pozitive. Universitatea Cluj este un proiect pe care doar trebuie să-l luam cu bună credință, să nu-l bruscăm și să nu vrem să-l comercializăm rapid. Este ca o vază de cristal pe care trebuie s-o manevrăm cu grijă și să o tratăm cu iubire. Nu putem da brandul unor gunoieri sau cocalari, veniți de niciunde. Ei ce să facă cu el? Să dea în schimb niște bani electorali? Ce sa facă fata aia cu palmier la purtător, să ne facă ea proiectul de renaștere comunitară? Imi cer scuze pentru acești oameni, poate au avut bune intenții, dar noi, clujenii prin conducătorii noștri am fost niste dobitoci.
  1. Se zice că toți ne pricepem la fotbal și la politică. Atunci de ce avem o clasă politică atât de slabă și cluburi de fotbal atât de modeste în raport cu marile cluburi europene?
Am scris de multe ori despre fotbal și politică, două fenomene carte se întâlnesc și ambele sunt oglinda pentru societate. Fotbalul și politica din România au numitori comuni: Mitica Dragomir și Gigi Becali, doi oameni admirați și respectați de multă lume. Comparați cu Sir Alex Ferguson sau Franz Backenbeuer și nu mai spuneți nimic. Nu cred că putem să recuperăm așa de repede secole de civilizație lipsă. Am crezut că se poate, dar nu mai cred că este atât de simplu.
 
 

23 ianuarie, 2012

Nu trageți în suporteri!

Măcar ei iubesc ceva cu ardoare și le pasă!


Ultimele manifestații politice au adus în piața publică un cuvânt nou, pe care încă mulți români de vârste mai înaintate nu-l cunoșteau: ultras, ultrași. Cei care nu auziseră de acest cuvânt, ca și în trecut de cuvinte ca oligarhi, moguli sau tehnocrați, auzite tot la scandaluri politice, au putut afla că este vorba de niște hoarde de tineri care sunt în stare să dea foc României fără de motiv. Mai mult, ei sunt vinovați de compromiterea manifestațiilor pașnice, la care se venise să se planteze flori în Piața Universității, la peste 20 de ani după ce plantaseră trandafiri (câte trei!) minerii cărora șeful statului le-a mulțumit pentru civism și pentru înclinațiile botaniste (adică, în limbaj ultras, pentru că au pus botul!).

Dar nu doar violența, incriminabilă, fără nici o discuție, a fost pusă în cârca ultrașilor, ci și faptul că ar fi niște găști folosite - unii au spus de către opoziție, alții au zis că sunt trimiși de putere - pentru a oferi motive de violențe și pentru a se curma seria manifestațiilor.

Degeaba au încercat suporterii de fotbal să facă declarații sau să scrie manifeste, puțină lume a fost dispusă să asculte, într-un fel de ipocrizie colectivă.

E adevărat că unii au observat timid că și ultrașii sunt cetățeni, că au dreptul să iasă în stradă, mai ales că intra în vigoare în ianuarie o celebră ”Lege Dragomir”, care reducea foarte mult libertatea acestora și impunea o serie de măsuri destul de dure.

Am citit un manifest al ultrașilor care depășește cu mult orice text politicianist citit de mine în ultima vreme. Doar prin sentimentul profund și prin stil este mai demn de luat în seamă decât produsele unor intelectuali publici care își editează și reeditează cărțile, pînă ce ajung audiobookuri.


„E iarnă, pot veni vremuri și zăpezi grele. Pot veni abuzuri și mai grele, pot veni înfometații după plăcinte, care să ceară prăzile războiului fără a fi participat la el. Poate veni plafonarea noastră, pe fondul lipsei de coagulare, pe fondul unei confuzii ce riscă să devină resemnare.

Dar datoria noastră e să nu ne oprim. Și dacă Piața Universității va rămâne goală, ultimul rămas e dator să aprindă lumina, nu să o stingă!”

...

”Corupția care tinde să devină molipsitoare și la care ajung de multe ori și oameni cinstiți, folosind ca scuză supraviețuirea. Milioane de Români observă și legați la ochi că sunt conduși de ani și ani de aceleași organizații mafiote, cu nume de partide. E de necrezut, dar totuși real, că trăim un nou regim fanariot și nu găsim un Român să urce pe tron (e o metaforă, nu o propagandă pentru monarhie). Am fost foarte aproape să avem un prim-ministru neamț și am fi fost mulți de acord, pentru că a nu fi Român a ajuns un fel de garanție a cinstei.

- presa în căutare de senzațional, rating, care face jocuri politice și reclame unor fufe dezbrăcate și care de multe ori dezinformează și manipulează. Și totuși, Poiana lui Iocan înțelege! Cum ar fi să trăim fără TV o săptămână? Am fi Congo, sau Atlantida?

…

- vrem respect și demnitate, nu vrem să fim catalogați de avocați-deputați ca viermi, nu vrem ca un bătrân (16 ian, P. Univ.) să vină cu ghete date cu cremă, vechi de 5 ani și ușor găurite în talpă, în timp ce diva din Pleșcoi are sute de perechi de pantofi de lux, purtați ostentativ.

- vrem să închideți mall-uri și să deschideți fabrici. Și spunând asta, spunem că vrem industrie, agricultură, locuri de muncă. Vrem și modernitate, dar nu consumerism de joasă speță, incultură și îndobitocire!

...

Prin aceste revendicări, unele poate mai importante, Ultrașii țării cer RĂSPICAT reconsiderarea Legii 4, atât de ușor semnată de Președinte. E făcută superficial, diletant și, cel mai important, anti-constituțional. Nu ne afectează doar pe noi, ci fură din drepturile tuturor Românilor. Orice pas mic prin care se fură drepturi e un pas mare către dictatură și lanțuri! .”

Rândurile de mai sus sunt scrise ad-hoc de un Ultras. Dar, în același timp, de un fost student, de un tânăr care vrea să muncească pentru țara lui, nu pentru “alții”, de un fiu al părinților lui și de un vecin al doamnei care hrănește cățeii vagabonzi. Reprezintă un mod de gândire și categorii diverse de oameni.

Am trunchiat mesajul lor, din lipsă de spațiu, dar el poate fi găsit întreg la o simpla cautare pe net și vă asigur că merită a fi căutat și citit.


Chiar credeți că oamenii aceștia sunt demni sa răsturnăm peste căruța cu noroi a politicii și a tuturor lașităților noastre? Precum în alte situații, arătăm un gregarism fantastic când este vorba să nu vedem nuanțele, de aceea suntem de multe ori atât de manipulabili și atât de ușor de descurajat când este să ne căutăm dreptatea sau fericirea.


Am făcut cercetări mai multe legate de suporterii de fotbal din România și am căutat de câțiva ani să citesc studii sau cărți despre acest fenomen.  Într-un raport realizat pentru Consiliul Europei de către Prof. Dr. Gunter A. Pilz și Franciska Wölki-Schumacher, de unde voi folosi mai multe informaţii aici,  ultrașii sunt definiți drept suporteri foarte pasionați, implicați, investiți emoțional și foarte activi, care sunt fascinați de susținerea echipei și care sunt dedicați creării pe stadioane a unei ambianțe cât mai plăcute și susținerii echipei cât mai bine și mai creativ. Mișcarea ultras se originează într-o cultură meridională a susținerii și se exprimă prin mijloace vizuale (coregrafii, banderole, drapeluri, folosirea mijloacelor pirotehnice), dar și prin mijloace auditive (tobe, scandări, cântece etc.), iar ceea ce toți ultrașii europeni au în comun este dorința de a susține un club sau o echipă trăind o experiență vie, dorința extremă de a încuraja acea echipă timp de 90 de minute în mod creativ și cu maximă libertate de exprimare, precum și plăcerea de a pregăti aceste intervenții cu o săptămână înainte de meci, în același timp, însă, criticând fotbalul modern.

Mișcarea ultras militează pentru puritatea fenomenului sportiv, pentru ultrași nu contează atât de mult rezultatul sau liga în care joacă echipa, ci sprijinul constant pe care ei i-l arată, precum și activitățile organizate înainte, în timpul sau după meci. În multe situații se remarcă, pe lângă interesul față de fotbal, un interes pentru cultura grupului în sine, pentru intervențiile și reprezentațiile propriului grup, dar și pentru cele ale altor grupuri de suporteri.

Pentru ei înșiși, a fi ultras înseamnă adoptarea unei noi atitudini față de viață, înseamnă a fi extrem, a te distra, a face parte dintr-o cultură a tinereții și a suporterilor de fotbal, nouă și autonomă. Ei nu sunt ultrași doar în timpul meciului sau la sfârșit de săptămână, ci și în restul timpului. Cultura ultras nu este o cultură a violenței, în primul rând, ci o cultură a tinereții, o celebrare a vieții autentice. Ultrașii resping comercializarea excesivă a fotbalului și marketingul care decurge de aici, majoritatea nu poartă accesoriile obișnuite ale unui suporter. Aceștia au un cod vestimentar bine pus la punct, care reflectă identitatea grupului și care îi distinge de ceilalți indivizi. Multe grupări din Europa au propriile colecții de haine cu logo-ul sau motto-ul echipei pe care o susțin. Ultrașii își iubesc comunitatea și clubul, însă, pentru a-și defini identitatea, clubul nu este suficient, iar grupurile ultra își construiesc propria identitate.

Majoritatea ultrașilor europeni doresc să aibă o influență asupra fotbalului, federației sau clubului și revendică de obicei această influență, pentru a obține unele avantaje. În cadrul grupărilor de ultrași se încurajează o cultură machistă, valorile principale fiind forța, puterea si abilitatea de a se impune. Lumea ultrașilor, deși violentă, uneori, este o lume care nu este lipsită de valori: spiritul de echipă, solidaritatea (coeziunea în tribune, sprijinul reciproc și încrederea în club), virilitatea, succesul triumfal și suveranitatea teritorială.

Într-o lume a fotbalului falsificată de conducători, politicieni sau case de pariuri, ultrașii încercă să mai păstreze ceva înainte ca această lume să se prăbușească definitiv.

Unele grupări sunt foarte bine organizate formal, au reguli bine stabilite, cotizații și o ierarhie clară. Altele, în schimb, au la bază structuri informale, mai degajate, se ghidează după reguli nescrise și nu se vorbește despre ultrași, ci despre suporteri cu tendințe ultra. Spre deosebire de huliganii din anii 80, când vine vorba despre susținerea echipei, ultrașii sunt organizați, acest lucru fiind valabil în ciuda diferențelor de structură a grupurilor. Pentru ca un membru să fie inclus în grup, acesta trebuie să-și câștige acceptarea și respectul nucleului. Fiecare grupare ultra se constituie în jurul unui nucleu dur, de circa 20-50 de persoane, în jurul căruia gravitează mai mulți suporteri cu tendințe ultra.

Există o mișcare europeană, tot mai des grupările ultra din țări diferite colaborează, creându-se relații de prietenie între acestea; se vizitează cu ocazia unor evenimente sau meciuri, creează rețele care contribuie la dezvoltarea și promovarea scenei ultra. Cu toate că nu există o vastă rețea oficială în acest moment, la care să participe sistematic grupările mari ultra din Europa, există exemple de astfel de colaborări, precum constituirea rețelei „ALERTA!”, creată în 2007 de grupări din Italia, Germania și Spania pentru agregarea grupărilor antirasiste.

Comportamentele suporterilor pe stadion seamnănă cu niște ritualuri, ele comentează și simbolizează situațiile de joc. Aceste sunt comparate uneori cu ritualuri religioase, apartenența la scena ultra fiind asemuită deseori cu o religie de substituție.

În afara susținerii echipei, este vorba și despre prezentarea propriei imagini. Suporterii ultras dau grupului din care fac parte o identitate, o înfățișare comună care suscită o identitate de grup. Numele sunt alese în așa fel încât să atragă atenția și să exprime identitatea și duritatea grupului.

Ultrașii se consideră o contragreutate critică la disfuncționalitățile sportului, declanșând boicoturi sau manifestații împotriva interdicțiilor pe stadion, a prestațiilor mediocre ale jucătorilor sau antrenorilor sau contra măsurilor intervenționiste.

Un lucru pe care majoritatea persoanelor exterioare mișcării ultra îl ignoră este faptul că, deseori, aceste grupări se implică în viața socială. Aceștia se implică în sprijinul comunității, făcând donații pentru cauze caritabile, empatia lor fiind pe măsura aroganței pe care o afișează uneori. Polițiile și jandarmeriile europene dau mereu ca exemplu pericolul pirotehnic, dar folosirea efectelor pirotehnice nu are scopul de a exprima violență sau de a reprezenta o amenințare la adresa celorlalți spectatori, ci au un rol stilistic în cultura ultras, similar cu cel al coregrafiilor sau scandărilor.

Ultrașii nu au o orientare politică clar definită, iar cele mai multe grupări se declară neutre în ceea ce privește politica, cu argumentul că politica nu are ce să caute pe stadion. Rareori grupurile ultra se ocupă de politică, deși uneori se mai întâmplă. Cu toate că păstrează distanța față de partide politice și față de ideologii, ultrașii se implică atunci când politica vizează suporterii sau fotbalul, cu atât mai mult cu cât se opun exploatării comerciale și represiunii, revendicări esențialmente politice.

La noi s-a votat cu entuziasm o lege ”occidentală” pentru prevenirea violențelor pe stadioane. Aproape în unanimitate, ceea ce nu arată prea multă reflecție, ci mai mult un comportanment de turmă. Ba, nu, exagerez, a fost și un vot împotrivă, dintre cei 239 de deputaţi care au votat iniţiativa, doar unul a fost împotrivă: deputatul PDL Daniel Bărbulescu. Contactat de Gazeta Sporturilor, acesta a avut o explicaţie dezarmantă pentru votul său: “Sincer să fiu, am apăsat din greşeală! Voiam să votez pentru. Sunt microbist, dar am votat greşit”. Fără cuvinte!

Ultrașii acuză forțele de ordine că folosesc forță excesivă în interacțiunile cu ei și că îi tratează cu condescendență și aroganță, nerespectându-le drepturile fundamentale și nefiind deschise la discuții. În unele țări se fac eforturi pentru înlăturarea atitudinii de tip „toleranță zero” din partea reprezentanților forțelor de ordine, utilizându-se mediatori pentru a restabili comunicarea dintre cele două tabere. Cu siguranță există prejudecăți din partea ambelor grupuri în ceea ce îl privește pe celălalt.

Grupările ultras nu sunt lipsite de autoreflecție sau de autoreglementare. Unii membri pot fi sancționați sau chiar excluși din grup în urma unei conduite nepotrivite, cu toate că aceste grupuri nu dispun de structuri profesionale care să permite excluderea oricărei persoane care are un comportament nepotrivit. Sancțiunile aplicate de grup nu pot garanta de fiecare dată lipsa unui suporter anume din tribune.

Sigur, ar fi nepotrivit să negăm violența unor grupuri de ultași, evident, ea nu poate fi aprobată, dar de multe ori violența lor este reactivă. Un lucru este cert, ultrașii nu sunt grupuri constituite în scopul violenței gratuite. Multe lucrări scrise de sociologi sau psihologi în ultima vreme arată că este vorba de un fenomen specific socializării tinerilor, de o formă de organizare și de un rit de trecere care merită respectul pentru lucrurile bune și dezaprobarea pentru violență.

Dar, în primul rând, merită să ne uităm cu atenție la ei, să încercăm să înțelegem fenomenul și să-i ascultăm pe iubitorii aceștia înfocați ai fotbalului. Să-i recunoaștem ca pe semeni ai noștri care au dreptul la diferență, la expresie și la cuvânt. Trebuie sprijiniți să se exprime și să scape singuri de violență. Au și ei dreptul la asociere și la prezumția de nevinovăție si măcar atâta cultură din partea noastră încât să nu-i confundăm cu huliganii anilor 80. Fenomenul acela este de mult depășit și doar incultura noastră și dorința de a vedea lucrurile în alb și negru ne duce în situația de a privi lucrurile cu nuanțe.



PERCEPȚIA IMPLICĂRII SUPORTERILOR DE FOTBAL ÎN DEMONSTRAȚIILE DIN IANUARIE 2012

Am studiat într-un sondaj recent cum a evoluat ”vinovăția” galeriilor pentru violențele de la manifestațiile politice. E adevarat, manipularea a reușit, cel puțin în parte.

 Efectul magic al cuvintelor



Suporterii sunt destul de bine priviți, chiar dacă este greu de înțeles de ce vreo 40% dintre români nu prea îi agreează pe cei care au o pasiune pentru fotbal.





Deja galeriile echipelor pierd foarte mult în percepția publică, deși un meci de fotbal fără galerie este ca o nuntă fără lăutari.



În cazul ultrașilor, avem o adevărată stigmatizare. Totul vine de la faptul că suporterii sunt catalogați în primul rînd prin violență.








Evaluarea următoarelor afirmații arată ce influență puternică au avut violențele din Piața Universității asupra percepției publice a suporterilor.



Oamenii recunosc că violența de pe stadioane a galeriilor nu este un fenomen prea frecvent care să-i sperie.







Ultrașilor nu li se recunoaște dreptul de a se implica în societate și în politică.



Știrea cu implicarea ultrașilor în manifestații a avut o penetrare uriașă.





Explicația privind declanșarea violențelor de către ultrași a prins foarte bine, 61% cred că altfel pacea și armonia ar fi domnit peste manifestația de la Piața Universității.



Totuși, subiecții sondajului cred că are și violența rolul ei. Aici pare pozitiv rolul violenței.



În ”competiția” violenței, manifestanții câștigă majoritatea în fața jandarmilor.




Până la urmă, oamenii recunosc că nu doar ultrașii au fost violenți.



Românii cred că suporterii au fost manipulați, deci teoria conspirației a funcționat perfect.



La un calcul mai atent, vedem că sunt împărțite părerile privind manipulatorii din spatele suporterilor, adică și puterea, și opoziția sunt menționate.



Răspunsul la această întrebare explică mai bine de ce a prins atât de bine ideea vinovăției suporterilor pentru violențele din timpul demonstrațiilor.





Un asemenea spectacol politic este clar că produce tot felul de victime colaterale. Ultrașii aveau antecedente, după unele incidente de anul trecut, astfel că erau o pradă ușoară pentru angrenajele de imagine și management al percepțiilor colective de la televiziuni, partide sau alte instituții.


Epilog


Mâine, 24 ianuarie, 2000 de ultrași au anunțat că vin la București ca să-și apere onoarea. Vor să arate că sunt altceva decât animale, brute sau sălbatici. Mi-s dragi cei care trăiesc viața fără delegație și fac chiar și tâmpeniile la timpul lor. Mi-s dragi cei care cred că nu trebuie să lase să treacă viața pe lângă ei ca un uriaș camion cu reclame la vacanțe exotice. Sunt alături de cei care cred că bărbăția și solidaritatea sunt valori care definesc cel puțin o formă de umanitate. Nu suport prefăcătoria și lipsa de implicare, nu-i suport pe cei care așteaptă să primească totul de la viață prin comis voiajor. Nu suport să-i văd pe unii care așteaptă ca alții să facă toate sacrificiile, iar ei să vină doar la final, când se împarte prada.

Mă enervează cei care nu iubesc nimic pe lumea asta decât cuvântul EU si se închină doar la arginți. Nu-i suport pe cei care nu au nebunia de a iubi peste măsură, chiar știind că totul se plătește pe lumea asta.

Suporterii echipelor de fotbal au vârsta medie a fiicei mele, deci îi aștept să se întoarcă acasă cu bine, cu bucuria și îngrijorarea tatălui căruia fiul i-a plecat în depărtări ca să se descopere pe sine, ca să scape de regulile care-l opresc din creștere. Ei sunt tineri și nici nu știu încă de câte ticăloșii este capabilă lumea cu care luptă. Sper să știe să scape de capcane, sper să înțeleagă că lumea lor este mult mai pură decât cea a politicii. Chiar dacă uneori sunt violenți, ei sunt copiii noștri și nu putem să rămânem la singura reacție de a-i asmuți pe jandarmi împotriva lor. Le datorăm măcar respectul pentru că sparg tăcerea apăsătoare pe care ar merita-o fotbalul nostru, merită iubirea noastră pentrucă, inarmați cu tobele, fularele și petardele lor, dau sens unor întreceri care de multe ori sunt simple forme de negoț sau simulări jalnice.

Sper să înțeleagă că atunci când scăpăm de instinctul violenței suntem cu adevărat puternici.
Sper din tot sufletul să reușescă să arate că nu sunt ei inamicul public numărul unu într-un timp lepros în care se murdăreste tot ce poate fi murdărit doar ca să se abată atenția de la adevăratele pericole.

Nu trageți în suporteri! Măcar ei iubesc ceva cu ardoare și le pasă!










Cluj Napoca , 23 ianuarie 2012













































  O înfrângere și lecțiile ei Există în fotbal momente în care scorul nu mai e doar cifră, ci rană colectivă. CFR Cluj a trăit o asemenea cl...