CHIPUL UITAT AL NORMALITĂȚII

sau despre războiul, mereu pierdut, al președinților

Clausewitz spunea că ”războiul este continuarea politicii cu alte mijloace”. Așa o fi, poate, dar nu este normal ca politica să fie bântuită tot timpul doar de războaie și spiritul lor de distrugere.  La noi, regula este războiul și nicio perioadă de pace nu-și face loc. Pacea (”între două dobitoace”, cum ne spunea învățătoarea din clasa întâi atunci când ne luam la bătaie) ar trebui să fie perioada dintre alegeri când politica ar trebui să performeze prin construcție și muncă în folosul umanității, când energiile trebuie unite pentru interesul social sau național comun. În campanii electorale confruntarea și războiul sunt lucruri normale. Identitățile politice primesc sens, este adevărat, mai ales în cadrul interacțiunilor conflictuale. De aceea, partidele au luptători de profesie, uneori chiar și clovni care umblă în costume de paradă pentru a arăta loialitate sau a simula o virilitate, altfel greu de probat.

Războiul de fiecare zi al politicii este omniprezent în mediile politice sărace în idei, competențe și intelectuali. Acolo, politica este o competiție între clanuri, familii, găști sau bande pentru bietele resurse pe care o comunitate sau o țară le are sau le adună zilnic prin taxe și impozite. Acolo, în parlamente,  grupurile politice nu pot face decat târguri sau diferite schimburi oneroase de genul: tu accepți legea asta pentru interesele mele, eu accept o mîrșăvie comparabilă. Consensul este deci nu o negociere rațională care nu depășeste interesul colectiv, ci un troc sinistru între găști. Cei mai mari combinatori, făcătorii de blaturi, pozează, de regulă, în mari războinici. Ies ritualic să-i atace pe dușmani, în timp ce trag cu ochiul complice, dar mai ales înfierează cu patos pe cei care nu se sacrifică destul în a înjura și înfiera dușmanul. Uneori, în mai multe partide, poți auzi expresia de opoziție: nu ți-a făcut puterea dosare penale, înseamnă că ești trădător. Niciun hoț sau corupt, indiferent de partid, nu va recunoaște că are un dosar penal pentru că a furat, mereu va spune că este politic.

Cert este că un ethos al confruntării este dominanta vieții politice. După campania electorală armele nu se lasă la rastel, toată lumea este ținută trează pentru lupta de fiecare zi. Uneori pare absurd, dar lupta și ura pentru adversari pare că este liantul cel mai puternic al grupurilor politice. De aici și nepotismele sau promovarea membrilor familiei în funcții sau în viața de partid, este greu să ai încredere în cineva, deoarece această continuă luptă se prelungește și în propriul tău partid.

Acest război continuu, nesfârșit, ca un fel de război al sfârșitului lumii din imaginația fecundă a marelui dezamăgit de politică Marios Vargas Llossa, nu are o finalitate ca în opera ilustrului sud-american, adică o luptă între valorile supreme, genuine, și expresia lor socială, degradată, ci este un război al nimicului. Pentru orgolii, uneori pentru interese mărunte, pentru resurse, sau chiar un război în zadar.

Nimeni nu poate scăpa de acest război, dar în primul rând nu pot scăpa președinții. Este un război pe care toți îl pierd până la urmă, dar îl duc cu însuflețire pentru că sunt animați de bătălii și victorii mărunte.

Ion Iliescu a pierdut războiul cu democrația chiar la început când Piața Universității a fost o capcană în care l-au băgat, probabil, apropiații lui, generali. Au construit pentru el un front în care ei, cei apropiați, erau generalii cei puternici și credincioși. Nu știu cât a fost el de convins că minerii și venirea lor va fi un lucru bun, nu știu cum i-a fost prezentat pericolul pentru țară reprezentat de partidele istorice, rege sau studenți, dar ceea ce știm că războiul acela cu Piața Universității i-a fost fatal. Cred că am fi avut un altfel de Iliescu, poate mai nonșalant, poate mai democrat și mai puțin închis  într-o echipă de foști de care nu s-a despărțit nici acum. Stigmatul căpătat în acea luptă l-a transformat pe vechiul dizident într-un conducător care va încerca mereu să limiteze efectele înfrângerii prin confirmarea faptului că a avut dreptate, că a fost o luptă cu dușmani care și azi sunt reali, că nu el a fost de vină etc . În conflictele mele cu Iliescu, dincolo de consecvența irecociliabilității, am văzut la bătrânul lider al stângii judecăți echilibrate, moderație, luciditate  chiar și o toleranță față de idei cu care nu era de acord înainte. Cazul schimbării atitudinii față de regalitate este o dovadă destul de grăitoare. Dar, din nefericire, cel care putea să facă o adevărată deschidere a României din partea stângii a fost fixat în tranșee de acea înfrângere într-un război inutil și prefabricat la acea vreme.

Emil Constantinescu s-a bătut cu sistemul și securitatea. Un război închipuit, creat de psihoza conflictului continuu, evident, dominantă și în grupul lui politic. Războiul l-a pierdut pentru că nu și-a dat seama că el însuși era sistemul.  Luase modelul de conducere al lui Iliescu, fix definiția pe care seful PDSR o inventase, pe măsura sa, cu complexele de neintervenție moștenite războiul început la Revoluție și continuat cu Piața Universității, deci nu avea cu ce să se descurce, el nu avea cum să joace, după altă partitură, rolul lui Ion Iliescu. Deși era un intelectual serios, probabil un democrat veritabil, a ieșit repede înfrânt, nu de securitate, ci de incapacitatea lui de a ieși din rol, de imposibilitatea lui de a tranșa războiul politic absurd din interiorul propriei lui tabere. În loc să folosească securitatea și toate resursele sistemului politic pentru un proiect măreț și implinirea unei viziuni, a preferat să aștepte, iar la final s-a declarat învins de propria lui mână dreptă.

 

Traian Băsescu s-a prins ca trebuie să schimbe scaunul ca să nu pățească la fel ca predecesorul său, învins de umbra securității. A simțit nevoia sa devină jucător, nu putea să stea să-și aștepte adversarii și  a trecut la atac. A intrat cu sabia în mână, dar după ceva vreme a constatat că sabia era de lemn. A atacat comunismul care mai rămăsese și obiceiurile politice. A mișcat instituțiile, dar acestea în loc să se pună în mișcare au început să crape pe la încheieturi. A încercat să scape de foștii lui colegi, marii baroni PDL, dar tinerii puși în loc s-au îmburghezit repede și au început să semene cu seniorii. Cameleonic, toți cei noi pe care i-a adus, luau culoarea mediului. A recunoscut destul de greu înfrângerile și a încercat să ducă luptele până dincolo de limitele suportabilității tovarășilor lui. Armata a început să-i obosească, unii poate chiar au demobilizat înainte de vreme. A luat lupta pe cont propriu, asumându-și o schimbare pe care nu o poate face nimeni singur. Mai are puțin din mandat, dar nu este exclus ca, la final, cu franchețea care îl caracterizează, să spună: am înfrânt!

 

Pe Ponta l-am cunoscut acum vreo doisprezece ani.  Ambițios, fost procuror, încerca să reconstruiască o organizație de tineret care era doar o anexă palidă a partidului, cu tineri care ieșiseră de mult din tinerețe. A făcut în doi ani o organizație adevărată. La primul Congres care ne prindea pe amândoi ca debutanți și în care eu am vorbit despre un loc important pe care trebuie să-l dăm tinerilor, Ponta a mers mai apoi la tribună și s-a legat discret de mine. A spus ca tinerii nu vor nimic, ca se vor lupta pentru fiecare scaun, chiar și cu mine. A fost o delimitare pe care am înțeles-o doar mai tarziu, atunci când l-am cunoscut mai bine. Cunoscându-l am decoperit că nu este un războinic incurabil, chiar dacă are curaj și temperamentul necesar ca să sară mereu la bătaie. I-am cunoscut pasiunile, am văzut ca poate fi un camarad bun și un om normal. Nu este obsedat de conflict și nici nu este dependent de adrenalina puterii. Știe ce să facă cu timpul liber, se bucură de viața cea normală, își plimbă copiii cu drag, vrea altceva de la viață decât putere pe pâine. Joacă tenis sau baschet, este egoist la fotbal, iar la ping-pong mă enervează că nu-l pot bate nici măcar de Revelion. Îi place istoria și citește în ritm de intelectual, nu de politician.

Poate că și cei pomeniți înainte au fost oameni ai vieții normale, viață pentru bucurie de a trăi, poate că doar viața politică i-a tranformat. Iliescu a venit pe un val căruia nu avea cum să i se împotrivească. Emil Constantinescu a fost luat pe sus de un tsunami care căuta să razbune, utopic, o jumătate de secol de comunism adus de ruși. Traian Băsescu a luat pistolul într-o mână și niste țepe de carton în alta pentru a razbuna ceea ce răsculații pierduseră în mandatul ratat al lui Constantinescu. Din generații diferite, toți cei trei presedinți continuau un război de dinainte de Revoluție, erau împinși de trecutul lor sau de trecutul generației lor. Nu întotdeauna era războiul lor, dar era un context moștenit și un câmp de bătălie mereu alimentat cu conflicte și mize, uneori absurde.

 

Dar Victor Ponta este din altă generație. Nu este obsedat de luptă, a ajuns președinte de partid fără să taie capete și fără să omoare parinții și bunicii din partid.  Nici Năstase și nici Iliescu nu au fost împinși la o parte, chiar dacă, uneori, l-au sabotat cu discreție sau l-au tratat cu aroganță. Dar, cu sau fără voia lui, intră într-un război care nu se mai termină și căruia chiar combatanții i-au uitat sensul. I se arată probabil dușmani în fiecare zi, i se propun vendette, are de reglat și el polițele lui. Este la început și are nevoie să arate că este mascul alpha, să obțină ascultare sau atenție. Dar după terminarea acestor mici retușuri de instalare la volanul politicii, Victor Ponta nu ar trebui să se înroleze în războiul de uzură al politicii, război sintetizat cel mai bine de sintagma manelistică ”să moară dușmanii”.  Pentru că el poate ignora trecutul, pentru el trecutul nu este o povară și nici o amintire duioasă.

 Este cel dintâi Premier și,  poate, viitor președinte de țară care nu a fost membru de partid. E important asta? Poate nu, dar este un semn, mai mult decât o calitate. Este semnul că a venit o nouă generație care are datoria de a schimba lumea noastră. Oamenii nu așteaptă de la el victoriile mici asupra dușmanilor partidului, chiar dacă unele poate ar fi importante pentru justiție socială sau pentru dreptate. În acest război politic care nu se mai termină, cei mai mulți dintre noi nu mai știm să definim pacea și, cu siguranță,  mulți dintre apropiați îl îndeamnă zilnic la luptă, iar adversarii îl provoacă acum să fie bărbat, să-și arate intelectualii de care dispune și să-i pună în cântar cu intelectualii lui Băsescu. În plus, parcă este împins să dea el însuși toate bătăliile. Toate acestea sunt cântece de sirenă, lumea așteaptă de la el altceva, construcția normalității. Asteaptă să vadă pe cineva care pune pacea și construcția pe primul loc. Cineva care se interesează sincer de greutățile profesorului și îl înțelege pe medicul care pleacă disperat peste hotare. Normalitatea nu înseamnă obligatoriu bani în plus și nici subvenții pentru nemuncă, normalitatea este sentimentul oamenilor că acelora care-i conduc le pasă de viața și suferințele lor, iar acest lucru nu se poate simula electoral. A înțelege că nimeni nu poate vorbi în numele celui care are probleme de existență, dar că soluțiile nu le poate imagina el, de fiecare dată.  Normalitate înseamnă să pui dorințele sau poftele tale și ale partidului pe locul doi și să alungi convențiile și omerta care domnește în viața politică de peste două decenii. Să recunoști clar și să simți că România este mai importantă decât orice formă de organizare partinică, coaliție sau alianță.

Războiul pe care nu are voie să-l piardă Victor Ponta, ca om de stat venit din altă generație, este să aducă înapoi chipul uitat al normalității.

DERANJ IN OLIMP?

Un răspuns glumeț din tribună

Am scris un comentariu pe blog despre o situație din PSD fără să am bănuiala că va produce așa un deranj în Olimpul nostru de stânga. Deși mi-a venit ideea, nu i-am mai raspuns nici lui Adrian Nastase pentru nu am chef de nici o polemică.

In plus, când văd apetenta pentru a alimenta aceasta discutie a celor care sunt simpatizanții puterii sunt sigur că politcienilor de la guvernare le convine de minune să acopere scandalurile de coruptie recente, cu scandalurile inutile din PSD.

Nu polemizez cu Domnul Ion Iliescu, pentru ca este prea mare distanta de la simplu membru la Presedinte Executiv de Onoare, însă nu pot să nu mă întreb si să nu mă mir.

1. Chiar nu înțeleg de ce niste oameni cu experiența domnilor Iliescu și Nastase comentează ceea ce spune un biet ”spectator din tribună”, unul care nu e legitim să vorbească, unul care nu se pricepe? In tribună există un spațiu al libertății pe care oamenii îl folosesc așa cum vreau și, de regulă, arbitrii te sancționează dacă, în calitate de jucător, intri în dialog cu tribuna.

2. Eu nu am spus că trebuie dați afară din partid nici bătranii, nici Iliescu sau Năstase, nici măcar Geoană. Lui Ion Iliescu îi sunt dator pentru ca s-a opus ca să fiu eu dat afara de partid de vreo două ori, in urma unor schimburi de replici cu Domnia Sa iar unii pupincuristi au sărit repede să mă sanctioneze, deci cum era să propun a fi dat afară. Eu am analizat o situatie și am sugerat ca echipa de la conducere să-și facă programul, fără a se lăsa conduși din spate. Este asta rău, nu este normal ca Presedintele ales să conducă și apoi să raspundă pentru rezultate?

3. Mă rog, nu am spus niciodată că un partid serios este unul de 15%, nici alte lucruri care mi se pun în cârcă, dar ar fi culmea să cer dovezi. Nu i s-au dat nici coanei Leana dovezi, la Targoviste, de Crăciun, când le-a cerut, sunt sigur că Domnul Iliescu nu o să-mi dea mie, un deviationist veninos.

4. Nu înțeleg nici măcar cum se face că dacă tot mi se citează un text, comentatorii nu se referă decat la o presupusă intentie a mea, nu îmi sunt criticate argumentele. Nu cred că dețin adevărul absolut, pot greși ca orice om, dar chestiunea fundamentală a textului meu era următoarea: De ce câstigam alegerile și ramanem totusi in opozitie iar managemetul partidului cu toate generatiile la cârmă, cu unitatea monolitică în jurul părintilor fondatori, nu reuseste decat să se tot pregatească de momentul în care il vom da jos pe Băsescu? Ca Borcea, pentru Liga Campionilor. De ce este mereu subminată autoritatea liderului și echipei de conducere de către Presedintele de Onoare care duce o lupta de gherilla impotriva Presedintelui in exercitiu (Năstase ”arogant” si ”capitalist de cumetrie”, Geoană ”prostănac”, Ponta ”cârlan” si ”imatur”)? Asta este oare traducerea indemnului din textul Domnului Iliescu ” Forţa unui partid constă tocmai în unitatea militanţilor săi , în capacitatea de a îmbina experienţa şi pregătirea celor cu vechime în partid, cu elanul şi dorinţa de afirmare a celor tineri”?
Dar am promis că nu mă țin de polemici, deci renunț să mă întreb.

5. Un singur lucru mă mai mir: de ce Domnul Presedinte Ion Iliescu imi dedică, pentru prima dată în viața mea politică, un text. Olimpian, Domnia Sa se rezuma înainte să să mă expedieze cu două trei fraze în care se întreba în numele cui vorbesc. Acum însă Președintele de Onoare imi raspunde si nu cred că este pentru ca am devenit Cineva? Un motiv este poate faptul că am vorbit despre relația Domniei sale cu Istoria, dar aici mai bine nu încerca să se justifice. Istoria nu o voi scrie nici eu, dar nici Domnia sa.

Să fie deranjul acesta în Olimp doar pentru pricini ideologice sau poate chiar și Presedintelui de onoare a început să-i fie frică de faptul că Domnul procuror Victor Ponta ar fi în stare să facă nemerniciile propuse de Dâncu? Nici vorbă, ar spune unii!

Dar dacă totuși, sunt semne că vine vremea Republicii Procurorilor: unii taie acum capete prin primării PDL, iar Procurorul de la varful PSD ar putea să nu mai fie la fel de respectuos cu istoria partidului si o să-și aducă aminte că a luat bataie in Piata Universitații?
Cred că sunt insinuări veninoase, dar parcă poți să știi?

Mă gândesc totuși să nu lungim polemica pentru că Procurorul ar putea să se prevaleze de situatia de conflict și să ne dea roșu la amândoi beligerantii, adică și mie, și Dumneavoastră, Domnule Presedinte de Onoare, ca să păstrez metafora fotbalistică cu care m-a gratulat Domnul Adrian Năstase.



PS. In fine, în semn de detensionare să vă povestesc, Domnule Presedinte Ion Iliescu, o intâmplare văzută de mine in calitate de ”spectator din tribună” de a cărei morală nu sunt sigur, însă ar putea fi următoarea: nu luați de bună tot ce spun spectatorii, o să creadă lumea că sunteti nesigur, că vă este frică, de istorie sau de Comandantul suprem. Intîmplarea este autentică, ba chiar și reală și este la Cluj, de pe vechiul Ion Moina, de unde este si fotografia postată.

La un meci al Universității Cluj, dinainte de 1989, un spectator din tribună, aflat aproape de banca de rezerve, striga disperat: Bagă-l, mă, pe Boeru! Bagă-l, mă, pe Boeru! In repriza a doua, rezultatul fiind prost, spectatorul continua să strige din nou, la fiecare fază, cât îl țineau bojocii: bagă-l, mă, pe Boeru! Spre final, lucrul acesta se întâmplă, Boeru intră și la prima fază face un luft groaznic. Se aude voceacunoscută din tribună: De ce l-ai băgat pe Boeru, mă, imbecilulule?

O săptămână minunată!

POLITICIAN, ADJECTIV

Cronica subiectivă a Consiliului National PSD


NOTĂ.
Textul ce urmează este un text analitic, cu mare grad de subiectivitate, care nu doreste să stirbească cu nimic dimensiunea pozitivă a brandului PSD, acum inainte de Congres. Este scris pornind de la un sentiment de tristețe, dar cu intenția, pe care autorul o socoteste pozitiva, de a ajuta la constientizarea importantei unui partid de stinga modern, pentru Romania, dar si pentru pesedisti si alti oameni de stanga. Autorul nu atacă pe nimeni si nimic, nu sare la gatul, nu scoate cutitul, nu reprezintă vreun grup care vrea puterea. Autorul nu vrea nimic cu acest text, nici macar să fie citit. Este un text pentru el si prietenii lui, este deci o intreprindere cu caracter privat. Autorul stie ca nu ar trebui sa vorbească deoarece pesedistii ardeleni, cu unele exceptii, nu castigă alegerile, în consecință acesta nu este o declaratie politică si nici nu este vreun început de polemica. Autorul mai mentionează că nu l-a pus nimeni să facă aceste observații și își cere scuze unor pesedisti care nu văd lucrurile ca și el. Fara a se disculpa, autorul considera acest text ca unul neimportant.


Cu infinită tristețe despre lipsa de importanță socială a unui eveniment politic

Consiliul National al PSD era așteptat de toată lumea, nu doar pentru potențialul de scandal, ci si pentru că trebuia să dea măcar iluzia unei alternative credibile la actuala guvernare.

M-am intrebat în timp ce evenimentul se transmitea pe câteva televiziuni în direct, ce importanţă are el pentru oameni, pentru societate. Inafara faptului că este un eveniment gata produs, cum putem spune jurnalistic, unde o armata de jurnalisti şi tehnicieni au intins kilometri de fire pentru a transmite în toata tara și în toata lumea, nu am gasit destule argumente pentru justifica interesul.
A fost o sanşă pe care foarte rar o are un partid politic de a i se face atâta publicitate, de a sucita atâta atentie. Si noi, politicienii, ce dăm în schimb prin acest eveniment? M-am intrebat care este câştigul oamenilor? Am intrebat mai multi oameni si nimeni nu mi-a putut spune vreun câștig serios.

Dar un asemenea eveniment nu este privit doar cu atentie, este privit si cu speranță, constientizată sau nu. Intr-o asemenea situatie trebuie sa te sperie gandul că tu nu oferi nimic care să folosească oamenilor, societății: o idee, o analiză, un proiect, o speranță.

Nimic nou, nici o sclipire, nici o idee, nici o încercare de a aduce viață într-un partid care pare deja condamnat. Și, alaturi de el, este condamnata o mare parte din populația Romaniei care va fi obligată să suporte dezlăntuirea unei puteri fără de opozitie, fără de alternativă. Mă simt relaxat şi sper că nimeni dintre colegii mei de partid nu se va mai supăra pe ceea ce cred eu despre asta. Nu sunt un om care să mai dorească ceva, poate doar incerc să păstrez o amintire frumoasă unor oameni alături de care a visat sau lucrat aproape un deceniu, dintr-o viaţă si-aşa prea scurtă. Mă uit cu înţelegere déjà, cu compasiune, cu un sentiment al neputinței. M-am descărcat în fața propriei mele conștiinte, eu măcar am incercat și poate, inconstient, incerc si acum să mai cred ca schimbarea în bine este posibilă . Nu pot dormi, scriu … cu o infinită tristețe.



PSD – subiect colectiv. Ce spuneti de politician - adjectiv ?



Miron Mitrea a gandit comunicational corect mesajul de pe bannere: PSD la putere. A crezut o clipă că oamenii vor tresari si o să-l asculte, sau se va declansa în ei o umbră de orgoliu sau onoare. Dar puterea a fost monopolizata de unii din cei aflaţi la vîrful partidului. Geoană conduce Senatul, Hrebenciuc este cel mai tare din Camera Deputaților. Conducerea PSD a fost la putere cu liberalii, ei au facut târgul cu PDL, ei i-au scos afara pe pesediști din administratie, vrând sa ia toată puterea, tot ei sunt si acum la putere, în diferite variate de intelegeri cu miniștrii din actualul guvern sau cu administratiile locale. Pesedismul nu mai este la putere nici macar în PSD, iar sanse să vină la putere sunt foarte putine. Are dreptate Cristian Tudor Popescu, nu stim cine va castiga la viitorul Congres dar, sigur, PSD va pierde. Va pierde pentru că este subiect colectiv.

Un subiect colectiv este tratat ca si ogorul CAP ului. Este al tuturor, dar nimeni nu este proprietar, nimeni nu este responsabil. PSD este bun pentru ca sa fie subiect de discursuri, însă nu are drept de existență intre preocupările pesedistului de la vârful piramidei. Poate să fie un vehicul care te duce până la o funcție, sau OZN ul acela despre care vorbeste însufletit Ion Iliescu, o data la patru ani, însă este greu de perceput ca subiect al existenței noastre, viu ca un prieten caruia ii esti dator, sau prezent ca un patron care ti-a dat o misiune si un salar pentru că trebuie sa faceti ceva pentru ceilalti. Partidul fanion al stangii este iubit poate de unii oameni în vârsta care se uita la el cu speranța unei vieti mai bune sau de unii tineri care cred ca o lume mai dreapta se poate construi prin vointa noastra, dar cei initiați déjà, cred că sunt mai puțin sensibili la acest subiect, prea colectiv ca să poata fi privatizabil.

Dacă cineva critică o actiune politică sau un personaj, aceasta face rău partidului, se spune mereu, dar nu stim exact în ce fel face rău. Adică imaginea solidarității si unitătii de monolit în jurul ticalosiei, prostiei sau a unui personaj indoielnic, acestea fac oare imagine pozitivă?

Mă uitam la masa prezidiului si căutam să văd lucruri care s-au schimbat în ultimii 10 ani. Căutam evolutia, vreo scânteie de speranță. Am descoperit în schimb niste regularități. Si în 2000, dar si în 2010, subiectul principal al discursului era o cauza externă, un dusman identificabil, dictator, oligarh, un monstru politic ca câteva capete: atunci CDR, acum PDL. Atunci Emil Constantinescu, acum Basescu. O schemă explicativă simplă care elimină capitalismul din joc, elimina greselile de conducere, nu spune ceea ce trebuie facut, nu spune că stanga s-a resemnat să fie doar asistenta medicala a unui capitalism romanesc improvizat si hibrid. Discurs care doar cauta să construiască o explicatie în care noi nu suntem vinovati și niste dusmani perfecți, care sunt uitați doar după ce venim noi la putere. Mă uitam la doi dintre candidati bătuti de Traian Basescu în ultimii zece ani, doi candidati care au pierdut după ce s-au gandit să-si aranjeze, prematur, poza invingătorului. S-au pus pe treabă si, inainte de ultima batalie, au facut epurări în conducere, eliminând oameni care ar fi putut folosi in lupta, sau macar la aprovizionarea din spatele frontului. Adrian Năstase, indiscutabil un lider remarcabil, a convins BPN să se desființeze (sau autosuspende), l-a lasat pe Rus sa plece la Cluj, iar Cozmânca i-a aranjat impotriva PSD Cluj o coalitie intre Alianta DA si PRM care l-a ajutat sa piardă. Geoană, începuse cu entuziasm o miscare de democratizare, dar pe parcurs nu a scapat de acest model: inainte de bătăliile finale a scapat de Adrian Nastase, Rus si ceilalti de la Cluj, de Tănăsescu si de Severin etc.

Imi inchipui ce discutie as putea avea cu vreunul din fostii mei sefi.

ANGHELACHE
(spre CRISTI)
Caută la conştiință.

CRISTI
(caută în dicționar)
CONŞTIINȚĂ: Conştiință: Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență...

ANGHELACHE
Mai rar. Mai rar, să şi înțelegi.

CRISTI
... cunoaştere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. Faptul de a‐şi da seama, înțelegere. Conştiința socială... ansamblu de idei, concepții, cunoştințe, mentalități ale unei colectivități umane, care reflectă condițiile de existență ale acesteia, precum şi psihologia socială a oamenilor. Conştiința de clasă... Citesc în continuare?

ANGHELACHE
Da.

CRISTI
Parte a conştiinței sociale care reflectă existența socială a unei clase determinate (în opoziție cu existența, materia), gândire, spirit.

Sentiment al responsabilității morale față de propria conduită. Caz sau proces de conştiință = dificultatea de a hotărî într‐o problemă morală greu de rezolvat. Mustrare de conştiință = remuşcare, regret, a fi cu conştiința împăcată sau a nu avea nimic pe conştiință = a fi convins că nu a săvârşit nimic împotriva legilor moralei sau a legilor statului. A fi fără conştiință = a fi lipsit de scrupule. Cu mâna pe conştiință = cu toată sinceritatea. Libertate de conştiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filosofică etc... din franceză: conscience, latină: conscientia.

ANGHELACHE
Aşa... NELU, citeşte acum definiția lui CRISTI.


Restul exercitiului îl putem face ca si tema pentru acasă.



Indignarea ritualică a lui Ion Iliescu.

Iliescu a avut un discurs bun, spun mulţi din cei care s-au uitat la TV sau au fost prezenţi. Da, batrânul a spus aceleasi lucruri care le-am auzit în ultimii 10 ani, când a ridicat de fiecare dată în picioare Consiliul National. Incerc să sintetizez fără a deforma:

o Suntem un partid mare care avem vocatia conducerii statului;
o Ne-am rătacit insă de valorile stangii, afisăm ostentativ averile, facem spectacole americane, umblam în jeepuri cu girofar;
o Avem prea multi sefi, nu avem nevoie de democratiei internă (ce vicepresedinti zonali,) zona principala este Bucurestiul sau Kisellef ori Atena. De aici va putem spune care sunt adevaratele probleme iar camarazii veniti la Congres vor putea spune cât sunt de acord cu ele;
o NU este nevoie de competitive, nici de programe alternative, acestea fac rau partidului, stabilim noi, aici, ce vor vota cei care vin la Congres;
o Nu am nevoie de onoruri, nici de functii, eu ma justific prin altceva pentru respectul oamenilor, pot renunţa oricând etc etc.
o De fiecare dată, Iliescu, Domnu Iliescu, aduce ca argument scrisoare vreunui pensionar sau pensionara, ca sa fie sigur ca a fixat audientei sensibile o lacrima de geană.

Esti tradătorul cel mai abject dacă observi ca și capitalismul de cumetrie si indepărtarea de ideal s-aa facut sub atenta oblăduire a Domnului Ion Iliescu. A fugărit pe cineva pentru coruptie? Nu, poate inafara lui Adrian Nastase, pe care l-a stampilat ca atare prin colaboratorul lui Ioan Talpes. Un răuvoitor ca mine poate observa că Iliescu nu a refuzat nicio functie, nici macar transformare functiei de Presedinte de Onoare în prezenta executivă la toate ședintele. La functii spune mereu ca poate renuta oricând, dar niciodata nu a spus renut, de azi incolo nu mai vreau. L-am văzut de multe ori plecand spre usă si spunând că ar putea să ne părăsească, dar totdeauna au sărit unii să-l aducă înapoi, iar intr-un anumit moment,când nu a fost nimeni rapid sa-l oprească, s-a intors singur peste vreo oră.

Dupa acesta indignare simbolica, lumea se ridica în picioare si aplauda si totul revine la normal. Oamenii din sală s-au obisnuit, isi trag cu ochiul, il laudă pe moşu pentru vitalitate, unii clevetesc, se bucură că mai au acest apostol printre ei. Sunt fericiti, în schimb, pentru ca stiu ca nu vor fi pusi niciodata, de catre nimeni, sa facă ceea ce a zis Iliescu. Inteleg că este o indignare ritualică, ca si cele de pe vremea PCR, de la orele de invatamant politic. Unul borborosea niste cuvinte din Scanteia si apoi toti plecau la bere fericiti ca au scapat din productie câteva ore. Am observat de mai multe ori acest gen de solidaritate cu discursul tintit iliescian, discurs pe care si Nastase l-a acuzat voalat de excesivă marketizare. Nu lasă nici o urma nici macar pe discursul lui Iliescu din sedinta care urmează. Dar studiere reactiei delegatilor este o experienta fantastică, poti vedea o dedublare exemplară. La un Consiliu National de dinainte de a pierde Iliescu, el a spus acelasi lucru si a fost aplaudat în picioare, apoi 70% din delgati l-au votat pe Geoană, la fel în 2006 cand Iliescu l-a sustinut pe Oprescu.

Culmea dedublării am observat-o la Consiliul National de după Congesul din 2005, după ce Ion Iliescu a pierdut. Acel Consiliu National era trist, se simtea vinovat de paricid, suferea pur si simplu. Oamneii nu se uitau unii la alţii, unii se adunau sa vorbeasca în soapta pe dupa perdelele si coloanele Palatului Parlamentului, altii il strangeau pe Iliescu în brate, desi el se impotrivea (“fara efuziuni, tovarasi, asa este lupta – dură”). Lumea se uita la Geoană, la mine sau la Rus ca la niste criminali, autorii unui paricid groaznic. Parcă ei nu ar fi fost acolo, parcă incercau să se absolve de o vină ancestrală, o crimă pe care au comis-o alţii. Asta m-a făcut să mă intreb cine sunt cei de la Consiliul National, multi imi păreau neconoscuti si atunci am aflat că Vanghelie adusese vreo 200 de oameni platiti si un alt judet inca vreo 100 fuseseră adusi doar pentru atmosferă. Dar dincolo de smecherii organizatorice, Consiliul National este o adunare diferita de tot ce am văzut vreodată ca si comportamnent de multime.

E adevarat, Iliescu este privit cu cinism ca o resursă, este tratat nu ca o relicvă, imi cer scuze, ci ca şi sfintele moaste. Oamenii se bucură cînd aud melodia lui Iliescu, este un semn că nu s-a schimbat nimic, că mediul este previzibil. Daca l-ar respecta cu adevarat pe Iliescu, de ce nu incearcă să participe la o reformă veritabilă care să transforme PSD intr-un partid de stanga modern. Oare nu asta vrea Domnu Iliescu? Să simtă ei, adulatorii, cel mai bine ce vrea sefu, adică nimic, doar adrenalina puterii?
 

Imaginea sau temele?

O resursă importantă este si Vanghelie. Nu am crezut vreodată că o să-l văd pe Adrian Nastase făcând un gest atat de discordant cu credinta lui, decât în cazul lui Ion Iliescu, unde adularea este déjà un ritual colectiv. E adevarat, banii nu au miros , poate că nici voturile nu put, dar limitele demnităţii unui politician nu sunt de gumă, domnule Preşedinte.

Problema Vanghelie este una reală, care atinge o problemă de fond a politicii românești: Propaganda bazata pe imagine nu rezistă mult, efectul ei dispare după cateva ore, cum spune Dick Morris. Toată lumea, inclusiv Mitrea în discursul său, spune că Vanghelie estre perfect în conducerea PSD, dar nu este bun sa apară la televizor. Despre el se spune că “Nu dă bine”, nu faptul că un om cu o asemenea cultura sau moralitate nu poate conduce organizatia partidului din capitala țării. De ce? Nu pentru că nu stire vorbi briliant, ci pentru ca va aduce si accepta în partid doar oameni ca el, pe care-i poate conduce, care-i vor recunoaste autoritatea. O vreme a cumparat profesori cu vanghelioane, dar cand acestea s-au terminat .

Specialistii în branding politic demostrează, în ultimii ani, că este amăgitor să te gândesti doar la imagine si să actionezi doar din aceasta perspectivă. Psihologii demostrează că temele care au legatura cu viata si ingrijorările oamenilor sunt cele care produc efecte pe termen lumediu si lung, efecte durabile. Temele se trasformă în adjective si epitete de mare forță expresiva, devin apoi etichete pe un candidat sau un partid, etichete care mobilizeaza mai bine decat excesiva preocupare doar pentru imagine. E adevarat, unele personaeje politice au cifre de incredere si notorietate fara sa fi făcut mare lucru, doar pentru ca au fost mereu la televizor unde au vorbit decent, oportunist, au privit cu ochi albastri în cameră … Dar la prima incercare politică în care nu se pot ridica la nivelul asteptărilor publicului, imaginea lor se disipează ca un fum.



Razboinicii razei violete



Din păcate, este greu să câștigi o bătălie când multi dintre războinici sunt paralizati de frică. Batalia pentru interne de la inceputul guvernarii cu pedelistii a aratat cel mai bine că bătălia politică va fi foarte complicată. Cine-i crede pe cei doldora în dosare penale (cu sau fără de NUP-uri) că sunt independenti si mari luptători pentru partid si se lupta cu tradătorii care au vândut partidul lui Basescu. Este o explicatie pentru proști.

Cei aflati la mâna justitie noastre sau DNA nu sunt deloc independent în actiunea lor politică, negociază cu puterea, direct sau indirect, se bagă în seama să isi amâne procesele, il atacă pe Basescu sau pe altii de la putere poate si pentru că nu au ajuns la o intelegere. Am vazut primari speriati cand a fost condamnat pedelistul de la Ramnicu-Valcea, vedem is primari –clovni care se vopsesc în toate culorile, se imbaraca de carnaval, doar pentru a masca frunzele morcovului imens care le-a crescut în dos.

Daca o să mai vadem multi razboinici ai luminii violet că se bat cu pumnii în piept, ca Mitrea sau Diaconescu sunt oamenii lui Basescu, atunci poate unii vor putea prezenta intr-o zi si niste studiii de caz , sau best practices, cum spun pretentioşii , cu adevaratii colaborationisti. Trebuie sa ne uitam doar la alocatiile bugetare spre pesedistii din judete sau în tabloul electoral cu rezultatele lui Traian Basescu în turul II, pe judete si localitati, si sa cautam apoi la baietii cu poze imagini.

In lupta cu PDL nu vor avea success cei care se indigneaza la comanda si zbiara că PDL a impartit tara în feude. Acest lucru este adevarat, dar ei nu sunt credibili pentru că, doar cu cateva luni în urma, participaseră ei insisi la impartirea alaturi de cei de la PD-L, condusi si atunci tot de dictatorul Traian Basescu. Am luat si noi, pesedistii, halci din administratie si din tara. Inteleg, asa se face în politica noastră, dar este acesta cel ,m ai credibil argument?

In lupta cu PDL va castiga doar o stanga credibila, cu oameni care vor arata competență, fermitate si care vor veni cu un proiect de solidaritate cu cei amarâți, cu un partid care le va arata oamenilor viitorul, nu unul care se uita mereu peste umar, spre un trecut mai apropiat sau mai indepartat. PDL si Traian Basescu pot fi trecuti în planul second al politicii doar schimband modul de a face politica, aducand oameni credibili, reconstruind stanga, nu făcând spume la gură.

Oamenii vor cauta în politica personalitati veritabile, nu cópii, oameni curajoși care isi asuma responsabilitatea de a spune lucruri neplacute si adevaruri ocolote, nu caratori de geantă umili care se ascund după cuvinte si nu au curajul să spună:

<strong>EU vreau acest lucru, vreau s fiu comandantul vostru! Vreau să mă votati pe mine! Imi doresc acest post si raspund personal pentru ceea ce fac! Nu mă ascund după partid, nici dupa declaratii de sustinere, consider ca nu sunt mort si, fiind viu, vreau să vă conduc spre urmastoarea statie a istoriei. Cred ca sunt cel mai bun pentru asta si nu mi-e rusine s-o spun sau s-o demonstrez!

Mi-ar placea să aud asta, nu scheunat de chihuahua si nici mârâit de doberman, cărat în lesă de cineva!






ANEXE


CE spuneti de un exercitiu pentru acasă: Politician – adjectiv? Pentru prieteni anexez, ca bibliografie, scenariul de la politist, adjectiv.

6 definiții pentru

POLITICIÁN, politicieni, s.m. 1. Om politic. 2. (Peior.) Persoană care face din politică un mijloc abil și demagogic de realizare a intereselor personale.

POLITICIÁN s. v. om politic.

politicián s. m. (sil. -ci-an), pl. politiciéni (sil. -ci-eni)


POLITICI//ÁN ~éni m. 1) Om politic. 2) depr. Persoană care activează în politică, urmărind interese personale; afacerist politic. [Sil. -ci-an]

POLITICIÁN s.m. 1. Om politic. 2. (Peior.) Persoană care, activând pe plan politic, urmărește în deosebi satisfacerea intereselor sale personale, obținerea de foloase personale. [Pron. -ci-an, pl. -ieni. / cf. fr. politicien].


POLITICIÁN s. m. 1. om politic. 2. (peior.) cel care, activând pe plan politic, urmărește îndeosebi satisfacerea intereselor sale personale. (< fr. politicien)

Scenariul este disponibil aici

Anexa 2

Si o dedicatie pentru visatori si ... clovni

AMERICA NU CREDE IN LACRIMI

O explozie de bucurie si lacrimi a cuprins lumea la victoria lui Obama. Am vrut si eu să câstige democratul, deși i-am scris in seara victoriei unui prieten ”Noi, negri din lumea intreagă, indiferent de culoarea pielii, ne bucurăm un pic prea repede, iar tu, stelist inrăit, să-ți aduci ca Steaua a avut 2-0, in minutul 10, cu Olimpique Lyon”. Mi-a trecut acest lucru prin cap poate si sub influenta a două cărti pe care le am pe noptieră: Al Gore, Asaltul asupra rațiunii si La Societe des victimes, cartea sociologului francez Guillaume Ernier.

America este tara tuturor posibilitilor, e adevarat, dar mai ales a celor de control social si de management inteligent al unui corp social neomogen, mereu alimentat cu aluviuni de toate rasele si culturile. Alegerea lui Barack Obama (după alegeri isi va aduce tot mai mult aminte că este si Hussein!) a fost rezultatul unei mobilizari a victimelor, cu aspect de răscoală, de revoltă impotriva sistemului. Americanii saraci s-au mobilizat împotriva unui sistem care a devenit tot mai impopular. Am auzit si jurnalisti din Europa, exclamând pe la televiziuni, că nimic nu va mai fi ca inainte, fraza pe care am auzit-o destul de des după 9-11 septembrie. E adevarat, după 11 septembrie s-au restrâns foarte multe libertăți, a inceput un razboi de hartuire si inoculare a unor frici noi societătii globale si mai ales celei americane. Mi-au rămas si mie in minte imaginile cu o ciupercă nucleară deasupra unui oras american, imagini care l-au propulsat pe George W. Bush pentru un nou mandat.

La frica de teroriști s-a adăugat frica de criza economică, frica de viitor. Alegerea lui Obama s-a făcut sub semnul fricii, nu ca efect al unei politici a increderii. Ca si cunoscător al teoriilor soft power americane, aș putea spune că săracii, cu putinii lor bani, au mai salvat odată sistemul american, iar acum si-au mai cheltuit și votul în acest sens.

In orice sistem social cei din clasele populare au devenit obiect al compasiunii generale, un sentiment deja democratic. Femeile, negrii, saracii, muncitorii sau functionarii , minoritatile de toate felurile, emigranții sunt astăzi considerati victime și dau o mare lupta pentru a li se recunoste diferenta, a se omologa rana, refuzând de multe ori , chiar ei înșiși, statutul de egal. America si marii ei scenaristi ne-a mai oferit o utopie, cu un happy end rapid, formulă care poate directiona foarte bine emotia colectivă: un negru presedinte, o speranță pentru toți.
Vă aducceți aminte de 1996, cum plângeau oamenii pe stradă la alegerea profesorului Emil Constantinescu. După alegerea lui Constantinescu, sistemul politic s-a consolidat si multe din ramășitele comunismului par mai vii azi decât erau in 1995. Ce au reusit Emil Constantinescu a fost sa ucidă prima izbucnire de speranță. Și Traian Băsescu a reusit să stoarcă lacrimi si sperante in 2004, dar astăzi reușitele luptei lui cu comunismul sau coruptia sunt incă sub semnul indoielii și chiar ar putea să piardă acestă luptă, dacă nu va reuși să-și facă o armată profesionistă.

Stim din studiile de psihologie experimentală că indivizii pot fi docilizati prin șocuri emotionale: sperante mari, dezamăgiri, iar sperante, iar dezamagiri. După câteva șocuri, speranța schimbării moare definitiv. Stiu de la un scriitor american cum se imblânzeste un cal salbatic: se leaga puternic pentru ca se smuceste tare de două ori, a treia oară nu va mai incerca, poate să-l ducă și un copil de dârlog.

Sistemul actionează mai bine sub acoperire, in spatele unor aparente de schimbare si având pe scaunele din față oamenii doriți de mase. Cu Ion Iliescu in fată sistemul devenea transparent, iși pierdea paravanul necesar. In luptă directă cu Traian Basescu se intorc, democratic, o serie de figuri si metehne din trecut. Nu doar că se intorc, dar se și legitimează, ne sfidează si ne pun să plătim despăgubiri pentru perioada in care au trebuit să stea mai ascunse. Sistemul se simte bine in confruntare, stie să anihileze pe cei care bagă levierul intre rotile dințate.

Mi-am adus aminte că au trecut patruzeci de ani de la momentul in care Martin Luther King a lansat visul american al egalitatii oamenilor, dar a murit pentru asta. Insemnă că masele, victime astazi ale goanei dupa profit, pot schimba lumea doar prin sacrificiu, nu prin invadarea saloanelor puterii. Noi, românii, am văzut si faptul că pînă si revoltiile, nu doar democratia, pot fi contrafăcute.

America are astazi si o misiune istorică foarte complicată, a rămas prea singură in asigurarea ordinii mondiale si este de inteles că nu va putea să accepte aerul de libertate si eliberare si dansurile victoriei mai mult de o noapte. Maine, toată lumea la treabă, nu se acceptă mahmureala si refacerea după chef, ca la noi in Balcani. In mod obiectiv, America nu cred că își poate permite să fie cea care duce astăzi steagul libertăților si eliberării individului din infernul capitalist, așa cum speră dezmosteniții din lumea întreagă. Ne-a spus-o Obama, in primul lui discurs, America se poate schimba, dar rămâne America.

Nu trebuie să ne agităm prea tare, să nu le cerem stâpânilor să redevină sclavi. Nu ne-ar strica să fim realisti, să nu visăm degeaba. Citiți, mai degrabă, ultima carte scrisă de politician remarcabil al Americii, care probabil a caștigat votul maselor, dar nu a fost lăsat sa fie Presedinte: Al Gore. America stie să folosească energia visului, stie să producă oameni puternici, stie să treacă peste propriile slăbiciuni. Dar, cu siguranță, America nu crede în lacrimi!

...