Nu striga niciodată ajutor

Am regăsit azi într-o librărie un volum apărut în pandemie, scris de Mircea Cărtărescu. Mi-am dat seama că m-a ajutat în pandemie pentru că l-am cumpărat a doua oară, instictiv, fără să il mai deschid, ca și cum era ceva ce am pierdut și îl regăseam uitat pe un raft de librărie. Scris după treizeci de ani de la ultima poezie scrisă, după cum spune poetul, volumul este expresia unei lucidități senine, un tablou discret al căderii și decăderii implacabile, descompunerii și declinului absolut. Fără înflorituri, într-un refuz al arhitecturii și metaforei luxuriante, volumul stă sub semnul unei sincerități dureroase. „Nu mai sper/ nu mai cred/ nu mai vreau/ (...) nu mai pot” - după aceaste gânduri parcă nu mai urmează nimic.

Să mai punem însă cîteva versuri:

nu striga niciodata ajutor/ n-o sa te auda nimeni/ pentru ca nu exista nimeni/ in jurul tau// inghite-ti strigatul/ rabda/ indura// trage-ti palme/ taie-te pe brate/ da-te cu capul de pereti// dar nu stiga ajutor/ iti pierzi vremea// nu astepta nimic de la nimeni/ cel mai putin de le tine// sa nu crezi in minuni/ minune e ca mai respiri// cand te doare prea rau/ cand te razbeste/ fugi afara/ agata-te de oameni// ei or sa-si stearga-n parul tau/ noroiul de pe bocanci/ sperma/ sangele// asa iti va trece mai usor/ timpul// dar sa nu strigi dupa ajutor/ fiindca nu e nimeni/ in jurul ta
u/ sa te auda