Consultanții politici pot fi învinși

Îmi spun prietenii de prin politica de la centru că acest război politic românesc a adus din nou consultanți cu duiumul în jurul lui Ponta, Antonescu sau Băsescu. Nu știu ce i-au învățat pe Ponta și Crin, dar efectele comunicării se văd cu ochiul liber, fără analize foarte serioase. Am făcut, în ultimii ani,  cercetare pentru mulți consultanți străini, i-am văzut mișunând pe la partide, trecând de la un partid sau candidat la altul, în funcție de poziția în piramida puterii. Pentru politicienii noștri, consultanții au un fel de știință secretă pe care nu o pot numi exact, dar care sigur are ceva de genul flăcării violete, lansate de Viorel Hrebenciuc la noi.  Ceva magic, un fel de știință a paranormalului care te face un superlider, dacă ai destui bani.  Am avut ocazia să-i cunosc pe doi mari consultanți americani, cu adevărat profesioniști, Dick Morris și Dick Dresner. Știau multe lucruri de spre politică, dar mai ales erau buni profesioniști și conducători de echipe. Cea mai mare virtute a lor era însă interpretarea datelor de cercetare, dar mai ales  proiectarea cercetării sociologice. Acolo aveau imaginație și nu mergeau pe drumuri bătute, erau creativi și cunoșteau ascunzișurile minții alegătorilor. Cu toate acestea știau puține despre România, iar după ce am proiectat împreună niște cercetări sociologice  și au văzut rezultatele le-au spus celor care i-au invitat să-i consilieze că nu pot să-i ajute.  Dar puțini fac așa, cei mai mulți sunt artiști în a ascunde realitatea, a ascunde clientului sondaje și date defavorabile. Mulți politicieni români au pierdut alegeri la mustață, din cauza strategiilor sau tacticilor falimentare,  după ce au plătit milioane de dolari consultanților străini și dupa ce porneau în campanii electorale cu avantaj foarte mare.

În anii trecuți erau puține studii de impact și consultanții nu puteau fi controlați, verificați sau întrebați despre eficiența sfaturilor lor. Însă acum lucrurile s-au schimbat destul de mult. Un cenzor necruțător este adversarul politic care întotdeauna are un departament de ”cercetare a opoziției” unde analizează comunicarea, strategiile, tacticile și face propuneri imediate de contracarare. Echipele de reacție rapidă ale oponentului se ocupă de cercetare de impact și de studii calitative pentru neutralizarea mesajelor.

Dar nu acesta este cel mai tare cenzor al consultanților politici, ci publicul. În urmă cu câțiva ani, publicul nu avea posibilitatea unui feed-back eficient, dar acum internetul și retțelele de socializare fac cel mai necruțător brainstorming pentru a specula, deturna sau distruge mesajele persuasive. Tineri creativi sau rețele de prieteni preiau comunicarea politică și o supun celei mai necruțătoare analize sau reacții. Recent, o situație de comunicare din campania de referendum a Președintelui Traian Băsescu putem crede că ilustrează cel mai bine înfrangerea unui consultant politic care lucrează cu stereotipuri și improvizații. Fără a avea dovezi, putem presupune că niște consultanți politici au dus copilul pe care Președintele l-a luat în brațe la prima sa conferință de presă. Nu era obligatoriu ca Președintele să știe de acest aranjament, consultanții străini spun mereu că actorul politic trebuie pus în fața unei situații neașteptate pentru a fi spontan, firesc și credibil. Forța emoțională a unei imagini cu copii, mai ales într-o bătălie necruțătoare cum este suspendarea, a fost îndelung testată în publicitate, existând chiar legislații unde folosirea copiilor în reclame pentru anumite produse este interzisă. Dar cei care au gândit respectiva situație de comunicare nu au ținut cont poate de experiența din 2009 cu scandalul prin care Traian Băsescu a fost acuzat că a lovit un copil. Dacă au știut, atunci au încercat, amatoricește, să neutralizeze acea situație, dar în cazul acesta nu au făcut decât să reamintească un  episod nefericit din campaniile Președintelui României, deci să obțină un efect de bumerang. Folosirea destul de străvezie a unui mecanism de manipulare a fost taxată de staff-urile partidelor prin declarații directe care îl acuzau pe Președinte de manipulare și mai ales printr-un colaj în care Traian Băsescu apărea cu copilul în brațe alături de Stalin sau Ceaușescu în ipostaze similare.

 Dar atunci când consultanții se bat între ei, se pot anihila reciproc, dar nu pot emoționa prea tare mulțimile deja obosite și având destule mecanisme de apărare.

Publicul și freelancerii sunt mai tari, ei au o creativitate și o prospețime pe care nu le au cei care lucrează în serie sau după rețete. Imaginea de răspuns a blogosferei la procedeul de comunicare persuasivă este excepțional. Ca la aikido, afișul duce mai departe mesajul și dă cu el de pământ într-o construcție năucitoare. Folosind agresivitatea persuasivă a imaginii cu copil, se foloșeste energia emitentului pentru a face o deconstrucție a intenției de manipulare prin sugerarea consecințelor și absurditășii violenței ce produce violență.

Priviți-l pur și simplu, făra teorie, fără hermeneutici savante și o să înțelegem de ce internetul este un mediu care are forța de a se opune, manipulatorilor, spin doctorilor sau specialiștilor în management of perceptions. Vom mai putea înțelege că ACTA a fost numai prima încercare de a bloca inteligența colectivă și că vor veni și alte încercări. Următoarele tentative s-ar putea să reușească.

CHIPUL UITAT AL NORMALITĂȚII

sau despre războiul, mereu pierdut, al președinților

Clausewitz spunea că ”războiul este continuarea politicii cu alte mijloace”. Așa o fi, poate, dar nu este normal ca politica să fie bântuită tot timpul doar de războaie și spiritul lor de distrugere.  La noi, regula este războiul și nicio perioadă de pace nu-și face loc. Pacea (”între două dobitoace”, cum ne spunea învățătoarea din clasa întâi atunci când ne luam la bătaie) ar trebui să fie perioada dintre alegeri când politica ar trebui să performeze prin construcție și muncă în folosul umanității, când energiile trebuie unite pentru interesul social sau național comun. În campanii electorale confruntarea și războiul sunt lucruri normale. Identitățile politice primesc sens, este adevărat, mai ales în cadrul interacțiunilor conflictuale. De aceea, partidele au luptători de profesie, uneori chiar și clovni care umblă în costume de paradă pentru a arăta loialitate sau a simula o virilitate, altfel greu de probat.

Războiul de fiecare zi al politicii este omniprezent în mediile politice sărace în idei, competențe și intelectuali. Acolo, politica este o competiție între clanuri, familii, găști sau bande pentru bietele resurse pe care o comunitate sau o țară le are sau le adună zilnic prin taxe și impozite. Acolo, în parlamente,  grupurile politice nu pot face decat târguri sau diferite schimburi oneroase de genul: tu accepți legea asta pentru interesele mele, eu accept o mîrșăvie comparabilă. Consensul este deci nu o negociere rațională care nu depășeste interesul colectiv, ci un troc sinistru între găști. Cei mai mari combinatori, făcătorii de blaturi, pozează, de regulă, în mari războinici. Ies ritualic să-i atace pe dușmani, în timp ce trag cu ochiul complice, dar mai ales înfierează cu patos pe cei care nu se sacrifică destul în a înjura și înfiera dușmanul. Uneori, în mai multe partide, poți auzi expresia de opoziție: nu ți-a făcut puterea dosare penale, înseamnă că ești trădător. Niciun hoț sau corupt, indiferent de partid, nu va recunoaște că are un dosar penal pentru că a furat, mereu va spune că este politic.

Cert este că un ethos al confruntării este dominanta vieții politice. După campania electorală armele nu se lasă la rastel, toată lumea este ținută trează pentru lupta de fiecare zi. Uneori pare absurd, dar lupta și ura pentru adversari pare că este liantul cel mai puternic al grupurilor politice. De aici și nepotismele sau promovarea membrilor familiei în funcții sau în viața de partid, este greu să ai încredere în cineva, deoarece această continuă luptă se prelungește și în propriul tău partid.

Acest război continuu, nesfârșit, ca un fel de război al sfârșitului lumii din imaginația fecundă a marelui dezamăgit de politică Marios Vargas Llossa, nu are o finalitate ca în opera ilustrului sud-american, adică o luptă între valorile supreme, genuine, și expresia lor socială, degradată, ci este un război al nimicului. Pentru orgolii, uneori pentru interese mărunte, pentru resurse, sau chiar un război în zadar.

Nimeni nu poate scăpa de acest război, dar în primul rând nu pot scăpa președinții. Este un război pe care toți îl pierd până la urmă, dar îl duc cu însuflețire pentru că sunt animați de bătălii și victorii mărunte.

Ion Iliescu a pierdut războiul cu democrația chiar la început când Piața Universității a fost o capcană în care l-au băgat, probabil, apropiații lui, generali. Au construit pentru el un front în care ei, cei apropiați, erau generalii cei puternici și credincioși. Nu știu cât a fost el de convins că minerii și venirea lor va fi un lucru bun, nu știu cum i-a fost prezentat pericolul pentru țară reprezentat de partidele istorice, rege sau studenți, dar ceea ce știm că războiul acela cu Piața Universității i-a fost fatal. Cred că am fi avut un altfel de Iliescu, poate mai nonșalant, poate mai democrat și mai puțin închis  într-o echipă de foști de care nu s-a despărțit nici acum. Stigmatul căpătat în acea luptă l-a transformat pe vechiul dizident într-un conducător care va încerca mereu să limiteze efectele înfrângerii prin confirmarea faptului că a avut dreptate, că a fost o luptă cu dușmani care și azi sunt reali, că nu el a fost de vină etc . În conflictele mele cu Iliescu, dincolo de consecvența irecociliabilității, am văzut la bătrânul lider al stângii judecăți echilibrate, moderație, luciditate  chiar și o toleranță față de idei cu care nu era de acord înainte. Cazul schimbării atitudinii față de regalitate este o dovadă destul de grăitoare. Dar, din nefericire, cel care putea să facă o adevărată deschidere a României din partea stângii a fost fixat în tranșee de acea înfrângere într-un război inutil și prefabricat la acea vreme.

Emil Constantinescu s-a bătut cu sistemul și securitatea. Un război închipuit, creat de psihoza conflictului continuu, evident, dominantă și în grupul lui politic. Războiul l-a pierdut pentru că nu și-a dat seama că el însuși era sistemul.  Luase modelul de conducere al lui Iliescu, fix definiția pe care seful PDSR o inventase, pe măsura sa, cu complexele de neintervenție moștenite războiul început la Revoluție și continuat cu Piața Universității, deci nu avea cu ce să se descurce, el nu avea cum să joace, după altă partitură, rolul lui Ion Iliescu. Deși era un intelectual serios, probabil un democrat veritabil, a ieșit repede înfrânt, nu de securitate, ci de incapacitatea lui de a ieși din rol, de imposibilitatea lui de a tranșa războiul politic absurd din interiorul propriei lui tabere. În loc să folosească securitatea și toate resursele sistemului politic pentru un proiect măreț și implinirea unei viziuni, a preferat să aștepte, iar la final s-a declarat învins de propria lui mână dreptă.

 

Traian Băsescu s-a prins ca trebuie să schimbe scaunul ca să nu pățească la fel ca predecesorul său, învins de umbra securității. A simțit nevoia sa devină jucător, nu putea să stea să-și aștepte adversarii și  a trecut la atac. A intrat cu sabia în mână, dar după ceva vreme a constatat că sabia era de lemn. A atacat comunismul care mai rămăsese și obiceiurile politice. A mișcat instituțiile, dar acestea în loc să se pună în mișcare au început să crape pe la încheieturi. A încercat să scape de foștii lui colegi, marii baroni PDL, dar tinerii puși în loc s-au îmburghezit repede și au început să semene cu seniorii. Cameleonic, toți cei noi pe care i-a adus, luau culoarea mediului. A recunoscut destul de greu înfrângerile și a încercat să ducă luptele până dincolo de limitele suportabilității tovarășilor lui. Armata a început să-i obosească, unii poate chiar au demobilizat înainte de vreme. A luat lupta pe cont propriu, asumându-și o schimbare pe care nu o poate face nimeni singur. Mai are puțin din mandat, dar nu este exclus ca, la final, cu franchețea care îl caracterizează, să spună: am înfrânt!

 

Pe Ponta l-am cunoscut acum vreo doisprezece ani.  Ambițios, fost procuror, încerca să reconstruiască o organizație de tineret care era doar o anexă palidă a partidului, cu tineri care ieșiseră de mult din tinerețe. A făcut în doi ani o organizație adevărată. La primul Congres care ne prindea pe amândoi ca debutanți și în care eu am vorbit despre un loc important pe care trebuie să-l dăm tinerilor, Ponta a mers mai apoi la tribună și s-a legat discret de mine. A spus ca tinerii nu vor nimic, ca se vor lupta pentru fiecare scaun, chiar și cu mine. A fost o delimitare pe care am înțeles-o doar mai tarziu, atunci când l-am cunoscut mai bine. Cunoscându-l am decoperit că nu este un războinic incurabil, chiar dacă are curaj și temperamentul necesar ca să sară mereu la bătaie. I-am cunoscut pasiunile, am văzut ca poate fi un camarad bun și un om normal. Nu este obsedat de conflict și nici nu este dependent de adrenalina puterii. Știe ce să facă cu timpul liber, se bucură de viața cea normală, își plimbă copiii cu drag, vrea altceva de la viață decât putere pe pâine. Joacă tenis sau baschet, este egoist la fotbal, iar la ping-pong mă enervează că nu-l pot bate nici măcar de Revelion. Îi place istoria și citește în ritm de intelectual, nu de politician.

Poate că și cei pomeniți înainte au fost oameni ai vieții normale, viață pentru bucurie de a trăi, poate că doar viața politică i-a tranformat. Iliescu a venit pe un val căruia nu avea cum să i se împotrivească. Emil Constantinescu a fost luat pe sus de un tsunami care căuta să razbune, utopic, o jumătate de secol de comunism adus de ruși. Traian Băsescu a luat pistolul într-o mână și niste țepe de carton în alta pentru a razbuna ceea ce răsculații pierduseră în mandatul ratat al lui Constantinescu. Din generații diferite, toți cei trei presedinți continuau un război de dinainte de Revoluție, erau împinși de trecutul lor sau de trecutul generației lor. Nu întotdeauna era războiul lor, dar era un context moștenit și un câmp de bătălie mereu alimentat cu conflicte și mize, uneori absurde.

 

Dar Victor Ponta este din altă generație. Nu este obsedat de luptă, a ajuns președinte de partid fără să taie capete și fără să omoare parinții și bunicii din partid.  Nici Năstase și nici Iliescu nu au fost împinși la o parte, chiar dacă, uneori, l-au sabotat cu discreție sau l-au tratat cu aroganță. Dar, cu sau fără voia lui, intră într-un război care nu se mai termină și căruia chiar combatanții i-au uitat sensul. I se arată probabil dușmani în fiecare zi, i se propun vendette, are de reglat și el polițele lui. Este la început și are nevoie să arate că este mascul alpha, să obțină ascultare sau atenție. Dar după terminarea acestor mici retușuri de instalare la volanul politicii, Victor Ponta nu ar trebui să se înroleze în războiul de uzură al politicii, război sintetizat cel mai bine de sintagma manelistică ”să moară dușmanii”.  Pentru că el poate ignora trecutul, pentru el trecutul nu este o povară și nici o amintire duioasă.

 Este cel dintâi Premier și,  poate, viitor președinte de țară care nu a fost membru de partid. E important asta? Poate nu, dar este un semn, mai mult decât o calitate. Este semnul că a venit o nouă generație care are datoria de a schimba lumea noastră. Oamenii nu așteaptă de la el victoriile mici asupra dușmanilor partidului, chiar dacă unele poate ar fi importante pentru justiție socială sau pentru dreptate. În acest război politic care nu se mai termină, cei mai mulți dintre noi nu mai știm să definim pacea și, cu siguranță,  mulți dintre apropiați îl îndeamnă zilnic la luptă, iar adversarii îl provoacă acum să fie bărbat, să-și arate intelectualii de care dispune și să-i pună în cântar cu intelectualii lui Băsescu. În plus, parcă este împins să dea el însuși toate bătăliile. Toate acestea sunt cântece de sirenă, lumea așteaptă de la el altceva, construcția normalității. Asteaptă să vadă pe cineva care pune pacea și construcția pe primul loc. Cineva care se interesează sincer de greutățile profesorului și îl înțelege pe medicul care pleacă disperat peste hotare. Normalitatea nu înseamnă obligatoriu bani în plus și nici subvenții pentru nemuncă, normalitatea este sentimentul oamenilor că acelora care-i conduc le pasă de viața și suferințele lor, iar acest lucru nu se poate simula electoral. A înțelege că nimeni nu poate vorbi în numele celui care are probleme de existență, dar că soluțiile nu le poate imagina el, de fiecare dată.  Normalitate înseamnă să pui dorințele sau poftele tale și ale partidului pe locul doi și să alungi convențiile și omerta care domnește în viața politică de peste două decenii. Să recunoști clar și să simți că România este mai importantă decât orice formă de organizare partinică, coaliție sau alianță.

Războiul pe care nu are voie să-l piardă Victor Ponta, ca om de stat venit din altă generație, este să aducă înapoi chipul uitat al normalității.

Ultima bătălie a stângii: dărâmarea idolilor

Nu știu dacă trebuie să-i fiu recunoscător sau nu lui Mircea Geoană pentru că m-a ajutat să mă las de politică sau, mai exact, să trec de la acțiune la analiză. Un rol mult mai comod și, poate, chiar mai potrivit pentru subsemnatul. Încerc acum să fiu ușor mai pragmatic în raționamentele pe care le fac, caut să schimb mai multe turnuri de observație, să înțeleg mai bine înainte de a judeca. Este un lucru pe care nu poți să-l faci atunci când ești în teren, când ești înfierbântat de competiție.
La începutul conflictului dintre Mircea Geoană și Victor Ponta am privit totul ca pe o fatalitate politică românească. Partidele sunt animale politice care își antrenează mereu instinctul de a sfâșia în interior atunci cînd nu au războaie externe. Am revăzut filmul în care Iliescu și Năstase îl împing spre lider la o decizie riscantă, apoi se retrag strategic și organizează judecata lui pentru pierderile suferite. Și eu am gândit la început în termenii clasici ai solidarității interne: un lider cu potențial trebuie ținut aproape de partid, el aduce voturi, coagulează simpatii. Modul în care se desfășoară bătălia mă convinge însă că nu este o tradițională execuție, ci ultima bătălie a stângii pentru a scăpa de umbrele trecutului.

Ion Iliescu reloaded
În aceste ultime săptămâni, Iliescu l-a atacat pe Ponta constant, retractând de fiecare dată și promovându-l pe Adrian Năstase ca și stadiul cel mai înalt al pesedismului. Chiar dacă acest lucru poate fi valabil pentru fostul Premier, este un calificativ doar pentru trecut și în nici un caz pentru viitor.
Format în anii cincizeci, anii de aur ai bolșevismului târziu din România, Iliescu l-a exterminat pe Ceaușescu și apoi a avut trei mandate de Președinte, timp în care singura lui preocupare a fost exercitarea puterii si dominației. A căutat să simuleze tot ceea ce se putea simula (inclusiv toleranța, acceptarea împăcarii cu Regele, a vorbit cu misticism despre dialog, iar atunci când nu a fost convingător, a adus hoarde de mineri care au delegitimat puternic partidul, în timp ce el și-a întărit astfel puterea și dominația.
PSD a fost timp de 20 de ani un partid al unui lider cu legitimitate trucată. O supunere oarbă la mitul lui Ion Iliescu, un amestec de spaimă și umilință: ce facem dacă pleacă Domnul Iliescu? El pleca și se întorcea mereu de la ușă. Din păcate, noi, în România, confundăm acest comportament cu forța unei personalități politice. Se prea poate să fie un simbol al forței, însă doar dacă vorbim despre o personalitate politică a Evului Mediu. Legitimitatea lui Iliescu s-a bazat pe focurile de armă pe care le-a comandat la Revoluție pentru că sângele vărsat oferă cea mai sigură sursă de legitimitate. A creat dușmanii democrației încă înainte ca ea, sărăcuța, să vină pe lume. Regele și partidele istorice, străinii, intelectualii sau studenții au devenit primele ținte ale echipei lui Ion Iliescu. A avut popularitate și putere legală, dar mereu i-a lipsit ceva: legitimitatea democratică, legitimitatea tehnocratică (vă amintiți vreo mare decizie?) și chiar ideologică, în măsura în care nu a adus nici o viziune privind ordinea viitorului și nua propus niciun proiect de societate.
A domnit, dar nu a luptat pentru nimic. Asemeni unui demiurg de birou a pronunțat emfatic cuvinte așteptând ca realitatea să-i urmeze vorbele, iar vorbele să se întrupeze. A vorbit despre corupție doar cât să-l înfunde pe Năstase, despre cauza românilor din teritoriile pierdute doar la evenimente oficiale, a vorbit despre muncitori, dar nu a căutat să facă nici un program de reconversie a industriei sau agriculturii la noua realitate economică și politică.
În schimb a fost atent ca fiecare lider care putea să apară, să rămână sub autoritatea lui. L-a trădat pe Năstase atunci când era în vârf și a reușit, cu răbdare, să-l scoată din circuit și, culmea, să-l păstreze nerevoltat în aria lui de prozeliți, într-o perfectă simbioză victimă-agresor. Adrian Năstase devenise foarte periculos, reușise o guvernare de succes și deci trebuia anihilat. Când l-a grațiat pe Miron Cosma și i-a distrus coaliția politică ce era câștigatoarea alegerilor, Adrian Năstase era deja scos de pe șină.

Un Iliescu puternic pentru un PSD slab
De fapt, când am ajuns în PSD mi-am dat seama că nu Iliescu este puternic, ci că partidul era foarte slab. Era slab pentru că avea oameni cuminți, disciplinați care se închinau camarilei lui Iliescu. Mulți erau speriați de lustrație și de alte lucruri, alții erau nostalgici, dar cei mai mulți erau oameni cuminți, unii specialiști buni din fostul regim, alții funcționari între două vârste care aveau o veritabilă sensibilitate de stânga. I-am văzut cum se bucurau când Iliescu a pierdut puterea și pleca agale de la Sala Palaltului: nu le venea să creadă, se uitau la cer, se uitau în stânga și în dreapta să vadă dacă nu sunt pe aproape supraveghetorii lui Nea Nelu.
Iliescu s-a pus de-a curmezișul tuturor deciziilor pe care partidul le lua, doar pentru a-și arăta puterea și a știrbi autoritatea celor care le propuneau, dar folosind mereu o tehnică perversă: îi lăsa pe ei să anunțe public decizia lor, le susține propunerile chiar prin vot, în schimb a doua zi era împotrivă și, de multe ori, lașitatea celor din jurul lui îi făcea jocul. Partidul a pierdut multe trenuri pe baza mofturilor lui Ion Iliescu. A reușit să păstreze partidul slab, pentru ca el să rămână puternic.
Partidul este de șapte ani în opoziție, dar Ion Iliescu nu are de ce să fie trist: nici un lider care i-a urmat nu a mai fost capabil să câștige funcția cea mai înaltă în stat și El a rămas unic, singurul învingător, restul pot să vină să-I pupe papucul.

Managementul prin frică: vigilența față de trădători și deviaționiști
Iliescu a condus mereu înfricoșând partidul de pericole imaginare și folosind tehnica bolșevică a vigilenței față de trădare: cine spune adevărul este trădător, dacă vrea alegeri libere în partid este CDR-ist, dacă vrea ca vicepreședinții să fie aleși, nu numiți, sigur este infiltrat de dușmanii politici. O altă metodă de control a fost acuza de deviaționism, etichetă care mi-a făcut onoarea să mi-o atribuie mie.
Partidul era mereu timorat, chiar și atunci când era puternic din punct de vedere electoral. Era mereu dependent de lumina care venea de la Tătucu. Guerrila lui Traian Băsescu a putut avea succes numai datorită faptului că PSD se mișca greu, oamenii nu puteau acționa independent.
Marea problemă a PSD a fost faptul că era mereu captiv al unui lider care a delegitimat orice formă de autoritate, rupând prin aceasta constant coloana vertebrală a unui partid de stânga care, altfel, ar fi putut face istorie mai mult decât a făcut. Doar trei ani, în perioada 2001-2003, partidul a fost liber de influența lui Iliescu (intrând sub autoritatea unui Adrian Năstase cuprins de entuziasmul schimbării), iar rezultatele pentru țară s-au văzut.

Mircea Geoană – primul care s-a speriat de libertatea de a decide

Mircea Geoană a fost primul care a aceptat să conducă un proiect de revoltă și, după ce a câștigat, nu a avut curajul să preia puterea cu autoritate, legitimitate avea. S-a speriat, a făcut un târg cu baronii locali, iar aceștia i l-au adus pe Iliescu din nou la conducere. În momentul în care el a crezut că Ion Iliescu l-ar putea ierta pentru că a adus un dram de democrație în partid și, mai ales, pentru că i-a contestat autoritatea, Mircea Geoană a pierdut totul, restul era doar o problemă de timp. Și-a trădat apoi prietenii, dar și pe cei care l-au transformat în lider.
A avut noroc să piardă în fața unui lider tînăr și nu să fie înjunghiat pe la spate de vreo manevră a vechii nomenclaturi, ținută de Iliescu în viață. În mod normal, după pierderea alegerilor, Mircea Geoană ar fi trebuit, oricum, să renunțe la președinția partidului și la orice altă funcție.

Victor Ponta- ultimul dintr-o serie veche sau primul dintr-o serie nouă?

Sunt solidar cu Victor Ponta nu pentru că, în toată această bătălie, si-a ales rolul de luptător si nu de negociator, ci pentru că am încredere în visul lui de schimbare. Uneori, poate l-am pritocit împreună, dar asta nu are mare importanță, el este prea mândru ca să ceară ajutorul. Nu a fost întotdeauna erou în lupta pe care a dus-o alături de noi, cu nomenclatura iliesciană, dar are timp să se achite de datoriile față de prieteni.
După ce l-a învins pe Geoană într-o luptă inegală, Ponta avea mare parte din gașca baronilor locali împotrivă, a ezitat și i-a făcut unele concesii lui Iliescu, dar câteva și lui Năstase, iar cei doi ajung să transmită că tânărul lider este imatur și că, de fapt, ei sunt cei care conduc partidul. Strategia le-a reușit într-o anumită măsură, cu toate că Ponta nu este naiv. Chiar dacă mă uimește cu cunoștintele sale despre istorie, o pasiune despre care spune că-l ajută și în politică, Victor nu a preluat însă tot limbajul și nici practicile decizionale ale celor mai vechi. Nu a scăpat nici el de ideologia victimizatoare conform căreia orice pesedist care nu îl înjură pe Băsescu de mamă, cu voce tare, este tradător pedelist, dar cred că el are timp să înțeleagă că cei care strigă cel mai tare s-ar putea să o facă pentru că este cea mai bună acoperire.
Însă cel mai important lucru este că noul Președinte PSD nu a uitat nimic din ce a promis la Congresul în care a fost ales, ba mai mult, din când în când își verifică lista de promisiuni, iar eu pot depune mărturie sub jurământ că așa este. A bifat deja câteva propmisiuni importante aflate pe lista sa, fără mare scandal, dar cu încăpățânare, și are determinarea de a nu renunța la niciuna. Partidul nu poate decât să aibă încredere în el, căci Victor Ponta este captiv, datorită vârstei. La vârsta lui nu are unde să se retragă, nu poate ieși la pensie, mai are vreo 30 de ani buni de politică. Cât privelte retragerea, poate da chiar un exemplu bun, pe care partidul nu l-a avut din partea lui Ion Iliescu, adică se poate retrage la timp pentru a deschide calea tineretului și reformei necesare la acel moment când se va produce.

Organizarea capcanei pentru Ponta

În ultimele zile nucleul celulei vechi de partid a întrevăzut o ocazie să-i dea lovitura de grație lui Victor Ponta. Au simțit că ordinea impusă în ultimii 7 ani de către Băsescu se delegitimează rapid, sub presiunea unor scandaluri de corupție. Imediat au întrevăzut posibilitatea revenirii la putere. O iluzorie ocazie pentru a reveni ”minunata lume veche”. Cea mai simplă luptă, fără adversari, doar cu niște mici capcane pentru necopții și imaturii de la conducerea PSD.
La început, toți am crezut că este vorba doar de doar insubordonarea lui Geoană, competiția cu Ponta și doar o luptă de rutină în care Vodă va tăia capul unui boier infidel. Am gândit pragmatic și aritmetic și am crezut că ar trebuie să terminăm cu excluderile și luptele interne. Dar am înțeles repede că miza nu este aici, iar Geoană este doar un pretext sau poate deveni o pierdere colaterală dintr-un război mult mai mare. Bătălia este pentru ca autoritatea lui Ponta să primească o ultimă lovitură, iar lumea veche să pozeze în loc de lume nouă.

Ultima bătălie a stângii, așa cum o știm acum

Poate fi ultima șanșă pentru PSD de a se redresa și de a reîncepe drumul reformei și modernizării. Este o ultimă șansă pentru un partid ca să-și apere liderul împotriva unui reflex cultural de a-l trăda mereu pe liderul partidului pentru unul care promite privilegii mai mari și parte mai mare din pradă.
Alegând lupta directă, fără compromisuri, sper că și Victor Ponta înțelege că este șansa lui de a rupe tradiția nefericită a alegerii compromisurilor și umilinței, în locul luptei. O șansă pe care, în 2005, a avut-o Adrian Năstase, dar i-a dat cu piciorul. În acel moment, când forța motrice a schimbării l-a dorit pe Năstase drept contracandidat la Iliescu, iar Năstase a refuzat, acesta din urmă a pierdut cel mai bun prilej de a deveni liderul providențial, iar partidul a pierdut o șansă importantă.
Capcana pentru Ponta ar fi să se bucure cu o victorie facilă împotriva lui Mircea Geoană. Asta se va obține ușor, dar nu asta este miza. Marea capcană ar fi să se facă frate de cruce cu umbrele trecutului și cu cei care dezonorează partidul sau să amâne bătălia cu cei care au încercat acum să-l arate ca lider imatur, slab, șovăielnic, numai bun de trădat.

Bătălia pentru a da jos tablourile de pe pereți

Este o mare bătălie pentru Ponta, dar nu este doar războiul lui. Sigur, în bătălia internă îl pot ajuta doar cei care sunt în funcții de conducere la PSD, dar războiul are o altă miză. Este războiul pesediștilor care au sperat mereu că va ieși ceva măreț din marile decizii ale unui sistem politic rămas în picioare de două decenii.
Nu știu dacă războiul lui Ponta este lupta pentru modernizarea instituțiilor, cum a scris cineva, dar este o luptă în care pesediștii își pot recâștiga demnitatea. Pot da dovadă că s-au eliberat de frică și pot duce viitoarele lupte politice cu capul sus. Ar putea chiar reveni într-un spațiu politic de unde au fost excluși din cauza greșelilor majore ale liderilor, a lipsei de gândire strategică sau pe fondul orgoliilor unei oligarhii care a început schimbarea prin împușcarea lui Ceaușescu în ziua de Crăciun. Și Nastase, dar și Geoană au câștigat bătălii, dar nu au avut curajul să dea jos tabloul de pe perete. Această luptă a fost mai grea decât luptele cu Băsescu sau cu Alianța DA.

Nu știu ce poate face Ponta după ce va câștiga acest război, ar putea avea și el o Pasada a lui, dar cred că acum merită să fie sprijinit de către cei care nu vor mai suporta umilința de a vedea aceleași tablouri ale trecutului pe pereți. Pesediștii pragmatici trebuie să facă un pic de istorie recentă și să înțeleagă că alternanța automată la putere nu mai este regula; a fost până în 2005. De acolo încolo ceva s-a rupt și nu doar Traian Băsescu cele care a blocat PSD. Traian Băsescu s-a bazat, chiar și atunci când a călcat peste reguli și cutume, pe o anumită ilegitimitate a PSD care nu se putea desprinde de trecut, care purta un balast istoric, o vină pe care deja majoritatea pesediștilor nu au de ce s-o împărtășească cu Iliescu and co. Erau prea tineri, erau în altă parte sau nu au decis ei când s-a tras la Revoluție, când a fost calcată în picioare Piata Universității, când au venit minerii să planteze trandafiri.

Aceasta nu este o capcană pentru Ponta, el are două căi de ieșire din această luptă

Cei care spun că Ponta este învins în ideea în care nu are altă șansă decât să își dea demisia pentru că pierde parlamentari și este belit apoi de sfinții partidului, nu au dreptate. Dacă Ponta este destul de hotărât să mergă până la capăt, el are două variante câștigătoare. Aș putea spune chiar că are un win-win perfect. Îl elimină pe Geoană, apoi merge mai departe cu schimbarea conducerii și reformează partidul. Dacă pierde în luptă, dar le lasă corabia coșcovită vechilor figuri, aceasta se va scufunda în șase luni. Pe noua lui corabie se vor duce toți care visează la un partid modern al stângii, fără toate tarele celor douăzeci de ani de democrație împleticită. Iliescu sau Năstase au tot amenințat cu plecarea, și-au făcut chiar bagajele de câteva ori, dar Ponta este obligat să lupte pînă la capăt și asta înseamnă chiar această variantă extremă. Varianta win-win se realizează cu o singură condiție: să uite tot ce a învățat în acești 10 ani de pesedism, să fie egal cu sine și să meargă înainte.

Semnele timpului. O lume care se prăbuseste si dărâmarea idolilor

Pe Victor Ponta îl ajută conjunctura politică generală, semnele timpului care ne spun că sistemul politic românesc se prăbușeste. În aceste zile o lume se dărâmă, un sistem de autoritate se face țăndări și România are șanse să iasă din acest model al politicii oligarhice, ale partidelor-stat care s-au succedat la putere. Cei care vor rămâne agățați de corabia partidelor, se vor scufunda odată cu lumea veche. Din această bulversare totală se poate naște o nouă clasă politică pe scheletul celor care astăzi vor avea curaj și nu se vor mai lega cu lanțuri de scaune. Oamenii așteaptă - și dinspre stânga, dar și dinspre dreapta - o schimbare, așteaptă oameni care să se gândească la un proiect colectiv. Ura lui Năstase față de Băsescu, a lui Iliescu față de Geoană, a lui Băsescu față de Tăriceanu șamd. nu mai pot reprezenta combustibilul necesar pentru ca motorul politic al României să poată duce România înainte. Trebuie un proiect de societate, o nouă atitudine, un alt tip de dedicare pentru interesul public. Nici premierul, nici miniștrii, nici primarii nu vor mai fi proprietarii bugetelor pe care le administrează, iar busola interesului colectiv va trebui să ghideze acțiunea politică. Acum, în furtună, nu mai este timp pentru adaptare. Am avut douăzeci de ani, dar am tras de timp conteplându-ne liderii narcisiști și, sperând la victorii facile sau la alternanța automată la putere, partidele au calărit bugetele comunităților și bugetul statului așa cum au vrut. Cred că în mare măsură aceste lucruri nu vor mai fi posibile.
Pentru a păși învingători în noua lume, pesediștii ar trebui să treacă la dărâmarea idolilor. Dacă Ponta nu va fi sprijinit de o majoritate consistentă, el poate oricum duce lupta mai departe. Dacă va fi o majoriate conservatoare ea va pierde oricum,
va fi îngropată sub dărâmături.

Victor Ponta trebuie așadar să nu rateze ocazia de a fi primul dintr-o nouă serie, nu ultimul dintr-o serie veche. El știe că în Marsul cel Lung au pornit 90.000, au ajuns 7.000, dar au învins.



Bibliografie
Psalmul 135:15-18 “Idolii neamurilor sunt din argint şi aur, sunt lucrarea mâinilor omeneşti. Au gură, dar nu pot grăi, au ochi, dar nu pot vedea, au urechi,dar nu aud, au nas, dar nu au suflare în nările lor. Asemenea lor sunt şi cei care i-au întocmit, toţi cei ce se încred în ei.”

Scandalul Sorin Ovidiu Vântu - Analiză - Vasile Dâncu

Ruski carnaval

Pentru revoluții trebuie bărbați; cu pensionarii se fac serate


Unul dintre cele mai triste bancuri pe care le știu de dinainte de 1989 este o urmare, probabil, a Primăverii de la Praga. Se zice că un praghez se uita uimit cum, pe un bulevard al capitalei Cehiei, înainta, într-o duminică, la amiază, un tanc american, cu steaguri și stegulețe ale SUA. Se freacă omul la ochi, dar imaginea ramâne, mai mult, apare un alt tanc cu steaguri americane și soldați gălăgioși, care strigau „Freedom, Freedom!”. Omul se apropie temător de tancuri, apoi prinde curaj si strigă cu vocea gâtuită: „Americans?”, „Freedom?” Dar unul dintre soldați îi răspunde râzând și suflând dintr-o trompetă de hârtie: „Niet, ruski carnaval!”
Un banc despre cum își bate istoria joc de noi câteodată, despre cum rânduiește Dumnezeu modul în care ne cheltuim sparanțele sau visele. Îmi aduc aminte acest banc în situații de deznădejde sau atunci când văd oameni care nu au simțul istoriei si visează la cai verzi pe pereți.

După ce Președintele Băsescu a făcut anuțurile cele născătoare de isterie națională, i-am văzut pe unii politicieni din opoziție sclipindu-le ochii la ideea că poate o mișcare de masă ar putea să-i ajute să realizeze ceea ce n-au reușit prin alegeri. Nu știu, însă, dacă cineva a trimis înadins manifestanți, în afara sindicatelor, care chiar acest rol îl au. Jurnaliștii de pe platforma Vox publica erau cât pe ce să devină disidenți pentru că au pus în lumină o piesă BUG Mafia. E drept, nu cea mai bună piesă a lor, dar a fost de ajuns ca jurnaliștii să fie înjurați pe ”o parte” a forumurilor, pentru versurile din „Amintire cu haiduci”, luate ca motto de cei de la BUG Mafia.

Am auzit de mai multe ori cuvântul Revoluție, spus zilele astea, pronunțat cu speranță sau teamă de viitor, dar am înțeles că unii sperau de fapt la o răscoală.
Președintele a ieșit și a făcut un apel la responsabilitate, i-a avertizat pe unii să nu se joace cu focul, să nu deschidă spirala violenței. Probabil, Președintele României asta ar trebui să facă, iar în logica (era să scriu ilogica) politică de la noi, opoziția se simte îndreptățită să dorească puterea, indiferent de consecințe; dar haideți să fim realiști!

Cine să facă revoluție, cu ce resurse, de unde curajul ieșirii și înfruntării ordinii constituționale?

Pentru o revoluție (cât o fi ea de ipotetică) este nevoie de bărbați și de asociere în scop … revoluționar, ca să parodiez un termen juridic. Nu mai vorbim de program, asta este doar o chestiune de politologie.

Sunt atent, în ultimii ani, la contribuția barbaților și a femeilor. Bărbații nu mai aduc în sport medalii semnificative României, au rămas doar femeile să urce tricolorul pe catargele campionatelor mondiale sau olimpiadelor. Barbații nostri nu au fost în stare de disidență (cu mici excepții), cel mai reprezentativ disident fiind Doina Cornea. În 1989, copiii și adolescenții au umplut morga și cimitirele, nu bărbații noștri falnici. Anonimatul tinerilor a creat entuziasmul celor care au strigat “Vom muri și vom fi liberi!”, nu voința unor bărbați urcați pe baricade. Tinerii au fost și în Piața Universității, iar marii bărbați politici i-au chemat pe mineri să-i bată pe cei care vroiau democrație. Mulți politicieni s-au ascuns în brațele lui Ion Iliescu care avea voturile amărâților sau ale săracilor. În 1990, bărbații conducători ai României nu au schițat niciun gest de unire față de Basarabia și Bucovina, de frica rușilor.

Îmi aduc aminte momente penibile (pe care încerc să le uit) din cariera mea politică: când aveam vreun dialog contradictoriu cu Ion Iliescu (pe care mulți îl injurau doar pe la colțuri), telefonul nu îmi mai suna două zile; cu excepția lui Ioan Rus, greii partidului mă încurajau doar discret să vorbesc despre o modernizare de care vroiau să beneficieze, dar fără costuri. ”Fără muncă și fără jertfă”, cum spune Mihai Eminescu.

Zeci de mii de bărbați români au rămas acasă cu copii, iar soțiile lor sunt menajere în Italia sau în Spania; bărbații mahalalelor noastre își trimit femeile la ”produs”. Fără supărare, cine să facă o revoluție?
Cine să se asocieze în scop revoluționar? Al nostru general Voicu, care s-a opus ordinii (prin șmecherii de culise, ce-i drept) plânge și invocă familia și parinții bătrâni, atunci când i se arată cătușele, marele capitalist Dinu Patriciu a plâns și el la ieșirea de la arest. În campanii electorale, cei care-l critică la televizor pe cel care ocupă scaunul de dictator, dau repede telefon să se scuze și întreabă pe la consilieri dacă nu s-a supărat.

Cine i-a făcut opoziție lui Adrian Năstase, în afara lui Traian Băsescu? Nimeni, plângerea penală pentru casa din Zambaccian a semnat-o Mona Muscă, nu de vreunul din bărbații liberali sau pediști. Apoi, ca să fie totul curat, Mona Muscă a fost scoasă din politică, drept marele informator al vechiului regim.

Cine i-a făcut opoziție serioasă lui Tăriceanu, care conducea cu 19% și arunca cu bani în toate părțile? Opoziție doar din gură, fără date, fără fapte, fără cifre.
Dar opoziția la Guvernul Boc sau la Băsescu? Este centrată pe comentariu de televizor și înjurături la Boc. Nu vezi analize, nici dezvăluiri despre rețelele de corupție. Marii bărbați se multumesc să le spună pe la colțuri, la Select, printre microfoane, sau la Casa di David, printre paparazzi.

Haideți să luăm cazul de față, cu revoluția bieților noștri pensionari. Au fost trimiși în stradă, iar unuia dintre ei, cineva, vreun bărbat politic, i-a pus în plasa goală cu care mergea la cumpărături o sticlă de benzină. Bărbații români se ascund după bieții pensionari, trimiși să leșine în stradă și să impresioneze prin asta.
La modul în care se guvernează în ultimii ani, ar fi trebuit să trecem prin cîteva răscoale, insurecții, revoluții sau războaie, dacă am urma logica asta revoluționară care a înmugurit în mintea unora . Dar la noi a fost bine, au crescut salariile și pensile, numărul funcționarilor de la stat, iar națiunea română s-a angrenat în proiectul căutării Elodiei.

În România, bărbații au fost înjunghiați pe la spate sau declarați nebuni. Politicienii români folosesc deja de câteva decenii copiii, tinerii sau pensionarii pe post de scuturi umane. O asemenea țară se pregătește pentru revoluție, credeți dvs., Domnule Președinte?

UN NOU PARTID POLITIC?

Despre senzaţia de elasticitate când păşim peste cadavre.

De cateva saptamani, problematica nasterii unui noi partid cunoaste o vizibilite din ce în ce mai mare. De regula, se bate apa in piuă, sau se vorbeste emotional despre asta. Dusmanii stangii apalaudă si se bucura in secret crezand ca este sfarsitul adversarilor lor, desi ar trebui sa fie mai inteligenti pentru ca stanga si dreapta se sustin una pe alta si nu este o veselie cand iti moare adversarul care iti justifica existenta prin toate actiunile lui. Cei de stanga sunt suparati ca le dispar oameni si in mod normal gandesc că astfel le scade forta. Aici nu sunt departe de adevar.

Cei neutri constata “avalansa” de demisii, “valul” de plecari, “hemoragia” pesedistă sau disolutia PSD.

Toti trateaza simplist problema si amplifica fenomenul. Acum vreo şase sau sapte luni, sub 30% din alegatori raspundeau pozitiv la intrebarea daca ar fi nevoie de un nou partid politic si cam toti ataţia spuneau ca l-ar vota pe acest nou nascut politic sau il creditau cu ceva sanşe la urmatoarele alegeri parlamentare. Acum aceasta cifra se apropie de 50% si cred ca este in primul rand un efect al mediatizarii masive. Mai mult, cei care se opun ideii ca un nou partid este necesar nu aduc argumente rationale, ci se multumesc sa-l faca praf pe Gabriel Oprea si independentii lui, sa-i pocnească pe Diaconescu si Sarbu sau să se planga de faptul că Basescu este un dictator care face si desface partide.

Sa privim un pic incercand sa scapăm de gandirea de cutie.

Factori obiectivi exista? Da, cât de obiectivi pot fi factorii de climat social.
1. Avem practica europeana din ultimele decenii. S-au nascut multe partide noi in Europa, numai ca noi am avut obsesia sa refacem realitatea interbelica si ne-am chinuit sa refacem partidele istorice (prin istorie inteleg si partidul comunist prin FSN si ramurile de pe trunchiul sau). Cu toata explozia de partide din 1990, pana la urma nu au ramas decat partidele istorice si partidele care se confrunta etnic.
2. Increderea foarte slaba in actualul sistem de partide. Partidele au un 10% incredere si 85% neicredere , deci bilant dezastruos (-75%). Parlamentul este pe aproape, adica 14% incredere 85% neincredere. Acum vreo trei saptamani grupul independentilor lui Oprea avea 33% incredere iar respingerea (31%) si atitudinea neutra (28%). Probabil că ceva ce este nou pare interesant , noul este un cui in care îţi poţi agăţa o speranţă.
3. Rapunsul pozitiv la intrebarea privind nevoia unui nou partid a depasit deja 40% , la fel procentul celor care spun ca ar vota un nou partid . Ma feresc să numesc asta CERERE SOCIALA pentru ca nu stiu cat este de puternica o asemenea atitudine, cat de mult conteaza pentru oameni acest raspuns.


Deocamdata, fara cercetari mai extinse si mai fine vorbim doar de niste raspunsuri afirmative la intrebari puse de operatorii de interviu. Experienta mea imi spune ca de multe ori potentialitati sociale reale nu s-au indeplinit din diverse motive. La fel, un partid politic de succes nu se naste doar cand exista niste parlamentari care au format un grup si sondajele confirma ca oamneii privesc cu simpatie ideea de partid nou. Pentru a construi un partid mai este nevoie de cateva lucruri:
- Media si mediatizare . Televiziunea este mama politicii astazi. Evident, nu ajunge, exemplul cel mai clar e Partidul Conservator, un partid cu un grup media de calitate si foarte puternic, dar fara o constanţă ideologică si fără oameni cu credibilitate;
- Oameni credibili care sa se poată adapta televiziunii.
- Un program politic care sa se adreseze spaimelor si sperantelor oamenilor concreţi;

Dar ce semnificatie poate avea nasterea unui nou partid de centru stânga?
Daca ar aparărea un nou partid nu ar fi nici dezastrul stangii si nici victoria absolută a lui Traian Basescu asupra opoziţiei şi democratiei. Iata de ce cred eu aceste lucruri:

1. Nu este o disolutie a stangii, poate ca este mai degrabă a DIVERSIFICARE a stangii romanesti, venite poate destul de tarziu. In multe tari atitudinea de stanga este greu de introdus in acelasi organism politic. Stanga cântă pe mai multe voci de la virulenţă, trecamd prin pacifism si ajungand la un centrism cu scapari de dreapta. De ce nu ar fi asta si la noi? Tinerii ar vrea un mesaj mai dur, mai anticapitalist, si asa social-democratia este considerată in multe culturi politice ca fiind prea bleaga, sau chiar este acuzata de colaborationism cu capitalismul triumfător.

Sigur, mai simplu ar fi sa-i infierăm tovaraseste ca si trădători pe cei care pleacă si au de gand sa faca un partid de centru stanga, dar ce facem dacă unii nu mai vor să fie confundati cu Vangelie sau cu Mazăre? Poti sa-i obligi pe oameni sa ramana in acelasi partid toata viata? Mai ales cand un partid este confiscat, in stil balcanic, de o gască care ajunge sa-l conduca in interes patrimonial, ca sa fiu elegant.

Sa nu ne facem că plouă, la ultimul congres al PSD s-a facut o importanta modificare statutară, chiar daca s-a spus ca se va face un congres special pentru sstatut si ideologie: s-a eliminat criteriul candidaturilor la vicepresedinti pe specialitati si cel al vicepresedintilor pe zone geografica. Adica Geoană a eliminat ultimele lucruri bune aduse in timpul domniei sale.
Un partid de stanga are nevoie mare de specialisti si are nevoie de reprezentare teritoriala echilibrata, altfel nu are cum sa castige alegerile. Lui Marian Sarbu i s-a desfiintat postul de vicepresedinte el fiind totusi cel mai bun specialist in domeniul muncii si solidaritatii sociale din PSD.

Era mai bine daca Oprea si Sarbu plecau la PDL sau PNL?

Să gandim pragmatic: un nou partid de centru stanga poate ajuta, la nevoie, la se crea un POL DE STÂNGA, iar acel pol ar putea ar putea merge spre castigarea alegerilor. Astfel avem un echilibru politic mai bun, doua partide puternice pe dreapta (daca nu luam in calcul UDMR) si doua pe stanga.


2. Analistii de dreapta sa nu se bucure, totuşi, că se deşiră stânga. Odata ce s-a creat un partid el nu ramane legat de o coalitie de guvernare sau de un Presedinte al Romaniei. Ce va face peste câtiva ani un partid de stânga, nu avem cum să ştim acum.

Amploarea discutiei despre noul partid poate sa produca un fenomen care in sociologie se numeste profetie care se autorealizează sau predictie creatoare: un eveniment devine real ca o consecinţă a definirii lui ca real.

Altfel, discutia despre un nou partid iti da o senzatie de dezinvoltura intelectuala . Poate chiar senzatia de elasticitate in momentele in care cei care păzesc migratia politică din Romania îi infierează pe Oprea, Sarbu, Diaconescu şi alţii .

Am fololosit ca subtitlu numele unei piese minunate scrisă de Matei Visniec, ca omagiu lui Eugen Ionesco. Iar invocare unor cifre sau procente vine din cercetarile IRES facute ultima vreme de catre mine.

POLITICIAN, ADJECTIV

Cronica subiectivă a Consiliului National PSD


NOTĂ.
Textul ce urmează este un text analitic, cu mare grad de subiectivitate, care nu doreste să stirbească cu nimic dimensiunea pozitivă a brandului PSD, acum inainte de Congres. Este scris pornind de la un sentiment de tristețe, dar cu intenția, pe care autorul o socoteste pozitiva, de a ajuta la constientizarea importantei unui partid de stinga modern, pentru Romania, dar si pentru pesedisti si alti oameni de stanga. Autorul nu atacă pe nimeni si nimic, nu sare la gatul, nu scoate cutitul, nu reprezintă vreun grup care vrea puterea. Autorul nu vrea nimic cu acest text, nici macar să fie citit. Este un text pentru el si prietenii lui, este deci o intreprindere cu caracter privat. Autorul stie ca nu ar trebui sa vorbească deoarece pesedistii ardeleni, cu unele exceptii, nu castigă alegerile, în consecință acesta nu este o declaratie politică si nici nu este vreun început de polemica. Autorul mai mentionează că nu l-a pus nimeni să facă aceste observații și își cere scuze unor pesedisti care nu văd lucrurile ca și el. Fara a se disculpa, autorul considera acest text ca unul neimportant.


Cu infinită tristețe despre lipsa de importanță socială a unui eveniment politic

Consiliul National al PSD era așteptat de toată lumea, nu doar pentru potențialul de scandal, ci si pentru că trebuia să dea măcar iluzia unei alternative credibile la actuala guvernare.

M-am intrebat în timp ce evenimentul se transmitea pe câteva televiziuni în direct, ce importanţă are el pentru oameni, pentru societate. Inafara faptului că este un eveniment gata produs, cum putem spune jurnalistic, unde o armata de jurnalisti şi tehnicieni au intins kilometri de fire pentru a transmite în toata tara și în toata lumea, nu am gasit destule argumente pentru justifica interesul.
A fost o sanşă pe care foarte rar o are un partid politic de a i se face atâta publicitate, de a sucita atâta atentie. Si noi, politicienii, ce dăm în schimb prin acest eveniment? M-am intrebat care este câştigul oamenilor? Am intrebat mai multi oameni si nimeni nu mi-a putut spune vreun câștig serios.

Dar un asemenea eveniment nu este privit doar cu atentie, este privit si cu speranță, constientizată sau nu. Intr-o asemenea situatie trebuie sa te sperie gandul că tu nu oferi nimic care să folosească oamenilor, societății: o idee, o analiză, un proiect, o speranță.

Nimic nou, nici o sclipire, nici o idee, nici o încercare de a aduce viață într-un partid care pare deja condamnat. Și, alaturi de el, este condamnata o mare parte din populația Romaniei care va fi obligată să suporte dezlăntuirea unei puteri fără de opozitie, fără de alternativă. Mă simt relaxat şi sper că nimeni dintre colegii mei de partid nu se va mai supăra pe ceea ce cred eu despre asta. Nu sunt un om care să mai dorească ceva, poate doar incerc să păstrez o amintire frumoasă unor oameni alături de care a visat sau lucrat aproape un deceniu, dintr-o viaţă si-aşa prea scurtă. Mă uit cu înţelegere déjà, cu compasiune, cu un sentiment al neputinței. M-am descărcat în fața propriei mele conștiinte, eu măcar am incercat și poate, inconstient, incerc si acum să mai cred ca schimbarea în bine este posibilă . Nu pot dormi, scriu … cu o infinită tristețe.



PSD – subiect colectiv. Ce spuneti de politician - adjectiv ?



Miron Mitrea a gandit comunicational corect mesajul de pe bannere: PSD la putere. A crezut o clipă că oamenii vor tresari si o să-l asculte, sau se va declansa în ei o umbră de orgoliu sau onoare. Dar puterea a fost monopolizata de unii din cei aflaţi la vîrful partidului. Geoană conduce Senatul, Hrebenciuc este cel mai tare din Camera Deputaților. Conducerea PSD a fost la putere cu liberalii, ei au facut târgul cu PDL, ei i-au scos afara pe pesediști din administratie, vrând sa ia toată puterea, tot ei sunt si acum la putere, în diferite variate de intelegeri cu miniștrii din actualul guvern sau cu administratiile locale. Pesedismul nu mai este la putere nici macar în PSD, iar sanse să vină la putere sunt foarte putine. Are dreptate Cristian Tudor Popescu, nu stim cine va castiga la viitorul Congres dar, sigur, PSD va pierde. Va pierde pentru că este subiect colectiv.

Un subiect colectiv este tratat ca si ogorul CAP ului. Este al tuturor, dar nimeni nu este proprietar, nimeni nu este responsabil. PSD este bun pentru ca sa fie subiect de discursuri, însă nu are drept de existență intre preocupările pesedistului de la vârful piramidei. Poate să fie un vehicul care te duce până la o funcție, sau OZN ul acela despre care vorbeste însufletit Ion Iliescu, o data la patru ani, însă este greu de perceput ca subiect al existenței noastre, viu ca un prieten caruia ii esti dator, sau prezent ca un patron care ti-a dat o misiune si un salar pentru că trebuie sa faceti ceva pentru ceilalti. Partidul fanion al stangii este iubit poate de unii oameni în vârsta care se uita la el cu speranța unei vieti mai bune sau de unii tineri care cred ca o lume mai dreapta se poate construi prin vointa noastra, dar cei initiați déjà, cred că sunt mai puțin sensibili la acest subiect, prea colectiv ca să poata fi privatizabil.

Dacă cineva critică o actiune politică sau un personaj, aceasta face rău partidului, se spune mereu, dar nu stim exact în ce fel face rău. Adică imaginea solidarității si unitătii de monolit în jurul ticalosiei, prostiei sau a unui personaj indoielnic, acestea fac oare imagine pozitivă?

Mă uitam la masa prezidiului si căutam să văd lucruri care s-au schimbat în ultimii 10 ani. Căutam evolutia, vreo scânteie de speranță. Am descoperit în schimb niste regularități. Si în 2000, dar si în 2010, subiectul principal al discursului era o cauza externă, un dusman identificabil, dictator, oligarh, un monstru politic ca câteva capete: atunci CDR, acum PDL. Atunci Emil Constantinescu, acum Basescu. O schemă explicativă simplă care elimină capitalismul din joc, elimina greselile de conducere, nu spune ceea ce trebuie facut, nu spune că stanga s-a resemnat să fie doar asistenta medicala a unui capitalism romanesc improvizat si hibrid. Discurs care doar cauta să construiască o explicatie în care noi nu suntem vinovati și niste dusmani perfecți, care sunt uitați doar după ce venim noi la putere. Mă uitam la doi dintre candidati bătuti de Traian Basescu în ultimii zece ani, doi candidati care au pierdut după ce s-au gandit să-si aranjeze, prematur, poza invingătorului. S-au pus pe treabă si, inainte de ultima batalie, au facut epurări în conducere, eliminând oameni care ar fi putut folosi in lupta, sau macar la aprovizionarea din spatele frontului. Adrian Năstase, indiscutabil un lider remarcabil, a convins BPN să se desființeze (sau autosuspende), l-a lasat pe Rus sa plece la Cluj, iar Cozmânca i-a aranjat impotriva PSD Cluj o coalitie intre Alianta DA si PRM care l-a ajutat sa piardă. Geoană, începuse cu entuziasm o miscare de democratizare, dar pe parcurs nu a scapat de acest model: inainte de bătăliile finale a scapat de Adrian Nastase, Rus si ceilalti de la Cluj, de Tănăsescu si de Severin etc.

Imi inchipui ce discutie as putea avea cu vreunul din fostii mei sefi.

ANGHELACHE
(spre CRISTI)
Caută la conştiință.

CRISTI
(caută în dicționar)
CONŞTIINȚĂ: Conştiință: Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență...

ANGHELACHE
Mai rar. Mai rar, să şi înțelegi.

CRISTI
... cunoaştere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. Faptul de a‐şi da seama, înțelegere. Conştiința socială... ansamblu de idei, concepții, cunoştințe, mentalități ale unei colectivități umane, care reflectă condițiile de existență ale acesteia, precum şi psihologia socială a oamenilor. Conştiința de clasă... Citesc în continuare?

ANGHELACHE
Da.

CRISTI
Parte a conştiinței sociale care reflectă existența socială a unei clase determinate (în opoziție cu existența, materia), gândire, spirit.

Sentiment al responsabilității morale față de propria conduită. Caz sau proces de conştiință = dificultatea de a hotărî într‐o problemă morală greu de rezolvat. Mustrare de conştiință = remuşcare, regret, a fi cu conştiința împăcată sau a nu avea nimic pe conştiință = a fi convins că nu a săvârşit nimic împotriva legilor moralei sau a legilor statului. A fi fără conştiință = a fi lipsit de scrupule. Cu mâna pe conştiință = cu toată sinceritatea. Libertate de conştiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filosofică etc... din franceză: conscience, latină: conscientia.

ANGHELACHE
Aşa... NELU, citeşte acum definiția lui CRISTI.


Restul exercitiului îl putem face ca si tema pentru acasă.



Indignarea ritualică a lui Ion Iliescu.

Iliescu a avut un discurs bun, spun mulţi din cei care s-au uitat la TV sau au fost prezenţi. Da, batrânul a spus aceleasi lucruri care le-am auzit în ultimii 10 ani, când a ridicat de fiecare dată în picioare Consiliul National. Incerc să sintetizez fără a deforma:

o Suntem un partid mare care avem vocatia conducerii statului;
o Ne-am rătacit insă de valorile stangii, afisăm ostentativ averile, facem spectacole americane, umblam în jeepuri cu girofar;
o Avem prea multi sefi, nu avem nevoie de democratiei internă (ce vicepresedinti zonali,) zona principala este Bucurestiul sau Kisellef ori Atena. De aici va putem spune care sunt adevaratele probleme iar camarazii veniti la Congres vor putea spune cât sunt de acord cu ele;
o NU este nevoie de competitive, nici de programe alternative, acestea fac rau partidului, stabilim noi, aici, ce vor vota cei care vin la Congres;
o Nu am nevoie de onoruri, nici de functii, eu ma justific prin altceva pentru respectul oamenilor, pot renunţa oricând etc etc.
o De fiecare dată, Iliescu, Domnu Iliescu, aduce ca argument scrisoare vreunui pensionar sau pensionara, ca sa fie sigur ca a fixat audientei sensibile o lacrima de geană.

Esti tradătorul cel mai abject dacă observi ca și capitalismul de cumetrie si indepărtarea de ideal s-aa facut sub atenta oblăduire a Domnului Ion Iliescu. A fugărit pe cineva pentru coruptie? Nu, poate inafara lui Adrian Nastase, pe care l-a stampilat ca atare prin colaboratorul lui Ioan Talpes. Un răuvoitor ca mine poate observa că Iliescu nu a refuzat nicio functie, nici macar transformare functiei de Presedinte de Onoare în prezenta executivă la toate ședintele. La functii spune mereu ca poate renuta oricând, dar niciodata nu a spus renut, de azi incolo nu mai vreau. L-am văzut de multe ori plecand spre usă si spunând că ar putea să ne părăsească, dar totdeauna au sărit unii să-l aducă înapoi, iar intr-un anumit moment,când nu a fost nimeni rapid sa-l oprească, s-a intors singur peste vreo oră.

Dupa acesta indignare simbolica, lumea se ridica în picioare si aplauda si totul revine la normal. Oamenii din sală s-au obisnuit, isi trag cu ochiul, il laudă pe moşu pentru vitalitate, unii clevetesc, se bucură că mai au acest apostol printre ei. Sunt fericiti, în schimb, pentru ca stiu ca nu vor fi pusi niciodata, de catre nimeni, sa facă ceea ce a zis Iliescu. Inteleg că este o indignare ritualică, ca si cele de pe vremea PCR, de la orele de invatamant politic. Unul borborosea niste cuvinte din Scanteia si apoi toti plecau la bere fericiti ca au scapat din productie câteva ore. Am observat de mai multe ori acest gen de solidaritate cu discursul tintit iliescian, discurs pe care si Nastase l-a acuzat voalat de excesivă marketizare. Nu lasă nici o urma nici macar pe discursul lui Iliescu din sedinta care urmează. Dar studiere reactiei delegatilor este o experienta fantastică, poti vedea o dedublare exemplară. La un Consiliu National de dinainte de a pierde Iliescu, el a spus acelasi lucru si a fost aplaudat în picioare, apoi 70% din delgati l-au votat pe Geoană, la fel în 2006 cand Iliescu l-a sustinut pe Oprescu.

Culmea dedublării am observat-o la Consiliul National de după Congesul din 2005, după ce Ion Iliescu a pierdut. Acel Consiliu National era trist, se simtea vinovat de paricid, suferea pur si simplu. Oamneii nu se uitau unii la alţii, unii se adunau sa vorbeasca în soapta pe dupa perdelele si coloanele Palatului Parlamentului, altii il strangeau pe Iliescu în brate, desi el se impotrivea (“fara efuziuni, tovarasi, asa este lupta – dură”). Lumea se uita la Geoană, la mine sau la Rus ca la niste criminali, autorii unui paricid groaznic. Parcă ei nu ar fi fost acolo, parcă incercau să se absolve de o vină ancestrală, o crimă pe care au comis-o alţii. Asta m-a făcut să mă intreb cine sunt cei de la Consiliul National, multi imi păreau neconoscuti si atunci am aflat că Vanghelie adusese vreo 200 de oameni platiti si un alt judet inca vreo 100 fuseseră adusi doar pentru atmosferă. Dar dincolo de smecherii organizatorice, Consiliul National este o adunare diferita de tot ce am văzut vreodată ca si comportamnent de multime.

E adevarat, Iliescu este privit cu cinism ca o resursă, este tratat nu ca o relicvă, imi cer scuze, ci ca şi sfintele moaste. Oamenii se bucură cînd aud melodia lui Iliescu, este un semn că nu s-a schimbat nimic, că mediul este previzibil. Daca l-ar respecta cu adevarat pe Iliescu, de ce nu incearcă să participe la o reformă veritabilă care să transforme PSD intr-un partid de stanga modern. Oare nu asta vrea Domnu Iliescu? Să simtă ei, adulatorii, cel mai bine ce vrea sefu, adică nimic, doar adrenalina puterii?
 

Imaginea sau temele?

O resursă importantă este si Vanghelie. Nu am crezut vreodată că o să-l văd pe Adrian Nastase făcând un gest atat de discordant cu credinta lui, decât în cazul lui Ion Iliescu, unde adularea este déjà un ritual colectiv. E adevarat, banii nu au miros , poate că nici voturile nu put, dar limitele demnităţii unui politician nu sunt de gumă, domnule Preşedinte.

Problema Vanghelie este una reală, care atinge o problemă de fond a politicii românești: Propaganda bazata pe imagine nu rezistă mult, efectul ei dispare după cateva ore, cum spune Dick Morris. Toată lumea, inclusiv Mitrea în discursul său, spune că Vanghelie estre perfect în conducerea PSD, dar nu este bun sa apară la televizor. Despre el se spune că “Nu dă bine”, nu faptul că un om cu o asemenea cultura sau moralitate nu poate conduce organizatia partidului din capitala țării. De ce? Nu pentru că nu stire vorbi briliant, ci pentru ca va aduce si accepta în partid doar oameni ca el, pe care-i poate conduce, care-i vor recunoaste autoritatea. O vreme a cumparat profesori cu vanghelioane, dar cand acestea s-au terminat .

Specialistii în branding politic demostrează, în ultimii ani, că este amăgitor să te gândesti doar la imagine si să actionezi doar din aceasta perspectivă. Psihologii demostrează că temele care au legatura cu viata si ingrijorările oamenilor sunt cele care produc efecte pe termen lumediu si lung, efecte durabile. Temele se trasformă în adjective si epitete de mare forță expresiva, devin apoi etichete pe un candidat sau un partid, etichete care mobilizeaza mai bine decat excesiva preocupare doar pentru imagine. E adevarat, unele personaeje politice au cifre de incredere si notorietate fara sa fi făcut mare lucru, doar pentru ca au fost mereu la televizor unde au vorbit decent, oportunist, au privit cu ochi albastri în cameră … Dar la prima incercare politică în care nu se pot ridica la nivelul asteptărilor publicului, imaginea lor se disipează ca un fum.



Razboinicii razei violete



Din păcate, este greu să câștigi o bătălie când multi dintre războinici sunt paralizati de frică. Batalia pentru interne de la inceputul guvernarii cu pedelistii a aratat cel mai bine că bătălia politică va fi foarte complicată. Cine-i crede pe cei doldora în dosare penale (cu sau fără de NUP-uri) că sunt independenti si mari luptători pentru partid si se lupta cu tradătorii care au vândut partidul lui Basescu. Este o explicatie pentru proști.

Cei aflati la mâna justitie noastre sau DNA nu sunt deloc independent în actiunea lor politică, negociază cu puterea, direct sau indirect, se bagă în seama să isi amâne procesele, il atacă pe Basescu sau pe altii de la putere poate si pentru că nu au ajuns la o intelegere. Am vazut primari speriati cand a fost condamnat pedelistul de la Ramnicu-Valcea, vedem is primari –clovni care se vopsesc în toate culorile, se imbaraca de carnaval, doar pentru a masca frunzele morcovului imens care le-a crescut în dos.

Daca o să mai vadem multi razboinici ai luminii violet că se bat cu pumnii în piept, ca Mitrea sau Diaconescu sunt oamenii lui Basescu, atunci poate unii vor putea prezenta intr-o zi si niste studiii de caz , sau best practices, cum spun pretentioşii , cu adevaratii colaborationisti. Trebuie sa ne uitam doar la alocatiile bugetare spre pesedistii din judete sau în tabloul electoral cu rezultatele lui Traian Basescu în turul II, pe judete si localitati, si sa cautam apoi la baietii cu poze imagini.

In lupta cu PDL nu vor avea success cei care se indigneaza la comanda si zbiara că PDL a impartit tara în feude. Acest lucru este adevarat, dar ei nu sunt credibili pentru că, doar cu cateva luni în urma, participaseră ei insisi la impartirea alaturi de cei de la PD-L, condusi si atunci tot de dictatorul Traian Basescu. Am luat si noi, pesedistii, halci din administratie si din tara. Inteleg, asa se face în politica noastră, dar este acesta cel ,m ai credibil argument?

In lupta cu PDL va castiga doar o stanga credibila, cu oameni care vor arata competență, fermitate si care vor veni cu un proiect de solidaritate cu cei amarâți, cu un partid care le va arata oamenilor viitorul, nu unul care se uita mereu peste umar, spre un trecut mai apropiat sau mai indepartat. PDL si Traian Basescu pot fi trecuti în planul second al politicii doar schimband modul de a face politica, aducand oameni credibili, reconstruind stanga, nu făcând spume la gură.

Oamenii vor cauta în politica personalitati veritabile, nu cópii, oameni curajoși care isi asuma responsabilitatea de a spune lucruri neplacute si adevaruri ocolote, nu caratori de geantă umili care se ascund după cuvinte si nu au curajul să spună:

<strong>EU vreau acest lucru, vreau s fiu comandantul vostru! Vreau să mă votati pe mine! Imi doresc acest post si raspund personal pentru ceea ce fac! Nu mă ascund după partid, nici dupa declaratii de sustinere, consider ca nu sunt mort si, fiind viu, vreau să vă conduc spre urmastoarea statie a istoriei. Cred ca sunt cel mai bun pentru asta si nu mi-e rusine s-o spun sau s-o demonstrez!

Mi-ar placea să aud asta, nu scheunat de chihuahua si nici mârâit de doberman, cărat în lesă de cineva!






ANEXE


CE spuneti de un exercitiu pentru acasă: Politician – adjectiv? Pentru prieteni anexez, ca bibliografie, scenariul de la politist, adjectiv.

6 definiții pentru

POLITICIÁN, politicieni, s.m. 1. Om politic. 2. (Peior.) Persoană care face din politică un mijloc abil și demagogic de realizare a intereselor personale.

POLITICIÁN s. v. om politic.

politicián s. m. (sil. -ci-an), pl. politiciéni (sil. -ci-eni)


POLITICI//ÁN ~éni m. 1) Om politic. 2) depr. Persoană care activează în politică, urmărind interese personale; afacerist politic. [Sil. -ci-an]

POLITICIÁN s.m. 1. Om politic. 2. (Peior.) Persoană care, activând pe plan politic, urmărește în deosebi satisfacerea intereselor sale personale, obținerea de foloase personale. [Pron. -ci-an, pl. -ieni. / cf. fr. politicien].


POLITICIÁN s. m. 1. om politic. 2. (peior.) cel care, activând pe plan politic, urmărește îndeosebi satisfacerea intereselor sale personale. (< fr. politicien)

Scenariul este disponibil aici

Anexa 2

Si o dedicatie pentru visatori si ... clovni

Patologia politica a excesului.

Cum a putut pierde Mircea Geoană?

Ma întreb cum a reusit Mircea Geoana sa piarda dupa ce coalitia care-l sprijinea a reusit, la cateva zile după turul I, sa ajunga la o diferenta linistitoare.

Toate mergeau linistit spre o victorie facilă. Traian Basescu nu avea prea multe mijloce pentru a ridica tensiunea electorala, mai ales pentruca fusese fixat in stereotipul conflictualist, o eticheta care,bazandu-se pe comportamentul de jucator, il priva pe Presedinte de posibilitatea de a declandsa un scandal. O modalitate ar fi fost dezbaterile directe, dar aici Geoana actionat inteligent: a acceptat doar strictul necesar, adica o singura dezbatere.

Cum din dezbaterea anterioara Mircea Geoana ieșise bine, nu era de asteptat nici o surpriza. Presedintele era prizonier, iar Alianta electorala putea sa-si calculeze șansele aproape aritmetic. Trebuia doar tras de timp si lasate lucrurile să curgă.
Nu erau necesare gesturi bruste, poate ca nici publicarea obsesiva a sondajelor, corecte, cu Basescu la mare distanta sub Geoana nu trebuia facuta. Doar o prezenta eleganta, pacificatoare, exemplificare a linistii si stabilitatii viitoare.

A aparut atunci ceva care a burversat totul, iar Mircea Geoană poate ca nici nu este vinovat pentru asta, nici el si poate nici echipa de strategie de campanie.
A devenit invingator si cei din jurul lui au incepuit sa se miște pentru a aduce o contributie la victoria finala. Daca-l cunosc bine pe Hrebenciuc el nu cred ca a gandit asta. El parca știa sa astepte, să stea camuflat, sa nu se expuna aiurea. Poate ca aici lucrurile i-au scapat de sub control pentru că fiecare a vrut sa arate ca este cel care l-a ajutat decisiv.

Domnul Patriciu l-a ajutat cu filmuletul de la Ploiesti, iar televiziunile partenere l-au dat de atîtea ori pâna ce toata lumea s-a excitat prea tare (unii contra, altii pro) dar daca tragem linie cei mai multi au ajuns la concluzia ca este fals si unii deja s-au hătarât sa merga la vot.

A venit apoi altcineva care l-a dus la Timisoara, in loc sa-l duca la Alba Iulia. Considearata ca indecenta, alianta semnată la Timisoara i-a activat impotriva pe anticomunisti, anticomunuisti care nu fusesera foarte sensibili la mesajul lui Traian Basescu.

In acel moment inca era Presedinte. Dar a venit ultima dezbatere si vizita nocturna la Sorin Ovidiu Vantu. Putea sa recunoasca faptul ca l-a vizitat pe omul de afaceri de 1000 de ori, nu s-ar fi creat o asemenea emotie. Dar fusese cu o zi inainte, s-a dus noaptea si mai ales.... a confirmat mesajul central al Presedintelui: este o copie, este jucarie, nu este autentic.

Unele alegeri le-a facut el, dar cele mai multe le-au facut altii. Probabil au fost facute cu buna intentie, ori dintr-un pragmatism exagerat, dar este cert ca au fost greseli enorme.

De ce nu au putut să astepte sustinatorii lui, de ce nu au avut rabdare?

Cred ca suferim in politica romaneasca de o patologie a excesului, dublata de o adictie de conflict. Strategiile de conflict, nu cele de cooperare, reprezintă regula in politica romaneasca. Parca este o dependenta de violenta, o adictie de adrenalina, dopamina, serotonină. Ca si adictia de jocuri de computer, coportamentul adictiv fata de conflict da o puternica emotie si implicare personală, un surplus de emotie si un fel de surogat de realitate.

Violenta politica si conflictul sunt importante si pentru ca stimulează o anumita solidaritate si pot loc de proiecte politice.

Presedintele a fost de nerecunoscut in campania de pana la primul tur. Toti spunea ca nu il recunosc, ca nu mai are forta, nici energie. In ultima dezbatere parca a inviat. Oamenii l-au recunoscut, era el, fara insa a avea timp sa se enerveze pe strategia lui de conflict. Oare a fost asta o strategie? Nu stiu, poate.

Cred ca marea arta a strategului este sa stii sa-ti infrânezi instinctul de a ataca, de a declansa prematur atacul sau violenta.

Nu-mi place să citez din Sun Tzu, dar batranul chinez are dreptate din nou: Arata-te puternic cand esti slab si slab cand esti puternic.
De ce am uitat noi adevarurile acestea simple?

8 decembrie 2009
PS
MULTUMESC SUTELOR DE PRIETENI CARE M-AU SUNAT SA MA FELICITE PENTRU MUNCA FACUTA DE ECHIPELE IRES SI CSOP LA EXIT POLL. CELOR CARE NE INTREABA PE MAIL CUM AM REUSIT LE SPUNEM CA A FOST MUNCĂ ISTOVITOARE SI RABDARE.

AMERICA NU CREDE IN LACRIMI

O explozie de bucurie si lacrimi a cuprins lumea la victoria lui Obama. Am vrut si eu să câstige democratul, deși i-am scris in seara victoriei unui prieten ”Noi, negri din lumea intreagă, indiferent de culoarea pielii, ne bucurăm un pic prea repede, iar tu, stelist inrăit, să-ți aduci ca Steaua a avut 2-0, in minutul 10, cu Olimpique Lyon”. Mi-a trecut acest lucru prin cap poate si sub influenta a două cărti pe care le am pe noptieră: Al Gore, Asaltul asupra rațiunii si La Societe des victimes, cartea sociologului francez Guillaume Ernier.

America este tara tuturor posibilitilor, e adevarat, dar mai ales a celor de control social si de management inteligent al unui corp social neomogen, mereu alimentat cu aluviuni de toate rasele si culturile. Alegerea lui Barack Obama (după alegeri isi va aduce tot mai mult aminte că este si Hussein!) a fost rezultatul unei mobilizari a victimelor, cu aspect de răscoală, de revoltă impotriva sistemului. Americanii saraci s-au mobilizat împotriva unui sistem care a devenit tot mai impopular. Am auzit si jurnalisti din Europa, exclamând pe la televiziuni, că nimic nu va mai fi ca inainte, fraza pe care am auzit-o destul de des după 9-11 septembrie. E adevarat, după 11 septembrie s-au restrâns foarte multe libertăți, a inceput un razboi de hartuire si inoculare a unor frici noi societătii globale si mai ales celei americane. Mi-au rămas si mie in minte imaginile cu o ciupercă nucleară deasupra unui oras american, imagini care l-au propulsat pe George W. Bush pentru un nou mandat.

La frica de teroriști s-a adăugat frica de criza economică, frica de viitor. Alegerea lui Obama s-a făcut sub semnul fricii, nu ca efect al unei politici a increderii. Ca si cunoscător al teoriilor soft power americane, aș putea spune că săracii, cu putinii lor bani, au mai salvat odată sistemul american, iar acum si-au mai cheltuit și votul în acest sens.

In orice sistem social cei din clasele populare au devenit obiect al compasiunii generale, un sentiment deja democratic. Femeile, negrii, saracii, muncitorii sau functionarii , minoritatile de toate felurile, emigranții sunt astăzi considerati victime și dau o mare lupta pentru a li se recunoste diferenta, a se omologa rana, refuzând de multe ori , chiar ei înșiși, statutul de egal. America si marii ei scenaristi ne-a mai oferit o utopie, cu un happy end rapid, formulă care poate directiona foarte bine emotia colectivă: un negru presedinte, o speranță pentru toți.
Vă aducceți aminte de 1996, cum plângeau oamenii pe stradă la alegerea profesorului Emil Constantinescu. După alegerea lui Constantinescu, sistemul politic s-a consolidat si multe din ramășitele comunismului par mai vii azi decât erau in 1995. Ce au reusit Emil Constantinescu a fost sa ucidă prima izbucnire de speranță. Și Traian Băsescu a reusit să stoarcă lacrimi si sperante in 2004, dar astăzi reușitele luptei lui cu comunismul sau coruptia sunt incă sub semnul indoielii și chiar ar putea să piardă acestă luptă, dacă nu va reuși să-și facă o armată profesionistă.

Stim din studiile de psihologie experimentală că indivizii pot fi docilizati prin șocuri emotionale: sperante mari, dezamăgiri, iar sperante, iar dezamagiri. După câteva șocuri, speranța schimbării moare definitiv. Stiu de la un scriitor american cum se imblânzeste un cal salbatic: se leaga puternic pentru ca se smuceste tare de două ori, a treia oară nu va mai incerca, poate să-l ducă și un copil de dârlog.

Sistemul actionează mai bine sub acoperire, in spatele unor aparente de schimbare si având pe scaunele din față oamenii doriți de mase. Cu Ion Iliescu in fată sistemul devenea transparent, iși pierdea paravanul necesar. In luptă directă cu Traian Basescu se intorc, democratic, o serie de figuri si metehne din trecut. Nu doar că se intorc, dar se și legitimează, ne sfidează si ne pun să plătim despăgubiri pentru perioada in care au trebuit să stea mai ascunse. Sistemul se simte bine in confruntare, stie să anihileze pe cei care bagă levierul intre rotile dințate.

Mi-am adus aminte că au trecut patruzeci de ani de la momentul in care Martin Luther King a lansat visul american al egalitatii oamenilor, dar a murit pentru asta. Insemnă că masele, victime astazi ale goanei dupa profit, pot schimba lumea doar prin sacrificiu, nu prin invadarea saloanelor puterii. Noi, românii, am văzut si faptul că pînă si revoltiile, nu doar democratia, pot fi contrafăcute.

America are astazi si o misiune istorică foarte complicată, a rămas prea singură in asigurarea ordinii mondiale si este de inteles că nu va putea să accepte aerul de libertate si eliberare si dansurile victoriei mai mult de o noapte. Maine, toată lumea la treabă, nu se acceptă mahmureala si refacerea după chef, ca la noi in Balcani. In mod obiectiv, America nu cred că își poate permite să fie cea care duce astăzi steagul libertăților si eliberării individului din infernul capitalist, așa cum speră dezmosteniții din lumea întreagă. Ne-a spus-o Obama, in primul lui discurs, America se poate schimba, dar rămâne America.

Nu trebuie să ne agităm prea tare, să nu le cerem stâpânilor să redevină sclavi. Nu ne-ar strica să fim realisti, să nu visăm degeaba. Citiți, mai degrabă, ultima carte scrisă de politician remarcabil al Americii, care probabil a caștigat votul maselor, dar nu a fost lăsat sa fie Presedinte: Al Gore. America stie să folosească energia visului, stie să producă oameni puternici, stie să treacă peste propriile slăbiciuni. Dar, cu siguranță, America nu crede în lacrimi!

...