De ce nu moare U Cluj?

Câteva gânduri vesele și triste despre oameni și furnici

1.      

Am venit acasă cu o zi mai devreme de la București pentru că, Pilu, prietenul meu, mă invitase la un moment special creat de Asociația Șepcile Roșii 1919. Era lansarea ediției a doua a cărții lui Ioan Chirilă ”Șepcile Roșii”. O carte pe care am ținut-o toată copilaria în raftul de cărți al tatei lângă romanele din colecția Secolul XX. Nu știu de ce nu am mutat-o niciodată de acolo, deși la un moment dat se înfiripase și un raft cu cărți despre sport. Nu m-a mirat că era atâta lume la lansare și nici că, în sală, era prezentă o combinație de copii, părinți și bunici. Dar am fost șocat de eleganța membrilor asociației și de construcția semiotică a evenimentului. Nu era niciun fel de spectacol,  cum se face de regulă, ci mai degrabă un ritual. Vreo 10 – 15 bărbați încă tineri, îmbrăcați în impecabile costume negre, cu cămăși albe și cravată, cu o o sepcuță rosie la rever, sepcuță ce părea o flacără ce arde continuu, erau păzitorii unui ritual sacru în care vocile veneau din suflet, amintirile erau povestite scurt și concis, bărbătește. Nimic nu părea artificial, nimic pregătit, ai fi putut simți tot ceea ce se întamplă chiar dacă ai inchide ochii. Parcă era un rit de trecere, un ritual de inițiere pentru sutele de copii și tineri din sală. Nimeni nu se hlizea la camerele de luat vederi sau la fotografi, maeștrii de ceremonii erau gravi și vocea lor trăda o emoție pe care bărbații și-o înfrânează, dar nu o pot ascunde.

2.      

Asociația Șepcile Roșii 1919 ne-a oferit o seară de reflecție, mai mult gravă, decât festivă. Nimic ludic, parcă totul făcea parte dintr-un ritual tragic și educativ prin substanța lui gravă. Într-o mapă de prezentare, făcută probabil doar pentru că așa trebuie, acești cavaleri ai mesei rotunde se prezintă în doar cateva propoziții simple, rostogolite firesc ca niste pietricele într-un aranjament zen.

 

Suntem o mână de oameni. Unii simpli, alţii sofisticaţi. Unii cu studii, alţii fără. Tineri şi bătrâni, muncitori şi antreprenori. Elevi şi profesori. Români, unguri sau nemţi. Şi ALBI şi NEGRI. Suntem ALBNEGRI.
Dar este ceva care ne leagă mai presus de puterea de înţelegere. Este cel mai bun lucru de pe pământ: IDEEA!

În textul lor lapidar au pus cu modestie și discreție, la final, lista valorilor în care cred și pe care caută să le slujească: Fidelitate. Onoare. Respect. Tradiție. Toate cu literă mare, fiecare despărțită de cealaltă, ca niște monumente ce reiterează elementele unei culturi a conviețuirii tot mai uitate.

3.      

1. Am cântat din nou ”Gaudeamus”, după ceva vreme de când lipsesc de la festivitatea finală de absolvire a studenților mei, și ”Slavă ție studenție”. Mi s-au umezit ochii în mai multe rânduri, dar am încercat să maschez asta cât am putut de bine, deși am avut sentimentul că doi puști m-am văzut. Nu au râs de mine și nu m-au arătat cu degetul la ieșire. Probabil că ei stiu mai bine să facă diferența între roboți si oameni, ei încă nu au învățat să se falsifice, să ascundă umanitatea și să exhibe agresivitatea și egoismul de luptă. 

4.      

Șepcile roșii, cu ținutele lor serioase, cu o flacăra roșie deasupra inimii, umblau de acolo acolo, se fereau de camere, organizau, ajutau, nu luau microfonul să vorbescă. Un rol interesant de martori parcă acționand în transă, în oficierea unui ritual sacru, rol pe care l-am înțeles mai spre final cand am văzut că ei se ocupau de bătrânii uiști și de copiii de toate vârstele, mulți juniori la echipele de fotbal pitice ale Universității. Era parcă un instict, să-i lege pe copii de imaginea lui Remus Câmpeanu, Filip Lăzăreanu, Nicolae Szoboszlay. Să-i atingă, să nu uite, să ducă mai departe.

5.

O bucurie în plus a fost să-l regăsesc acolo, unde trebuia, adică unde bătea inima cetății în acel moment, pe Părintele Andrei Andreicuț. Cu vorba lui caldă și cu sufletul afară le-a vorbit tuturor ca ”atlet al lui Hristos” despre sport și disciplină, despre antrenarea sufletului și rațiunii. 

6.

Multă vreme m-am întrebat de ce galeria lui U, cea mai inteligentă galerie izvorâtoare de texte memorabile și chiar avangardiste, vorbește despre moarte și repetă, din când în când, ca o incantație, ”U Cluj nu moare”.  Uneori am crezut că e o exagerare, că este poate un strigăt de luptă, cum a apărut la început ceea ce astăzi numim în publicitate ”slogan”.  Ritualul aceasta de a-i amesteca pe copii cu bunicii lor de la U mi-a întărit ideea de instinct de conservare și transmitere din generație în generație a unei stiințe sau simțământ secret. U Cluj nu moare pentru a devenit un mecanism de apărare al unor oameni care păstreaza focul sacru, stau de pază să nu se stingă flăcăruia roșie. Românii din acest oraș nu au avut pe cine se baza și au căutat mereu simbolul care unește și care le dă sentimentul acela al forței colective, acel ”împreună” pe care barbații îl simt la pericol.  Acești oameni se uită în jur și caută din ochi pe conducători. Unde este elita, se întreabă ei, unde sunt cei care trebuie să sprijine din preaplinul existentei lor niște instituții ale identității colective? Cine suntem, se întreabă clujenii, spre ce ne îndreptăm? Ce cântece vor cânta copiii nostri și ce icoane vor săruta? 

7.      

Am înțeles că subiectul nu este echipa de fotbal, de fapt fanii lui ”U” vor să spună Clujul nu moare și încearcă prin acesta să-i trezească pe toți care cred că viața socială este gratis și nu trebuie să dai nimic înapoi, nici celor de jos, nici celui de sus, în timp ce încerci să te folosești de ea ca de o cârpă de lustruit pantofii de lac cu care te afișezi la Balul Operei sau alte ocazii cu covor roșu.  

Comunitățile puternice sunt cele unde și cei din vârful piramidei și cei de la bază, amărâții pe care se lasă marea greutate, participă la lucrare comună. Ajuns acasă am găsit statistica de mai jos:

 

Cei 31 de clujeni incluşi în Topul „Forbes 500 Miliardari” au o avere cumulată de cinci ori mai mare decât bugetul pe anul acesta al municipiului Cluj-Napoca. Astfel, averile lor cumulate se situează între 1.129 şi 1.174 de milioane de euro, în timp ce bugetul Clujului pe 2009 este de numai 222 de milioane de euro.

 

M-am gândit imediat că, dacă fiecare dintre acești oameni înstăriți ar da  pentru comunitate o contribuție micuță, de 0, 3 dau 0, 5% din avere am putea avea o viață sportivă și culturală cum nu s-a mai văzut. Dar nu putem cere aproape nimic, nimănui. Proprietatea este sfântă în societatea nostră capitalistă  și, vorba lui Relu Tămaș, probabil că ”și bogat îi greu”.

8.

Recitesc textul și văd că am uitat sa scriu despre furnici, deși am scris în titlu… Da, îmi aduc aminte ce am vrut să spun, am vrut să povestesc la început ceva despre solidaritatea la furnici.

”Furnicile țesătoare, ca grup, pot realiza misiuni pe care un individ singur nu le-ar finaliza niciodată. Modul în care își construiesc ele adăpostul este o adevărată minune a naturii. Musuroiul lor este format din frunze dublate și cusute ăntre ele. Cum reușesc furnicile? Mai întâi își aleg o ramură solidă. Se plimbă pe ea și încep să tragă frunzele de capete și de margini.
Când o furnică a reușit sa îndoaie o parte a frunzei, furnicile din apropierea ei aleargă să o ajute. Dacă o frunză este mai lată decât furnica, lucratoarele formează "punți vii" între punctele pe care vor sa le unească. Altele se ridica spre ele și trag până când reușesc să unească marginile frunzei.
Ele își mențin poziția cu picioarele și cu maxilarele, până când alte furnici merg la mușuroaiele existente și se întorc cu larve dezvoltate. Ca și cum ar matura, lucrătoarele mișcă larvele înainte și înapoi, în locul unde sunt unite frunzele. Larvele secretă fire de mătase, care "cos" între ele frunzele. Mii de asemenea "cusături" solide creează o construcție rezistentă, perfectă. Mușuroiul este gata, cu tot cu intrările circulare și galeriile exterioare”

9.

Ce am vrut să spun? Nimic, dragii mei concetățeni! Poate doar că orașul nostru nu este, sigur, un mușuroi de furnici. Vorba filmelor americane ”Orice asemănare cu persoanaje din realitate este pur întâmplătoare”.  Sau s-o zic pe aia dreaptă: U Cluj nu moare pentru că este o idee, iar ideile nu mor niciodată.

Dar ce treabă au furnicile?

U Cluj nu moare și pentru că din orașul acesta încă nu au dispărut furnicile. Mulțumesc pentru seară minunată, cavaleri ai mesei în formă de U!

 

 

 

 

Vorbesc doamnele

Domnule profesor,
În seara asta am fost cu fiica mea pe stadion. Noi două, o mamă singură cu copila ei. Fetele de pe stadion au fost sincere şi înduioşătoare în dorinţa lor de a înlocui băieţii galeriei. Au fluturat steaguri uriaşe, grele, au întins bannere, au sărit, au strigat, au înjurat. Au făcut tot ce cred ele că trebuie să facă în locul bărbaţilor care nu erau pe stadion. Nu au încercat ritmuri latino, nu s-au unduit, nu au avut ceva eşarfe vaporoase, cochete, roşii cu care să fluture, nu au abordat o coregrafie mai de domnişoare. Au fost rele şi dârze ca nişte piştalăi. Parcă spuneau: Aici e templul bărbaţilor, acum noi doar le ţinem locul. Am venit să dăm seamă de un fapt: că de acolo, de acasă, ştim ce înseamnă comunitatea. La ieşirea de pe stadion le-am văzut retransfigurate, înapoi calde, zâmbitoare, fargile, luminoase, fericite, radiind treceau pe sub bolţile de fulare ale băieţilor care strigau „Toate uistele sunt frumoase” (hmm, continuarea lozincii mi-a scăpat!). Nu ştiu cum le reuşeşte suporterilor de la U, dar mereu le iese o poveste de dragoste din aia care-ţi pune nod în gât.

Transilvania Reporter interviu Vasile Dancu

 

 

 

 

 

”IMBECILILOR, VOI NU INTELEGETI CA AICI NU ESTE VORBA DESPRE FOTBAL!”

 

1. Institutul pentru Evaluare și Strategie - IRES, pe care îl conduceți, a lansat o acțiune de sprijinire a clubului Universitatea Cluj. Concret, despre ce este vorba?

Noi nu suntem o firmă mare, dar suntem o organizație dintre cele de ultimă generație pentru că lucrăm cu inteligența și capitalul nostru cel mai important este cunoașterea. În fiecare zi vorbim cu câteva mii de oameni și acest lucru ne ajută să înțelegem lucrurile, să avem o altă privire asupra societății. Vedem că societățile din ziua de astăzi au nevoie de simboluri și de reconstrucție. Suntem într-o perioada în care statul și-a luat mâna de pe cetățean și va trebui să inventăm o altă formă de solidaritate, alte forme de a ne sprijini unii pe alții. Cetatea în care trăim acum, Clujul, are nevoie de un nou spirit și de lideri firești, nu de demagogi. Am scris de multe ori asta, am facut o campanie electorală sinceră în care am căutat să lansez idei cărora știam că înca nu le venise timpul. Dar am înțeles că nu ajunge sa scrii, trebuie făcut ceva și dincolo de politică. Trebuie să-i sensibilizăm pe oameni cu exemplul propriu, să le aduci ca mărturie propria ta viață. Universitatea Cluj este o stare de spirtit, un simbol care poate relansa speranța într-un oraș unde se amestecă sărăcia cu luxul arogant și unde avem o elită care se afișează doar la Balul Operei, în rest nicio operațiune caritabilă nu reușește. Am speranța că salvarea echipei de fotbal poate fi primul pas dintr-o poveste de succes care să redeștepte comunitatea clujeană din apatie, indiferență sau  fragmentare. Îmi pare rău să mai constat ceva: Clujul a început să piarda și în inteligență, minunata galerie de la U a început sa emită slogane la care intelighentia noastră se uită și nu le înțelege. Am facut un test în acest sens și rezultatele m-au intristat.

Gestul nostru de a cumpăra 1000 de bilete de solidaritate pentru U este unul insignifiant,  nu merită discuție. Cred că mai important a fost că am distribuit 2000 de bilete unor femei și copii, acesta este sensul profund al implicării. Am vrut să le spunem celor mari, firmelor care câștigă sute de milioane de euro  din banii clujenilor, că ar putea face ceva pentru Cluj, că trebuie sa dea ceva înapoi. Anul  acesta vom face mai multe proiecte menite să-i surprindă pe clujeni, să-i scoată din amorțeală, să le dea de gândit. Dacă le spun acum își pierd o parte din efect.

2. Care sunt motivele care v-au determinat să faceți acest demers, e vorba de o acțiune mai amplă de implicare în comunitate? Ce vă mai propuneți?

La motive aș spune un singur lucru: motive de om. Echipa mea numără peste 100 de tineri și ceea ce fac ei la muncă trebuie să fie o școală, să-i și învețe ceva. Munca este uneori abrutizantă, de aceea trebuie sa le arăți oamenilor că este important ceea ce fac ei. De exemplu, la acțiunea de distribuire de bilete am hotarât că merg numai băieți, fiind 8 martie. Dar în echipă s-au înscris și fete pentru că au înțeles că este important ceea ce urmeaza a fi făcut. În viitor, vom fi parteneri voluntari pentru echipa care se luptă pentru ”Cluj - Capitală culurală europeană”, vom continua să facem asta la TIFF, avem câateva proiecte alâturi de societatea civilă și o serie de programe de monitorizare a calității vietii urbane prin care vom furniza cetățenilor o privire exactă asupra standardelor de locuire și de viață în comparație cu standardele europene. Lucrăm și acum în mai multe programe cu instituții culturale de prestigiu din oraș, alaturi de organizații care se ocupă de protejarea mediului, suntem alături de organizații studențești de la UBB sau Universitatea Tehnica, avem parteneriate media cu instituții clujene la cele mai importante evenimente, vom mai aduce evenimente naționale din zona științelor sociale și ale comunicării la Cluj. Și suntem deschiși la toate propunerile care ne vin pentru a participa la viața cetății.

3. Sociologul este mai degrabă un observator al socialului, al relațiilor sociale. Prin coborârea mai pronunțată, mai adâncă în social a dumneavostră și a institutului pe care îl conduceți vreți să lansați un cumva semnal privind nevoia ca fiecare dintre noi să ne implicăm mai mult în comunitatea din care facem parte?

Institutul meu de cercetare face marketing, comunicare, se ocupă de strategii de comunicare, de evaluare de programe, nu este doar un institut de cercetare clasic și nici  nu este obosit de stat la birou. Noi suntem un think thank independent, visăm să ajutăm România să-și definească viitorul, să optimizeze viața prezentă.  Din pacate, chiar și unii colegi ai mei au uitat că nu studiem societăți generice, ideal-tipice, ci trebuie să nu uitam de societatea în care trăim, cu atat mai mult dacă suntem sociologi. Este clar ca nu tot ceea ce face un sociolog este sociologie, ca știință pură, dar este necesar ca sociologii să caute sa construiască o știință a națiunii sau cum spunea Gusti, in interbelic, o sociologia militans. Unii dintre colegii sau prietenii mei mai tineri nu sunt de acord cu asta, nici eu nu eram când eram mai tânăr, dar acum văd că România se prăbușeste din lipsa de sens, din lipsă de proiecte și acest lucru mă aduce uneori la disperare. Și acțiunea este antidotul disperării, cum spunea Joan Baez mai demult. Cred ca sociologii trebuie să caute forme de implicare, dincolo de articole ISI sau sondaje de opinie.

 

4. Universitatea Cluj este un club cu tradiție, care a adunat în jurul lui foarte multă dragoste și pasiune, sugestivă fiind acea celebră vorbă -că tot a fost ieri 8 martie- ”Mamă, te iubesc, dar nu ca pe U”. Pe de altă parte, în oraș e și un alt club, CFR, mai puțin iubit, dar care a performat mai mult decât U. E loc de două iubiri în inima unui clujean microbist?

Nu e loc de două iubiri, oricât de mare ar fi inima unui suporter. Dar nici nu pot să urăsc la comandă, cum ți se cere câteodată în societate. Am spus-o înca de la început, atunci când am făcut o tentativă de a uni aceasta comunitate asociindu-mă cu Ioan Rus și Paszkany Arpad într-o întreprindere de presă: eu țin cu U, însă rezultatele lui CFR sunt demne de respectul nostru. Paszkany a realizat o întreprindere performantă, a investit mulți bani din banii lui, a adus echipe de top în Cluj și a făcut să se audă de Cluj până departe. Dar iubirea oamenilor nu se poate cumpara, respectul se poate obține, daca arăți constanță și bune intenții. Am primit multe înjurături pentru romantismul meu de a crede ca putem uni comunitatea clujeană prin proiecte concrete, dar cred că trebuie să nu obosim. Poate vor încerca și altii și vor fi mai norocoși, eu cred că trebuie să-i judecăm pe oameni după fapte, nu după etnie, rasă sau stare socială.

U Cluj nu este o întreprindere capitalistă, U cluj este un strigăt de disperare, un fenomen social. Unii au încercat să transforme această iubire în arginți, dar nu a ținut. Am fost prin 1996, cred, la Consiliul de Administrație a lui U și am încercat să-i conving să facem o societate pe acțiuni prin subscripție publică, la fel ca la Real Madrid sau Bayern Munchen, dar am vorbit degeaba. Mulți se gândeau la U ca la o vacă de muls și nu înțelegeam că această imensă energie pozitivă poate fi folosită constructiv, cu bună credință pentru a consolida un fenomen rar întâlnit în lume, chiar dacă fani ai echipelor sunt peste tot. Îmi aduc aminte când mergeam cu soția mea (pe atunci doar iubită) pe stadion, când înghețam de frig și stăteam ore întregi în ploaie (venea Steaua sau Dinamo), am mers apoi cu fiul meu în timp ce era în B, eram foarte puțini atunci, politicienii au venit mai târziu, cu fotografi și filmagii. Am mers mai rar când U devenise portocalie și un politician vremelnic îți pusese bannerul portocaliu, ca eticheta peste stadion, și în toate aceste momente am învățat câte ceva de spre U. Un lucru este indubitabil: U Cluj nu poate să moară pentru că este o comunitate de simțire și gând. Este un proiect subliminal, dincolo de raționalizările posibile. Nu există nicio echipă mare făcută doar cu bani, fără public.  Orice echipa de fotbal poate retrograda, poate pierde zeci de meciuri la rând, ea poate reînvia pentru ca iubirea suporterilor este acolo, așteaptă cuminte, se transmite din generație în generație. Invers, o echipă care are performanță, dar joacă cu stadionul gol este doar o realitate statistică, nu are consistența socială. Încă elita Clujului nu a înțeles acest fenomen, a încercat doar să-l folosescă de U ca un val pe care sa se urce politic sau economic, sau să-l spargă atunci când le venea în față.

 

5. Ar putea fi o echipă de fotbal elementul care să poată polariza, să poată coagula, uni o întreagă comunitate?

Când am vazut mashul transparent cu Iuliu Hațieganu coborând din cer, cu aripi de înger și cu o carte în mâna,  pe Cluj Arena, am plâns ca un copil, noroc că eram singur, și am scris într-un carnețel cu litere mari: IMBECILILOR, VOI NU INȚELEGEțI CA AICI NU ESTE VORBA DESPRE FOTBAL!

Acolo, în tribună sunt copii și nepoții noștri, iar drama lor este și drama familiilor noastre, numai dacă suntem orbi nu înțelegem. Mă uit la fiul meu de 11 ani cum își ia în ziua meciului tricoul cu U, dar nu vrea să mergă la stadion pentru ca să nu vadă umilința de a pierde și simt profund disperarea că majoritatea celor care au facut purcoaie de bani la Cluj nu înțeleg nimic și nu văd dincolo de bani.  

Orice poate uni o comunitate, dar un act de iubire este ocazia cea mai bună. Multe comunități s-au adunat în jurul unei drame, sper să nu fie și cazul nostru, dar ca sa nu se întâmple așa ar trebui să construim proiecte pozitive. Universitatea Cluj este un proiect pe care doar trebuie să-l luam cu bună credință, să nu-l bruscăm și să nu vrem să-l comercializăm rapid. Este ca o vază de cristal pe care trebuie s-o manevrăm cu grijă și să o tratăm cu iubire. Nu putem da brandul unor gunoieri sau cocalari, veniți de niciunde. Ei ce să facă cu el? Să dea în schimb niște bani electorali? Ce sa facă fata aia cu palmier la purtător, să ne facă ea proiectul de renaștere comunitară? Imi cer scuze pentru acești oameni, poate au avut bune intenții, dar noi, clujenii prin conducătorii noștri am fost niste dobitoci.

6. Se zice că toți ne pricepem la fotbal și la politică. Atunci de ce avem o clasă politică atât de slabă și cluburi de fotbal atât de modeste în raport cu marile cluburi europene?

Am scris de multe ori despre fotbal și politică, două fenomene carte se întâlnesc și ambele sunt oglinda pentru societate. Fotbalul și politica din România au numitori comuni: Mitica Dragomir și Gigi Becali, doi oameni admirați și respectați de multă lume. Comparați cu Sir Alex Ferguson sau Franz Backenbeuer și nu mai spuneți nimic. Nu cred că putem să recuperăm așa de repede secole de civilizație lipsă. Am crezut că se poate, dar nu mai cred că este atât de simplu.

 

 

Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim!

Luni seara o problemă neașteptată m-a împins spre București, chiar dacă îmi promisesem să rămân acasă pentru meciul dintre Universitatea și Steaua. Nu aveam speranța vreunei mari victorii, dar mi-era dor de copiii de 9 sau 10 ani cu fulare la alb-negre la gât. Pe parcursul meciului, un amic mă ținea la curent cu sms-uri, dar mereu îmi dădea doar vești proaste până ce, la un moment dat, destul de supărat, m-a anunțat că totul e pierdut că meciul e întrerupt, iar U va pierde. Am înțeles și nu l-am mai bătut la cap.

Ajuns acasă, am căutat în comunitatea mea de facebook-iști și am găsit o poză cu galeria, care printr-un fum gros, afișase un banner cu un mesaj pe care l-am deslușit cu greu: Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. Nu mi-a venit să cred că un mesaj ca acesta ar putea trece neobservat. M-am repezit pe site-urile ziarelor și redacțiilor de sport, dar toată lumea consemna sec: pe o pânză întinsă la galerie era mesajul... Atât și nimic mai mult. Ca și cum galeria ar fi scris acolo ”vrem victorie”. Nici amicul meu nu văzuse nimic, nici jurnaliștii nu încercau să descifreze acest mesaj. Probabil că nici jucătorii sau oficalii nu au înțeles mare lucru, dar asta poate fi doar o speculație.

Faptul că nimeni nu a recționat la acest mesaj este usor de înțeles doar dacă ne raportăm la lipsa de naostră, mai recentă, de sensibilitate la mesajele și gândurile celorlalți, centrarea excesivă pe interesul egoist și o tot mai accentuată închidere în sinele nostru.

Cum naiba să vezi doar o ”pânză întinsă la peluză” când acea pânză întinsă era  purtătoarea unei sfâșeitoare declarații existențiale, o declarație care depășea cu mult tribuna și spațiul acela îngust al stadionului?

Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. Galeria lui U nu-și ceartă jucătorii, ei le înțeleg neputința. Jucătorii sunt priviți cu îngăduința cu care doar iubirea te poate impinge a-l înțelege pe celălalt. Trăiesc pentru tine, voi sunteți rațiunea mea de a fi, dar asta nu ajunge! Pentru ca viața să fie adevărată este nevoie și de mine. Este nevoie și de cântecul meu pentru ca să supraviețuiesc. Ceea ce îmi oferi tu nu este chiar viața completă, este mai degrabă înfrângere și umilință. Dar eu sunt un supraviețuitor, înving moartea, doar prin marea mea iubire pentru tine, cea care mă salvează dincolo de rezultatele de pe tabela de marcaj.

Strigătul mut, desenat pe pânza imensă de la peluză, este o mare declarație de om. O declarație de iubire, omenească și tristă. Căutam adevărata viață, victoria, dar voi nu ne puteți oferi asta și ne salvăm prin faptul că suntem împreună și cântecul nostru ține loc de victorie! Cântecul nostru învinge marasmul și ascunde lacrimile de tristețe. Ne avem unii pe alții, în iubirea noastră comună pentru Cluj și asta e adevarata victorie în fața mortii. Iubirea noastră pentru oraș și pentru U nu este condiționată de victorie, este una a luptei pe care ar trebui s-o ducem împreună. 

Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. A trăi nu este o afacere solitară, viața unei comunități înseamnă a viețui împreună, a merge alături, cântecul galeriei este cea mai bună metaforă a vieții sociale, a unui sens descoperit în comun și a slujirii unor valori. Cântecul galeriei este ecoul pierdut și niciodată regăsit al unei colectivități care a murit, ori poate că nu a existat niciodată, decât în visul nostru. Cântecul unde vocile bărbaților maturi se împletesc cu cele ale tinerilor, adolescenților și chiar ale copiiilor este un memento pentru o colectivitate aflată în derivă, unde oamenii au uitat să se mai adune pentru un scop comun, unde, cum spunea părintele Bartolomeu, a crescut iarbă pe cărările care ne legau casele unele de altele.

Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. Niciodată nu am simțit mai rece ploaia Bucureștiului prin care m-am încăpățânat să rătăcesc. Era prima dată când copiii galeriei clujene vorbeau despre moarte și le spuneau jucătorilor un lucru pe care ei nu o să-l inteleaga vreodată, căci au crescut prin cantonement și vestiare, departe de lumea cea adevarată. Ei le spunea jucătorilor, cu discreție, că sunt necesari, dar că mai e mult până ca să le ofere bucuria victoriei care te face să uiți, măcar pentru câteva clipe, că ești muritor și totul este vânare de vânt. Fotbalul poate să învingă moartea, dar nu prin victoriile de pe tabela de marcaj, ci doar prin sentimentul unirii și trăirii comune, al luptei pentru un scop, atins sau nu. Trăim datorită vouă, le spun ei fotbaliștilor, dar salvarea nostră de la rutină și moartea lentă o facem doar prin gestul unirii în solidaritate, credința în valori și iubirea mai tare ca moartea. Văzând consemnările seci ale jurnaliștilor despre pânza de la peluză, mi-am adus aminte de versurile din Cântarea Cântărilor: și iubirea este steagul ridicat peste mine. Da, poate că și steagul este o pânză, dar cei care văd o pânză în loc de steag sunt doar cei care nu particpa la viața acelei comunități, străinii.

 Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. O galerie care vorbește despre cum se învinge moartea prin iubire și solidaritate nu este o echipă de golani, chiar dacă uneori ei se bat cu forțele de ordine, aruncă petarde în teren sau sar gardul ca să-i vadă pe unii cum le tremură chiloții. I-am admirat de multe ori pentru mesajele frumoase, ultimative sau poetice: Viata asta țin cu U sau ”Mamă, te iubesc dar nu ca U” , dar mesajul din seara asta rece de februarie este dincolo de fotbal.  Daca aș fi fost în teren (știu că viața asta nu se mai poate, dar poate îmi iese viața viitoare) și aș fi văzut uriașul steag al tristeții și bucuriei de a fi clujean, aș fi preferat să mor pe teren, decât să ies învins. Dacă aș fi fost în vreo funcție importantă și aș fi vândut brandul Universitatea Cluj, acest strigăt mut m-ar impins să plec de rușine cât văd cu ochii, undeva departe de ochii plânși ai acestor copii ai Clujului.

Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. M-am trezit dimineața cu imaginea unui stadion împietrit de umilința înfringerii, dar mai ales împietrit de lipsa pasiunii jucatorilor pentru a da totul pe teren, totul pentru a câștiga, pentru a duce o victorie care ar face orașul să trăiască în bucurie și sărbătoare. Prin fumul de petarde am visat că ardeau literele cu care era scris acest trist vers, parcă venit din Maramureșul cântecului acela nefiresc de trist, cântat cu vocea lui nelumească de Grigore Leșe, Nu-i lumina nicări/ or murit tăți oamenii.

M-am gândit să-mi sun toți prietenii, deși știu că am puține șanse de succes, să le spun că am avut revelația că, împotriva tuturor evidențelor, Clujul poate să renască, să redevină o comunitate vie. Am și vorbit apoi cu câțiva cărora le-am adus aminte că acolo, în peluzele de la U, se află copiii noștri și nepoții nostri, iar nouă nu ne pasă că ei iubesc, cântă și speră la o victorie și la un viitor construit pentru oameni, nu pentru PIB, Europa sau statistici. Dacă acești copii ne spun cum se învinge moartea, ei care sunt atât de departe de ea, atunci este cazul să ne trezim și să nu lăsăm această mare iubire să se stingă pentru că unii caută să tranzacționeze asta electoral sau bișnițărește.

Și mi-am mai promis ceva în acea noapte de nesomn, departe de casă, anume faptul că niciodată n-o să mai cred că Cluj Arena ar fi trebuit construit undeva la marginea orașului, cu parcări și alte funcțiuni urbane, ca la Munchen sau în alte locuri. Nu, stadionul acesta trebuia să fie făcut în mijlocul orașului, acolo unde este. Pentru că acesta nu este doar un stadion, este un templu, este un loc sacru și acestea trebuie să rămană in centrul comunității. Aici este îngropată inima unui oraș mort, care poate se va trezi într-o zi. Aici, tribunele goale sau pline, trebuie să fie un memento pentru nevoia ca trebuie să ne unim toți oamenii vii și cei care mai cred ca merită să luptăm împotriva egoismului, a sărăciei și intereselor meschine care ne împiedică să fim o comunitate.

Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. Merită să ne aducem aminte de câte ori trecem pe-acolo de strigătul mut al copiilor de la U, acela că murim doar atunci când nu mai iubim, când nu mai avem nimic sfânt, când țintim mai mult banul decât bucuria simplă  și, nepăsători,  îi lăsăm pe hoții de simboluri din înalta societate să iasă în față și să ne conducă viețile. Acest stadion trebuie sa ne aducă aminte de acum încolo că dincolo de orice înfrângere, iubirea este marea victorie împotriva morții și glasurile unite în imnul bărbătesc ”Slavă ție, studenție” alungă moartea și pot ajuta la reclădirea unei exceptionalități pe care România și Transilvania o așteaptă.

NIMENI, NIMIC, NICIODATĂ

Cu sinceritate, despre noi și ceilalți

Nu am avut niciodată ocazia să discut cu Florian Walter, deși este în Cluj de trei ani. Ne-am salutat de câteva ori pe avion, atât. Nu l-am invitat nici la gulaș, nu-mi place gulașul, prefer balmoșul, dar nici el nu m-a invitat vreodată la vreun meci de fotbal. Cu toate astea, am citit interviul excelent al Adinei Oșan și sunt alături de el, în sensul că îl înțeleg destul de bine. Am simțit de multe ori același lucru, am și scris ceea ce patronul de la ”U” simte pe bună dreptate. Dacă suntem sinceri, noi l-am păcălit pe acest om. Poate că și Domnia Sa a crezut că va descoperi un El Dorado la Cluj, dar dincolo de iluziile cu care a venit, a investit mulți bani într-un proiect al comunității noastre. Spun proiectul nostru deși, dacă am fi exacți, am accepta ideea că, prin privatizare, am putea vorbi despre ”U”SRL sau U Cluj S.A. Fotbal Club U Cluj este o întreprindere privată și are acum un proprietar.

Din start, comunitatea clujeană a făcut un sacrilegiu când și-a eliminat ”marea iubire” din costurile sociale. Țin minte cum a renunțat Universitatea Babeș Bolyai, apoi îmi aduc aminte ce fericiți erau administratorii din Primăria orașului că au scăpat de finanțarea lui ”U” de la Consiliul Local și că au găsit fraierul. Am fost la un moment dat, după 1990, prezent într-un Consiliul de administrație al Universității Cluj cu o propunere de organizare a clubului după modelul Real Madrid, Bayern Munchen sau alte echipe mari, prin subscribție publică și mai mulți investitori privați. Nimeni nu spunea că nu e bine, toți au tăcut îngrijorați, iar după ședință un om mai în vârstă m-a tras deoparte și mi-a zis: nu vă chinuiți, domnule profesor, aștia nu sunt interesați de salvarea lui ”U”, aștia îl folosesc doar ca pe o vacă de muls, folosesc clubul doar pentru a face diferite șmecherii. Nu știu cât era de adevărat atunci, după aceea însă au fost destule scandaluri care confirmau asta. M-am oferit inclusiv să plătesc eu operatori de la Metro Media Trasnsilvania să vândă acțiuni pentru U Cluj, din casă în casă, să mergem la școli, la asociații de locatari, în companii sau societăți comerciale private. Să aibă ocazia bunicii Clujului să lase moștenire nepoților acțiuni la ”U”, ca semn al continuității și apartenenței la o comunitate de suflet. Evident, nu a interesat pe nimeni.

De la Banca Dacia Felix, la Banca Transilvania și alte întreprinderi clujene, mulți oameni de afaceri au încercat să ajute echipa, dar tentativele lor s-au lovit mereu de conduceri ale clubului care au făcut tot felul de matrapazlâcuri cu jucători, au înglodat clubul în datorii, căutând mereu bani fără să ofere performanță sau vreo satisfacție clujenilor. Unul dintre cei mai păcăliți oameni este Walter, un om care, de la venire, a fost considerat un mitic care nu merită nici un respect. Evident, i s-au promis tot felul de lucruri, cum va face el afaceri în Cluj cu gunoaie, dar ceea ce nu știa omul atunci este faptul că pedeliștii de la putere nu împărțeau cu nimeni afacerile, iar el era competitor cu Silviu Prigoană.

De la început, bietul Walter a căutat doar compania celor care l-au adus aici. Nici el nu a înțeles că orașul acesta, cu toată iubirea pentru ”U”, nu se reduce la grupul de politicieni cu tricouri oranj. A intrat, fără să-și dea seama, într-un program cu importante rezonanțe electorale, care l-a poziționat, e foarte adevărat, la putere, însă într-o situație de izolare. Cu siguranță, în acea perioadă, dacă priveai de la București, Clujul părea un oraș doar portocaliu, exclusiv, 100% etc. Nu avea de unde să știe că atunci când ești la putere, dincolo de majoritatea politică pe care o ai, ești foarte izolat, mult mai izolat decât în opoziție.

  Mai este un lucru, pe care Walter l-a estimat greșit: a cumpărat o echipă de fotbal de la administrația portocalie, nu a cumpărat un oraș întreg. A făcut o întreprindere privată, nu o fundație, iar o întreprindere privată, de regulă, nu primește sponsorizări. Nu a explicat niciodată public proiectul, nu a cerut ajutor legal și legitim, bazându-șe pe aparteneța la un proiect de spiritualitate comunitară. A făcut doar aluzii prin ziare la prietenii lui pedeliști care nu s-au ținut de cuvânt. Dar ce nu aveai de unde să știi, prietene Walter, este că orașul acesta știe de sute de ani să se ferească de invadatorii care vin pe filieră politică, iar înțelegerea pe care ați facut-o era una de acest tip. Acest oraș își protejează sufletul de cotropitori politici: s-a ferit de comuniști, de peremiști, de pedeliști și se va feri și de useliști, dacă vreodată vor dori să se ocupe cu nerușinare toate spațiile, să nu lase pe nimeni să respire. Din momentul în care s-a construit stadionul și a fost adus Walter, toate festivitățile i-au exclus pe toți care nu erau prietenii sau oamenii de casă ai șefului Consiliului Județean, marele mecena pe banii publici.

  Din start, Domnule Walter, eu personal apreciez ce ați făcut pentru Cluj prin susținerea lui ”U”, dar nimeni nu o să vă mulțumească pentru nimic. Dar ar trebui să mai știți un lucru, sunt mulți bucureșteni care fac o performanță deosebită în Cluj, care au venit și nu au mai plecat, la universitățile de aici, în spitale, în întreprinderi și firme, dar ei nu au avut ghinionul Dumneavoastră la prieteni, în plus, pînă să-i invite cineva la gulaș, au muncit singuri, au suportat suspiciunea celorlalți, au îndurat nedreptăți dar pînă la urmă au învins, iar astăzi comunitatea se mândrește cu ei.

Dacă ne-am fi întâlnit înainte de a veni Dvs. la Cluj v-aș fi povestit ce mi-a spus un prieten bucureștean care a stat o vreme la Universiatea Cluj. Miticul meu drag mi-a zis acum câțiva ani, referindu-se la cnducerea U si la administratia locală: Prietene, ăștia nu iubesc echipa, brandul sau ideea, iubesc mai mult suportul public al echipei, iubesc iubirea pentru U, posibilul impact electoral. Poate că nu este chiar așa, dar instrumentarea politică a unei asemenea întreprinderi nu este bună, politica ar trebui să se suștină prin proiectele pe care le face pentru oameni, nu pe căpușarea unei emoții colective. Nu poți lua în captivitatea iubirea oamenilor pentru o idee, pentru un mod de identificare iar o soluție ar fi redarea echipei comunității neafiliate politic, oamenilor simpli, cei care din zece în zece ani construiesc și distrug majorități politice. Dar majoritățile politice vin și trec, iubirea pentru U trebuie să rămână. Dincolo de asta, admninistrația a greșit în ultimii ani pentru că, privatizând echipa cuiva dinafară, a îndepărtat echipa de comunitatea clujeană. A demonstrat că spiritul lui ”U” este doar o poveste bună de spus în campanie pentru reprezentanții politici ai partidelelor.

Dar nu asta este problema principală, în supărarea sa, Florian Walter a spus câteva lucruri importante despre noi, chiar dacă îngroșate de supărare. Suspiciuninile legate de trădare și de orice altceva ce poate fi închipuit ca fiind rău este o caracteristică importantă a noastră. În această cetate a urii, de peste douăzeci de ani, politicienii se justifică în spațiul public prin asmuțirea unei părți a comunității împotriva alteia. Suntem o cetate a suspiciunii reciproce, nu orașul comoară, cum ne place să spunem. Majoritatea curentelor culturale, politice sau sociale se bazează conflict, teamă, ură sau suspiciune. S-a speculat teama de unguri, apoi au venit portocalii și au exacerbat spaima de comunism și moștenitorii lui. Ura dintre U și CFR, neobișnuită, pentru conflictul între galerii, este mereu reiterată ca fiind un fel de război sfânt, național, un fel de datorie față de istoria noastră plină de suferințe. Mereu se aduce în față trecutul, nu vorbim decât rar despre prezent și niciodată despre viitor. Am văzut în tribuna Cluj Arena sute de copii și adolescenți strigând cu ură lozinci împotriva adversarilor, cu fețe schimonosite de emoție negativă, uitând chiar de spectacolul de pe teren. E normal să ne educăm copiii pentru un viitor al unei comunități divizate unde ura, nu iubirea, este principalul liant al grupurilor? Calificativul de trădător vine din faptul că aici toată lumea are un inamic, un dușman sau mai mulți, pe care dă vina pentru toate eșecurile. Aici, până și Walter este un pic clujean: se plânge că totul este făcut pentru CFR, că nu poate lupta cu CFR. Dar același lucru declară și Arpad Paszkany, și el spune că nu este normal ca CFR să fie exclusă de pe noul stadion al orașului, că Universitatea este privilegiată etc. Paszkany este și el mirat pentru că a băgat zeci de milioane de euro și a dus numele Clujului în Champions League, dar în schimb primește doar înjurături din partea multor clujeni pentru o vină imaginară.

Walter spune că nu putem susține ca și comunitate două echipe de fotbal. Nu este adevărat, noi nu putem susține nici măcar una. De ”U” ne-am scăpat cu bucurie cînd a fost adus Walter, iar CFR este susținută de Arpad Paszkany și punct. Nici ”U” și nici CFR nu sunt sprijinite de alți oameni de afaceri clujeni. De oamenii care au făcut bani aici, de cei care au privatizat întreprinderile Clujului și beneficiază acum de consumul din această comunitate. Da, cei mai mulți oameni de afaceri au fost descriși corect de Walter: se bucură de conturile de afară și nimic mai mult. Un prieten s-a chinuit cu echipa de handbal a Universității, o femeie mai tare ca zece bărbați se chinuie să susțină o mare echipă de handbal feminin, vicecampioana Romaniei, ”U” Jolidon. Nimeni nu sprijină, toată lumea întoarce spatele celui care încearcă să facă un proiect comunitar. Până la urmă tuturor le găsim defecte, unul e ungur, altul e mitic, altul vine din cine știe ce loc sau are nu știu ce păcate. Dar noi, clujenii, imaculații, patrioții, noi unde suntem când comunitatea cere ceva de la noi? Mergem cu sutele la protocolul de la stadion și suntem excelenți consumatori. Dacă cineva face o licitație caritabilă la Cluj Napoca trece prin cele mai penibile momente din viața lui, marii clujeni fug ca dracu de tămâie să ajute pe cei aflați în nevoie.

  Una din concluziile lui Walter poate să ne preocupe serios: oare avem motive să-l contrazicem când spune că la Cluj nu este iubit sportul? Aparent, ce spune el se bazează pe o experiență de trei ani și a plătit cu bani grei această cunoaștere la care a ajuns, deci ar putea avea dreptate. Totuși, cred că exagerează, clujenii iubesc sportul, dar nu sunt obișnuiți să intre în rețele de solidaritate. Cred că este vorba de o iubire afectată de autism și egoism. Elita clujeană, căci despre ea vorbim, comunitatea exprimându-se prin lideri, s-a obișnuit să nu plătească costuri. Totul li se cuvine, ar dori să primească totul de la comunitate, dar să nu-i coste nimic. Dacă ”șepcile roșii” ar fi cu adevărat o echipă iubită, atunci comunitatea oamenilor de afaceri ar găsi soluții de a finanța echipa. A finanța o asemenea întreprindere de suflet este similar cu a a iubi comunitatea și a da ceva în schimb comunității în care trăiești. Același lucru se întâmplă și cu cultura și cu alte componente ale activității comunitare. Problema elitei oamenilor de afaceri este una vitală și cred că trebuie o discuție și la Cluj. Sau ramânem la ipocriziile cu Balul Operei în care ne afișăm în toalete occidentale și ne premiem între noi, pe găști, pe bisericuțe.

Pe de altă parte, nu putem spune că suntem mari iubitori de sport sau artă dacă într-un oraș cu atât de mulți miliardari, sunt puțini cei care sprijină comunitatea. Fotbalul este profesionist acum și era normal să găsim forme de management după modelul privat al unei afaceri. Dar Universitatea, dacă ne tot batem în piept cu iubirea față de echipă, nu este un simplu SRL și nici un oarecare S.A. Trebuie căutată o formă prin care să existe un control public asupra clubului, transparență și atunci, evident, poate ar apărea și o responsabilitate colectivă.

Dar interviul lui Walter, dincolo de stridențele sudiste, are meritul că este fructul une distanțări pe care numai calătorul străin o poate avea. Multe lucruri sunt așa, le-am simțit și noi, altele sunt nemulțumiri de precupeț. Totuși, dumnule Walter, în acest interviu am găsit trei cuvinte pentru care, dacă vei fi obligat să treci prin Cluj, în drum spre Bistrița, după ce se va surpa definitiv centura lui Boc de la Vâlcele, te invit să treci pe la mine pe acasă unde pot face cinste cu o slană și o pălincă, produse la Salva de tata și de cumnatul meu. Cuvintele spuse chiar în această sintagmă, înșirate unul după altul, ca o metaforă a deznădejdii, sunt următoarele: nimeni, nimic, niciodată. Multe din alegațiile despre caracterul sau coloana vertebrală a clujenilor sunt urmarea unei supărări pe care putem s-o înțelegem, dar aceste cuvinte sunt un diagnostic perfect pentru relația celor mai mulți dintre noi cu comunitatea clujeană. Sunt un șirag al tristeții, mai potrivit pentru sloganul unui brand care încă nu are cui să-i fie etichetă, deoarece comunitatea noastră, în sensul original de communitas, este încă un lucru care așteaptă a se naște.


Citiți și alte lucruri pe această temă în  TRANSILVANIA REPORTER

 

FOTBAL MUTILAT DE POLITICĂ

Când scriu aceste rânduri nu știu ce au hotârât cei care vor da verdictul pe care trebuia să-l tranșăm singuri, în iarbă, dar contează mai puțin pentru ceea vreau vreau să spun. Am văzut dezbaterea care curge de vreo saptămână, am citit cu nesaț forumurile cu speranța secretă că voi gasi urmele de luciditate care ar putea să ducă discuția spre identificarea bolii advărate de care suferim. Din păcate, doar pasiune, prea puțin realism. Toată lumea caută argumente mai mult sau mai puțin savante pentru a ne justifica sau pentru a justifica pasiunea pentru echipe ori iubirea pentru orașul nostru.  Nu am găsit însă ceea ce așteptam, adică niște voci care să recunoască boala adevarată: politica a otrăvit comunitatea, iar fotbalul, la Cluj, este mutilat de politică.

Un lucru revoltător este că ne ferim să ne uităm în oglindă. Nu mai dați vina pe Bornescu, nici pe Walter! Ne mințim de câteva decenii că nefericirea ne vine de peste munți.  Este doar un mecanism vechi în istorie: țapul ispășitor prin care fugim de propria noastră identitate, de noi înșine.  Nici acum nu suntem lucizi, când suntem în fața unei adevărate drame? Mulți prieteni de-ai mei, cu sufletul alături de ”U”, se agață de faptul că bucuria căpitanului  CFR a fost o incitare și ea explică tot ce s-a intâmplat. Dar cum era să-și manifeste bucuria, în gând? Trebuia sa fugă la cealată poartă să se bucure? Nu cumva neputința de a suporta victoria adversarilor este cel mai mare semn de înfrângere definitivă, de lipsă de încredere în tine? Lacrimile echipei bascilor m-au impresionat mai mult decât victoria capitalistilor madrileni în finala Europa League. Copiii sau nepoții temuților teroriști ETA nu au sărit la gâtul adversarilor, nu au înjurat, s-au descătușat plângând. Ca niște bărbați adevărați au avut curajul să plângă, să se arunce cu fața în iarbă de rușine. Nu adversarul bogat era de vină, ei singuri își asumau neputița de a câștiga o bătălie pentru țărișoara lor, cu o miză mai mare de o mie de ori decât a finală europeană de fotbal. S-au ridicat după aceea cu fețele plânse spre cerul înstelat al Bucureștiului, le-au întins mâna adversarilor și, probabil, și-au jurat să nu înceteze a munci, a se antrena, pentru ca visul lor să se împlinească data viitoare.

Pasiunea mea pentru fotbal m-a purtat adeseori pe ”Ion Moina”, prin ploaie sau zăpadă, cu fiul meu de mână, atunci când Universitatea era în divizia secundă. Eram puțini, galeria și noi, cîțiva nebuni pe care până și Eugen Olariu se saturase să ne fotografieze. Când Universitatea se apropia de prima divizie au început să vină masiv politicienii. Prima dată se așezau lângă galerie, apoi s-au postat doar la tribuna oficială. Exemplul lui Berlusconi, căpușarea emoțională a pasiunii sportive de către politică, a devenit un fel de filosofie pentru mulți politicieni locali, doritori și ei sa intre în prima ligă a politicii.

Acum, după ultimul derby, ne este rușine și căutăm tot felul de explicații și țapi ispășitori. Foarte mulți dintre noi, chiar dacă am găsit vinovații de serviciu, nu înțelegem de ce se întâmplă asta la noi, în capitala Transilvaniei, scumpul nostru oraș european.  Nu înțelegem sau nici nu ne propunem să înțelegem pentru că orbirea este la noi, clujenii.  Nu suntem capabili să ne uităm înainte, preferăm să trăim cu obsesiile unui trecut pe care nici măcar nu îl înțelegem bine. Un trecut care nu mai are nici o relevanță, poate chiar este nociv, pentru că ne întinează, ne compromite viitorul.

Nu galeriile sunt de vină, nu mai dați vina pe suporteri! Ei sunt tineri, ei simt nevoia să iubească ceva, în această lume în care politicienii le-au amanetat viitorul și nimeni nu le oferă exemple. Tinerii caută simboluri la focul cărora vor să-și încălzească sufletele, vor să-și probeze virilitatea si bărbăția. Tineri se duc spre acele locuri unde se simte vibrația comunității, unde aud ei că pulsează inima orașului. Ei sunt ca păsările care se orintează fără busolă spre sud, au această chemare în ființele lor. Dar ce le oferim noi în acele locuri, ce valori aducem noi acolo unde ei se adună?  Le oferim un obiect al urii sau unul al iubirii?

Din păcate cultivarea urii este generată de infirmitatea de a iubi cu adevărat. Publicul minunat al Universității a inventat cel  mai sfâșietor slogan din istoria fotbalului: Mamă, te iubesc, dar nu ca pe U. Se întâmpla demult, când echipa noastră se lupta cu miliția și armata, reprezentate de Dinamo sau Steaua. În acel moment, comunitatea noastră se simțea agresată și era unită în jurul acestui strigăt de durere și neputință. 

Eu nu mă las păcălit de violențele galeriei Universității. Este vorba de o nefericită intrumentalizare a unei pasiuni și a tineretii. Acum m-am convins că nu tinerii suporteri sunt vinovați în toatalitate, ei sunt organizați și mereu împinși de la spate de un nucleu obscur, de niste tipologii umane  pe care altădată le vedeam grupate în jurul unui lider politic de tristă amintire.

În ultimii ani la Cluj fotbalul a fost instrumentalizat politic, discret, dar printr-o continuă propagandă. Iubirea pentru Universitatea urma să asigure o majoritate consistentă mai încolo, când guvenarea orange nu se va mai putea susține prin discursul politic. După terminarea noului stadion, proiectul a  fost următorul: Universitatea devine campioană în iunie, iar pe euforia generală oamenii uită de costurile cu care a fost umflată factura stadionului și ne votează încă un mandat conducerile locale. Dacă Universitatea devenea campioană, nu m-ar mai fi deranjat această instrumentalizare politică. Dacă era o luptă la titlu între U si CFR aș fi fost cel mai mândru clujean din lume.  

Politicienii care conduc administrația locală au început să se bată pentru paternitatea unor proiecte de acest gen. Președintele Consiliului Județean și-a asumat stadionul, Primarul a conta-atacat cu o sală de sport. Nu este rău pentru noi, cei ce iubim sportul, dar nu este normal ca sportul să fie folosit pentru a face  politică. Dacă lasă politica să se cuibărească unde nu îi este locul, noi toți plătim mai încolo costuri foarte mari.  În toti anii în care s-a construit stadionul, un uriaș panou portocaliu cu numele unui administrator al județului a străjuit această construcție. Aș fi înteles dacă era din banii lui personali sau o donație de la partid. Dar erau banii noștri, a fost un proiect votat de toată lumea, era un proiect pentru comunitate. Iar șepcile vor fi, la Cluj, mereu roșii, niciodată portocalii.  Nu ar fi fost normal să fluture steagul cu însemnele Clujului, fiind stadionul orașului, consgtruit din banii noștri? Nu ar fi fost normal să se opună media sau societatea civilă la această politizare a unui loc sacru pentru clujeni? Toți am mormăit în gând, unii am comentat la bere, presa avea treabă.

Acum am auzit că înainte de  derby li s-a spus jucătorilor de la Universitatea că este  vorba de o  luptă pe viață și pe moarte, că sunt gladiatori și doar unii pot ieși vii de pe teren. Dacă este așa, atunci cei din jurul echipei sunt într-o gravă eroare. Nimic nu justifică referința la viața și moarte, fotbalul ca orice sport, indiferent de miză, este o formă de civilizație care are ca scop bucuria de a te întrece cu celălalt, de a fi cel mai bun și de a face un spectacol dintr-o luptă care altădată era pe viață și pe moarte. Acum singura miză pentru sport este celebrarea vieții. Viața ca luptă, viața ca întrecere, viața ca alternanță de victorii și înfrângeri.

Din păcate, politica a reușit să strice bucuria luptei dintre două forme de iubire pentru Cluj, fiecare formă întrupată în pasiunea pentru cele două echipe de fotbal. Este un adevăr pe care cu toții îl știm, dar nu-l spunem, din jenă, din lașitate sau din vinovăție.

Dacă tot începem campania electorală sper că politica nu va întina și alte zone ale sufletului colectiv. Suntem deja o comunitatea bolnavă, voința nebunească  de putere a politicienilor trebuie pusă în cușcă. Adică în locuri clar marcate, delimitata strict, urmând ca totul să fie vărsat în cabina de vot. După alegeri, indiferent de rezultat, va trebui să vedem cum facem pe viitor, ce facem cu comunitatea noastră. Poate înțelegem până atunci că marea iubire pentru  ”U” nu poate fi ținută ostatică în bordelul politic.

mai multe citiți în