O întâlnire la Praga

 

(Despre chipul trist al libertăţii)

 

Praga rămâne pentru mine locul miraculos în care am descoperit un lucru fundamental despre noi, românii. Mi-am adus aminte de acest episod citind textele Hertei Müller care, la 32 de ani, s-a întâlnit cu o lume liberă, mai liberă ar spune ea, şi cred că are mare dreptate. Aveam 32 de ani când ajunsesem împreună cu un grup de prieteni, jurnalişti şi studenţi, eu asistent universitar, cu o bursă de vreo zece zile la o universitate din Praga. Eram încântat de vizita la Praga şi, alături de prietenul meu, studentul, asistentul meu de mai târziu, am umblat zile întregi pe jos.

Ne uitam la istoria fostului Imperiu Austro-Ungar împietrită în arhitectura bine protejată şi simţeam un respect deosebit faţă de această lume. Seara discutam cu toţii despre minunile acestei lumi calme, despre mentalitatea cehilor care nu erau deloc nici emoţionaţi şi nici îngrijoraţi de invazia străinilor; mereu zâmbitori, niciodată iscoditori sau stresaţi, cum am cunoscut mai târziu elveţieni sau austrieci, care atunci când se uită la tine duc instinctiv mâna la buzunarul cu portofelul. Oraşul era supraglomerat pentru că, am senzaţia, occidentalii tocmai descoperiseră Estul, iar Praga era o destinaţie turistică de cea mai mare anvergură.

Ne pierdeam în fiecare seară prin furnicarul de turişti şi gustam luminile şi culorile. Au fost primele lucruri care m-au lovit din punct de vedere vizual, mai mult decât acoperişurile poleite cu aur. Oraşul nu era ca o galerie întunecată de mină, cum erau, în anii 90, oraşele noastre din România. Lumina murdară, gălbejită, de la noi, exista doar acolo unde se dorea ca semiîntunericul să dea o patină medievală. Trăiam cu sentimente amestecate, iar seara, la o bere, discutam despre Orient şi Occident. Căutam inautenticul în această viaţă ordonată a praghezilor pentru a lăsa loc să valorizăm ceea ce am trăit noi în România. Viaţa găseşte resurse pentru a supravieţui întreagă, ne spuneam. Vedeţi firul de iarbă care creşte într-o crăpătură de asfalt, câteodată este mai viguros, pentru că lui îi este mai greu, şi noi, în toată lipsa de libertate, am putut să gândim liber, chiar dacă nu puteam spune asta public. Ne adunam în grupuri mici şi acolo scriam versuri. Colegul meu de bancă, poetul Ovidiu Nimigean, cel mai talentat dintre noi, ne recita poezii în care îi transmitea cititorului „Ce ai spune tu, cititorule, dacă ţi-aş spune că suntem băgaţi în rahat până la gât … îţi duci degetul la buze şi îmi faci semn să tac? Iaca, tac. Şi ţie ţi-e greu să asculţi şi mie nu mi-e uşor să trăiesc”. 

Suferinţa ne-a înnobilat, spunea studentul de la fizică din ultimul an, devenit acum mare jurnalist la Bucureşti. Uite la occidentalii ăştia, dacă se ia curentul, fac atac de panică, nu sunt în stare să-şi pună un bec, sunt ipohondri şi crescuţi artificial, ca nişte pâini necoapte cu feţe bucălat-zâmbitoare. Sunt graşi şi nu ştiu mare lucru despre viaţă. Nu cred, mai spunea prietena noastră, jurnalista, că au citit Cehov sau Dostoievski, Tolstoi, nu o să aibă răbdare să se uite la Călăuza lui Tarkovski şi nici la Andrei Rubliov. Fiinţa care este îndiguită afară se revarsă înlăuntru, omul se spiritualizează, vede mai bine în întuneric, îşi măreşte gama sentimentelor şi emoţiilor, trăieşte mai multe experienţe, chiar emoţii negative şi suferinţe şi este o personalitate mai complexă. Nopţi întregi ne minţeam unii pe alţii, căutam explicaţii facile pentru handicapul nostru istoric. Lumea nu este doar stomac, credeam atunci, spiritual se înalţă fiinţa peste fundaţia ei de lut. Ne minţeam pe noi înşine, pentru că în faţa castelelor din Praga, a normalităţii sclipitoare care ne invada ochiul ca şi cum ar fi o mare ritualizare a unui normal-spectacular, noi nu ne prezentam doar cu trupurile costelive şi o poftă de viaţă, un fel de hămesire de a trăi, dar fără resurse, fără plan concret, doar ca dorinţă nevrotică. Credeam, până în 1989, că ajunge să plece dictatorul şi totul va redeveni verde şi frumos, că libertatea poate înflori de peste tot.

Trecuseră doar vreo doi ani întregi de atunci şi noi ne revoltam că un fost torţionar comunist, devenit acum mare analist, spusese că avem nevoie de 20 de ani să ne revenim din prostie. Încă mai aşteptam să se schimbe lucrurile imediat, chiar dacă vedeam că lumea noastră alunecă înapoi, iar foştii comunişti câştigaseră războiul pentru continuitate, nu ne dădeam seama atunci că aceasta se întâmpla doar din cauza reactivării fricilor noastre, că revenirea comuniştilor o făceam noi, fiindu-ne frică de o lume nouă, pe care nu o cunoşteam decât în culorile prin care o pictau cei care doreau să ne ţină în lanţuri.

Cei care vizitam Praga eram un grup construit ad-hoc de către o prietenă jurnalistă de la Radio Cluj şi doar o parte dintre noi ne cunoşteam mai bine. Dar, dincolo de faptul că ne-am împrietenit în acea călătorie iniţiatică, i-aş spune acum, toată acea perioadă era marcată de polemici şi competiţii între noi. Orice temă de discuţie era un teatru de război. Fiecare dorea să învingă, punctul lui de vedere să fie ultimul cuvânt. Câteodată, seara, mă uitam cu detaşare, la competiţia absurdă dintre noi, încercând să fiu arbitru sau doar spectator. Mă întrebam la ce foloseşte această bătălie, pentru Eul nostru interior ce funcţie o fi având? Ne împărţeam în grupuri şi polemizam până dimineaţa, cu furie, uneori cu ură. Fiecare voiam să ne impunem punctul de vedere, iar celălalt să rămână pe jos, însângerat. Eventual, în viitor, să tacă, să nu mai aibă drept la cuvânt şi nici la gândirea proprie. Uitându-mă la vigoarea conflictelor noastre pe teme secundare, de fapt, pe orice temă, mi-am adus aminte că îl auzisem odată pe Václav Havel la Europa Liberă spunând că se opune oricărei tendinţe de a-l înlocui pe Eu cu Noi. Nu-mi venea să cred că, deşi tineri, eram atât de înverşunaţi în a distruge Eul şi a construi fiara colectivă, consensul obligatoriu. Era o formă oarecum dictatorială de a înlocui un Eu cu o ficţiune, unanimitatea pentru o idee. Am interpretat-o ca fiind o frică de a accepta libertatea celuilalt, reducerea individualităţilor la o formulă care, evident, este formula noastră. Încă de atunci mi-am notat într-unul dintre carneţelele de care nu mă despart niciodată că s-ar putea ca dictatura să facă din fiecare dintre supravieţuitori nişte dictatori mai mici, dar mai feroce. Poate că nu putem gândi decât prin imitaţie, scriam atunci, iar modelul dictatorului să fie confundat cu drumul spre libertate, deoarece omul cel mai liber, credeam atunci, este torţionarul din vârf. Fără să ne dăm seama, poate eram atraşi la acel om de faptul că avea monopolul violenţei legitime, totale, neîngrădite. Mai târziu am învăţat un cuvânt care nu era prezent în vocabularul nostru de atunci: intoleranţa. Eram intoleranţi şi nu bănuiam asta despre noi. Dictatura intrase fără să ştim în capul nostru, fără să ne dăm seama, şi eram afectaţi. Una dintre cele mai perverse politici realizate atunci fusese izolarea individului faţă de cei apropiaţi. Bancurile răspândite atunci spuneau că dintre trei oameni care discută doi sunt şoptitori la Securitate şi asta a făcut să crească iarbă pe cărările dintre oameni, cum inspirat spunea Părintele Bartolomeu Anania.

Dar Praga îmi va rămâne în minte pentru toată viaţa, mai ales pentru ultima seară petrecută aici, o seară în care ne adunaserăm cu toţii să mergem la o bere, pentru a ne lua rămas-bun de la oraş. Cred că era o seară de weekend, iar pe Podul Carol era plin de turişti. Artiştii vindeau gravuri sau picturi, zeci de muzicieni tineri sau bătrâni cântau, iar în faţa lor, pălăriile sau cutiile de instrumente aşteptau mărunţişul turiştilor pentru a completa încheierea zilei la o masă de bere. Nouă ne-a atras atenţia un american care cânta la o chitară şi zeci de tineri aplaudau aşezaţi pe jos, în jurul lui. Mult după aceea, rememorând, mi-am dat seama că poate nici nu era american, l-am crezut noi american pentru că era atât de nonşalant şi de liber şi cânta cu o pălărie de cowboy pe cap. Cânta şi tinerii erau în delir, aplaudau, fredonau alături de el, îi suflau versuri când uita. Atunci când am ajuns noi, el cânta Knockin' on Heaven's Door, piesă pe-atunci proaspăt relansată de băieţii de la Guns 'N' Roses. Tot mai mulţi oameni se adăugau mulţimii şi intrau în vibraţie cu ceilalţi, dansau, aruncau mâinile pe sus, trăiau o stare de extaz. Văzusem Cenaclul Flacăra în România, dar aici era altceva. Nimic nu era regizat, totul era ca o explozie firească a vieţii. „Mama put my guns in the ground / I can't shoot them anymore / That cold black cloud is comin' down / Feels like I'm knockin' on heaven's door”. Multe nopţi după acel moment am visat că omul care cânta acolo era chiar Axl Rose şi eu eram încântat că participasem la acel moment magic, regretând că nu am ştiut încă de atunci, să-l trăiesc mai intens. Da, aici era problema, am fost şocat să văd că niciunul dintre zecile sau sutele de oameni nu-şi cenzura bucuria. M-am uitat atunci la feţele noastre, noi aveam feţele împietrite. Unii dintre noi zâmbeau uşor, pe mine m-am surprins lăcrimând cu jenă, dar cu faţa întoarsă spre un stâlp de iluminare. Am conştientizat atunci că ceva nu e în ordine cu noi, că nu suntem ca toţi ceilalţi. Noi eram singurii care ne bucuram mocnit, care nu aveam bucuria pe faţă. Nu puteam intra în atmosferă, ceilalţi, fără să se cunoască unii între ei, se luau de mâini şi se îmbrăţişau, noi stăteam la margine şi ne feream când cineva venea spre noi. Parcă ne era frică de comuniune, parcă aveam coşul pieptului prea mic şi nu puteam respira aerul libertăţii. Ne uitam unii la alţii şi am avut sentimentul că pentru prima dată am înţeles, pentru prima dată eram de acord cu toţi. Dar nu am vorbit despre asta, nici nu am mai polemizat furibund în acea seară. Mult mai târziu cred am vorbit despre asta cu unii dintre participanţii cu care am rămas prieten până azi. Dincolo de toate teoriile de până atunci, pe care le puneam în discuţiile cu alţii sau cu noi înşine, am înţeles atunci, la Praga, un lucru pe care am avut curajul să-l pun în cuvinte mult mai târziu: comunismul ne furase o parte din viaţă. O parte pe care nu o vom mai putea recupera niciodată, indiferent cu câtă libertate ne vom îndopa pe urmă, indiferent cât de mult vom crede că noi sau lumea se va schimba.

La Praga, în acea seară, pe Podul Carol, nu voi uita niciodată, am văzut chipul trist al libertăţii. De ce trist, o să mă întrebaţi? Pentru că ochiul meu avea „privirea străină” de care vorbeşte scriitoarea germană de origine română Herta Müller, el era cel care nu înţelegea, care nu putea concepe. Ochiul nostru, al românilor prezenţi acolo, putea să constate doar o lipsă, doar un gol interior, nicidecum nu putea să simtă bucuria libertăţii, aşa cum o simţeau ceilalţi.

Acel gol îl avem şi astăzi. Nu reuşim să înţelegem că libertatea nu vine ca un premiu de undeva de sus şi nici nu este asigurată pentru totdeauna de sacrificiul unor oameni care au murit pentru ca să fie liberi copiii lor, cum au scris la Revoluţie pe pancartele lor improvizate. Libertatea se construieşte, înăuntrul şi în afara noastră, în societate. Când înţelegi dreptul celuilalt de a fi diferit şi poţi să-i asculţi argumentele, este primul pas. Când nu participi la linşajul colectiv pe care îl face media sau unele instituţii când se dezlănţuie împotriva unor oameni înainte de a fi judecaţi, atunci începi să înţelegi libertatea şi să te bucuri de ea. Când poţi să împarţi câştigul vremelnic de la vot cu cei care au pierdut sau te interesează şi cei care au pierdut competiţia socială, atunci începi să construieşti libertatea pe ruinele unui dezastru care a construit statui pentru turmă doar pentru a o putea controla şi a o ţine în ţarcuri din ce în ce mai strâmte.

Azi, la aproape 25 de ani de la seara de pe Podul Carol, suntem încă departe de a fi liberi. Unii sunt chiar mai săraci decât atunci, pentru că lor le-a dispărut şi visul libertăţii. Poate că alţii au şi uitat de el, iar acum se bucură că sunt liberi să urască pe cine vor şi să se defuleze cu sălbăticie pe reţelele de socializare. Ne bucurăm pentru că se defilează cu cătuşe la televizor şi credem că vom prinde în curând zorii libertăţii.

P.S. Ultima seară la Praga la care fac referire în acest text a fost seara în care cehii şi slovacii au hotărât, în mod amiabil, să îşi facă fiecare ţara lui. Fără dramatism, fără scandal, fiecare cu proiectul lui de recâştigare a unei libertăţi mai mari. Astăzi, ambasadorii celor două ţări sunt prieteni şi lucrează împreună, refăcând podurile dintre ei şi pe cele cu vecinii

Când artiștii ies în stradă

După Revoluție, am ţinut mai mult timp o rubrică în presa scrisă pe care am numit-o atunci Strada sociologilor. Publicam articole de critică socială, ca un fel de revanşă a sociologiei pentru deceniile de comunism în care aceasta a fost o profesie interzisă. Îi propuneam cititorului această denumire pentru că, înainte de 1989, puterea politică i-a interzis accesul pe ea şi nici nu cred că puterile prezente sau viitoare îi  vor lăsa  pe oameni să plimbe liberi pe trotuarele ei.  Am ales atunci metafora străzii deoarece împărtăşeam ideea că strada este locul unde curge viaţa socială, unde ne exersăm intersubiectivitatea şi ne profilăm identitar prin confruntare şi oglindire. Scriam atunci, poate cu o uşoară naivitate, ”Strada este locul simbolic în care ne prezentăm sinele falsificat pentru a corespunde unor imagini pe care le credem a fi dezirabile sau profitabile. Este locul în care minţim frumos pentru a semăna cu ceilalţi pentru a afişa semnele apartenenţei comune la civilizaţia modernă sau la culturi privilegiate. Ori simulăm pentru a ne distinge de ei, pentru a scăpa de obsesia numărului şi a atributelor uniformizatoare, pentru a corespunde cât mai bine imaginii de domni sau intelectuali”.[1]

Cred că strada nu mai este nici ce a fost şi nici ceea ce am crezut eu că va deveni, pe parcursul construcţiei unei societăţi deschise. Da, putea deveni loc al întâlnirilor miraculoase unde societatea se confruntă şi dezbate, pune de proteste sau susţine cauze sociale. Dar puţine lucruri s-au întâmplat dintre cele pe care le aşteptam din partea spectacolului străzii.

Strada nu mai este niciun loc unde ne prezentăm Sinele (falsificat  sau nu) în viaţa cotidiană. Marele Erving Goffman rămâne interesant, dar trebuie mult adaptat cred, pentru recitirea lui în lumea noastră cu întreaga şcoală a dramaturgiei sociale, deoarece întâlnirile virtuale au înlocuit expunerea face to face din societate. Nu ştiu cum vor mai funcţiona în viitor maximele interacţionalismului simbolic.

Dacă le-aş spune tinerilor mei doctoranzi (mulţi abordând temele societăţii virtuale) că, prin interacţiune, individul îşi pierde autonomia reprezentării şi intră în sfera de influenţă a publicului, cum scrie Gofmann, cred că ar zambi înţelegători cu un profesor care a rămas un pic în urmă cu vremurile. Riturile interacţiunii face-to-face s-au transformat în condiţiile unei întâlniri virtuale unde fiecare stăpâneşte, sau cel puţin asta crede, situaţia, îşi poate falsifica profilul prin găsirea nickname-ului sau fotografiei, nu are nevoie de strategii complicate pentru a face managementul impresiei. Pe Facebook nu mai avem aceleaşi mecanisme de recunoaştere mutuală, iar strada ar trebui probabil studiată deja cu alte concepte deoarece a rămas, ca să nu îl părăsesc pe Goffman, în cel mai bun caz un loc al întâlnirilor non-focalizate unde co-prezenţa este vagă sau chiar nulă.

În fond, poate că astazi, prin interacţiunea pe reţelele de socializare, marele antropolog american este confirmat în cel mai mare grad deoarece spunea, criticat fiind pentru asta, că actorul social trăieşte într-o lume socială unde este mereu ameninţat cu ofensa şi stigmatul. Acum, sindromul anonimatului a creat deja o lume virtuală a stigmatizării şi violenţei. Cu toate astea, reciprocitatea nu mai este atât de necesară pentru fluiditatea interacţiunii, astăzi butonul de blocare a celuilalt este la îndemâna fiecăruia şi este des activat, fără a face concesii pentru recunoaşterea reciprocă.

A apărut parcă o revigorare a protestelor de stradă în ultimii ani, în Romania. Dar încă nu cred că strada este în stare să schimbe lumea şi să aducă noul şi schimbarea. După Colectiv, mulţi au argumentat că nu ieşirea în strada a dat jos un guvern, ci vibe-ul de pe Faceboook. Cei care au plecat prin demisie atunci şi-au exprimat regretul apoi şi au fost dezamăgiţi de propria spaimă, cea care i-a facut să plece de bunăvoie. Păi, spunea un fost premier, au fost doar câteva mii în stradă, noi oare de ce am plecat? Mulţi sociologi consideră că în viitor nu în stradă se vor desfăşura revoluţiile. Puterea se fragmentează tot mai mult, se delocalizează, doar simbolic unii se mai îndreaptă spre Parlament sau spre guvern ca să protesteze. În noile configuraţii geopolitice tot mai mulţ activişti sau cetăţeni vorbesc despre pilotarea ţărilor din mari centre de putere care globalizează tendinţele economice şi suprimă forme de libertăţi sau privilegii locale.

Înainte de 1989, pe vremea comuniştilor, cu toata dictatura, oamenii îşi luau strada înapoi, chiar dacă nu era simplu de luptat cu dictatura. Chiar dacă oficialii dădeau nume ideologice străzilor sau locurilor publice, oamenii le dublau cu numele lor şi doar acestea funcţionau şi circulau ca şi denumiri consfințite. În oraşele noastre peste tot erau restaurante cu nume de tipul: La căţeaua leşinată, La Ţâţoasa, La trei păduchi, La varice. În oraşul în care învăţam, localul din apropierea sediului Securităţii se numea La securistul grăbit, chiar dacă pe firmă scria mare de tot: restaurant Expres. Într-un oraş unde aveam prieteni s-a montat o statuie ecvestră, frumoasă, dar cu un cal dotat cu mădular falnic. Atunci lumea a numit piaţa şi localul din acea zonă: La p--a calului. Autorităţile, neinspirate, au încercat să reducă dimensiunea organului, dar asta nu a făcut decât să întărească denumirea pe care oamenii au dat-o.

Dar strada era în perioada comunistă un loc al vânătorii continue de bunuri. Oamenii ieşeau în oraş înarmaţi cu plase şi pungi uşor de pliat prin buzunare sau cu genţi mai mici în speranta că vor gasi ceva la vreun magazin, în speranţa că „se va băga ceva”. Unii spuneau oarecum conspiurativ că merg la un PPC, adică la Poate pică ceva. Când se aducea marfa, toata lumea se punea la coadă şi, uneori, fără a mai întreba ce anume se dădea. Uneori bietele femei pensionare aflau că stau la coada la bocanci pentru bărbaţi sau pentru cărţi sau alte lucruri de care nu aveau nicio nevoie.

În decembrie 1989, mulţi au ieşit în stradă la Revoluţie, deşi patrula armata cu tancuri, pentru că, într-un fel, simţeau că strada era a lor. Dar nu armata şi tancurile au reuşit să-i goneasca pe oameni din stradă. Strada s-a golit după 1989, nu mai este a oamenilor, este a pietonilor. Pietonii sunt nişte indivizi care aleargă grăbiţi, vorbind la telefoane mobile, spre locul de muncă sau spre casă. A merge pe stradă este un alt mod de a fi singur, dacă nu cumva eşti turistul care caută imaginile unui oraş străin. Pietonul se întâlneşte cu alţii, dar în majoritatea lor ei nu se uită unii la alţii, nu au nevoie să se recunoască, vreau doar să evite tamponările. Celălalt este doar un element de mobilier urban.

Cei mai mulţ sunt prezenţi prin oraş cei cu autoturisme, deci strada nu mai este un loc unde să fie posibilă întâlnirea, recunoaşterea reciprocă sau ridicarea pălăriei în semn de salut la trecerea celuilalt. Marile suprafeţe comerciale, mallurile, sunt oraşe în sine, de multe ori făcute în câmp, cu străzi şi trasee gândite de cei care se ocupă de marketing. Mallurile din oraşe precum Cluj sau Timişoara şi partial Bucureşti, au golit centrele oraşelor de magazine şi de cumpărători care viermuiau pe tot locul. Magazinele sunt tot mai puţine, iar gentrificarea, indiferent care sunt agenţii ei, nu favorizează socializarea în spaţiile publice oferite de strada sau de pieţe. În noile cartiere, zonele de agrement şi întâlnire socială sunt gândite în interiorul marilor complexe de locuire, ca şi cluburile private sau magazinele aduse special pentru locuitorii acestor cartiere rezidenţiale. Un fenomen care i-a alungat pe oameni din oraşe a fost cel al mutării producţiei industriale spre zona periferiei de unde oamenii ajung direct în carterele dormitor, fără a mai ~locui~ zilnic străzile oraşelor. Şi instituţiile publice au fost despresurate de mulţimi revendicative, de greve sau de adunări sindicaliste care delegitimau puterea. Oamenii îşi varsă acum indignarea pe reţelele de socializare, sau pleacă spre Occident. Poate că semnele identităţii comune se mai păstrează prin centrele vechi ale oraşelor, dar strada ca loc al întâlnirii socializante nu prea mai este. Au dispărut frumoşii nebuni ai străzii, asistenţa socială adună grijulie orice dezmoştenit al sorţii care ar vrea să devină personaj. Era, la Bistriţa, în anii comunismului, Bălălău, despre care se spunea că fusese ofiţer, iar, la Cluj, era marele Lulu, cel care era scris de oameni pe multe buletine de vot când candida Ceauşescu.

În marile malluri magazinele sunt aranjate pe adevărate străzi cu nume, care canalizează oamenii spre ambuscade comerciale, prin reclame, mirosuri sau oglinzi. Tot mai multe oraşe inventează telegondole pentru că se circulă tot mai greu şi tot mai multe tunele în subteran care îi ajută pe oameni să acceseze diferite locuri cu maşinile pe sub pământ. Strada a devenit o piaţă sau un loc al vânzărilor de toate felurile. Panourile mari publicitare te îndeamnă să-ţi schimbi modul de viaţă şi nimeni nu se aşteaptă să te produci acolo ca un om. Marketerii îţi calculează viteza de deplasare sau viteza cu care treci cu maşina pentru ca să poată monta texte şi imagini mai lizibile în mişcare.

Homo publicus a fost alungat din stradă de homo aeconomicus şi transformat în homo virtualis. Orasele nu mai au străzi în sensul adevărat al cuvântului. Azi unii le numesc artere de circulaţie pentru că oraşul trăieşte un alt ritm, chiar este cel care dă un alt ritm vieţii. În jungla urbană, oamenii au fost alungaţi din stradă, în beneficiul pietonilor şi consumatorilor. Sunt oameni care nu se cunosc şi deci se ignoră reciproc. Majoritatea nici nu se mai văd unii pe alţii. Noul război cu terorismul s-ar putea să-i îndeparteze şi mai tare. Acum artiştii caută să redea sufletul oraşului parcă ieşind tot mai des cu mesajele lor. Se adaugă tinerilor care, în ultimele decenii, au inceput să pună mesaje enigmatice, numai de generaţia lor lizibile, în spaţiile albe, rămase goale. Artiştii, închişi în galerii şi simeze tot mai strâmte şi tot mai puţine, ies în stradă cu pensula şi cu uneltele lor. Ei înfrumuseţează oraşul, caută să-i redea sufletul şi înfăţişarea umană. Acolo unde domină betonul, sticla sau oţelul, artiştii vin să pună o mică bucăţică de frumuseţe şi un mugur de gând. Ca un memento al unei lumi în care strada era un loc al comuniunii şi comunicării.

Lăsaţi artiştii să îmblânzească oraşul!

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 31, august 2016.

---

[1] Vasile S.Dancu, Ţara telespectatorilor fericiţi. Contraideologii, Ed. Dacia, 2000, p. 5 – 9

Republica ideilor singure

La începutul studiilor mele de filosofie m-a fascinat lumea ideilor din teoria platoniciană. Acolo ideile sunt un principiu de existenţă, dar şi unul de cunoaştere: deasupra noastră există o lume perfectă, eternă, organizată piramidal, iar deasupra tuturor se află Binele, Adevărul şi Frumosul, iar cel mai jos se află ideile vulgare. Cum să nu te fascineze Platon la 20 de ani când, chiar și fără multe noţiuni de metafizică, poţi observa experienţial că existenţa noastră este doar un reflex palid al lumii adevărate, o copie, întruparea imperfectă a unei idei, o lume a cărei imagine tremură neclară pe peretele peşterii în care suntem prizonieri. Cum să nu adormi liniştit când Platon tocmai ţi-a spus că sufletul nostru aparţine lumii ideilor şi că el tinde mereu a se întoarce acolo, fiind condamnat să ne însoţească doar pentru o existenţă trecătoare?

M-am despărtit de naivitatea lui Platon când l-am descoperit pe Karl Popper (1) și Lumea a treia, propovăduită de el ca lume a ideilor. Marele epistemolog (2) gândea trei straturi ale existenţei, organizate sub forma a trei lumi: W1 - lumea obiectelor, W2 - lumea stărilor psihice şi W3 - lumea ideilor, a conţinuturilor obiective de gândire. În lumea a treia drept de cetăţenie au ideile, teoriile, conceptele, creaţiile artistice, valorile, lumea aceasta este eternă, autonomă şi independentă faţă de celelalte lumi, iar realitatea ei este argumentată prin faptul că poate acţiona asupra celorlalte lumi, ceea ce invers nu este posibil.   

Mi-a plăcut mult această teorie, chiar dacă era abundent criticată în filosofia acelor vremi, mai ales pentru că vorbea despre forţa lumii ideilor de a se regenera, de a se reproduce şi a duce mai departe existenţa. În căminul UBB (3) de la „Avram Iancu”, apropiat de Cimitirul Central, am pierdut multe nopţi discutând despre autogenerarea obiectelor din lumea ideilor sau despre rolul mai mic sau mai mare al sistemului şi despre controlul asupra gânditorului: este controlat sau nu de sistem?

Au trecut anii peste mine și mi-am reamintit de Karl Popper când am citit un eseu seducător al lui Horia-Roman Patapievici (4), republicat apoi într-o lucrare independentă, în care, întrebându-se asupra lipsei de ecou a filosofiei lui Mihai Şora, conchide că noi, românii, suntem apăsaţi de un fel de hegemonie a culturii generale, care exclude o piaţă a ideilor mai specializate, toate acestea conducând la o ecranare a comunicării dintre noi, blocaj care împiedică formularea unui bine comun, determinând deci inexistenţa unei realităţi comune construite. Am fost mâhnit și eu de mai multe ori de inexistenţa unei dezbateri de idei, a polemicii la obiect, constatasem lipsa unei instituţii a dialogului specializat şi a admiraţiei, dar nu avusesem niciodată curajul de a ajunge la argumentul ontologic al tânărului Patapievici - realitatea culturală nu există - sau la cel mai radical al lui Ioan Petru Culianu, reluat de Patapievici - cultura română contemporană nu există!

Am ţinut şi eu, în tinereţe, la o universitate, o conferinţă despre cultura noastră ca o cultură de ecou, cultură a influenţei mediate, cultură narcisist-egoistă, cultură a solipsismelor şi solilocului. Drept să spun, nu îmi mai aduc aminte argumentele de atunci, ştiu doar că unul mi-a rămas ca obsesie: societatea şi cultura noastră sunt înfricoşate să construiască o oglindă în care să se uite din când în când. Fuga de oglindă și formarea unei memorii colective coerente prin dialog, dezbatere şi sortarea argumentelor mă urmărește încă, ori de câte ori mă uit transversal peste studiile sociologice de măsurare a opiniei publice pe care le-am făcut de-a lungul timpului.

În volumul „O idee care ne suceşte minţile” (5) argumentul unei divizări a culturii europene, cu referire la memoria comunismului, este folosit pentru a explica existenţa unei cortine psihologice de fier, prin refuzul Vestului de a integra şi a înţelege memoria Estului.

Obiecţiile pot fi multe aici, dacă abordăm ideile prin metafora „pieţei”. Este vorba doar de o desincronizare între cerere şi ofertă, cele două nu se întâlnesc sau nu există una dintre ele? Să nu fie oferta bună, seducătoare? Nu cred asta, apar în fiecare an lucrări foarte bune în diferite domenii de activitate, în cel literar sau artistic. Atunci avem o problemă cu cererea, ea să fie de vină? Dar fiecare dintre noi facem parte din piaţă, chiar şi creatorii pot participa, nu doar cei care sunt doar consumatori. În piaţa ideilor, foarte puţini sunt doar consumatori pasivi, cei mai mulţi dintre consumatori au, de regulă, condiţii pentru a produce şi ei, pentru a da mai departe idei, a polemiza, critica sau a adula. De ce nu se întâmplă asta, de ce nu se naşte o efervescenţă care să valideze/invalideze idei, să creeze tendinţe, curente sau chiar şcoli de gândire?

Un prim răspuns am avut senzaţia că-l intuiesc recent, când am participat la deschiderea casei lui Nicolae Ceauşescu din cartierul bucureştean Primăverii. Am fost curios să văd feţele primilor 1.000 de vizitatori care s-au înscris, în doar câteva ore, pe internet. Au venit şi oameni foarte tineri şi oameni foarte în vârstă, ca două emisfere ale memoriei obiectivate a comunismului. Puţină pasiune se mai vedea în ochii şterși ai celor vârstnici, dar nu era nici respingere sau ură în privirea celorlalţi. Plana o linişte peste cei care stăteau la coadă, încât se auzeau mai tare ciorile care veneau să pună stăpânire pe cartier, dar mai ales o lipsă de dialog, un fel de evitare reciprocă. I-am întrebat pe tinerii care supravegheau exponatele din clădire dacă oamenii polemizau, dacă au auzit ceva semnificativ. Nimic. Totul se consuma în linişte, într-o izolare totală. Chiar soţii și soţiile comunicau mai mult prin gesturi, probabil cu semnificaţii îndelung exersate între ei. Cei care se apropiau de mine puneau întrebări cu voce joasă, pentru a nu fi auziţi de ceilalţi. Am plecat spre casă cu o mare tristeţe şi supărat pe mine pentru că, de peste 20 de ani, încercam să justific în toate formele că orice comunicare este și o formă de catharsis. Privit în acea seară, eșantionul de vizitatori părea o bucată de Românie însingurată, unde cărările dintre oameni au fost năpădite de buruieni, cum spunea Părintele Bartolomeu Anania într-una din cuvântările lui.

Oamenii au pierdut abilitatea de a comunica, de a se expune. Nu simt nevoia să se valideze, să caute a se confrunta cu ceilalţi. Funcţionează, probabil ca efect al comunismului, mai multe circuite de dialog cu caracter consensual, reţele de prietenii, cutii de rezonanţă. Sunt lumi paralele şi cercuri de adulatori restrânse, locuri în care se practică un narcisism şi un fel de clandestinitate autoasumată sau reflexă. Dacă am lua terminologia lui Pierre Bourdieu, nu avem un circuit veritabil, egalitar de consum al ideilor, ci un habitus care distanţează oamenii, reproducând un model de dominare specific comunismului sau societăţilor de clasă. Fugar aș nota că nici perioada interbelică nu a avut timp să aducă pe scena socială o clasă de mijloc, o mică burghezie capabilă să producă efervescenţa legăturii dintre o elită producătoare de idei şi una consumatoare, capabilă să reacţioneze pentru a crea o instituţionalizare a pieţei.

Habitusul ca sistem de dispoziţii durabile, cum susţine Bourdieu, sumarizează experienţele trecute și funcţionează ca matrice şi filtru de percepţii, evaluări, dispoziţii acţionale, ducând la reproducerea vechiului sistem. Inexistenţa unei clase de mijloc şi existenţa unei elite culturale care nu este obişnuită să comunice pe o piaţă extinsă, lucruri moştenite din comunism, toate acestea pot oferi o explicaţie, cel puţin pentru perioada tranziţiei noastre.

Lipsa dialogului cultural şi a pieţei ideilor se poate însă explica şi prin slaba instituţionalizare. În România, parcă teoria formelor fără fond, a împrumuturilor, se verifică cel mai bine atunci când studiem instituţiile. Instituţiile create la noi sunt de cele mai multe ori forme mimetice, rareori umplute cu sens. Ne place să copiem tot ce prindem, dar facem foarte puţine eforturi de continuitate. Entuziasmul începutului este urmat întotdeauna de uitare și letargie.

Pe de altă parte, o cultură a supunerii şi violenţei comuniste a creat reflexe de supunere, un habitus al izolării și protestului mut, care ne fac poate să nu fim capabili să girăm „conflictele” de idei. Orice dezbatere se personalizează excesiv, răspunsurile devin emoţionale, problemele unei posibile polemici se tratează ca „fapte de viaţă şi de moarte”. Ne este frică de micile crize pe care le presupune dialogul, de micile rupturi care sunt generate de trecerea de la unanimitate la segregare ideatică.

Să aibă oare vreun potenţial ideile toxice? Dar carieră ideile seducătoare? E greu de spus, aş crede mai degrabă că este aproape imposibil să plantezi o idee care să prindă rădăcini pe solul culturii noastre sau al spaţiului nostru civic sau să faci să crească şi să înflorească o idee nouă.

Întorcându-mă la liniştea vizitatorilor din reşedinţa familiei Ceauşescu şi la tăcerea lor mormântală, la muţenia şi izolarea lor, mă îndoiesc chiar de nostalgia după comunism pe care am măsurat-o, timp de peste 20 de ani, în sondajele pe care le-am proiectat. Acolo poate doar anonimatul sau tendinţa de a polemiza cu realitatea şi politica de azi creează o agregare de răspunsuri care pare a fi un punct de vedere sau o atitudine faţă de trecutul comunist. Ca să revin la distincţia pe care Andrei Pleșu o constata în lipsa de memorie culturală europeană cu referire la comunism, am senzaţia că românii sunt tentaţi să nu-și integreze solid nici propria lor memorie, atâta timp cât o ascund de ei înşişi, de semeni sau chiar de copiii lor. O zicere de pe vremea comunismului povestea despre un activist care îşi neagă propria atitudine cu o formula inspirată: „Am avut şi eu o idee, dar nu sunt de acord cu ea”.

Lăsate singure, ideile mor sau se îndepărtează de cel pe care l-au locuit, pierzându-se fără a mai putea să schimbe nimic din lumea noastră. România este locul unde ideile mor sau poate că România nu este o idee. Este, cred, mai degrabă o emoţie. 

Referinţe bibliografice

1. K.R. Popper, Logica cercetării, trad. rom. M. Flonta, Al. Surdu, E. Tivig, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981

2. Pentru cititorii tineri, epistemolog = cercetător al mecanismelor de cunoaştere

3. UBB – Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj Napoca

4. Patapievici, H.R., De ce nu avem o piaţă a ideilor?, Bucureşti, 2014 (ed. a 2 - a)

5. Pleşu, A., Liiceanu, G., Patavievici, H.R., O idee care ne suceşte minţile, Bucureşti, Humanitas, 2014

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 26, martie 2016.

Generația înfrântă a României

Am început să scriu despre generația X cu gândul la o sintagmă mai veche, din cultură, generația pierdută. ”Generația pierdută” este, în istoria culturii, eticheta pentru generația unor scriitori americani (Hemingway, Cummings, Fitzgerald, Dos Passos) care, după primul război mondial, observau că o serie de valori în care credeau, nu mai erau valabile, societatea schimbându-se radical. În acele timpuri capitalismul sălbatic își începea marșul triumfal: inegalitățile creșteau de la o zi la alta și indiferența față de condiția umană devenea tot mai vizibilă. Dar astăzi, în Europa, generația pierdută este pentru tot mai mulți sociologi sau jurnaliști generația tinerilor (generația Y, cei între 18 și 35) care este afectată de un șomaj ce devine cronic, în jur de 25% la nivel european.

Generația înfrântă

La revoluție (sau cum s-o mai numi acel eveniment politico-militar), cei din generația X aveau între 10 și 30 de ani. Printre ei au fost copiii revoluției, adică cei care au ieșit inconștienți în stradă, mânați parcă de un instinct istoric și de o emoție pe care nu cred că au înțeles-o nici după aceea. Generația X începea noul ciclu istoric cu un mare sacrificiu, era călcată în picioare armata regimului Ceaușescu, dar mai ales începea să nutrească visul schimbării rapide a României, o iluzie care nu a durat mult. Azi, românii generației X au între 35 și 55 de ani. Adică sunt populația activă a României, cei râvniți de toate companiile, țintele prioritare a publicității de orice fel. Deși sunt cei care contribuie cel mai mult la bugetul României și au nivelul cel mai mare de venit, generația X este generația care nu își poate valorifica la nivelul cel mai înalt potențialul prin deținerea de poziții în zona puterii politice sau în cea a proprietății economice și antreprenoriatului.

Câteva tușe ale unui profil generațional[i]

Se cred și ei o generație de sacrificiu și despre ei chiar putem spune că sunt. Nu sunt o generație pierdută pentru că susțin în acest moment societatea. Se plâng despre faptul că tranziția a fost cea mai mare povară pentru ei, că nu au locuri de muncă și de faptul că muncesc mult, iar sentimentul de nesiguranță este major. Au un nivel scăzut de trai și salarii pe care le consideră mai mici decât cele pe care le-ar merita. Jumătate dintre ei se simt câștigători față de părinții lor, dar jumătate se consideră învinși. Când este vorba de sentimentul fericirii se consideră mai nefericiți decât generația părinților. Atunci când se raportează la copiii lor se consideră mult inferiori, mai puțin fericiți și mai săraci. Doar două treimi dintre românii generației X au un loc de muncă stabil și jumătate dintre cei angajați au schimbat maxim două locuri de muncă. Sunt paralizați de frica de a nu fi dați afară și două treimi dintre ei se tem că își vor pierde locul de muncă. Nu au încredere în mobilitatea forței de muncă și acceptă locuri de muncă mai slab plătite, dar mai sigure, munca la stat fiind preferată în fața variantei private, siguranța locului de muncă fiind criteriul cel mai important. Generația X este generația legată de familie mai mult decât oricare generație, chiar dacă începe tot mai mult să fie afectată de divorțialitate. Aproape 40% dintre ei cred că revoluția le-a frânt destinul și că ar fi trăit mai bine dacă nu se schimba mersul istoriei. Sunt patrioți și cred că tânăra generație nu mai crede în patrie și onoare în plus, sunt convinși că generația Y, generația copiilor lor, este  mai puțin responsabilă și că există conflict între generații. Sentimentul acestui clivaj dintre generații este o caracteristică importantă a climatului social din această perioadă. Un climat social plin de tensiune și conflicte, o atmosferă încărcată care descurajează eforturile spre un proiect politic social sau național indiferent cine încearcă să-l pună în operă. Doar un sfert din generația X are un politician preferat, 3 pătrimi fiind dezamăgiții lumii noastre politice. Jumătate dintre ei ți-au pierdut încrederea în România, dar cu toate acestea două treimi dintre ei sunt de părere că viitorul copiilor poate fi asigurat în România, nu în altă țară.

Este o generație care respectă încă un contract social considerat de cei tineri vetust, un contract care are munca și datoria față de societate ca axe principale, patru cincimi dintre bărbații acestei generații declarând că ar răspunde chemării la mobilizare în cazul unui conflict armat. Ei cred încă în progres și în faptul că România mai poate fi salvată. Au făcut multe experimente votând cu tot ce se putea vota pe scena politică, dar au fost dezamăgiți de fiecare dată.

Generația unor idealuri prea mari?

La revoluție cei mai mulți din generația X erau la vârsta la care visul este mai tare ca realitatea. La prima scânteie nu s-au ascuns după părinții abrutizați de muncă și speriați de comunism, au ieșit în stradă. Dintre cei împușcați la revoluție, cei mai mulți aveau între 15 și 30 de ani. Au ieșit pe străzi în fața gloanțelor.Parca văd și acum un tânăr cu o pancartă pe care scria Copiii noștri vor fi liberi! Scria despre copiii lui, dar el însuși nu cred că avea mai mult de 20 de ani. Cei mai mulți dintre ei nu au indemnizații și nu se află pe lista celor aproape 20.000 de revoluționari amestecați cu impostori care primesc în fiecare lună, indemnizații prin legea 341, legea recunoștinței. Au crezut, în acel moment, că a venit vremea ca societatea să fie condusă de tineri, că se va renunța la comunism și că o să vină bunăstarea odată cu libertatea. Nu puteau ști atunci că societatea este modelată de instituții și acestea construiesc sau influențează habitusul mentalitar care va reforma spiritualitățile prin presiunile unor ideologii fabricate imediat. Generația care era atunci între 35 și 55 de ani căuta repede să elimine prima gardă a cadrelor socialiste și folosește primul an de după revoluție pentru a construi instituții și ideologiile care vor genera marile bătălii politice și ideologice ale primului deceniu. Foștii comuniști care urmau să înlocuiască generația lui Nicolae Ceaușescu se repliază repede și construiesc o nouă legitimitate pe disidența (falsă sau puțin consistentă) a lui Ion Iliescu sau Silviu Brucan. Noii emanați ai revoluției trasează elementele principale ale noilor lupte politice: mai ușor cu deschiderea față de Vest, deci nu ne vindem țara. Vom vedea că ea a fost vândută ca ideologie asumată mai târziu (investițiile străine ne salvează!). România Mare este o instituție de presă pe care Petre Roman, premierul, o înființează foarte repede, ca instrument de luptă împotriva tendințelor noului și pentru câțiva ani este foarte eficientă. Regalitatea este respinsă și apare imediat și respingerea diasporei pe principiul că ”nu a mâncat salam cu soia”.  Proprietatea privată și inițiativa sunt puse la index încât și astăzi avem aproape 90% dintre români care cred că orice investitor privat este corupt și hoț. Nici descentralizarea nu era bună deoarece se ar fi putut transforma în ruperea României, iar Ungaria abia aștepta să ne fure Transilvania. Trebuie unire în jurul elitei de la București, acceptarea centralismului, altfel spus continuitatea lui, în consecință, în mare, avem același centralism ca și acum 25 de ani.

Ultima bătălie a fost cea din Piața Universității. Acolo indivizii generației X au fost înfrânți definitiv. Au fost parazitați politic, iar pe de altă parte, niște  mass-medii obediente i-a prezentat ca și mari trădători ai nației. Au pierdut fără drept de apel aceasta bătălie inegală, deoarece nu aveau nici mijloace instituționale și nici lideri care să poată transmite un mesaj politic, iar punctul 8 de la Timișoara ar fi ucis generația tinerilor uteciști, utemiști sau comuniști care, în 1989 își așteptau rândul la puterea în forma ei roșie. Reprezentanții politici ai generației boomers au reușit o dublă victorie: au scăpat de presiunea internă pentru schimbare și au izolat România de Vest, câștigând timp pentru reconversia capitalului lor și pentru pregătirea unei schimbări care să nu-i elimine de la putere.

Societatea trăgea de timp pentru ca să se poată transforma vechiul capital politic și relațional în noul capital, economic sau politic din noua orânduire. În mai puțin de 10 ani cea mai mare parte a antreprenorilor sunt cei care au au avut funcții înainte și-au reconvertit capitalul după revoluție. De altfel, sociologul Dumitru Sandu[ii] explică toate mecanismele de conversie a capitalului. Prea tineri, cei din generația X nu aveau ce să convertească. Sigur, înafara celor care erau fiii sau nepoții generației nomenclaturiste din comunism.

Sindromul fugii și noua diasporă

După un deceniu când pare destul de evident că proiectul noii Românii, utopia din mințile tuturor, este ratat, generația X caută alte mecanisme de certitudine, alte  zone securitare prin migrație în Occident. Vor încerca mai târziu să convertească resursele de mobilitate (cunoașterea de limbi străine și lipsa dependent identitară de societate, subiectivă, prin excelență) în capital pentru reușita unei migrații masive în Europa și în lume. Soluția este una care, paradoxal, contrazice sloganul unei părți mai tinere a generației X, acela cu ”vreau o țară ca afară”. Până la urmă fuga este semnul părăsirii luptei, cea mai vizibilă manifestare a eșecului. Eșecurile primului deceniu de democrație produce acestei generații o frustrare la care găsește un răspuns prin locuirea unei iluzii.

O modernitate ciudată ca sinteza între sultanat balcanic și o modernitate reflexivă

Individul generației X a intrat de la început într-un spațiu al manipulării și conflictului social multiplu în care termenului de tranziție i se asocia o luptă ideologică pentru re-legitimarea unei generații care avusese ghinionul să crească în perioada comunistă (uneori cu indivizi excepționali, asta este adevărat) și o persistență a presiunilor externe pentru schimbarea profundă a societății. A trebuit să asiste și să participe cu entuziasmul tinereții la nașterea unei ”modernități lichide”, cum scrie Zygmund Bauman[iii] unde se ”privatizeze ambiguitatea”, adică plonjează într-un spațiu social unde domnește incertitudinea, o ”societate a riscului”cum o numește  Ulrich Beck[iv].

Securitatea societală este amenințatã atunci când  societãțile percep o amenințare în termeni de identitate, amenințări ce pot fi receptate ca amenințãri la adresa schimbãrii identitãții grupului sau comunității  în termeni de omogenitate sau coeziune.  Manuel Castells[v] scrie că identitatea actorilor sociali este  procesul de construcție a sensului pe baza unui atribut cultural sau un set de atribute culturale, cãrora li se dã prioritate peste celelalte surse de sens. U. Beck în ”Societatea riscului” spune că riscul poate fi definit ca o cale sistematică de gestionare a evenimentelor cu pericol potențial și a insecurității induse și introduse de procesul de modernizare. Individul generației X vede că distribuția socială a riscului este inegală, unii sunt expuși mai mult decât alții riscurilor, iar acest lucru schimbă natura politicii, riscurile devin subiecte politice naționale și internaționale, iar mobilizarea pentru situații de urgență este mai mult o instituționalizare a excepției în detrimentul regulei: supravegherea persoanelor, ascultarea convorbirilor, interceptare corespondenței, devin, din excepții, reguli.  Toate acestea induc o dezordine identitară. Oamenii trebuie să dea răspunsuri singuri, nu avem răspuns comun, comunitar și societal, trebuie să gestioneze riscuri care sunt peste puterile lor.

Cum spune Giddens[vi], individul se lovește și percepe o lipsă de putere în societate pe care o resimte în raport cu globalizarea, dar și în raport cu noile tendințe din societate - managementul experților, uneori nesigur și riscant, înlocuind vechile forme de legitimitate în managementul societății. Se lovește ca și toată societatea, de ”neîncrederea în metapovestire” (Lyotard)[vii], marea povestire își piere credibilitatea, indiferent ca vorbim despre emancipare sau alte forme de proiect.

Ar avea nevoie de ceea ce  Edgar Morin, sociolog și epistemolog contemporan care numește gândire complexă. Complexitatea, scrie Edgar Morin, necesită o strategie, adică o situație în care pilotajul automat nu mai este posibil, unde apare incertitudinea și aleatorul. Dacă programul este o secvență de acțiuni predeterminate care funcționează când se îndeplinesc anumite circumstanțe, strategia este o acțiune care pornește de la o decizie inițială, dar care comportă pe parcurs o serie de scenarii care se modifică în funcție de variabilele și circumstanțele noi care apar. La Edgar Morin[viii] conceptul de program se opune celui de strategie și, spune marele sociolog francez într-un manifest pentru gândirea complexă, trebuie să renunțăm la programe, trebuie să inventăm strategii pentru a ieși din criză. Dar la nivelul României din acea vreme, individul generației X nu are asemenea strategii cognitive și deliberative la îndemâna, este fascinat de un viitor care nu mai vine și speriat de un trecut care nu vrea să treacă.

Dezorientat individul generației X caută formule de supraviețuire. Acceptă să lucreze fără să se revolte alături de o generație care își prelungește preponderența și timpul ca actori dominanți. Se adaptează și caută mijloace de salvare individuale. Uneori ajunge în guverne de sacrificiu sau pe post de tehnocrat, dar în cele mai multe cazuri, nu are destule poziții de forță pentru a determina schimbări decisive în  mersul social. 

Tranziția spre economia de piață și democrație

Între timp, procesul de transformare socială a primit nume, dar și unele abordări ideologice sau politice. Una dintre variantele strategice a fost privatizarea. Dezbaterile politice erau concentrate pe viteza privatizării și, mai apoi, asupra beneficiarilor: români sau străini. Era o generație care prefera o economie mixtă, stat plus privat, care a și pus asta în practică, la începutul anilor 90 și alta, autoetichetată ca liberală, care încerca scoaterea statului din economie cu totul. În paralel cu tranziția economică a avut loc și tranziția politică, prin construcția de instituții la nivel formal sau constituirea unor grupuri de dominație și influență la nivel informal.

Astăzi, când scriem aceste rânduri, este 2015 și tranziția economică și politică s-a încheiat, chiar dacă nimeni nu a decretat asta politic, chiar dacă nu s-au făcut serbări și nu s-au tăiat panglici. Capitalismul a învins definitiv pe plaiurile mioritice. Avem 70% capital privat în economie, dar bătălia pentru privatizare și restituirea proprietăților este încă în toi. O lucrare excelentă a unui tânăr sociolog român, Iulian Stănescu[ix], arată pe baza unei analize a primelor 130 de companii românești, cele mai importante, că 95 sunt deţinute de capitalul străin, 25 de statul român (dar pe lista FMI care luptă cu guvernele pentru privatizarea lor sau montarea de manageri străini privați înainte de a fi privatizate) şi numai 10 au ca acţionari majoritari sau integrali capitalişti români. Analiza invocată demonstrează că dominația capitalului străin asupra celui autohton este deja o realitate, mai mult decât atât, capitalul străin controlează cele mai multe şi cele mai mari companii din domeniile strategice ale economiei. Capitalul autohton a fost împins spre zonele marginale, zonele periferice, zone instabile și lovite frecvent de crize. Concluzia sociologului: economia României este mai puţin o economie naţională, ci una integrată economiei europene, în care capitalul străin, aproape în totalitate vest european, se află în centrul angrenajului economic, iar capitalul autohton la periferie.

Ce legătură are asta cu generația X? Una foarte importantă: Generația X a pierdut, alături de celelalte generații, trenul economiei. Capitalul românesc și posibilii capitaliști ai generației X au fost periferizați în economie. Au o pondere foarte mică și, mai ales, nu se află în zona înălțimilor de comandă ale economiei: finanțe, bănci, resurse naturale, energie. Marii proprietari români ai primei generații de capitaliști sunt astăzi în procese de corupție sau în pușcărie, iar lor nu le va urma ca pondere în economie generația X.

Unde au greșit?

Generația X este ultima generație de idealiști. Au crezut în libertate și au crezut în ideea frumoasă că libertatea se câștigă chiar prin sacrificiul vieții. Au câștigat războiul de stradă cu dictatura, dar au pierdut pacea. Erau prea tineri la Revoluție, iar când s-au maturizat, era prea târziu, generația care a preluat puterea în 1990  reușise să realizeze chiar și tranziția generațională cu rude, servitori, oameni din clanuri și grupuri de interese. Unii dintre cei din generația X au reușit să ajungă în structurile de putere de vârf, dar au fost controlați de cei din spate, o generație care se prelungea la putere prin ei. Am avut trei premieri, în ultima vreme, dar niciunul dintre ei nu a venit ca și exponent al generației lui, ci ca un instrument de continuitate al celor care l-a împins spre putere.  

Încă mai cred că viabilitatea unei societăți și a unui sistem politic se măsoară prin locul pe care generația adultă îl asigură tineretului în structura socială. Când tinerii și cei tocmai ieșiți din această vârstă sunt mai mult spectatori, atunci acea societate se condamnă singură la stagnare și regres.

Generația X s-a maturizat social în vremuri tulburi și principala ei limită este faptul că nu a articulat strategii de colaborare, ci mai ales strategii de competiție. Cei din generația X au încercat să se adapteze la noua societate fără a căuta solidaritatea de generație, ci mai mult prin competitivitate, individualism sau luptă pentru supraviețuire. Nu a vorbit niciodată despre ea înseși ca generație. Da, acesta este adevărul, destul de șocant, de trist. Nimeni nu a pronunțat cuvântul generație, nimeni nu a chemat la unire sau la definirea unui minim mesaj. Nimeni nu a ridicat un steag, nimeni nu a căutat să articuleze un mic program. Regula a fost mai degrabă lupta, distrugerea celorlalți, prieteni sau dușmani, colegi de partid sau adversari. Totul în numele unui interes mărunt și a unui egoism care va crește și care deja se vede ca cinism la generația următoare. Adică ce i-a lipsit generației X? Două lucruri: conștiința unei generații și niște lideri de generație care să fi răzbit singuri, prin competiție și solidaritate de generație, nu lideri numiți sau fabricați în laboratoare.

Înfrângere definitivă?

Nu știm, poate că va mai avea loc o luptă, deși a doua ocazie este rară în istorie. Cei mai maturi din generația X au deja 55 de ani, vârsta președintelui Iohannis, iar cei mai tineri 35 de ani. Conștiința unei generații se poate constitui prin lideri, dar nu vorbim doar despre cei din politică. România se află acum într-o mare fundătură istorică. Este sleită de puteri, dezamăgită și traversează un pustiu fără orizont. Se depopulează progresiv și parcă toată intelectualitatea a amorțit sau privește cu spaimă alunecarea spre a deveni un stat eșuat. Frica domnește și oamenii arată ce au mai urât înlăuntrul lor, reziduurile unor regimuri care au trecut cu buldozerul peste conștiințe. Este o șansă ca această generație să iasă și să propună o cale. Să-și asume chiar riscul eșecului, dar sa dea o luptă în condiții de maturitate completă. Dacă a pierdut bătălia în acea cruciadă a copiilor, acum ar putea câștiga și recupera măcar o parte a terenului pierdut. Până atunci, dacă va apărea acel moment, rămâne generația înfrântă a României. 

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, numărul 15.

---

[i] Studiul IRES - Generația X, realizat în 23-24 februarie 2015, pe un eşantion de 1.032 de subiecţi cu vârsta între 35 și 55 de ani, prin metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing). Marja de eroare: ± 3,2%.

[ii] Dumitru Sandu, (1999), Spațiul social al tranziției, Polirom , Iași

[iii] Zygmund Bauman (2000), Liquid Modernity, Cambridge: Polity Press

[iv] Ulrich Beck (1992), Risk Society, Sage publications

[v] Manuel Castells ( 2009), Communication Power. Oxford, New York: Oxford University Press

[vi] Anthony Giddens (2001), Consecințele modernității (traducere Sanda Berce), Editura Univers, Colecția ”Sinteze”, București, 

[vii] Jean-Francois Lyotard (1993), Condiția postmodernă. Raport asupra cunoașterii (traducere și studiu introductiv Ciprian Mihali), Editura Babel, București

[viii] Edgar Morin, E. (2005), „Introduction à la pensée complexe”,  Editions du Seuil, Paris

[ix] Iulian Stănescu (2014), Puterea politică în România. De la comunism la noul capitalism (1989-2014), Editura Pro Universitaria, București  

MINUNATA LUME VECHE

Înainte de 1989 trãiam o interesantã şi fabuloasã piesã de teatru. O ţarã întreagã simula un comportament de normalitate. Simularea devenise o a doua naturã, la nivelul întregii ţãri, de la cei mici pânã la cei mai mari, toatã lumea participa la o imensã coregrafie.

Oamenii se prefãceau cã muncesc, statul se prefacea cã îi plãteşte. Cei mai înverşunaţi activişti se grãbeau sã mergã acasã pentru a asculta “România liberã” şi cãutau soluţii pentru a-şi trimite odraslele în strãinãtate pentru a scãpa de minunatul nostru învãţãmânt.

Ca într-o piesã din teatrul ionescian, dedublarea cunoştea situaţii pe care nici imaginaţia nu le-ar fi putut nãscoci. Bunãoarã, povestea unui intelectual clujean, intelectual veritabil, nu politruc, este demnã de romanele lui Marquez. îşi trimite versurile la revista literarã unde era cenzor, iar acolo, el, cenzorul, adicã celãlalt, procedeazã conform rolului, adicã îşi cenzureazã propriile versuri, taie, respinge, reformuleazã.

Aplaudam conducãtori despre care ştiam cã sunt semi-analfabeţi, totul era însoţit de un gest de complicitate prin care ceilalţi înţelegeau cã ne-am pãstrat normalitatea, doar cã facem şi noi ce fac toţi, ne prefacem, ne adaptãm, facem ce se spune, dar credem ce ştim noi cã este bine. Credeam cã se poate menţine credinţa chiar dacã la orele de învãţãmânt politic puneam materia în locul sufletului şi pe Marx în locul lui Isus.

Acest ritual straniu ne alunga, totuşi, în multe momente din viaţa adevãratã, spre ficţiune, spre lecturã şi evaziune. Visam fãrã speranţã, citeam cãrţile marilor spirite trãind alãturi de ele existenţe mãrginite doar de limitele imaginaţiei. Politica nu era luatã în serios, cel puţin aşa cred acum, dupã douã decenii, cel puţin aşa îmi amintesc acum. Era un fel de melodie pe care n-o mai aude nimeni, ca muzica de fond dintr-un mall, evenimentele politice veneau cum vine un nou anotimp rece.

îţi iei ciorapi mai groşi, cãciulã şi bocanci, nu ai nici o speranţã decât poate nãdejdea cã o sã ţinã cât mai puţin. în rest, politica era un ritual care cuprindea un lanţ de simulãri şi piese de teatru uneori absurde, dar un circ bun de fãcut glume acasã sau între prieteni.

Principalul ritual era vizita de lucru a tovarãşilor de la Bucureşti. Se plimbau vitele dintr-o fermã în alta la venirea lor, se plantau copaci fãrã rãdãcinã, care se uscau a doua zi. Vizitele de lucru erau presãrate cu indicaţii ce se corectau dupã aceea, regia era serioasã, standardizatã, uşor de replicat şi multiplicat. îmi spunea tata câteodatã, înainte de a fi la un pas de arestare: stai liniştit, bãiete, la noi n-a reuşit nici capitalismul, vom strica sigur şi maşina comunismului, furãm din piese.
La Jucu am vãzut cum renaşte minunata lume veche şi la noi, la Cluj.

Am vãzut cum capitalismul de cea mai înaltã tehnologie se pleacã în faţa virtuţilor minunatei lumi a comunismului simulat. S-a inaugurat, pentru a douã oarã, Fabrica Nokia! Se mai întâmplase o datã, în campania electoralã de la locale, în 11 februarie. Acum venirea tovarãşului premier a reinaugurat-o şi dacã vom avea
un guvern cu PD-L în compoziţie se va mai inaugura o datã, probabil în campania preşedintelui Bãsescu. Nu mai întreb ce s-a întâmplat pe 11.02.2008, când Marius Nicoarã a primit primul telefon şi Emil Boc, al doilea telefon, trebuie ca acum sã cântãm bucuria de pe feţele celor 1.600 de muncitori fericiţi cã domnii capitalişti au venit şi în satul lor.

Nu suntem unici, dar credeam cã suntem mai decenţi. Eu cârcotaşul, va trebui sã îmi cer scuze bucureştenilor pe care i-am criticat cã au reinventat vizitele de lucru sãptãmânale şi televizate ale cuplului Oprescu – Tãriceanu, pentru a vedea ţara cum creşte o capitalã nouã sub soarele rãsãrit datoritã apariţiei Marelui Bãrbat. îmi voi cere scuze şi moldovenilor care inventau des vizite de lucru pentru Bãsescu, Geoanã sau Voiculescu.

în fine, am intrat şi noi in rândul lumii. Semnele întoarcerii sunt mai vechi, cunoaştem regia, încã nu ne-am pierdut reflexele. Baronii locali au devenit un fel de prim-secretari, deasupra partidelor sau a instituţiilor, ei îşi pun deja casca de constructor şi pot conduce oaspetele de la Bucureşti, pot da indicaţii preţioase şi pot sã strige la muncitori în limbaj gros de şantier. Trebuie sã fim vigilenţi, cãci lucrurile se mişcã rapid, trebuie sã rezonãm odatã cu ţara.

Decadenţa capitalistã a artei burgheze patronantã de elementele duşmãnoase de la ICR trebuie eliminatã printr-o decizie a Senatului. Grijã mare la exprimare: în România am rezolvat problema naţionalã, tovarãşii din Harghita şi Covasna pot sã-şi facã referendum pentru Regiunea Autonomã Maghiarã. Dar despre Transilvania sã nu vorbim, Bucureştiul ştie ce face, bãgaţi-le la bulãu pe elementele duşmãnoase care cer descentralizare. Bãtrânii securişti dau deja bobârnace peste nasul CNSAS şi îşi aratã în public sculele de torţionari pe care au fost determinaţi sã le ascundã o viaţã.

La Jucu, într-o frumoasã zi de toamnã arãmie, am primit vizita conducãtorului Guvernului nostru, care va face din România a şaptea putere economicã din Europa. Pe feţele oamenilor se citea fericirea de a trasforma sapa în SIM, şi brazda în cãlimarã. Astãzi poate vom învinge şi votul uninominal, procesul comunismului îl vom transforma în procesul capitalismului şi minunata lume veche va veni înapoi.

în hãrmãlaia istericã a începutului de campanie, mã uit la Observatorul de la televiziunea camaradului Felix şi vãd un reportaj despre vizita de acum trei sãptãmâni a tovarãşului Iliescu în China, un mic eşantion dintr-un lung serial. E bine, viitorul nu ne mai sperie. E o lume pe care o ştim, avem reflexe, avem gesturi pentru a simula totul. Nu trageţi, tovarãşi!

PS. Avertizez pe aceastã cale organele de partid şi de stat cã ziariştii de la ZIUA de CLUJ, în titlul despre inaugurarea de la Nokia, au strecurat o aluzie insidioasã numindu-i “roboţi” pe harnicii muncitori care lucreazã la edificarea capitalismului în regiunea Cluj. Sã fie averizaţi şi puşi sub supraveghere atentã, sunt încã tineri, se pot îndrepta. Onoare muncii!

Vasile Dâncu
mailto:redactie@ziuadecj.ro