Maladiile stângii românești

În efervescența recentelor discuții despre ideologie, postez un text pe care l-am scris în anul 2005.  Spre aducere aminte pentru cei care au uitat discuțiile ideologice din PSD de la începutul anilor 2000 și care au durat ani buni. 

Stânga are probleme de proiect, de personal, de organizare şi de electorat. Dar bolile stângii sunt bolile politicii romanesti, iar frământarile celor pe care politica i-a aruncat în afara cercului puterii de a face poluri, arată că politicienii români caută remediul mereu în alta parte, în loc să se uite cu realism la viața și societate, continuă să se mintă cu grație şi să caute soluţii utopice. Mitologia că există altceva la stânga PSD, că sunt partide sau grupuri importante cu identitate sau viziune de stânga, este o minciună sau o iluzie a perdanţilor. De ce nu obţine atunci partiduleţul lui Petre Roman nici macăr 0,1%, sau Alianța socialistă, sau toate acestea la un loc, de ce nu contabilizează nici macar 1% din opțiunile electorale?

Unirea stângii poate fi o soluţie, dar nu o soluţie în sine, însă pentru a face unire trebuie entități existente, nu imaginare. Dincolo de imperativul unirii, stânga trebuie să se reinventeze şi aceasta sarcină îi revine PSD condus de Mircea Geoană. Încercarea generației pierdute a stângii de a dilua PSD într-o ciorbă de pol social nu va duce la nimic, poate doar la distrugerea definitivă a stângii. Primul lucru pentru reinventarea stângii este o privire lucidă asupra principalelor ei maladii post-decembriste.

1. Stânga româneasca nu a avut curaj în ultimii 15 ani.

Nu a avut curaj să-şi asume transformarea radicală, a ezitat să se angajeze în restituirea proprietăţilor, a făcut timid o privatizare cu spaima de a nu ne cumpăra strainătatea si întârzierile ne-au adus în situația de pierde bruma de eficienţă si de a ajunge acum, de fapt, în situaţia de care se temea cel mai tare. Nu am spus oamenilor că trebuie să muncească mai mult, că trebuie să se școlarizeze ca să nu-şi piardă locurile de muncă. Nu a avut curajul de a ne rupe de trecut şi nici curajul de a păstra ceea ce însemnau avantajele concurențiale ale societăţii româneşti socialiste, atâtea câte erau. Acum vedem cum o serie de actori politici declară că vor sa facă o nouă stângă dar nu au curajul de a se lansa în acest proiect decât agăţaţi de PSD, nu au curajul să înfrunte electoratul şi apoi să vină cu propunere de alianţe.

2. Amneziile stângii.

Tăcerile stângii au făcut foarte rău politicii noastre. Stânga nu a vorbit despre responsabilitățile din perioada totalitară. Nu cred că exagerez, dar aș putea spune că stânga a tăcut paralizată de frică. În 1990 a refuzat dezbaterea despre trecut. Sacrificarea lui Nicolae Ceaușescu nu a fost suficientă însa pentru cei 50 de ani de drame. Nu am căutat vinovați, dar asta a însemnat să fim de acord cu următoarea aberatie: comunismul i-a atins pe toti românii în mod egal, fără excepţie, ca o boală incurabilă. Dezbaterea moștenirii odiose nu am rezolvat-o nici pâna astăzi şi orice tabu social crează tot felul de sechele.

3. Boala camuflării, ascunderii.

Desele unificări sau absorbții, schimbarea siglelor, folosirea culorii albastre și nu roșu, culoarea internațională a stângii, sunt alte simptome a le fricii. La fiecare alegeri generale PSD de astăzi a participat sub altă sigla și alt nume. A inventat coalitii cu partide care nu intrau în Parlament doar pentru a nu fi singur. Acum cei care visează la un pol social se folosesc de aceeași logică. Să faci alianţe electorale numai pentru ca oponentii sunt o alianţă, dovedește o gândire strategică de amator, din moment ce PSD a înglobat toate partidele din spectrul de stânga, cele mai importante fiind PSM și PSDR.

4. Cochetarea cu populismul.

Căderea în populism și ștergerea unor limite dintre partide sau programe, a unor granițe și delimitări politice necesare, are darul de a crea o mare confuzie pe scena politică. Am ajuns ca astăzi, primul guvern de dreapta autentic, cum se autodenumește, să dea bani de Paşte pensionarilor, în loc sa facă un program de pensii decente sau de medicație corectă și gratuită a bătrânilor. Dar trebuie să recunoastem, nici stînga nu a scăpat de populism. Populismul este tendința unora de a crede ca politica se reduce la programe de cheltuire a banului public. Poate că doar ultimul premier al stângii (n.a. Adrian Năstase) a fost conștient că înainte de a cheltui pentru protecție socială trebuie să faci planuri pentru a produce cât mai mulți bani, cei care vorbesc acum despre noua stângă se gândesc doar la moduri de a cheltui. Acum avem un triumf al populismului de dreapta, ucigător pentru societatea noastră, dar am văzut la dezbaterile stângii o frenezie a unora de a crede că scăparea săracilor de sărăcie ţine doar de voința unor politicieni de a deschide visteria.

5. Izolarea unei elite și transformarea ei în subiect politic autonom.

Stânga ce a luat puterea prin alegerile din 1990 a generat, fără voie, o elită însingurată, izolată, care a ajuns să se înroleze politic, să lupte uneori cu disperare împotriva stângii. Mineriadele au trasat o bariera între masele speriate de viitor şi elita intelectualilor plasaţi fără voia lor în altă tabără. Este o fractură majoră, această elită a lucrat mereu la delegitimarea stângii, la păstrarea fricii de comunism, la lăţirea unei vinovatii colective. Dacă stânga ar fi atacat probleme grele ca: responsabilitățile din perioada comunistă, adevărul Revoluției, problemele restituirii rapide a proprietăţilor, azi ar fi stinse mai multe focare de conflict politic. Nefăcând aceste lucruri, elita producătoare de mesaje a fost mereu de partea cealaltă, degeaba unii politicieni se mint organizând forumuri ale culturii sau ale intelectualității de stânga.

6. Alergia la critică.

Politicienii și partidele de stânga nu au asigurat dezvoltarea unei gândiri critice, de stânga. Unanimitatea este și boala stângii ca și boala întregii politici româneşti. A funcționat credința falsă ca unitatea sta în unanimitate. Dupa pierderi de alegeri nu se fac analize și nimeni nu este vinovat. Când se fac, ori când au loc alegeri – oamenii acceptă cu greu verdictul, cei învinși pleacă de cele mai multe ori, fac partide sau trec la alte partide. Fără mai multe centre de gândire și curente, este greu ca stânga să se adapteze la o viață socială de o mare complexitate. Şi nici înnoirea nu este posibilă fără a tolera puncte de vedere care valorizează alternative la drumul principal.

7. Agorafobia.

Politica româneasca se ascunde prin birouri și după geamuri fumurii, nu vrea să dea ochii cu viaţa. Desi stânga a condus 10 ani din 15 România se află acum într-o stare de subdezvoltare durabilă. Exista o explicație? Este moștenirea comunismului o explicație? Este toata istoria ultimilor 150 de ani? Trebuie să vorbim despre toate acestea, trebuie să dezbatem, să căutam solutii, dincolo de certuri interminabile și vinovății inventate de cei care trebuie să dea seama pentru ce au făcut. Nu am dezvoltat o reflecție sistematică asupra societății, iar cei care au condus mai bine de un deceniu vin şi acum şi ne spun ca au soluția miraculoasă. Societatea nu interesează pe nimeni, politicienii comandă sondaje pentru a se uita în ele ca într-o oglinda, restul nu contează.

8. Ideofobia - alergia la programe şi proiecte politice.

Este justificată ca o alergie la ideologie sau la teorie în general, dar este de fapt o alergie la planuri și strategie. Se spune mereu că trebuie să vorbești simplu pe înțelesul oamenilor și e corect. Dar nu este adevărat că oamenii vor să audă numai de bani, pensii, cupoane sau salarii. Cultura de stânga se bazează și pe valori. În cultura noastră, ideile nu au forţă asupra vieţii. Oamenii politici sunt interesati mai mult de monopolul resurselor politice sau gestiunea lor. Din nefericire, prezența la televiziune este piatra unghiulara a politicii. Avem nevoie de o stânga mai inteligentă. Nu de oameni inteligenţi ducem lipsă, ci de încurajare pentru cei care pot propune programe şi proiecte politice. Nimeni nu citeşte programele partidelor, nimeni nu se oboseste să-i adune pe specialiștii din universități pentru a croi proiecte pentru societatea romanească. Politicienii de toate culorile au o gândire suficientă sieşi.

9. Autismul politic.

Stânga nu a avut adversar în acești ani, dar nici dialog substanțial cu cei de dreapta. Nu a avut capitaliști cu care să se lupte. A trebuit sa-şi inventeze dușmani, așa cum a făcut și așa zisa dreaptă. Am folosit cuvântul tranziție pentru a vorbi despre nimic! Iar strategia de parcugere a tranziției a fost, vorba unui sociolog polonez: cum să faci să nu fii împușcat de cei care au arme sau înfometat de cei care au resursele productive. Politica nu a produs un câmp de dezbatere publică, doar câmpuri de bătălie în care adversarii se împroșcau cu noroi. Închisă în sine, stânga nu a reuşit să creeze o cultură politică care să educe masele.

10. Complexul lui Oedip.

Statul este părintele stangii, dar stânga nu și-a asumat explicit și programatic modernizarea statului, ca o premisă pentru eficiențta socială, mai degrabă l-a ucis. A preferat un stat ascuns, invizibil. Îmi aduc aminte ca Premierul Năstase a încercat câteva luni să afle de la Octav Cozmâncă numarul exact al funcţionarilor publici. Nu s-a reușit timp câteva luni, tergivergindu-se pe discuția legata de servicii publice, daca profesorii ori medicii sunt sau nu funcționari publici. Până la urmă a primit o cifră, dar nu credea nimeni că este corectă. Nu ministrul era de vină, pur si simplu, sistemul refuza să producă de frica schimbarilor și pierderii locurilor de muncă. Sistemul păstra o ambiguitate de statut care sa permită replieri continue și șmecherii balcanice. Suntem o societate fără stat! Vedem cum se gestionează crizele inundațiilor, gripa aviară și alte forme de amenințare socială. În 28 noiembrie 2004 nu am putut număra voturile, verifica liste și prezența la vot, iar Înalta Curte de Casatie și Justiție nu a putut sa dea explicații corecte și rapide dacă au fost sau nu fraudate alegerilor. Stânga nu doar că nu am avut curajul modernizării rapide a statului, dar i-a lăsat și îi lasa, incontinuare, pe cei de dreapta să facă praf și ceea ce a mai rămas din statul român.

Sunt convins că pentru a moderniza statul trebuie să modernizam mai întâi stânga romanească. În 1990 aveam alternativa revoluție sau reformă, iar noi am ales revoluția, poate pentru că ne era frică de reformă. Acum este ceasul al doisprezecelea si ne-a rămas doar reforma, ca alternativă la distrugerea completă a societăţii și condamnarea ei la subdezvoltare perpetuă. Fără o stânga modernă, europeană nu este posibilă o schimbare a politicii româneşti. Nu avem nevoie de o stânga nostalgică, nici de una sud-americană şi nici de o nouă etichetă ecologică pentru produse politice refuzate la vot. Istoria nu face pași înapoi și stânga are nevoie de oameni tineri, de specialiști și oameni curajoşi. Nu teama de niște procente amarâte care le-ar putea pierde dacă cineva se enervează şi pleacă ar trebui să zguduie PSD, ci spaima de a trăi într-o viitoare societate a subdezvoltării durabile.

Noua stângă nu se poate face cu politicieni second hand si nici cu declaraţii de intenţie. Partidul Social Democrat este dator să facă o rupere de trecut şi să aducă pe scena politică stângă modernă, fără de care România politică nu poate merge decât schiopătând.

POLITICIAN, ADJECTIV

Cronica subiectivă a Consiliului National PSD


NOTĂ.
Textul ce urmează este un text analitic, cu mare grad de subiectivitate, care nu doreste să stirbească cu nimic dimensiunea pozitivă a brandului PSD, acum inainte de Congres. Este scris pornind de la un sentiment de tristețe, dar cu intenția, pe care autorul o socoteste pozitiva, de a ajuta la constientizarea importantei unui partid de stinga modern, pentru Romania, dar si pentru pesedisti si alti oameni de stanga. Autorul nu atacă pe nimeni si nimic, nu sare la gatul, nu scoate cutitul, nu reprezintă vreun grup care vrea puterea. Autorul nu vrea nimic cu acest text, nici macar să fie citit. Este un text pentru el si prietenii lui, este deci o intreprindere cu caracter privat. Autorul stie ca nu ar trebui sa vorbească deoarece pesedistii ardeleni, cu unele exceptii, nu castigă alegerile, în consecință acesta nu este o declaratie politică si nici nu este vreun început de polemica. Autorul mai mentionează că nu l-a pus nimeni să facă aceste observații și își cere scuze unor pesedisti care nu văd lucrurile ca și el. Fara a se disculpa, autorul considera acest text ca unul neimportant.


Cu infinită tristețe despre lipsa de importanță socială a unui eveniment politic

Consiliul National al PSD era așteptat de toată lumea, nu doar pentru potențialul de scandal, ci si pentru că trebuia să dea măcar iluzia unei alternative credibile la actuala guvernare.

M-am intrebat în timp ce evenimentul se transmitea pe câteva televiziuni în direct, ce importanţă are el pentru oameni, pentru societate. Inafara faptului că este un eveniment gata produs, cum putem spune jurnalistic, unde o armata de jurnalisti şi tehnicieni au intins kilometri de fire pentru a transmite în toata tara și în toata lumea, nu am gasit destule argumente pentru justifica interesul.
A fost o sanşă pe care foarte rar o are un partid politic de a i se face atâta publicitate, de a sucita atâta atentie. Si noi, politicienii, ce dăm în schimb prin acest eveniment? M-am intrebat care este câştigul oamenilor? Am intrebat mai multi oameni si nimeni nu mi-a putut spune vreun câștig serios.

Dar un asemenea eveniment nu este privit doar cu atentie, este privit si cu speranță, constientizată sau nu. Intr-o asemenea situatie trebuie sa te sperie gandul că tu nu oferi nimic care să folosească oamenilor, societății: o idee, o analiză, un proiect, o speranță.

Nimic nou, nici o sclipire, nici o idee, nici o încercare de a aduce viață într-un partid care pare deja condamnat. Și, alaturi de el, este condamnata o mare parte din populația Romaniei care va fi obligată să suporte dezlăntuirea unei puteri fără de opozitie, fără de alternativă. Mă simt relaxat şi sper că nimeni dintre colegii mei de partid nu se va mai supăra pe ceea ce cred eu despre asta. Nu sunt un om care să mai dorească ceva, poate doar incerc să păstrez o amintire frumoasă unor oameni alături de care a visat sau lucrat aproape un deceniu, dintr-o viaţă si-aşa prea scurtă. Mă uit cu înţelegere déjà, cu compasiune, cu un sentiment al neputinței. M-am descărcat în fața propriei mele conștiinte, eu măcar am incercat și poate, inconstient, incerc si acum să mai cred ca schimbarea în bine este posibilă . Nu pot dormi, scriu … cu o infinită tristețe.



PSD – subiect colectiv. Ce spuneti de politician - adjectiv ?



Miron Mitrea a gandit comunicational corect mesajul de pe bannere: PSD la putere. A crezut o clipă că oamenii vor tresari si o să-l asculte, sau se va declansa în ei o umbră de orgoliu sau onoare. Dar puterea a fost monopolizata de unii din cei aflaţi la vîrful partidului. Geoană conduce Senatul, Hrebenciuc este cel mai tare din Camera Deputaților. Conducerea PSD a fost la putere cu liberalii, ei au facut târgul cu PDL, ei i-au scos afara pe pesediști din administratie, vrând sa ia toată puterea, tot ei sunt si acum la putere, în diferite variate de intelegeri cu miniștrii din actualul guvern sau cu administratiile locale. Pesedismul nu mai este la putere nici macar în PSD, iar sanse să vină la putere sunt foarte putine. Are dreptate Cristian Tudor Popescu, nu stim cine va castiga la viitorul Congres dar, sigur, PSD va pierde. Va pierde pentru că este subiect colectiv.

Un subiect colectiv este tratat ca si ogorul CAP ului. Este al tuturor, dar nimeni nu este proprietar, nimeni nu este responsabil. PSD este bun pentru ca sa fie subiect de discursuri, însă nu are drept de existență intre preocupările pesedistului de la vârful piramidei. Poate să fie un vehicul care te duce până la o funcție, sau OZN ul acela despre care vorbeste însufletit Ion Iliescu, o data la patru ani, însă este greu de perceput ca subiect al existenței noastre, viu ca un prieten caruia ii esti dator, sau prezent ca un patron care ti-a dat o misiune si un salar pentru că trebuie sa faceti ceva pentru ceilalti. Partidul fanion al stangii este iubit poate de unii oameni în vârsta care se uita la el cu speranța unei vieti mai bune sau de unii tineri care cred ca o lume mai dreapta se poate construi prin vointa noastra, dar cei initiați déjà, cred că sunt mai puțin sensibili la acest subiect, prea colectiv ca să poata fi privatizabil.

Dacă cineva critică o actiune politică sau un personaj, aceasta face rău partidului, se spune mereu, dar nu stim exact în ce fel face rău. Adică imaginea solidarității si unitătii de monolit în jurul ticalosiei, prostiei sau a unui personaj indoielnic, acestea fac oare imagine pozitivă?

Mă uitam la masa prezidiului si căutam să văd lucruri care s-au schimbat în ultimii 10 ani. Căutam evolutia, vreo scânteie de speranță. Am descoperit în schimb niste regularități. Si în 2000, dar si în 2010, subiectul principal al discursului era o cauza externă, un dusman identificabil, dictator, oligarh, un monstru politic ca câteva capete: atunci CDR, acum PDL. Atunci Emil Constantinescu, acum Basescu. O schemă explicativă simplă care elimină capitalismul din joc, elimina greselile de conducere, nu spune ceea ce trebuie facut, nu spune că stanga s-a resemnat să fie doar asistenta medicala a unui capitalism romanesc improvizat si hibrid. Discurs care doar cauta să construiască o explicatie în care noi nu suntem vinovati și niste dusmani perfecți, care sunt uitați doar după ce venim noi la putere. Mă uitam la doi dintre candidati bătuti de Traian Basescu în ultimii zece ani, doi candidati care au pierdut după ce s-au gandit să-si aranjeze, prematur, poza invingătorului. S-au pus pe treabă si, inainte de ultima batalie, au facut epurări în conducere, eliminând oameni care ar fi putut folosi in lupta, sau macar la aprovizionarea din spatele frontului. Adrian Năstase, indiscutabil un lider remarcabil, a convins BPN să se desființeze (sau autosuspende), l-a lasat pe Rus sa plece la Cluj, iar Cozmânca i-a aranjat impotriva PSD Cluj o coalitie intre Alianta DA si PRM care l-a ajutat sa piardă. Geoană, începuse cu entuziasm o miscare de democratizare, dar pe parcurs nu a scapat de acest model: inainte de bătăliile finale a scapat de Adrian Nastase, Rus si ceilalti de la Cluj, de Tănăsescu si de Severin etc.

Imi inchipui ce discutie as putea avea cu vreunul din fostii mei sefi.

ANGHELACHE
(spre CRISTI)
Caută la conştiință.

CRISTI
(caută în dicționar)
CONŞTIINȚĂ: Conştiință: Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență...

ANGHELACHE
Mai rar. Mai rar, să şi înțelegi.

CRISTI
... cunoaştere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. Faptul de a‐şi da seama, înțelegere. Conştiința socială... ansamblu de idei, concepții, cunoştințe, mentalități ale unei colectivități umane, care reflectă condițiile de existență ale acesteia, precum şi psihologia socială a oamenilor. Conştiința de clasă... Citesc în continuare?

ANGHELACHE
Da.

CRISTI
Parte a conştiinței sociale care reflectă existența socială a unei clase determinate (în opoziție cu existența, materia), gândire, spirit.

Sentiment al responsabilității morale față de propria conduită. Caz sau proces de conştiință = dificultatea de a hotărî într‐o problemă morală greu de rezolvat. Mustrare de conştiință = remuşcare, regret, a fi cu conştiința împăcată sau a nu avea nimic pe conştiință = a fi convins că nu a săvârşit nimic împotriva legilor moralei sau a legilor statului. A fi fără conştiință = a fi lipsit de scrupule. Cu mâna pe conştiință = cu toată sinceritatea. Libertate de conştiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filosofică etc... din franceză: conscience, latină: conscientia.

ANGHELACHE
Aşa... NELU, citeşte acum definiția lui CRISTI.


Restul exercitiului îl putem face ca si tema pentru acasă.



Indignarea ritualică a lui Ion Iliescu.

Iliescu a avut un discurs bun, spun mulţi din cei care s-au uitat la TV sau au fost prezenţi. Da, batrânul a spus aceleasi lucruri care le-am auzit în ultimii 10 ani, când a ridicat de fiecare dată în picioare Consiliul National. Incerc să sintetizez fără a deforma:

o Suntem un partid mare care avem vocatia conducerii statului;
o Ne-am rătacit insă de valorile stangii, afisăm ostentativ averile, facem spectacole americane, umblam în jeepuri cu girofar;
o Avem prea multi sefi, nu avem nevoie de democratiei internă (ce vicepresedinti zonali,) zona principala este Bucurestiul sau Kisellef ori Atena. De aici va putem spune care sunt adevaratele probleme iar camarazii veniti la Congres vor putea spune cât sunt de acord cu ele;
o NU este nevoie de competitive, nici de programe alternative, acestea fac rau partidului, stabilim noi, aici, ce vor vota cei care vin la Congres;
o Nu am nevoie de onoruri, nici de functii, eu ma justific prin altceva pentru respectul oamenilor, pot renunţa oricând etc etc.
o De fiecare dată, Iliescu, Domnu Iliescu, aduce ca argument scrisoare vreunui pensionar sau pensionara, ca sa fie sigur ca a fixat audientei sensibile o lacrima de geană.

Esti tradătorul cel mai abject dacă observi ca și capitalismul de cumetrie si indepărtarea de ideal s-aa facut sub atenta oblăduire a Domnului Ion Iliescu. A fugărit pe cineva pentru coruptie? Nu, poate inafara lui Adrian Nastase, pe care l-a stampilat ca atare prin colaboratorul lui Ioan Talpes. Un răuvoitor ca mine poate observa că Iliescu nu a refuzat nicio functie, nici macar transformare functiei de Presedinte de Onoare în prezenta executivă la toate ședintele. La functii spune mereu ca poate renuta oricând, dar niciodata nu a spus renut, de azi incolo nu mai vreau. L-am văzut de multe ori plecand spre usă si spunând că ar putea să ne părăsească, dar totdeauna au sărit unii să-l aducă înapoi, iar intr-un anumit moment,când nu a fost nimeni rapid sa-l oprească, s-a intors singur peste vreo oră.

Dupa acesta indignare simbolica, lumea se ridica în picioare si aplauda si totul revine la normal. Oamenii din sală s-au obisnuit, isi trag cu ochiul, il laudă pe moşu pentru vitalitate, unii clevetesc, se bucură că mai au acest apostol printre ei. Sunt fericiti, în schimb, pentru ca stiu ca nu vor fi pusi niciodata, de catre nimeni, sa facă ceea ce a zis Iliescu. Inteleg că este o indignare ritualică, ca si cele de pe vremea PCR, de la orele de invatamant politic. Unul borborosea niste cuvinte din Scanteia si apoi toti plecau la bere fericiti ca au scapat din productie câteva ore. Am observat de mai multe ori acest gen de solidaritate cu discursul tintit iliescian, discurs pe care si Nastase l-a acuzat voalat de excesivă marketizare. Nu lasă nici o urma nici macar pe discursul lui Iliescu din sedinta care urmează. Dar studiere reactiei delegatilor este o experienta fantastică, poti vedea o dedublare exemplară. La un Consiliu National de dinainte de a pierde Iliescu, el a spus acelasi lucru si a fost aplaudat în picioare, apoi 70% din delgati l-au votat pe Geoană, la fel în 2006 cand Iliescu l-a sustinut pe Oprescu.

Culmea dedublării am observat-o la Consiliul National de după Congesul din 2005, după ce Ion Iliescu a pierdut. Acel Consiliu National era trist, se simtea vinovat de paricid, suferea pur si simplu. Oamneii nu se uitau unii la alţii, unii se adunau sa vorbeasca în soapta pe dupa perdelele si coloanele Palatului Parlamentului, altii il strangeau pe Iliescu în brate, desi el se impotrivea (“fara efuziuni, tovarasi, asa este lupta – dură”). Lumea se uita la Geoană, la mine sau la Rus ca la niste criminali, autorii unui paricid groaznic. Parcă ei nu ar fi fost acolo, parcă incercau să se absolve de o vină ancestrală, o crimă pe care au comis-o alţii. Asta m-a făcut să mă intreb cine sunt cei de la Consiliul National, multi imi păreau neconoscuti si atunci am aflat că Vanghelie adusese vreo 200 de oameni platiti si un alt judet inca vreo 100 fuseseră adusi doar pentru atmosferă. Dar dincolo de smecherii organizatorice, Consiliul National este o adunare diferita de tot ce am văzut vreodată ca si comportamnent de multime.

E adevarat, Iliescu este privit cu cinism ca o resursă, este tratat nu ca o relicvă, imi cer scuze, ci ca şi sfintele moaste. Oamenii se bucură cînd aud melodia lui Iliescu, este un semn că nu s-a schimbat nimic, că mediul este previzibil. Daca l-ar respecta cu adevarat pe Iliescu, de ce nu incearcă să participe la o reformă veritabilă care să transforme PSD intr-un partid de stanga modern. Oare nu asta vrea Domnu Iliescu? Să simtă ei, adulatorii, cel mai bine ce vrea sefu, adică nimic, doar adrenalina puterii?
 

Imaginea sau temele?

O resursă importantă este si Vanghelie. Nu am crezut vreodată că o să-l văd pe Adrian Nastase făcând un gest atat de discordant cu credinta lui, decât în cazul lui Ion Iliescu, unde adularea este déjà un ritual colectiv. E adevarat, banii nu au miros , poate că nici voturile nu put, dar limitele demnităţii unui politician nu sunt de gumă, domnule Preşedinte.

Problema Vanghelie este una reală, care atinge o problemă de fond a politicii românești: Propaganda bazata pe imagine nu rezistă mult, efectul ei dispare după cateva ore, cum spune Dick Morris. Toată lumea, inclusiv Mitrea în discursul său, spune că Vanghelie estre perfect în conducerea PSD, dar nu este bun sa apară la televizor. Despre el se spune că “Nu dă bine”, nu faptul că un om cu o asemenea cultura sau moralitate nu poate conduce organizatia partidului din capitala țării. De ce? Nu pentru că nu stire vorbi briliant, ci pentru ca va aduce si accepta în partid doar oameni ca el, pe care-i poate conduce, care-i vor recunoaste autoritatea. O vreme a cumparat profesori cu vanghelioane, dar cand acestea s-au terminat .

Specialistii în branding politic demostrează, în ultimii ani, că este amăgitor să te gândesti doar la imagine si să actionezi doar din aceasta perspectivă. Psihologii demostrează că temele care au legatura cu viata si ingrijorările oamenilor sunt cele care produc efecte pe termen lumediu si lung, efecte durabile. Temele se trasformă în adjective si epitete de mare forță expresiva, devin apoi etichete pe un candidat sau un partid, etichete care mobilizeaza mai bine decat excesiva preocupare doar pentru imagine. E adevarat, unele personaeje politice au cifre de incredere si notorietate fara sa fi făcut mare lucru, doar pentru ca au fost mereu la televizor unde au vorbit decent, oportunist, au privit cu ochi albastri în cameră … Dar la prima incercare politică în care nu se pot ridica la nivelul asteptărilor publicului, imaginea lor se disipează ca un fum.



Razboinicii razei violete



Din păcate, este greu să câștigi o bătălie când multi dintre războinici sunt paralizati de frică. Batalia pentru interne de la inceputul guvernarii cu pedelistii a aratat cel mai bine că bătălia politică va fi foarte complicată. Cine-i crede pe cei doldora în dosare penale (cu sau fără de NUP-uri) că sunt independenti si mari luptători pentru partid si se lupta cu tradătorii care au vândut partidul lui Basescu. Este o explicatie pentru proști.

Cei aflati la mâna justitie noastre sau DNA nu sunt deloc independent în actiunea lor politică, negociază cu puterea, direct sau indirect, se bagă în seama să isi amâne procesele, il atacă pe Basescu sau pe altii de la putere poate si pentru că nu au ajuns la o intelegere. Am vazut primari speriati cand a fost condamnat pedelistul de la Ramnicu-Valcea, vedem is primari –clovni care se vopsesc în toate culorile, se imbaraca de carnaval, doar pentru a masca frunzele morcovului imens care le-a crescut în dos.

Daca o să mai vadem multi razboinici ai luminii violet că se bat cu pumnii în piept, ca Mitrea sau Diaconescu sunt oamenii lui Basescu, atunci poate unii vor putea prezenta intr-o zi si niste studiii de caz , sau best practices, cum spun pretentioşii , cu adevaratii colaborationisti. Trebuie sa ne uitam doar la alocatiile bugetare spre pesedistii din judete sau în tabloul electoral cu rezultatele lui Traian Basescu în turul II, pe judete si localitati, si sa cautam apoi la baietii cu poze imagini.

In lupta cu PDL nu vor avea success cei care se indigneaza la comanda si zbiara că PDL a impartit tara în feude. Acest lucru este adevarat, dar ei nu sunt credibili pentru că, doar cu cateva luni în urma, participaseră ei insisi la impartirea alaturi de cei de la PD-L, condusi si atunci tot de dictatorul Traian Basescu. Am luat si noi, pesedistii, halci din administratie si din tara. Inteleg, asa se face în politica noastră, dar este acesta cel ,m ai credibil argument?

In lupta cu PDL va castiga doar o stanga credibila, cu oameni care vor arata competență, fermitate si care vor veni cu un proiect de solidaritate cu cei amarâți, cu un partid care le va arata oamenilor viitorul, nu unul care se uita mereu peste umar, spre un trecut mai apropiat sau mai indepartat. PDL si Traian Basescu pot fi trecuti în planul second al politicii doar schimband modul de a face politica, aducand oameni credibili, reconstruind stanga, nu făcând spume la gură.

Oamenii vor cauta în politica personalitati veritabile, nu cópii, oameni curajoși care isi asuma responsabilitatea de a spune lucruri neplacute si adevaruri ocolote, nu caratori de geantă umili care se ascund după cuvinte si nu au curajul să spună:

<strong>EU vreau acest lucru, vreau s fiu comandantul vostru! Vreau să mă votati pe mine! Imi doresc acest post si raspund personal pentru ceea ce fac! Nu mă ascund după partid, nici dupa declaratii de sustinere, consider ca nu sunt mort si, fiind viu, vreau să vă conduc spre urmastoarea statie a istoriei. Cred ca sunt cel mai bun pentru asta si nu mi-e rusine s-o spun sau s-o demonstrez!

Mi-ar placea să aud asta, nu scheunat de chihuahua si nici mârâit de doberman, cărat în lesă de cineva!






ANEXE


CE spuneti de un exercitiu pentru acasă: Politician – adjectiv? Pentru prieteni anexez, ca bibliografie, scenariul de la politist, adjectiv.

6 definiții pentru

POLITICIÁN, politicieni, s.m. 1. Om politic. 2. (Peior.) Persoană care face din politică un mijloc abil și demagogic de realizare a intereselor personale.

POLITICIÁN s. v. om politic.

politicián s. m. (sil. -ci-an), pl. politiciéni (sil. -ci-eni)


POLITICI//ÁN ~éni m. 1) Om politic. 2) depr. Persoană care activează în politică, urmărind interese personale; afacerist politic. [Sil. -ci-an]

POLITICIÁN s.m. 1. Om politic. 2. (Peior.) Persoană care, activând pe plan politic, urmărește în deosebi satisfacerea intereselor sale personale, obținerea de foloase personale. [Pron. -ci-an, pl. -ieni. / cf. fr. politicien].


POLITICIÁN s. m. 1. om politic. 2. (peior.) cel care, activând pe plan politic, urmărește îndeosebi satisfacerea intereselor sale personale. (< fr. politicien)

Scenariul este disponibil aici

Anexa 2

Si o dedicatie pentru visatori si ... clovni