România fotbalistică
joacă astăzi un meci important la Lyon, împotriva Albaniei. Un meci pe care
trebuie să-l câștige. De câteva zile mă uit după reacțiile semenilor mei. Unii
sunt pesimiști, alții se gândesc că este sub nivelul nostru chiar și să ne
comparăm cu această țară balcanică pe care am bătut-o de multe ori. Alții, masochiști
parcă, așteaptă un rezultat prost ca să poată spune ceva de genul: v-am spus eu, nu avem echipă, suntem praf, Tata Puiu e de vină, ori federația sau această generație. Trăim într-o
lume liberă și fiecare se poate poziționa cum vrea față de evenimentele vieții
lui sau cele ale comunității sau ale națiunii, dar nu ar fi rău dacă am putea să
fim un pic mai realiști în ceea ce privește fotbalul și cu sufletul mai deschis
pentru a primi o sărbătoare, cum este fotbalul în lumea spre care tindem ca
model sau prosperitate.
În doar câteva
zile am uitat că această echipă a
României a arătat întregii lumi, în meciul cu Franța, că suntem o țară care
încă mai luptă, o țară care nu se lasă, chiar dacă uneori o pune în genunchi vreo
lovitură a destinului. Am părut o echipă, niște draci care aleargă tot
timpul, se dublează parcă la infinit, cum spuneau francezii după meci. Au arătat
o țară vie, un brand luminos ceea ce, să recunoaștem cinstit, este puțin neadevărat,
este probabil valabil doar în proiectul nostru visat individual. Noi nu reușim
de 25 de ani să construim un consens minim pentru lucrurile și direcțiile mari,
nu reușim nici în ceasul al doisprezecelea să ne unim pentru un proiect de țară,
mai degrabă ne cheltuim toată energia din politică pentru lupte fără de sens și
finalitate colectivă.
Am coborât împreună
cu premierul României în vestiarul echipei unde copiii noștri nostri trimiși în
cazanul de presiune francez erau căzuți. Cu arcade sparte, cu pomeți umflati de
loviturile interzise ale cocoșilor galici răniti, erau încă năuciti de lovitura
din ultimul minut. Nu aveau referința despre Leonidas și cei trei sute (niciodată nu i-am învățat asta!) pentru
a înțelege că au facut un lucru minunat, că dincolo de acel gol nenorocit, ei
au obținut o mare, imensă victorie a României asupra ei înseși. Au depășit în
acel meci complexul de țara mică, au arătat lumii un proiect al României
viitoare. I-am îmbrățisat îndurerați și noi, dar am observat un lucru: erau
primele minute de la iesirea de pe gazon și fiecare suferea singur, dupa
propriul obicei, undeva într-un colț, cufundat în sufletul său. Unii aveau
lacrimi în ochi, alții se uitau spre
tavan, dar erau din nou singuri, nu se vedea echipa. Erau exact parte din
România interioara, nu România de export. Erau ca și noi, părinții lor, născuți în timpurile unor vremi care ne îndepărtau unii de alții, ne ascundeam de frica
delatorilor despre care securitatea spunea că sunt peste tot.
I-am recunoscut
atunci perfect și îmi vor ramane dragi până la sfârșitul vietii, chiar dacă nu
vor câștiga titlul de campioană europeană: nu
erau niște mașini de fotbal, niște roboți cum le cerem noi, erau copiii nostri,
oglinzi ale noastre, bucăți din ființa națională. Văzându-i, am avut
revelația că meciul cel mai mare al lor a fost meciul cu Franța, un meci al
unei generații, un meci pe care l-am pierdut, după cum vor constata
statisticile peste ani, dar un meci pe
care l-am câștigat pentru România căutătoare de căi de urmat.
Acești copii ai
noștri au câștigat inimile celor două miliarde de telespectatori care, cu
siguranță, în marea lor majoritate s-au identificat cu noi, dar noi suntem
autorii morali ai rezultatelor poate mai slabe pe care statistica fotbalului le înregistrează pentru aceasta echipă. Timp de 20 de ani am lăsat fotbalul pe
mâna unei familii și a unei găști de samsari care au tranzacționat jucătorii ca
pe vite, fără a gândi în niciun fel dezvoltarea lui. Nu am mai făcut terenuri
de fotbal, nu am investit în educația sportivă, am lăsat totul la voia întâmplării.
Astăzi, în multe sporturi, organizarea bate talentul sau masa mare de selecție,
echipele unor țări de 300.000 de locuitori luptându-se de la egal la egal cu
restul lumii. Astăzi, proiectele lui Răzvan Burleanu și a tinerei lui echipe
sunt preluate de UEFA și FIFA ca bune practici și vor produce cu siguranță viitoarea generație a echipei naționale, dar nu mai devreme de un deceniu. Dacă
vom avea mintea să sprijinim aceaste proiecte, să investim în copiii de acum,
atunci în viitor vom putea să avem echipă de la care să cerem rezultate
constante.
În această seară echipa
nostră va iesi din nou să se bată pentru România. Vor avea încă în minte gustul
amar al reacțiilor noastre din țară după egalul cu Elvetia, chiar dacă publicul
de la meci nu a plecat înainte de final și nu i-a huiduit. Românii diasporei
noastre au înțeles mai bine, ei au asemenea meciuri în fiecare zi, singuri
printre străini. I-au aplaudat și le-au mulțumit, încă o lecție pe care diaspora
noastra o dă României.
În teren vor fi
11 copii ai noștri, puși să se bată cu 11 copii ai albanezilor, la fel de
disperați ca și noi, crescuți poate în condiții mult mai grele. Ce 11 din teren și cei de pe bancă se bat în
locul nostru pentru a împinge mai în față România în clasamentele națiunilor.
Este o parte mai vizibilă a unui război pe care îl dăm în fiecare zi. Nu putem
să fim decât împreună în această încercare disperată a lor de a câștiga o bătălie
importantă al unui război pe care noi aproape l-am pierdut.
Indiferent dacă vor pierde sau vor câștiga
ei rămân copiii noștri de aur, dintr-o generație de care nu am avut grijă. Ei
sunt eroii bataliei de la Paris, sunt cei care timp de 90 de minute au arătat
lumii cum ar trebui să arate România. Le datorăm respectul nostru și nu
aruncarea cu lăturile frustrărilor noastre personale sau colective.
Nu sunt roboții unei mașini de fotbal, sunt copiii
unei națiuni care își revine cu greu dintr-un coșmar al istoriei. Sunt copiii
noștri și le datorăm, la întoarcerea în tara, tăierea vițelui cel gras. Succes
băieți, succes Tata Puiu!
Hai România!