În România post-adevărului

Când Ralph Keyes, în 2004, prin The Post-Truth Era: Dishonesty and Deception in

Contemporary Life, lansa un semnal moral legat de „noul jurnalism”, caracterizat printr-o spumoasă subiectivitate şi prin construcţia de falsuri menite să spună istorii emoţionante, pentru România nu era nimic nou. Atât jurnaliştii, cât şi bruma de analişti mai vechi zâmbeau condescendent, spunându-şi în barbă: uite cum americanii descoperă viaţa! Doar că noua realitate descrisă părea că vine dintr-o realitate care tocmai se născuse, adică din zona realităţii virtuale, din teritoriile internetului, acolo unde aparenţa poate fi uşor luată drept esenţă, superficialitatea ca dătătoare de sens şi emoţia momentană drept fapt obiectiv. După un singur deceniu, cuvântul primea drept de cetăţenie, devenind prin Oxford Dictionary cuvântul anului, nou, dar relevant pentru o practică socială.

Sociologii au început tot mai mult să vorbească despre o schimbare majoră a sensibilităţii publicului presei care se muta de la căutarea adevărului, oricât de incomod ar fi, la căutarea de poveşti cu relevanţă personală, mustind de emoţii şi evenimente dintr-o altă ordine a lucrurilor. Adevărurile despre politică aduceau mai degrabă veşti proaste, demotivau, distrugeau încrederea în instituţiile fundamentale, în schimb noul storytelling nu putea decât să ţină loc de subiectele dulcege ale fabricii de vise hollywoodiene, al căror gust a fost educat prin experimentarea timp de decenii a ceea ce primea eticheta, falsă de multe ori, true story. Oamenii sunt tot mai centraţi pe căutarea ştirilor din proximitate, iar Eul personal este cel mai apropiat teritoriu. Nu Adevărul (cu A mare), CI ADEVĂRUL MEU MĂ PASIONEAZĂ, ADEVĂRUL CREAT DIN MICI EMOŢII PERSONALE. Unii au numit asta narcisism, alţii o pierdere sau o căutare inconştientă a ruperii contactului cu o realitate care nu le mai convine, care este tot mai greu de suportat. Dacă şi până atunci faptul divers căuta să se apropie de concreteţea vieţii, acum în analize apar statisticile şi cifrele barometrelor, care vorbesc despre ce se poate întâmpla, abstractizând, dar ilustrând cu analize care tindeau să dea sentimentul lectorului că participă la facerea viitorului, chiar dacă, de multe ori, nu înţelegea despre ce se spune, aceste analize îi programau mai ales pentru a asimila limbajul proiectelor cu care vor veni apoi politicienii în campaniile electorale.

Presa ajunge să conteze mai mult pe credulitatea publicului şi mai puţin pe raţionalitatea lui, integrat în marile proiecte de devenire socială, unde utopiile politicii folosesc din ce în ce mai mult teoria complotului şi diferitele ei variante, mai ales după 11 septembrie 2001, când un şoc terorist începea să alimenteze şi să genereze repolarizarea lumii în cadrul unui nou război „sfânt” sau al unei noi cruciade a Binelui împotriva Răului. Chiar dacă şi înainte de asta circulau în online, în presă sau în opinia publică legende urbane, zvonuri sau teorii ale complotului ele nu erau luate în serios sau aduse la lumină de către media serioase decât ca şi curiozităţi. Cu toate că minciuna este veche în campaniile electorale şi în media, ştirile false sau poveştile inventate sunt dintotdeauna imposibil de eliminat, odată cu alegerea lui Trump, împotriva mediei mainstream sau a Brexit, apar semnele unei realităţi care pare construită în mare măsură prin canalele reţelelor sociale. Chiar dacă explicaţia acestor succese nu este chiar aşa de simplă, nici impactul acestor mesaje de tip fake news nu poate fi neglijat. Nu falsul sau minciuna a fost elementul de noutate, ci viteza şi difuziunea masivă, urmate de viralizarea informaţiei false şi, în ultima instanţă, impactul masiv pe care îl presupunem. În fond, posibilitatea de a ţinti mai bine categoriile de public şi transmiterea unei informaţii „natural” – provenite din libertatea de expresie a netului, deci având aparenţa că nu este produsă de instituţii pe care în mod normal le consideram ca având programe de manipulare a spiritelor, de persuasiune, mai ales în momentele în care se iau decizii importante, la referendumuri sau alegeri.

Media pierde monopolul

Marea problemă care a zguduit opinia publică în ultimii ani prin încercările de filtrare a fake news-urilor sau de blocare a reţelelor sociale nu este cutremurarea că se deformează adevărul sau că ideea de adevăr a devenit insignifiantă social, ci faptul că marile grupuri de media sau chiar complexul mediatico-politic a pierdut monopolul construcţiei opiniei, pentru că deja controlul marilor canale de distribuţie nu mai înseamnă mare lucru, atât timp cât reţelele sociale pot întinde o plasă mult mai deasă şi mai fină şi pot scurtcircuita un monopol care se credea că va fi etern.

Bătălia dintre Trump şi CNN a fost cel mai crâncen război pe care l-a pierdut media în faţa reţelelor sociale.

România în comunism. Post-adevărul minciunii instituţionalizate

Minciuna instituţionalizată - forma absolută a erei post-adevăr - a fost vreme de câteva decenii o adevărată cotidianitate pentru români. Nimeni nu se miră acum, nimeni nu se isterizează, lucrul trece aproape neobservat pentru că pentru români aceste vremuri doar revin, poate părea o realitate nouă doar pentru cei tineri. Multe dintre mecanismele de adaptare le-au dobândit înainte de revoluţie, altele în perioada unei tranziţii care nu se mai sfârşeşte. Scria Orwell: „Dubla gândire înseamnă capacitatea de a avea simultan două convingeri contradictorii şi de a le accepta pe amândouă. (…) Să rosteşti minciuni deliberate crezând cu sinceritate în ele, să uiţi orice fapt ce se poate dovedi neconvenabil. (…) Să ştii şi să nu ştii, să fii conştient de o completă veridicitate în clipa când spui minciuni cu grijă ticluite, să ai simultan două opinii care se anulează reciproc, ştiind că ele sunt contradictorii şi să crezi în amândouă”.

Propaganda caută să şteargă memoria culturală, să instituie o nouă realitate, dar reuşeşte doar parţial. Oamenii însă trăiesc o realitate contradictorie şi se adaptează chiar dacă ne aflăm într-o situaţie nevrotică. Văd realitatea şi, în acelaşi timp, propaganda le serveşte alte date. Se conectează la sursele de informaţii care există (cum este Europa Liberă) sau la povestirile celor plecaţi şi îşi dau seama că trăiesc în mistificare şi minciună. Dezvoltă reţele de supravieţuire şi dublul discurs: statul se face că ne plăteşte, noi ne facem (prefacem) că muncim; munca înnobilează omul, dar noi nu avem nevoie de nobili. Transformă limbajul pentru a servi acestui dublu înţeles: primesc nume de fraţii Petreuş nişte pui greu de mâncat, aranjaţi câte doi în pungi, botează adidaşi copitele de porc; cafeaua cu năut a primit denumirea de „nechezol”.

Dubla gândire distruge moral, transformă realitatea în stereotipuri, în scheme cognitive uşor de digerat, dar pentru a nu trebui să spună mereu altceva decât ceea ce gândesc, oamenii adnotează limba de lemn, o transformă. Codarea permite ca umorul să existe: Ceauşescu devine „Nea Nicu”, Elena Ceauşescu devine „Tanti Leana”, securiştii devin „băieţii cu ochi albaştri”.

În cel mai dur comunism din Europa, avem un post-adevăr avant la lettre, unde faptele sunt mistificate şi emoţia devine codificatorul unui limbaj care corespunde emoţiei publice. Comuniştii au încercat controlul lumii prin limbaj, cum spune Ludwig Wittgenstein - frontierele limbii sunt frontierele lumii mele, iar noua limbă inventată de partid trebuie să corespundă noului spirit pentru a domina, supune, pentru a crea senzaţii şi emoţii. Dar oamenii reacţionează şi inventează un limbaj paralel limbii de lemn, cum spunea un profesor din acea perioadă, oamenii inventează limba de cauciuc, flexibilă, greu de stăpânit, înşelătoare.

Aşa cum scrie Françoise Thom, prin limba de lemn se simulează procedeul de a înţelege şi, prin opoziţii puternice, se încearcă izolarea persoanei de lumea reală prin intermediul limbii abstracte şi goale, omul devenind o creatură a ideologiei, uşor de introdus în masa amorfă a mulţimilor adulatoare. Dar reacţia oamenilor la limba de lemn a fost diversă şi marcată de mecanisme adaptative interesante. Am menţionat codificarea şi deturnarea prin formule umoristice şi parodice, François Thom analizează şi ceea ce numeşte naşterea unei „conştiinţe lirice” - adică naşterea neîncrederii şi a scepticismului faţă de limbaj. Consecinţa acestei neîncrederi este izolarea: omul se îndepărtează de această realitate, chiar dacă nu este capabil să formuleze o gândire critică, omul trăieşte o disociere a personalităţii şi o înstrăinare profundă. Cred că este radicală această analiză, demonstraţia noastră anterioară, ca trăitor al experienţei sociale, arată că limba de lemn a fost deturnată şi reconfiscată.

De aceea nu pot împărtăşi nici ideea unei „conştiinţe vâscoase”, adică transformarea individului necomunicant într-un aderent absent la sistem, un fel de individ fără reacţie în afara acceptării regimului ca reacţie automată de tip reflex.

Românii în tranziţie. Infantilizarea represivă

După ce au făcut o revoluţie televizată, în care, am putea spune, au dovedit curaj şi chiar maturitate, românii s-au trezit imediat că sunt trimişi la grădiniţa democraţiei. Trebuie să învăţaţi democraţia, să învăţaţi libertatea, faptul că aţi reuşit să vă sacrificaţi ca să doborâţi comunismul nu mai înseamnă nimic în noua lume. Trebuie să schimbaţi tot ceea ce ştiţi, să vă dezintoxicaţi, aţi trăit o falsă conştiinţă, aţi învăţat o istorie falsă şi este nevoie de o mare resetare a spiritelor. Degeaba au încercat unii să protesteze timid că nu au crezut în comunism, că au simulat, ca prefăcători. A FOST PRINCIPALA FORMĂ DE ADAPTARE, nimeni nu i-a crezut. Cum scrie un autor lucid al postcomunismului Boris Buden: infantilizarea represivă a societăţilor care se eliberează de comunism este principala caracteristică a situaţiei postcomuniste. Invenţia conceptului de tranziţie sau a cel de postcomunism, ori falsul concept de „transitologie” (Transitology) reprezintă mostre ale unui cinism al marilor puteri care, în cel mai bun caz, nu fusese fundamentat decât prin studii retroactive, în niciun caz ca şi reţete de dezvoltare. Pentru a ajunge la democraţie, aceste societăţi trebuie să urmeze o reţetă pe care poate doar instaurarea comunismului o exersase la începutul sovietizării. Dar atunci a existat o reţetă a trecerii de la un sistem la altul, prin construcţia socială a unor realităţi după un proiect confuz: crearea mentalităţii democratice şi tolerante, crearea pieţei libere şi a concurenţei, trecerea proprietăţii de stat în mâinile unor privaţi care trebuie să devină capitalişti peste noapte, refacerea instituţiilor fundamentale cu ideea că, dacă se vor realiza aceste lucruri, democraţia va triumfa. Oamenii aceştia obosiţi de dictatura comunistă erau aruncaţi în mijlocul unei iluzii după o schemă de darwinism politic şi social, în care evoluţia poate fi însă controlată. Societatea civilă solidă, consolidată, protectoarea omului împotriva statului şi a exceselor sale trebuia să fie semnul că s-a reuşit perfect construcţia democraţiei. Până atunci, românii sunt privaţi de condiţia de subiect al istoriei, urmând să fie puşi sub influenţa unor tutori care să controleze acest proces.

Revoluţia a fost furată, aşa cum se plângeau românii foarte repede, dar nu de cei care supravieţuiseră din trecut, ci de cei au apărut foarte repede să le reseteze memoria, să-i transforme în copiii vulnerabili ai noii lumi. Ei, care scăpaseră de marşul cel lung al trecerii spre comunism (fără halte sau zone de repaus), intrau acum într-o altă trecere, într-un alt marş – cel al construcţiei societăţii democratice şi mersul spre capitalism. Se inventează boli pentru cei care nu reuşesc să se uite doar înainte şi întorc capul spre viaţa din urmă (nostalgie, criptocomunism), se dau examene continuu, se inventează teste de verificare. După aproape trei decenii, România încă este verificată cu privire la realitatea din justiţie (MCV), în aceste zile premierul României primeşte un extemporal cu 18 întrebări de la Comisia Europeană, rezultate dintr-o dezbatere politică şi politicianistă şi o pregătire a noii competiţii între stânga şi dreapta.

Se deschide o nouă epocă a post-adevărului, o nouă epocă de dedublare, de dublă gândire şi de dublu discurs. După ce au suferit teroarea de a trece prin filtrele impuse de comunişti în construcţia „omului nou”, foarte scurt după revoluţie, nevoia de om nou revine, doar că acum trebuia totul început de la un zero al copilăriei. Depersonalizat şi fără identitate, omul nou al tranziţiei începe să rătăcească, să migreze spre alte spaţii geografice în căutarea, mai rapidă, a democraţiei reale şi a teritoriului ei paradisiac.

În post-adevărul recent

Astăzi îşi face tot mai mult loc o idee care, sugerată în urmă cu 50 de ani, putea părea un nonsens, ideea că generalizarea instrucţiei şi penetrarea societăţii de către canale multiple de informaţie poate să nu reprezinte un progres pentru cultură. Oamenii caută tot mai mult explicaţii simple pentru complexitatea lumii, ideile scurte şi formulele emoţionale, şocante, pot ţine mult mai bine loc de cunoaştere decât ceea ce produce ştiinţa, educaţia sau cunoaşterea savantă. Adevărul, emoţia, opinia sunt practici care bulversează raportul nostru cu faptele.

Astăzi nu mai este nevoie de mari centre de propagandă pentru a difuza masiv minciuni sau mesaje de propagandă, reţelele sociale pot face perfect acest lucru. Mai important este că procesul se realizează prin „conversaţie”,
printr-un schimb cu oameni asemănători care devin un fel de instanţe credibile, procesul fiind facilitat de filtrele care ne afişează acest gen de informaţii. Nu doar reţelele sociale, dar şi media îşi măsoară rezultatele în funcţie de virilitate, de difuziune masivă, ori este clar că virilitatea este facilitată de lucrurile spectaculoase, surprizele, marile contradicţii, acestea pot deveni mime. Când numărul de clicuri determină inclusiv bugetul publicitar, atunci este evident că nimeni nu mai urmăreşte principii deontologice stricte sau măcar o verificare minimă a informaţiilor care circulă.

O nouă formă de populism, un populism al informaţiei, îşi face loc. Cu toate că intrăm într-o epocă a difuziei masive de date, aceste date au mai degrabă rolul de a atinge zone ale afectivităţii şi emoţiilor populaţiei. Fie că este vorba de bursă sau de analize politice, sondarea sentimentelor sau a emoţiilor devine mai importantă decât căutarea determinării mecanismelor raţionale de achiziţie sau de vot. Astfel, dacă televiziunea a adus marea difuziune a mesajelor, internetul în noua eră are ca efect major polarizarea, simplificarea excesivă care duce la polarizare şi reacţie puternică, cognitivă sau comportamentală. Intrăm în epoca pasiunii, unde adevărul are maximum statutul unei opinii printre multe alte variante enunţabile în spaţiul public.

Amplificatorul de confuzie

Algoritmul Facebook (news feed ranking algorithm) selecţionează pentru noi din miliardele de mesaje, fiind un adevărat amplificator de confuzie. Chiar dacă este opac, acest algoritm privilegiază importanţa naşterii unei comunităţi, mesajele şi postările prietenilor. Prin Facebook se exploatează o serie de vulnerabilităţi ale sistemului nostru cognitiv şi emoţional: nevoia de confirmare, tendinţa de asociere, frica de izolare sau de singurătate, dar şi dorinţele evazioniste. Cum demonstrează în ultimii ani un sociolog specializat în sociologia credinţelor colective (Fabrice Clément) este tot mai evident că au loc modificări esenţiale în ceea ce priveşte raţionalitatea implicată, astfel încât putem spune că azi nu mai trăim într-o eră a cartezianismului, ci mai degrabă într-una a credulităţii generalizate.

Indiferenţa faţă de fapte în post-adevăr se prelungeşte în confuzie între raţiune şi emoţie, ajungând la un cerc vicios al democraţiei. Dacă Adevărul era „instituţia invizibilă” cea mai importantă a democraţiei, când opinia devine criteriu, este foarte simplu de argumentat aproape orice şi înfloresc teoriile conspiraţiei. Teoriile conspiraţiei sau ale complotului folosesc cele mai simple mecanisme de argumentare, deoarece presupun că există cineva care, în spatele realităţii vizibile, unelteşte sau acţionează împotriva ordinii, stabilităţii raporturilor, interesului colectiv, în ultima instanţă.

Teoria statului paralel, sau deep state, la republicanii americani, dincolo de o serie de dovezi care pot susţine aspecte de paralelisme ale puterii, are o mare putere explicativă şi mobilizatoare, pornind de la componentele noului mod de argumentare prin informaţii fragmentate şi masiv distribuite pe reţelele de socializare. Teoria complotului umple un gol informativ, dar are şi o altă funcţie, aceea de agregator politic. Bătălia nu este aici cognitivă sau epistemologică, ea ţine mai mult de nevoia de reconstrucţie a instituţiilor democraţiei. Una dintre explicaţii este următoarea: nu opiniile ne divizează, ci interesele în democraţie. Adică nu este necesar să aducem opiniile la un numitor comun despre societate sau politică pentru ca apoi să construim insule de consens, deoarece interesele pot fi aduse la puncte de echilibru, prin politici echitabile şi egalitare.

Această dispută de opinii ascunde de fapt marea divizare şi o tot mai mare ruptură dintre clase sociale sau categorii profesionale. Un ideal democratic revizuit ar fi să ajungem la puncte de vedere comune asupra cunoaşterii, dar aici este vorba despre raporturi de dominare, despre excludere socială şi mari, insuportabile chiar, inegalităţi.

Internetul a bulversat modalitatea în care se construiesc opiniile şi credinţele dar, în această nouă realitate, problema post-adevărului nu este una de comunicare, ci este mai ales una politică, deoarece intrăm într-o eră a nonsensului. O luptă importantă este cea cu conspiraţionismul, deoarece conspiraţioniştii se servesc de ambiguitate şi, implicit, fac aluzii sau trimitere la situaţii neclare prin analogie sau false analogii şi, prin aceasta, bulversează nu doar cogniţia, ci creează pasiuni şi angajamente pentru ţinte false.

Cum se poate generaliza informaţia falsă din cadrul teoriei conspiraţiei sau complotului? Simplu: informaţia circulă pe reţele în interiorul unor grupuri care îşi dau like reciproc, devenind astfel grupuri de consens, nu neapărat prin analiza informaţiilor, ci doar prin partajarea unor identităţi care se prezintă ca asemănătoare şi din raţiunea de a mări cât mai mult grupul celor care dau like.

Oamenii nu mai citesc ziare nici în varianta electronică, primind mai ales articolele forwardate de prieteni, astfel că asistăm la un fel de uberizare a informaţiilor, iar fake news-urile au rolul de a flata şi întări prejudecăţile politice.

Care sunt efectele cele mai importante pentru instituţiile democraţiei noastre?

Migraţia politică şi ataşamentul nu mai există, trădătorii devin eroi, iar migraţia se mută şi la electorat, peste 60% dintre electorii români au schimbat în 10 ani partidul preferat cu adversarul său. Pe de altă parte, odată aleşi, oamenii uită orice legătură cu electoratul, din frica de a nu participa la combinaţia câştigătoare politicienii participă la o puternică dezideologizare şi la îmbrăţişarea unui populism conjunctural.

Partidul unic din perioada comunistă a fost înlocuit cu alternativa unică, un principiu la fel de simplist: capitalismul de tip occidental ca singură formulă, piaţa ca templu sacru al noii teologii. Individul are senzaţia de luciditate, de superconştienţă – generată de bombardamentul informaţional care nu înseamnă nimic, trăim o revoluţie culturală permanentă.

În societate, figura avocatului e mai importantă decât cea a judecătorului… Deci nu căutarea adevărului, a dreptăţii, ci căutarea viciilor de formă sau de procedură care să ducă la Victoria celui care are bani să plătească. Deci libertatea este posibilitatea de a face tot ceea ce nu este interzis de lege…

Liberalismul moral este să nu faci judecăţi asupra celor care acţionează împotriva unor reguli care au devenit fundamentele vieţii sociale, în numele respectului vieţii private.

Orwell devine din ce în ce mai actual: „Winston îşi lasă braţele să-i cadă pe lângă corp şi-şi umple din nou plămânii cu aer. Mintea îi alunecă în lumea ca un labirint a dublugânditului. Să ştii şi să nu ştii, să fii conştient de o totală veridicitate în timp ce spui minciuni cu grijă construite, să susţii în acelaşi timp două idei care se exclud reciproc, ştiind că sunt opuse, şi totuşi să crezi în amândouă; să foloseşti logica împotriva logicii, să renegi morala în timp ce o pretinzi altora, să crezi că democraţia este imposibilă şi că Partidul este păstrătorul democraţiei; să uiţi orice este necesar să uiţi, pe urmă să readuci lucrul respectiv în memorie exact când este nevoie de el şi să-l uiţi imediat din nou; şi, mai presus de toate, să aplici acelaşi proces de gândire procesului însuşi. Iată care este cea mai înaltă subtilitate: să provoci în mod conştient inconştienţa şi pe urmă să redevii conştient de actul de autohipnoză pe care tocmai l-ai săvârşit. Chiar şi simplul fapt de a înţelege cuvântul dublugândit presupunea folosirea dublugânditului”.

Cuvintele care reprezintă anumite lucruri sunt înlocuite cu imagini, certitudinea se desprinde de fapte, devine doar un pur fapt subiectiv, nu se raportează la observaţie, ci face apel la afect care devine obiectiv printr-o operaţie de cuantificare sau prin alte forme de aglutinare.

Cultura oximoronică - asocierea unor termeni contradictorii într-o singură formulă - câştigă tot mai mult teren şi nu doar în campanii electorale: discriminare pozitivă, creştere negativă, dezvoltare durabilă, schimbare în continuitate.

Lupta pentru drepturi sociale a fost abandonată şi înlocuită cu lupta pentru drepturile minorităţilor de toate felurile. Aceste drepturi sunt individualizate, sunt mai ieftine, se referă doar la legiferarea posibilităţii de a depăşi norme vechi. Subiectul terifiant al armelor chimice ale lui Saddam sau cel al bombardamentului asupra civililor din Siria a arătat cum se poate rupe legătura cu realitatea, cu adevărul corespondent. Prima grijă a comunicatorului este să obţină adeziunea la mesajul emoţional, să ne introducă în acest spectacol, apoi nici nu mai contează demonstraţia adevărului cu care vin ceilalţi. Nu mai căutăm dovezi, decât poate confirmări ale grozăviilor descrise de propaganda de război; propaganda încearcă să ne convingă prin mecanismul „luptei dintre Bine şi Rău”, o simplificare absolută.

Enunţarea unui lucru şi contrariul său produce în fond o dezintegrare a conştiinţei, o rupere a raţiunii axiologice şi cognitive, în acelaşi timp. Cu ajutorul bărcii emoţionale în care punem realul, ne putem îndepărta de lucruri. Alegem emoţia, este a noastră, respingem oricare dintre faptele care i se opun.

Într-o halucinantă reconstrucţie post-adevăr a lumii, România nu este total surprinsă. A mai trăit aceste vremuri asemănătoare, de la realismul socialist la infantilizarea din tranziţie sau împleticirile în post-tranziţia de azi. Poate doar o generaţie mai tânără se poate simţi dezorientată sau, din contră, mai liberă să-şi construiască adevăruri emoţionale şi iluzii colective.

P.S.: Acest număr Sinteza are ca temă manipularea prin publicitate. În epoca post-adevăr publicitatea pare parcă tot mai inocentă, cu toate încercările ei de a crea dorinţe sau de a umple existenţa noastră cu obiecte emoţionale. Un fel de fetiţă cu chibrituri din povestea tristă a lui Hans Christian Andersen.

TIRANIA TELEVIZIUNII

Când vorbeşti de peste două decenii studenţilor despre televizor şi influenţa lui socială nu este uşor să te opreşti şi să faci un text scurt, care să spună tot ce ai descoperit, ce ai citit, ce ţi-au spus explicit sau implicit subiecţii cercetărilor tale de teren. Alegerea argumentelor va fi influenţată de moment şi poate va avea un grad mare de aleator. 

          Televiziunea este un altar

După somn, privitul la televizor este a doua activitate şi a românilor, cu excepţia celor care muncesc în program de 8 ore, unde este a treia activitate ca timp utilizat. Televiziunea stăpâneşte viaţa cotidiană, iar noi nu suntem conştienţi de această tiranie. Ecranul ocupă locul central al spaţiului domestic, dar ne urmăreşte deja peste tot,  ecranele invadând spaţiile publice (pieţe, mijloace de transport, aeroporturi, gări, magazine etc.). Timpul social se organizează în jurul televizorului, ritualurile de familie au loc în jurul televizorului. Nu ne dăm seama de această tiranie (dulce?) nici măcar atunci când răspundem la interviul sociologului că televizorul, nu frigiderul, aragazul sau calculatorul, este lucrul fără de care nu am putea trăi dacă s-ar defecta (30% dintre români [i]). Fără televizor intrăm într-un adevărat sevraj, din moment ce 23% dintre români recunosc că nu ar putea trăi nici măcar o zi fără televizor. Un român care va  trăi peste 80 de ani are şanse să petreacă peste 10 ani din viaţă în faţa televizorului.

Televiziunea ne priveşte!

Televiziunea nu este o fereastră deschisă spre lume, cum ne amăgesc lucrătorii şi ideologii ei. Ea ne goleşte de Sine, ne scapă de presiunea şi palpitaţia Eului, în timp ce privim, scăpăm de gândurile noastre, de individualitate. Marele mesaj al televiziunii este televiziunea, ea devine un scop în sine, independent de ceea ce privim, este un drog care se cere consumat mereu şi care ne ţine în perplexitate. Realul devine mai real decât realul însuşi, creează o hiper-obiectivitate, una fără referenţi exteriori, ci o obiectivitate născută din invadarea subiectivităţii noastre. Ne dă impresia de participare, de trăire a lumii, dar este mai mult creatoare a unei confuzii generalizante, o confuzie în care ştirile se amestecă cu filme sau dezbateri politice şi totul cu viaţa noastră, o viaţă în care suntem spectatori, dar ne credem actori. Magia ecranului este o comunicare cu sens unic. Fiinţele condiţionate de televizor se pot comporta în viaţă cum se comportă faţă de personajele pe care le văd pe ecran. Televizorul este viaţa confiscată. [ii]

Televiziunea este un râu

Ne scăldăm zilnic în râul de imagini, căci televiziunea difuzează un flux neîntrerupt de imagini. Edmund Husserl[iii] afirma că orice flux video (ca orice piesă muzicală) este un obiect temporal. Eu nu mai sunt eu-însumi când privesc la televizor, conştiinţa mea este diluată pe fluxul de imagini: Devin ceea ce privesc! De unde capacitatea televiziunii de a goli mintea: în timp ce privesc la televizor, conştiinţa mea devine cea a momentelor succesive, care se derulează pe ecran[iv]. Ca într-un râu al Iordanului, scufundarea în apa imaginii ne spală de toată existenţa, dar apare şi spălarea creierului. Herbert Krugman în anii’ 60 explica faptul că în spălarea creierului când privăm creierul de percepţia senzorială, se ambalează şi o ia razna. În faţa unui televizor, alegem un program, râdem, plângem. Creierul telespectatorului intră într-o stare receptivă aproape hipnotică. Prezentarea programelor este numită azi de unii specialişti monoformă limbajului central folosit de televiziune pentru a-şi prezenta mesajul un torent de imagini şi de sunete, cu montarea nervoasă. O structură compozită, în care elementele sunt asamblate fără cusături aparente, pare coerentă, dar este de o maximă fragmentare şi ambiguitate a sensului. Există mai multe variante de monoforme: principala, cea care domină mai mult, este structura narativă monolineară tradiţională şi clasică a telenovelelor, serialelor poliţiste, şi mai mult de 98% din filmele care provin de la cea folosită în buletinele de ştiri; cea pe care o găsim în jocurile televizate şi talk-show-uri. Fluxul pare coerent, dar totul se face la mare viteză, montajul creează efecte de şoc, ideea este de a nu lăsa spectatorilor timp să reflecteze.

Stăpânul inelelor

Televiziunea stăpâneşte timpul, spaţiul, geografia şi istoria. Un studiu transnaţional realizat de UNESCO arată că mai mult de 99% dintre gospodăriile americane au cel puţin un televizor. O cifră similară au şi Franţa, şi România. Chiar şi Africa, continent defavorizat economic, prezintă, potrivit studiului o taxă medie de pătrundere 85%. Jo Groebel subliniază că ecranul a devenit un factor major de socializare şi domină viaţa copiilor în spaţiile urbane şi rurale, la nivel mondial[v].

Televiziunea a colonizat spaţiul nostru domestic şi a preluat agendele noastre. Canalele de televiziune sunt astăzi capabile să ne urmărească peste tot prin intermediul calculatoarelor portabile, telefoanelor mobile şi altor terminale specifice. Televiziunea, fără constrângerea timpului şi spaţiului, este o perspectivă care ar trebui să îmbete vânzătorii de creiere. Drama, fără îndoială, este asemănătoare celor mai dure droguri:cu cât suferim mai mult atacul aromelor sale, cu atât mai mult ne obişnuim viaţa cu prezenţa sa anestezică şi ne vine greu să sustragem mintea din stăpânirea sa [vi].

Videocraţia

Lumea condusă prin imagini nu este doar o distopie, televizorul este deja Marele Frate. După ce televiziunea a realizat telerevoluţia din 1989, o bună vreme, oamenii s-au adresat televiziunii, nu statului sau partidelor pentru a aduce optimizări vieţii lor de zi cu zi. Astăzi când procesul de justiţie este urmărit pas cu pas în ceea ce presa numeşte tot mai des o telejustiţie, oamenii încă nu văd o justiţie pământeană, cu oameni reali, ci una parcă de pe alta planetă, parcă ireală, coborâtă direct din televizor. Cei care deţin informaţia şi o difuzează la televizor posedă o imensă putere şi pot, prin intermediul imaginilor şi cuvintelor, să transmită mesaje prin care încearcă să controleze lumea. Jurnalul televizat este un bun exemplu al limitei nesigure între influenţă şi manipulare. El are, mai întâi, tendinţa de a sublinia emoţionalul şi oculta raţionalul, de exemplu dramatizând fiecare detaliu al daunelor din timpul catastrofelor, chiar dacă sunt minore.

Dacă recitim opera lui M. McLuhan o să observăm că mulţi dintre cei care folosesc televiziunea cu scopuri politice o pot face chiar şi impunând o asurzitoare tăcere faţă de marile probleme ale zilei: „În ciuda absenţei oficială de cenzură, reţelele majore impun o tăcere care îi lasă muţi în faţa multora dintre marile dezbateri ale zilei” [vii], Societatea comunicării generalizate se prezintă ca o lume în care nu comunică oameni reali, ci imaginile oamenilor care au fost create cu scopuri precise: construirea acestor imagini creează o activitate socială care are ca scop modelarea unei imagini care are putere de convingere şi de manipulare. Producând  stereotipuri, televiziunea falsifică grav întâlnirea oamenilor în spaţiul social. Bourdieu explică cum televiziunea, care animă lumea jurnalismului, a alterat profund funcţionarea universului nostru, diferit de artă, literatură, filosofie sau politică, şi chiar de justiţie şi politică.

Informaţia este manipulată de televiziune, este imediat difuzată la scară largă, monopolizată şi redusă la ceea ce arată pe ecran, iar puterea ei stă în, ceea ce Jacques Ellul numeşte puterea ei creatoare şi deformatoare a informaţiei: televiziunea nu comunică nicio informaţie, informaţia este cea care comunică televiziunea. Jean Baudrillard este însă doctorul care pune degetul pe rană: televizorul este prin prezenţa sa, controlul însuşi. Televiziunea şi-a îndeplinit obiectivul, a lobotomizat cea mai mare parte din populaţia lumii, pentru că acest instrument s-a răspândit ca fulgerul în puţini ani, iar acum afectează aproape întreaga suprafaţă a globului. Are dreptate filosoful francez: „în secolul XX a avut loc furtul perfect: a fost furată realitatea” [viii].

Jean Leon de Beauvois aminteşte câteva dintre modalităţile prin intermediul cărora televiziunea manipulează: prin intermediul stimulilor, cărora nu le acordăm atenţie, dar care sunt prelucraţi de aparatul nostru cognitiv. Conştiinţa şi psihicul unei persoane nu sunt, de obicei, rezultatul exclusiv al procesului de socializare, ce are ca bază o structură teoretică preexistentă, cum ar fi limbajul, educaţia, informaţia, ci sunt şi rezultatul a tot ceea ce compune inconştientul colectiv de la stimuli semantici, etimologici, epistemologici şi semiotici, unde televiziunea are cel mai persuasiv tip de mesaj dintre toate mijloacele de comunicare în masă.

          Forţa micului ecran este cu atât mai mare cu cât se bazează pe credibilitatea conferită de imagine (ceea ce omul a văzut la televizor cu ochii lui este considerat a fi veridic). Doar câteva operaţiuni de manipulare: manipularea prin imagine, manipularea prin filmare, manipularea prin montaj, manipularea prin comentariul din off, manipularea prin paginaţie, manipularea prin omisiune, manipularea prin zvonuri mediatice, manipularea prin cenzură, manipularea prin procedeul „a ascunde arătând”, manipularea prin charismă, manipularea prin jurnalişti, manipularea prin mijloacele non-verbale de comunicare.

Talk-show-ul nu e o arenă a democraţiei

Manipularea opiniei publice într-un talk-show, dezbatere, documentar, anchetă în scopul părtinirii uneia dintre părţile implicate se poate face prin acordarea cuvântului în majoritatea timpului reprezentanţilor unei părţi, acordarea acestora a dreptului de a avea intervenţii mai lungi şi într-un spaţiu de prezentare mai larg, sublinierea acţiunilor lor pozitive şi minimalizarea faptelor benefice ale părţii adverse etc.

Intervenţiile moderatorului sunt adesea constrângătoare, deoarece moderatorul impune subiectul de discuţie, dă şi ia cuvântul invitaţilor, le acordă acestora o importanţă diferită ce poate fi observată prin elemente de comunicare non-verbală (tonalitate: ton respectuos, dispreţuitor, politicos, agasat etc). Studii făcute de sociologi au demonstrat faptul că, de multe ori, moderatorul, autodefinindu-se drept purtătorul de cuvânt al publicului, pune întrebări care să-i satisfacă doar propria curiozitate sau interesele sale, chestiunile ridicate nefiind interesante pentru majoritatea telespectatorilor. Compoziţia platoului este un alt nivel la care se poate realiza manipularea în cazul producţiilor de televiziune. Modul în care este alcătuit cercul de invitaţi influenţează inconştient percepţia pe care şi-o formează telespectatorii, absenţa unuia sau a altuia dintre reprezentanţii vreunei părţi aflate la discuţii având o mare importanţă în construcţia percepţiei privitorilor. Compoziţia platoului ar trebui, teoretic, să ofere imaginea unui echilibru democratic între părţi. În fine, scenariul pe baza căruia moderatorul conduce dezbaterea şi arbitrează părţile poate să fie stabilit înaintea înregistrării (caz în care calitatea discuţiei poate fi afectată, încorsetată de rigiditatea scenariului). Nici cealaltă opţiune nu este, însă, lipsită de riscuri; în cazul în care moderatorul îşi trasează scenariul în linii mari în urma discuţiilor pregătitoare cu participanţii prezumtivi, prin care lasă loc şi improvizaţiei sau exprimării libere în timpul emisiunii, discuţia poate să devieze într-un mod periculos.

Televiziunea cultivă frica şi violenţa [ix]

Global au fost demonstrate trei efecte majore ale conţinuturilor audiovizuale: desensibilizarea - spectatorul învaţă progresiv să tolereze nivelurile de violentă din ce în ce mai marcate; sindromul de lume mare şi rea - spectatorul îşi întipăreşte gradual convingerea că lumea înconjurătoare este ostilă şi periculoasă; agresivitatea - spectatorul se poartă mai violent şi agresiv. Bineînţeles că nu doar televiziunea este responsabilă de toată violenţa care apare zilnic în societatea noastră, dar percepţia de nesiguranţă şi neîncredere este datorată cel mai mult medierii realităţii sociale realizate prin micul ecran.

Nemulţumiţii optimişti[x], descoperiţi în sondajele noastre de opinie, relevă o ciudăţenie: oamenii percep lucrurile ca mergând rău în România, dar sunt optimişti faţă de viitor, ca şi cum s-au produce un miracol, ca în filmele cu happy-end. Nimic nu susţine raţional acest optimism, poate doar o credinţă magică în regia hollywoodiană, în care eroul apare la sfârşit îşi salvează comunitatea. Teoriile cultivării ne arată însă şi procesul invers, televiziunea este şi un agent al controlului social şi ordinii publice. Televiziunea cultivă neîncrederea în ceilalţi, frica de acţiune în cazul protestelor, mai ales la femei, bătrâni sau minorităţi, dar şi la alte categorii. Fasonând percepţii sociale, ritualizând violenţa, televizorul are şi o funcţie ideologică: menţine status-quo-ul şi relaţiile de putere, întreţinând sensul ierarhiei şi potenţând efectele de dominare.

Chiar dacă a fost asociată cu revoluţii, televiziunea nu eliberează. Dar are potenţialul de a crea sclavi, alienaţi şi anomici. 

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, numărul 17. 

Referinţe bibliografice:

---

[i] Percepţiile românilor cu privire la manipulare, realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES, în perioada 9-11 iunie 2015,  pe un eşantion de 820 de indivizi, reprezentativ pentru populaţia adultă din România. Marjă de eroare ±3,5%

[ii] Cedric Biagini, Divertir pour dominer. La culture de masse contre les peuples. Offensive, Cassez vos ecrans, la spectacularisation du monde, Éditions L'Échappée, 2010, p. 41, apud. Jean-Jacques Wunenburger, L’homme à l’âge de la télévision, PUF, 2000

[iii]Edmund Husserl, Leçons pour une phénoménologie de la conscience intime du temps, PUF, 1964

[iv] Idem

[v] Michael Desmurget, TV LOBOTOMIE, La vérité scientifique sur les effets de la télévision, Max Milo Editions, Paris, 2011, p. 50

[vi] Ibidem, p. 92

[vii] Marshall Mc Luhan, Pour comprendre les médias, 1986

[viii] Jean Baudrillard, The perfect crime, London: Verso, 1995

[ix] George Gerbner; Larry Gross; Michael Morgan; Nancy Signorelli, Living with Television: The Dynamics of the Cultivation Process în Jennings Bryant, Dolf Zillman (dirs publ.), Perspectives on Media Effects, New Jersey, Lawrence Erlbaum Assoc., Inc., 198Gb

[x] Neil Weinstein, Unrealistic optimism about future life events în Journal of Personality and Social Psychology, vol. 39, 1980, p. 806-820

Neil Weinstein, Unrealistic optimism about future life events în Journal of Personality and Social Psychology, vol. 5, 1982, p. 441-460

Leo Barille, Television and attitudes about crime în R. Surette, Justice and the Media, Springfield, C. Thomas, 1984

Bernard Stiegler, La technique et le temps, Ed. Galilée, 2001

Pierre Bourdieu, Despre televiziune, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1998

Jean-Jacques Wunenburger, L’homme à l’âge de la télévision, PUF, 2000

Peter Watkins, La face cachée de la lune, Homnisphere, 2007

Consultanții politici pot fi învinși

Îmi spun prietenii de prin politica de la centru că acest război politic românesc a adus din nou consultanți cu duiumul în jurul lui Ponta, Antonescu sau Băsescu. Nu știu ce i-au învățat pe Ponta și Crin, dar efectele comunicării se văd cu ochiul liber, fără analize foarte serioase. Am făcut, în ultimii ani,  cercetare pentru mulți consultanți străini, i-am văzut mișunând pe la partide, trecând de la un partid sau candidat la altul, în funcție de poziția în piramida puterii. Pentru politicienii noștri, consultanții au un fel de știință secretă pe care nu o pot numi exact, dar care sigur are ceva de genul flăcării violete, lansate de Viorel Hrebenciuc la noi.  Ceva magic, un fel de știință a paranormalului care te face un superlider, dacă ai destui bani.  Am avut ocazia să-i cunosc pe doi mari consultanți americani, cu adevărat profesioniști, Dick Morris și Dick Dresner. Știau multe lucruri de spre politică, dar mai ales erau buni profesioniști și conducători de echipe. Cea mai mare virtute a lor era însă interpretarea datelor de cercetare, dar mai ales  proiectarea cercetării sociologice. Acolo aveau imaginație și nu mergeau pe drumuri bătute, erau creativi și cunoșteau ascunzișurile minții alegătorilor. Cu toate acestea știau puține despre România, iar după ce am proiectat împreună niște cercetări sociologice  și au văzut rezultatele le-au spus celor care i-au invitat să-i consilieze că nu pot să-i ajute.  Dar puțini fac așa, cei mai mulți sunt artiști în a ascunde realitatea, a ascunde clientului sondaje și date defavorabile. Mulți politicieni români au pierdut alegeri la mustață, din cauza strategiilor sau tacticilor falimentare,  după ce au plătit milioane de dolari consultanților străini și dupa ce porneau în campanii electorale cu avantaj foarte mare.

În anii trecuți erau puține studii de impact și consultanții nu puteau fi controlați, verificați sau întrebați despre eficiența sfaturilor lor. Însă acum lucrurile s-au schimbat destul de mult. Un cenzor necruțător este adversarul politic care întotdeauna are un departament de ”cercetare a opoziției” unde analizează comunicarea, strategiile, tacticile și face propuneri imediate de contracarare. Echipele de reacție rapidă ale oponentului se ocupă de cercetare de impact și de studii calitative pentru neutralizarea mesajelor.

Dar nu acesta este cel mai tare cenzor al consultanților politici, ci publicul. În urmă cu câțiva ani, publicul nu avea posibilitatea unui feed-back eficient, dar acum internetul și retțelele de socializare fac cel mai necruțător brainstorming pentru a specula, deturna sau distruge mesajele persuasive. Tineri creativi sau rețele de prieteni preiau comunicarea politică și o supun celei mai necruțătoare analize sau reacții. Recent, o situație de comunicare din campania de referendum a Președintelui Traian Băsescu putem crede că ilustrează cel mai bine înfrangerea unui consultant politic care lucrează cu stereotipuri și improvizații. Fără a avea dovezi, putem presupune că niște consultanți politici au dus copilul pe care Președintele l-a luat în brațe la prima sa conferință de presă. Nu era obligatoriu ca Președintele să știe de acest aranjament, consultanții străini spun mereu că actorul politic trebuie pus în fața unei situații neașteptate pentru a fi spontan, firesc și credibil. Forța emoțională a unei imagini cu copii, mai ales într-o bătălie necruțătoare cum este suspendarea, a fost îndelung testată în publicitate, existând chiar legislații unde folosirea copiilor în reclame pentru anumite produse este interzisă. Dar cei care au gândit respectiva situație de comunicare nu au ținut cont poate de experiența din 2009 cu scandalul prin care Traian Băsescu a fost acuzat că a lovit un copil. Dacă au știut, atunci au încercat, amatoricește, să neutralizeze acea situație, dar în cazul acesta nu au făcut decât să reamintească un  episod nefericit din campaniile Președintelui României, deci să obțină un efect de bumerang. Folosirea destul de străvezie a unui mecanism de manipulare a fost taxată de staff-urile partidelor prin declarații directe care îl acuzau pe Președinte de manipulare și mai ales printr-un colaj în care Traian Băsescu apărea cu copilul în brațe alături de Stalin sau Ceaușescu în ipostaze similare.

 Dar atunci când consultanții se bat între ei, se pot anihila reciproc, dar nu pot emoționa prea tare mulțimile deja obosite și având destule mecanisme de apărare.

Publicul și freelancerii sunt mai tari, ei au o creativitate și o prospețime pe care nu le au cei care lucrează în serie sau după rețete. Imaginea de răspuns a blogosferei la procedeul de comunicare persuasivă este excepțional. Ca la aikido, afișul duce mai departe mesajul și dă cu el de pământ într-o construcție năucitoare. Folosind agresivitatea persuasivă a imaginii cu copil, se foloșeste energia emitentului pentru a face o deconstrucție a intenției de manipulare prin sugerarea consecințelor și absurditășii violenței ce produce violență.

Priviți-l pur și simplu, făra teorie, fără hermeneutici savante și o să înțelegem de ce internetul este un mediu care are forța de a se opune, manipulatorilor, spin doctorilor sau specialiștilor în management of perceptions. Vom mai putea înțelege că ACTA a fost numai prima încercare de a bloca inteligența colectivă și că vor veni și alte încercări. Următoarele tentative s-ar putea să reușească.

Nu trageți în suporteri!

Măcar ei iubesc ceva cu ardoare și le pasă!

Ultimele manifestații politice au adus în piața publică un cuvânt nou, pe care încă mulți români de vârste mai înaintate nu-l cunoșteau: ultras, ultrași. Cei care nu auziseră de acest cuvânt, ca și în trecut de cuvinte ca oligarhi, moguli sau tehnocrați, auzite tot la scandaluri politice, au putut afla că este vorba de niște hoarde de tineri care sunt în stare să dea foc României fără de motiv. Mai mult, ei sunt vinovați de compromiterea manifestațiilor pașnice, la care se venise să se planteze flori în Piața Universității, la peste 20 de ani după ce plantaseră trandafiri (câte trei!) minerii cărora șeful statului le-a mulțumit pentru civism și pentru înclinațiile botaniste (adică, în limbaj ultras, pentru că au pus botul!).

Dar nu doar violența, incriminabilă, fără nici o discuție, a fost pusă în cârca ultrașilor, ci și faptul că ar fi niște găști folosite - unii au spus de către opoziție, alții au zis că sunt trimiși de putere - pentru a oferi motive de violențe și pentru a se curma seria manifestațiilor.

Degeaba au încercat suporterii de fotbal să facă declarații sau să scrie manifeste, puțină lume a fost dispusă să asculte, într-un fel de ipocrizie colectivă.

E adevărat că unii au observat timid că și ultrașii sunt cetățeni, că au dreptul să iasă în stradă, mai ales că intra în vigoare în ianuarie o celebră ”Lege Dragomir”, care reducea foarte mult libertatea acestora și impunea o serie de măsuri destul de dure.

Am citit un manifest al ultrașilor care depășește cu mult orice text politicianist citit de mine în ultima vreme. Doar prin sentimentul profund și prin stil este mai demn de luat în seamă decât produsele unor intelectuali publici care își editează și reeditează cărțile, pînă ce ajung audiobookuri.

„E iarnă, pot veni vremuri și zăpezi grele. Pot veni abuzuri și mai grele, pot veni înfometații după plăcinte, care să ceară prăzile războiului fără a fi participat la el. Poate veni plafonarea noastră, pe fondul lipsei de coagulare, pe fondul unei confuzii ce riscă să devină resemnare.

Dar datoria noastră e să nu ne oprim. Și dacă Piața Universității va rămâne goală, ultimul rămas e dator să aprindă lumina, nu să o stingă!”

...

”Corupția care tinde să devină molipsitoare și la care ajung de multe ori și oameni cinstiți, folosind ca scuză supraviețuirea. Milioane de Români observă și legați la ochi că sunt conduși de ani și ani de aceleași organizații mafiote, cu nume de partide. E de necrezut, dar totuși real, că trăim un nou regim fanariot și nu găsim un Român să urce pe tron (e o metaforă, nu o propagandă pentru monarhie). Am fost foarte aproape să avem un prim-ministru neamț și am fi fost mulți de acord, pentru că a nu fi Român a ajuns un fel de garanție a cinstei.

- presa în căutare de senzațional, rating, care face jocuri politice și reclame unor fufe dezbrăcate și care de multe ori dezinformează și manipulează. Și totuși, Poiana lui Iocan înțelege! Cum ar fi să trăim fără TV o săptămână? Am fi Congo, sau Atlantida?

…

- vrem respect și demnitate, nu vrem să fim catalogați de avocați-deputați ca viermi, nu vrem ca un bătrân (16 ian, P. Univ.) să vină cu ghete date cu cremă, vechi de 5 ani și ușor găurite în talpă, în timp ce diva din Pleșcoi are sute de perechi de pantofi de lux, purtați ostentativ.

- vrem să închideți mall-uri și să deschideți fabrici. Și spunând asta, spunem că vrem industrie, agricultură, locuri de muncă. Vrem și modernitate, dar nu consumerism de joasă speță, incultură și îndobitocire!

...

Prin aceste revendicări, unele poate mai importante, Ultrașii țării cer RĂSPICAT reconsiderarea Legii 4, atât de ușor semnată de Președinte. E făcută superficial, diletant și, cel mai important, anti-constituțional. Nu ne afectează doar pe noi, ci fură din drepturile tuturor Românilor. Orice pas mic prin care se fură drepturi e un pas mare către dictatură și lanțuri! .”

Rândurile de mai sus sunt scrise ad-hoc de un Ultras. Dar, în același timp, de un fost student, de un tânăr care vrea să muncească pentru țara lui, nu pentru “alții”, de un fiu al părinților lui și de un vecin al doamnei care hrănește cățeii vagabonzi. Reprezintă un mod de gândire și categorii diverse de oameni.

Am trunchiat mesajul lor, din lipsă de spațiu, dar el poate fi găsit întreg la o simpla cautare pe net și vă asigur că merită a fi căutat și citit.

Chiar credeți că oamenii aceștia sunt demni sa răsturnăm peste căruța cu noroi a politicii și a tuturor lașităților noastre? Precum în alte situații, arătăm un gregarism fantastic când este vorba să nu vedem nuanțele, de aceea suntem de multe ori atât de manipulabili și atât de ușor de descurajat când este să ne căutăm dreptatea sau fericirea.

Am făcut cercetări mai multe legate de suporterii de fotbal din România și am căutat de câțiva ani să citesc studii sau cărți despre acest fenomen.  Într-un raport realizat pentru Consiliul Europei de către Prof. Dr. Gunter A. Pilz și Franciska Wölki-Schumacher, de unde voi folosi mai multe informaţii aici,  ultrașii sunt definiți drept suporteri foarte pasionați, implicați, investiți emoțional și foarte activi, care sunt fascinați de susținerea echipei și care sunt dedicați creării pe stadioane a unei ambianțe cât mai plăcute și susținerii echipei cât mai bine și mai creativ. Mișcarea ultras se originează într-o cultură meridională a susținerii și se exprimă prin mijloace vizuale (coregrafii, banderole, drapeluri, folosirea mijloacelor pirotehnice), dar și prin mijloace auditive (tobe, scandări, cântece etc.), iar ceea ce toți ultrașii europeni au în comun este dorința de a susține un club sau o echipă trăind o experiență vie, dorința extremă de a încuraja acea echipă timp de 90 de minute în mod creativ și cu maximă libertate de exprimare, precum și plăcerea de a pregăti aceste intervenții cu o săptămână înainte de meci, în același timp, însă, criticând fotbalul modern.

Mișcarea ultras militează pentru puritatea fenomenului sportiv, pentru ultrași nu contează atât de mult rezultatul sau liga în care joacă echipa, ci sprijinul constant pe care ei i-l arată, precum și activitățile organizate înainte, în timpul sau după meci. În multe situații se remarcă, pe lângă interesul față de fotbal, un interes pentru cultura grupului în sine, pentru intervențiile și reprezentațiile propriului grup, dar și pentru cele ale altor grupuri de suporteri.

Pentru ei înșiși, a fi ultras înseamnă adoptarea unei noi atitudini față de viață, înseamnă a fi extrem, a te distra, a face parte dintr-o cultură a tinereții și a suporterilor de fotbal, nouă și autonomă. Ei nu sunt ultrași doar în timpul meciului sau la sfârșit de săptămână, ci și în restul timpului. Cultura ultras nu este o cultură a violenței, în primul rând, ci o cultură a tinereții, o celebrare a vieții autentice. Ultrașii resping comercializarea excesivă a fotbalului și marketingul care decurge de aici, majoritatea nu poartă accesoriile obișnuite ale unui suporter. Aceștia au un cod vestimentar bine pus la punct, care reflectă identitatea grupului și care îi distinge de ceilalți indivizi. Multe grupări din Europa au propriile colecții de haine cu logo-ul sau motto-ul echipei pe care o susțin. Ultrașii își iubesc comunitatea și clubul, însă, pentru a-și defini identitatea, clubul nu este suficient, iar grupurile ultra își construiesc propria identitate.

Majoritatea ultrașilor europeni doresc să aibă o influență asupra fotbalului, federației sau clubului și revendică de obicei această influență, pentru a obține unele avantaje. În cadrul grupărilor de ultrași se încurajează o cultură machistă, valorile principale fiind forța, puterea si abilitatea de a se impune. Lumea ultrașilor, deși violentă, uneori, este o lume care nu este lipsită de valori: spiritul de echipă, solidaritatea (coeziunea în tribune, sprijinul reciproc și încrederea în club), virilitatea, succesul triumfal și suveranitatea teritorială.

Într-o lume a fotbalului falsificată de conducători, politicieni sau case de pariuri, ultrașii încercă să mai păstreze ceva înainte ca această lume să se prăbușească definitiv.

Unele grupări sunt foarte bine organizate formal, au reguli bine stabilite, cotizații și o ierarhie clară. Altele, în schimb, au la bază structuri informale, mai degajate, se ghidează după reguli nescrise și nu se vorbește despre ultrași, ci despre suporteri cu tendințe ultra. Spre deosebire de huliganii din anii 80, când vine vorba despre susținerea echipei, ultrașii sunt organizați, acest lucru fiind valabil în ciuda diferențelor de structură a grupurilor. Pentru ca un membru să fie inclus în grup, acesta trebuie să-și câștige acceptarea și respectul nucleului. Fiecare grupare ultra se constituie în jurul unui nucleu dur, de circa 20-50 de persoane, în jurul căruia gravitează mai mulți suporteri cu tendințe ultra.

Există o mișcare europeană, tot mai des grupările ultra din țări diferite colaborează, creându-se relații de prietenie între acestea; se vizitează cu ocazia unor evenimente sau meciuri, creează rețele care contribuie la dezvoltarea și promovarea scenei ultra. Cu toate că nu există o vastă rețea oficială în acest moment, la care să participe sistematic grupările mari ultra din Europa, există exemple de astfel de colaborări, precum constituirea rețelei „ALERTA!”, creată în 2007 de grupări din Italia, Germania și Spania pentru agregarea grupărilor antirasiste.

Comportamentele suporterilor pe stadion seamnănă cu niște ritualuri, ele comentează și simbolizează situațiile de joc. Aceste sunt comparate uneori cu ritualuri religioase, apartenența la scena ultra fiind asemuită deseori cu o religie de substituție.

În afara susținerii echipei, este vorba și despre prezentarea propriei imagini. Suporterii ultras dau grupului din care fac parte o identitate, o înfățișare comună care suscită o identitate de grup. Numele sunt alese în așa fel încât să atragă atenția și să exprime identitatea și duritatea grupului.

Ultrașii se consideră o contragreutate critică la disfuncționalitățile sportului, declanșând boicoturi sau manifestații împotriva interdicțiilor pe stadion, a prestațiilor mediocre ale jucătorilor sau antrenorilor sau contra măsurilor intervenționiste.

Un lucru pe care majoritatea persoanelor exterioare mișcării ultra îl ignoră este faptul că, deseori, aceste grupări se implică în viața socială. Aceștia se implică în sprijinul comunității, făcând donații pentru cauze caritabile, empatia lor fiind pe măsura aroganței pe care o afișează uneori. Polițiile și jandarmeriile europene dau mereu ca exemplu pericolul pirotehnic, dar folosirea efectelor pirotehnice nu are scopul de a exprima violență sau de a reprezenta o amenințare la adresa celorlalți spectatori, ci au un rol stilistic în cultura ultras, similar cu cel al coregrafiilor sau scandărilor.

Ultrașii nu au o orientare politică clar definită, iar cele mai multe grupări se declară neutre în ceea ce privește politica, cu argumentul că politica nu are ce să caute pe stadion. Rareori grupurile ultra se ocupă de politică, deși uneori se mai întâmplă. Cu toate că păstrează distanța față de partide politice și față de ideologii, ultrașii se implică atunci când politica vizează suporterii sau fotbalul, cu atât mai mult cu cât se opun exploatării comerciale și represiunii, revendicări esențialmente politice.

La noi s-a votat cu entuziasm o lege ”occidentală” pentru prevenirea violențelor pe stadioane. Aproape în unanimitate, ceea ce nu arată prea multă reflecție, ci mai mult un comportanment de turmă. Ba, nu, exagerez, a fost și un vot împotrivă, dintre cei 239 de deputaţi care au votat iniţiativa, doar unul a fost împotrivă: deputatul PDL Daniel Bărbulescu. Contactat de Gazeta Sporturilor, acesta a avut o explicaţie dezarmantă pentru votul său: “Sincer să fiu, am apăsat din greşeală! Voiam să votez pentru. Sunt microbist, dar am votat greşit”. Fără cuvinte!

Ultrașii acuză forțele de ordine că folosesc forță excesivă în interacțiunile cu ei și că îi tratează cu condescendență și aroganță, nerespectându-le drepturile fundamentale și nefiind deschise la discuții. În unele țări se fac eforturi pentru înlăturarea atitudinii de tip „toleranță zero” din partea reprezentanților forțelor de ordine, utilizându-se mediatori pentru a restabili comunicarea dintre cele două tabere. Cu siguranță există prejudecăți din partea ambelor grupuri în ceea ce îl privește pe celălalt.

Grupările ultras nu sunt lipsite de autoreflecție sau de autoreglementare. Unii membri pot fi sancționați sau chiar excluși din grup în urma unei conduite nepotrivite, cu toate că aceste grupuri nu dispun de structuri profesionale care să permite excluderea oricărei persoane care are un comportament nepotrivit. Sancțiunile aplicate de grup nu pot garanta de fiecare dată lipsa unui suporter anume din tribune.

Sigur, ar fi nepotrivit să negăm violența unor grupuri de ultași, evident, ea nu poate fi aprobată, dar de multe ori violența lor este reactivă. Un lucru este cert, ultrașii nu sunt grupuri constituite în scopul violenței gratuite. Multe lucrări scrise de sociologi sau psihologi în ultima vreme arată că este vorba de un fenomen specific socializării tinerilor, de o formă de organizare și de un rit de trecere care merită respectul pentru lucrurile bune și dezaprobarea pentru violență.

Dar, în primul rând, merită să ne uităm cu atenție la ei, să încercăm să înțelegem fenomenul și să-i ascultăm pe iubitorii aceștia înfocați ai fotbalului. Să-i recunoaștem ca pe semeni ai noștri care au dreptul la diferență, la expresie și la cuvânt. Trebuie sprijiniți să se exprime și să scape singuri de violență. Au și ei dreptul la asociere și la prezumția de nevinovăție si măcar atâta cultură din partea noastră încât să nu-i confundăm cu huliganii anilor 80. Fenomenul acela este de mult depășit și doar incultura noastră și dorința de a vedea lucrurile în alb și negru ne duce în situația de a privi lucrurile cu nuanțe.

PERCEPȚIA IMPLICĂRII SUPORTERILOR DE FOTBAL ÎN DEMONSTRAȚIILE DIN IANUARIE 2012

Am studiat într-un sondaj recent cum a evoluat ”vinovăția” galeriilor pentru violențele de la manifestațiile politice. E adevarat, manipularea a reușit, cel puțin în parte.

 Efectul magic al cuvintelor

Suporterii sunt destul de bine priviți, chiar dacă este greu de înțeles de ce vreo 40% dintre români nu prea îi agreează pe cei care au o pasiune pentru fotbal.

Deja galeriile echipelor pierd foarte mult în percepția publică, deși un meci de fotbal fără galerie este ca o nuntă fără lăutari.

În cazul ultrașilor, avem o adevărată stigmatizare. Totul vine de la faptul că suporterii sunt catalogați în primul rînd prin violență.

Evaluarea următoarelor afirmații arată ce influență puternică au avut violențele din Piața Universității asupra percepției publice a suporterilor.

Oamenii recunosc că violența de pe stadioane a galeriilor nu este un fenomen prea frecvent care să-i sperie.

Ultrașilor nu li se recunoaște dreptul de a se implica în societate și în politică.

Știrea cu implicarea ultrașilor în manifestații a avut o penetrare uriașă.

Explicația privind declanșarea violențelor de către ultrași a prins foarte bine, 61% cred că altfel pacea și armonia ar fi domnit peste manifestația de la Piața Universității.

Totuși, subiecții sondajului cred că are și violența rolul ei. Aici pare pozitiv rolul violenței.

În ”competiția” violenței, manifestanții câștigă majoritatea în fața jandarmilor.

Până la urmă, oamenii recunosc că nu doar ultrașii au fost violenți.

Românii cred că suporterii au fost manipulați, deci teoria conspirației a funcționat perfect.

La un calcul mai atent, vedem că sunt împărțite părerile privind manipulatorii din spatele suporterilor, adică și puterea, și opoziția sunt menționate.

Răspunsul la această întrebare explică mai bine de ce a prins atât de bine ideea vinovăției suporterilor pentru violențele din timpul demonstrațiilor.

Un asemenea spectacol politic este clar că produce tot felul de victime colaterale. Ultrașii aveau antecedente, după unele incidente de anul trecut, astfel că erau o pradă ușoară pentru angrenajele de imagine și management al percepțiilor colective de la televiziuni, partide sau alte instituții.

Epilog

Mâine, 24 ianuarie, 2000 de ultrași au anunțat că vin la București ca să-și apere onoarea. Vor să arate că sunt altceva decât animale, brute sau sălbatici. Mi-s dragi cei care trăiesc viața fără delegație și fac chiar și tâmpeniile la timpul lor. Mi-s dragi cei care cred că nu trebuie să lase să treacă viața pe lângă ei ca un uriaș camion cu reclame la vacanțe exotice. Sunt alături de cei care cred că bărbăția și solidaritatea sunt valori care definesc cel puțin o formă de umanitate. Nu suport prefăcătoria și lipsa de implicare, nu-i suport pe cei care așteaptă să primească totul de la viață prin comis voiajor. Nu suport să-i văd pe unii care așteaptă ca alții să facă toate sacrificiile, iar ei să vină doar la final, când se împarte prada.

Mă enervează cei care nu iubesc nimic pe lumea asta decât cuvântul EU si se închină doar la arginți. Nu-i suport pe cei care nu au nebunia de a iubi peste măsură, chiar știind că totul se plătește pe lumea asta.

Suporterii echipelor de fotbal au vârsta medie a fiicei mele, deci îi aștept să se întoarcă acasă cu bine, cu bucuria și îngrijorarea tatălui căruia fiul i-a plecat în depărtări ca să se descopere pe sine, ca să scape de regulile care-l opresc din creștere. Ei sunt tineri și nici nu știu încă de câte ticăloșii este capabilă lumea cu care luptă. Sper să știe să scape de capcane, sper să înțeleagă că lumea lor este mult mai pură decât cea a politicii. Chiar dacă uneori sunt violenți, ei sunt copiii noștri și nu putem să rămânem la singura reacție de a-i asmuți pe jandarmi împotriva lor. Le datorăm măcar respectul pentru că sparg tăcerea apăsătoare pe care ar merita-o fotbalul nostru, merită iubirea noastră pentrucă, inarmați cu tobele, fularele și petardele lor, dau sens unor întreceri care de multe ori sunt simple forme de negoț sau simulări jalnice.

Sper să înțeleagă că atunci când scăpăm de instinctul violenței suntem cu adevărat puternici.

Sper din tot sufletul să reușescă să arate că nu sunt ei inamicul public numărul unu într-un timp lepros în care se murdăreste tot ce poate fi murdărit doar ca să se abată atenția de la adevăratele pericole.

Nu trageți în suporteri! Măcar ei iubesc ceva cu ardoare și le pasă!

Cluj Napoca , 23 ianuarie 2012