Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim!

Luni seara o problemă neașteptată m-a împins spre București, chiar dacă îmi promisesem să rămân acasă pentru meciul dintre Universitatea și Steaua. Nu aveam speranța vreunei mari victorii, dar mi-era dor de copiii de 9 sau 10 ani cu fulare la alb-negre la gât. Pe parcursul meciului, un amic mă ținea la curent cu sms-uri, dar mereu îmi dădea doar vești proaste până ce, la un moment dat, destul de supărat, m-a anunțat că totul e pierdut că meciul e întrerupt, iar U va pierde. Am înțeles și nu l-am mai bătut la cap.

Ajuns acasă, am căutat în comunitatea mea de facebook-iști și am găsit o poză cu galeria, care printr-un fum gros, afișase un banner cu un mesaj pe care l-am deslușit cu greu: Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. Nu mi-a venit să cred că un mesaj ca acesta ar putea trece neobservat. M-am repezit pe site-urile ziarelor și redacțiilor de sport, dar toată lumea consemna sec: pe o pânză întinsă la galerie era mesajul... Atât și nimic mai mult. Ca și cum galeria ar fi scris acolo ”vrem victorie”. Nici amicul meu nu văzuse nimic, nici jurnaliștii nu încercau să descifreze acest mesaj. Probabil că nici jucătorii sau oficalii nu au înțeles mare lucru, dar asta poate fi doar o speculație.

Faptul că nimeni nu a recționat la acest mesaj este usor de înțeles doar dacă ne raportăm la lipsa de naostră, mai recentă, de sensibilitate la mesajele și gândurile celorlalți, centrarea excesivă pe interesul egoist și o tot mai accentuată închidere în sinele nostru.

Cum naiba să vezi doar o ”pânză întinsă la peluză” când acea pânză întinsă era  purtătoarea unei sfâșeitoare declarații existențiale, o declarație care depășea cu mult tribuna și spațiul acela îngust al stadionului?

Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. Galeria lui U nu-și ceartă jucătorii, ei le înțeleg neputința. Jucătorii sunt priviți cu îngăduința cu care doar iubirea te poate impinge a-l înțelege pe celălalt. Trăiesc pentru tine, voi sunteți rațiunea mea de a fi, dar asta nu ajunge! Pentru ca viața să fie adevărată este nevoie și de mine. Este nevoie și de cântecul meu pentru ca să supraviețuiesc. Ceea ce îmi oferi tu nu este chiar viața completă, este mai degrabă înfrângere și umilință. Dar eu sunt un supraviețuitor, înving moartea, doar prin marea mea iubire pentru tine, cea care mă salvează dincolo de rezultatele de pe tabela de marcaj.

Strigătul mut, desenat pe pânza imensă de la peluză, este o mare declarație de om. O declarație de iubire, omenească și tristă. Căutam adevărata viață, victoria, dar voi nu ne puteți oferi asta și ne salvăm prin faptul că suntem împreună și cântecul nostru ține loc de victorie! Cântecul nostru învinge marasmul și ascunde lacrimile de tristețe. Ne avem unii pe alții, în iubirea noastră comună pentru Cluj și asta e adevarata victorie în fața mortii. Iubirea noastră pentru oraș și pentru U nu este condiționată de victorie, este una a luptei pe care ar trebui s-o ducem împreună. 

Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. A trăi nu este o afacere solitară, viața unei comunități înseamnă a viețui împreună, a merge alături, cântecul galeriei este cea mai bună metaforă a vieții sociale, a unui sens descoperit în comun și a slujirii unor valori. Cântecul galeriei este ecoul pierdut și niciodată regăsit al unei colectivități care a murit, ori poate că nu a existat niciodată, decât în visul nostru. Cântecul unde vocile bărbaților maturi se împletesc cu cele ale tinerilor, adolescenților și chiar ale copiiilor este un memento pentru o colectivitate aflată în derivă, unde oamenii au uitat să se mai adune pentru un scop comun, unde, cum spunea părintele Bartolomeu, a crescut iarbă pe cărările care ne legau casele unele de altele.

Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. Niciodată nu am simțit mai rece ploaia Bucureștiului prin care m-am încăpățânat să rătăcesc. Era prima dată când copiii galeriei clujene vorbeau despre moarte și le spuneau jucătorilor un lucru pe care ei nu o să-l inteleaga vreodată, căci au crescut prin cantonement și vestiare, departe de lumea cea adevarată. Ei le spunea jucătorilor, cu discreție, că sunt necesari, dar că mai e mult până ca să le ofere bucuria victoriei care te face să uiți, măcar pentru câteva clipe, că ești muritor și totul este vânare de vânt. Fotbalul poate să învingă moartea, dar nu prin victoriile de pe tabela de marcaj, ci doar prin sentimentul unirii și trăirii comune, al luptei pentru un scop, atins sau nu. Trăim datorită vouă, le spun ei fotbaliștilor, dar salvarea nostră de la rutină și moartea lentă o facem doar prin gestul unirii în solidaritate, credința în valori și iubirea mai tare ca moartea. Văzând consemnările seci ale jurnaliștilor despre pânza de la peluză, mi-am adus aminte de versurile din Cântarea Cântărilor: și iubirea este steagul ridicat peste mine. Da, poate că și steagul este o pânză, dar cei care văd o pânză în loc de steag sunt doar cei care nu particpa la viața acelei comunități, străinii.

 Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. O galerie care vorbește despre cum se învinge moartea prin iubire și solidaritate nu este o echipă de golani, chiar dacă uneori ei se bat cu forțele de ordine, aruncă petarde în teren sau sar gardul ca să-i vadă pe unii cum le tremură chiloții. I-am admirat de multe ori pentru mesajele frumoase, ultimative sau poetice: Viata asta țin cu U sau ”Mamă, te iubesc dar nu ca U” , dar mesajul din seara asta rece de februarie este dincolo de fotbal.  Daca aș fi fost în teren (știu că viața asta nu se mai poate, dar poate îmi iese viața viitoare) și aș fi văzut uriașul steag al tristeții și bucuriei de a fi clujean, aș fi preferat să mor pe teren, decât să ies învins. Dacă aș fi fost în vreo funcție importantă și aș fi vândut brandul Universitatea Cluj, acest strigăt mut m-ar impins să plec de rușine cât văd cu ochii, undeva departe de ochii plânși ai acestor copii ai Clujului.

Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. M-am trezit dimineața cu imaginea unui stadion împietrit de umilința înfringerii, dar mai ales împietrit de lipsa pasiunii jucatorilor pentru a da totul pe teren, totul pentru a câștiga, pentru a duce o victorie care ar face orașul să trăiască în bucurie și sărbătoare. Prin fumul de petarde am visat că ardeau literele cu care era scris acest trist vers, parcă venit din Maramureșul cântecului acela nefiresc de trist, cântat cu vocea lui nelumească de Grigore Leșe, Nu-i lumina nicări/ or murit tăți oamenii.

M-am gândit să-mi sun toți prietenii, deși știu că am puține șanse de succes, să le spun că am avut revelația că, împotriva tuturor evidențelor, Clujul poate să renască, să redevină o comunitate vie. Am și vorbit apoi cu câțiva cărora le-am adus aminte că acolo, în peluzele de la U, se află copiii noștri și nepoții nostri, iar nouă nu ne pasă că ei iubesc, cântă și speră la o victorie și la un viitor construit pentru oameni, nu pentru PIB, Europa sau statistici. Dacă acești copii ne spun cum se învinge moartea, ei care sunt atât de departe de ea, atunci este cazul să ne trezim și să nu lăsăm această mare iubire să se stingă pentru că unii caută să tranzacționeze asta electoral sau bișnițărește.

Și mi-am mai promis ceva în acea noapte de nesomn, departe de casă, anume faptul că niciodată n-o să mai cred că Cluj Arena ar fi trebuit construit undeva la marginea orașului, cu parcări și alte funcțiuni urbane, ca la Munchen sau în alte locuri. Nu, stadionul acesta trebuia să fie făcut în mijlocul orașului, acolo unde este. Pentru că acesta nu este doar un stadion, este un templu, este un loc sacru și acestea trebuie să rămană in centrul comunității. Aici este îngropată inima unui oraș mort, care poate se va trezi într-o zi. Aici, tribunele goale sau pline, trebuie să fie un memento pentru nevoia ca trebuie să ne unim toți oamenii vii și cei care mai cred ca merită să luptăm împotriva egoismului, a sărăciei și intereselor meschine care ne împiedică să fim o comunitate.

Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. Merită să ne aducem aminte de câte ori trecem pe-acolo de strigătul mut al copiilor de la U, acela că murim doar atunci când nu mai iubim, când nu mai avem nimic sfânt, când țintim mai mult banul decât bucuria simplă  și, nepăsători,  îi lăsăm pe hoții de simboluri din înalta societate să iasă în față și să ne conducă viețile. Acest stadion trebuie sa ne aducă aminte de acum încolo că dincolo de orice înfrângere, iubirea este marea victorie împotriva morții și glasurile unite în imnul bărbătesc ”Slavă ție, studenție” alungă moartea și pot ajuta la reclădirea unei exceptionalități pe care România și Transilvania o așteaptă.

Primul sondaj de opinie național privind modificarea Constituției

De la ultima modificare a Constituției a trecut un deceniu, dar în tot acest timp în dezbaterea publică s-au adus, nu de puține ori, în discuție, noi necesități cu privire la revizuirea actului fundamental care statuează principiile de funcționare a statului de drept în România.

Revizuirea Constituției a fost declarat ca element fundamental al programului de guvernare a USL după câștigarea alegerilor din 2012, iar în prima parte a lunii februarie 2013 a fost constituit Forumul Constituțional (instituțiile guvernamentale, Președinție, Guvern, Curtea Constituțională, Consiliul Superior al Magistrarurii și organizațiile neguvernamentale) care, până la data de 5 mai 2013, are rolul de a elabora raportul ce va sta la baza activității Comisiei parlamentare de revizuire a Constituției.

În acest context, Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES a derulat primul sondaj de opinie național cu privire la evaluarea percepțiilor și atitudinilor românilor pe tema problematicilor legate de modificarea Constituției.

Cercetarea a relevat faptul că modificarea Constituției este o temă cu o notorietate mare la nivelul cetățenilor, fiind considerată de cătrea aceștia drept importantă, o mare parte dintre ei apreciind că beneficiile revizuirii actului fundamental aparțin cetățenilor.

Principalele concluzii ale studiului:

·        Noua Constituție va influența viața românilor, cred 70% dintre ei, deși nu va aduce cu sine un trai mai bun pentru aceștia, însă creează cadrul pentru o mai bună respectare a dreprurilor cetățenilor

·        Actuala Constituție este respectată în foarte mica sau mica măsură, cred 85% dintre cei intervievați. Nici statul, prin instituțiile sale, nu respectă Constituția într-o proporție foarte mare, consideră 81% dintre respondent

·        Politicienii români respectă legea fundamentală a statului român în mică sau foarte mică măsură, spun 89% dintre participanții la studiu, dar 41% dintre ei cred că cetățenii repectă Constituția în mare și foarte mare măsură

·        Gradul de cunoaștere a actualei Constituții a României nu este unul ridicat: 12% dintre intervievați declară că au citit-o în totalitate, iar 39% că au citit-o parțial

·        Cei mai mulți români (88%) sunt de părere că ar fi o idee bună ca statul să trimită fiecărui cetățean noua Constituție, 75% dintre intervievați declară că ar citi-o cu, cu acets prilej, dar 6% recunosc că nici în aceste condiții nu ar citi-o

·        Televiziunea rămâne mass-media preferată de români (83%) pentru a fi informați cu privire la schimbările din textul Constituției României, alți 32% ar vrea să fie informați și prin broșuri trimise acasă, prin radio și ziare ar dori să fie informați câte 21%, iar prin internet 16%

·        Trei sferturi dintre români sunt siguri că vor merge la vot la referendumul pentru modificarea Constituției și o majoritate importantă (82%) declară că nu s-ar lăsa influențați de îndemnul partidului pe care l-au votat de a nu merge la vot, dacă s-ar pune problema în acest fel

·        Doar o treime dintre respondenți declară că există un politician în care au încredere și al cărui sfat l-ar urma dacă i-ar spune că trebuie să meargă la vot, în timp ce restul declară că nu există un asemenea politician

·        Politicianul care se bucură de încrederea celor mai mulți dintre cei care răspund afirmativ întrebării precedente este Victor Ponta, menționat de 30% dintre ei. Acesta este urmat de Traian Băsescu - 11%, de Crin Antonescu - 6% și de Călin Popescu Tăriceanu - 5%

·        Peste jumătate dintre participanții la studiu (58%) spun că au încredere în primarul localității lor, dacă acesta îi invită la vot - 58%

·        Aproape jumătate dintre cei chestionați  (46%) cred că la  referendum ar trebui să participe doar cei care cunosc tema revizuirii Constituției

·        43% dintre intervievați spun că statul român nu ar trebui să investească într-o campanie de comunicare cu ocazia organizării referendumului pentru modificarea Constituției

·        Cei mai mulți dintre români cred că egalitatea este un principiu mai important decât libertatea: 47% vs. 32%

·        Majoritatea românilor consideră că România ar trebui să rămână republică, însă un procent semnificativ (20%) sunt de părere că țara ar trebui să devină monarhie constituțional

·        40% dintre respondenți cred că, în noua Constituție, rolul Parlamentului ar trebui să scadă, dar 31% cred dimpotrivă că rolul acestui for trebuie să fie crescut

·        Inițiativa UDMR de a schimba articolul 1 din Constituție este respinsă de 78% dintre participanți, aceștia nefiind de acord cu modificarea privind statutul național, unitar și indivizibil

·        Majoritatea respondenților sunt de acord cu următoarele modificări ale actului fundamental:

-        reducerea mandatului Președintelui la 4 ani (78%),

-        reducerea Parlamentului la o singură cameră prin desființarea Senatului (72%), reducerea numărului de parlamentari la 300 (97%),

-        reducerea numărului de mandate pentru orice ales local la doar două mandate (79%),

-        răspunderea directă a magistraților pentru erorile săvârșite (93%),

-        posibilitatea de a urmări, percheziționa, aresta sau trimite în judecată parlamentari fără acordul Parlamentului (85%),

-        stabilirea prin lege organică a răspunderii penale a membrilor Guvernului pentru fapte săvârșite în exercițiul funcție (85%)

           

·        Mai puțin de jumătate dintre români (56%) au încredere în imparțialitatea acestuia drept Președinte al Comisiei Parlamentare de modificare a Constituției

·        62% dintre respondenți consideră că USL nu va ține cont de propunerile opoziției cu privire la modificările Constituției

·        În privința posibilelor propuneri de modificare venite din partea cetățenilor,  opiniile respondenților sunt împărțite (48% da, 48% nu)

            

Studiul actual face parte din programul de cercetări AGENDA PUBLICĂ pe care Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES îl desfășoară încă din anul 2011 și care vizează evaluarea percepțiilor cetățenilor cu privire la principalele teme aflate pe agenda publică.

Caracteristicile cercetării:

Volumul eșantionului: 1.452 indivizi de 18 ani și peste

Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel național.

Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 2,6%

Perioada anchetei: 19-20 februarie 2013

Mai multe despre cercetare aflați din raportul de cercetare și analiza datelor.

URSUL DE AUR PENTRU AGONIA ROMÂNEASCĂ

 

(Cronica unui film pe care urmează să-l văd)

Nu am văzut încă Poziția copilului, dar am curajul să mă bucur pentru Călin Netzer  pentru că sunt sigur de faptul că este un film autentic, netrucat. Este probabil un film despre el, despre generația lui și despre România. Îl cunosc pe Călin Netzer și am văzut celelalte filme ale lui. Nu am văzut ”Poziția copilului”, dar am văzut filmele lui Puiu, Mungiu, Porumboiu, Nemescu, Ștefan sau Tudor Giurgiu. Am trăit și eu aici și trăiesc într-o realitate care blochează de multe ori logica civilizației. Societatea, pușcăria, spitalul, școala sau alte fenomene sociale și instituții au indus opera artistică de mare valoare cinematografică a noului val al cinematografiei noastre. Am crezut și încă mai cred că destinul ieșirii din comunism va aduce, în viitor, un premiu Nobel pentru literatură în România. E drept, l-a luat Herta Muller, dar era unul izvorât mai mult din amintirea comunismului. Aștept, și sigur va veni, un Nobel despre tranziție. Adică despre ceea ce școala cinematografică a tinerilor citați mai sus a început să facă filme. Filme pe care noi nu le-am băga în seamă dacă nu ar lua premii internaționale pentru că majoritatea dintre noi crede că asemenea filme defăimează țara, națiunea sau poporul. Acești tineri se chinuiesc să câștige bani de la un organism (CNC) ce finanțează, de ani buni, filmele lui Nicolaescu sau alți dinozauri de dinainte. Greu găsesc bani, deși ar trebui să-i ajutăm, pentru că ei valorifică pe piață singurul lucru care ne-a rămas autentic: suferința și disperarea de a fi român. Disperarea de a merge contra istoriei și pe lângă civilizație. În lumea de azi acest lucru se vinde bine și am putea investi în această autoflagelare. Ca și în fraza celebră din ”Filantropica” lui Nae Caranfil, dacă tot stăm cu mâna întinsă la Europea și la FMI sau Banca Mondială, atunci măcar să spunem o poveste.| Ar fi o formă de cerșetorie sublimă. Noi vă vindem pilule de disperare, iar voi, occidentalii, ne dați ceva bani, bucurându-vă că voi ați scăpat de drama asta, pentru că țările voastre au fost protejate la Ialta!

Nu am vazut încă ”Poziția copilului”, dar ”Moartea Domnului Lazărescu” m-a lăsat mut, nu pentru că era ceva de o imaginație ieșită din convenții, ci pentru că știam că asta era o poveste adevărată, iar filmul lui Netzer vine tot din tradiția cehoviană a disperării de a trăi într-un univers în care liberul arbitru și libertatea nu au sens decât pentru foarte puțini oameni. Am văzut Filantropica și sau California Dreamin’ și m-a copleșit șmecheria românească care, deși poate ucide, devine filosofie de viață . Am văzut revoluția de la Vaslui și am simțit gustul dulce-acrișor al ușurătății de a ne asuma destinul și apăsarea existenței. De câte ori apare un film al noii generații mi se face o poftă nebună să recitesc Cehov, pentru că mă învăluie o nostalgie tragic și constatarea că absurdul este, în zona orientală, o parte a ethosului, nu o negare a rațiunii. Copiii cinematografiei noastre din noul val au povestiri și personaje cehoviene. Personajele României de tranziție sunt prizoniere în universuri închise de unde încearcă să evadeze, dar reușesc doar în iluzie sau în moarte. De fapt, personajele lui Giurgiu, Porumboiu, Netzer sau Mungiu așteaptă, nu devin eroi cu adevărat, sunt parcă prizonierii unui destin tranzitoriu. Așteptarea nu este însă starea de trecere spre ceva, așteptarea este una agonizantă, așteptarea este condiția existențială fundamentală. Universul închis și lumina puțină, sunt dominantele unui curent cinematografic care portretizează, fără tezisme, lumea noastră. Rareori apare un petec de cer în filmele acestor copii teribi ai cinematografiei noastre, cel mai adesea personajele se luptă surd să-și păstreze umanitatea și sunt învinse. Indiferent că vorbesc despre avort, credință, droguri sau reconversia unei comunități la capitalism, filmele noului val au în centrul lor individualismul sau egoismul extreme, ticăloșia, trădarea și mai ales însingurarea ca un proces de descompunere și moarte a ființei sociale. În aceste povești despre lumea noastră, majoritatea personajelor sunt femei, personaje tragice care niciodată nu ajung să-și poată controla destinul propriu sau al familiei, într-o lume în care bărbații au renunțat deja să mai lupte. 

Aceste filme, fiecare în parte, au un sfârșit, dar este un ”sfarșit continuu” ca și opera lui Bacovia, dar parcă toate vin să ducă mai departe ceea ce nu a terminat regizorul în California Drimin’. O realitate românească aflată în derivă lentă, alunecătoare spre o direcție pe care avem senzația că nimeni nu o poate influența.

 Îmi aduc aminte cum au încercat cei din generația trecută să ia Ursul de aur, cu o mare delegație care a mers la Berlin cu ”Patul conjugal” (1993), filmul lui Danieliuc. O construcție falsă, de un grotesc absolut, portret al unei generații de regizori care încerca să se justifice pentru ce compromisuri făcuseră înainte de 1989. |Au fost și alte încercări penibile, dar re-fabricarea ideologică a dictaturii comuniste nu avea viață, nu era credibilă. Nu a impresionat pe nimeni, pentru că era evident o făcătură, dar toată protipendada noastră de noi culturnici s-a revoltat timp de câteva luni pentru presupusa nedreptate făcută României.

Când am văzut mulțimile suspinând că Sergiu Nicolaescu a fost incinerat mi-am dat seama că încă vrem mitologii care să ascundă realitatea, că încă trăim într-un trecut facil, care ne organiza viața și ne exonera de responsabilitatea, poate chiar și de umanitatea pe care ar fi trebuit să ne construim viețile sau rezistența colectivă sau individuală la dictatură.

Ce-i deosebește pe acești tineri de cei care au încercat să păcălească Europa cinefilă imediat după 1989, cu principiul”la vremuri noi, tot noi”? Acești copii au trăit copilăria tranziției, ei văd rănile lăsate de comunism, ei nu au supraviețuit cu șmecherii, nu au făcut compromisuri majore. Ei trăiesc o realitate românească care a pierdut sensul și unde drama familiilor este sincronică dramei indivizilor. O realitatea care dezumanizează și transformă egoismul în valoare de înlocuire și în morală de tranziție. Acești copii nu mint, ei nu se folosesc de imaginație pentru a falsifica, ei povestesc, pur și simplu. Au crescut cu cheia la gât și au intrat într-o epocă în care nimeni nu a mai avut timp să le spună povești. Probabil că au crescut singuri și și-au inventat singuri poveștile pe care au trebuit să le abandoneze la maturitate.

Dar ceea ce-i deosebește mai tare pe acești copii teribili ai camerei de filmare este faptul că nu urăsc. Ei nu îmbină ”contestarea cu implicarea” cum scria un critic ceaușist despre primul film al lui Dan Pița. Ei povestesc cu detașare sau amărăciune, ei luminează un colț de lume și nici măcar nu crează eroi tragici, ei consemnează destinele unei lumi aflate în descompunere. Nu urăsc, nu dau soluții, dar sunt primii oameni liberi ai lumii noastre. Din păcate, încă nu au un public destul de numeros într-o Românie incapabilă să se uite în oglindă, sunt și ei, ca și milioane de alți români, exilați într-un Occident care îi premiază, dar care, a doua zi, redevine indiferent la drama unei țări est-europene care nu reușeste să iasă din agonia cehoviană pe care o numim tranziție, dar pe care filmele lor ne-a arată ca o rătăcire în cerc, ca o tranziție spre nimic și niciunde.
Aerticol pentru Adevărul

http://adevarul.ro/entertainment/film/ursul-aur-agonia-romaneasca-cronica-unui-film-urmeaza-sa-l-vad-1_5120ded400f5182b856faad3/index.html

Profeţii mincinoși ai Apocalipsei regionale

 

Au apărut deja profeții mincinoși care prevestesc o ratare a procesului de regionalizare sau ample catastrofe rezultate din el.
Românii nu se tem de regionalizare, le este însă frică de cei care vor face re­gio­nalizarea pentru că nu mai au încredere în instituții, în politicieni și în proiecte care apar la inițiativa lor.
Îi vom vedea defilând în ur­mătoarele luni pe profeții dezastrului regionalizării.
Vor veni mai întâi cen­tra­liștii convinși, de rit vechi sau nou, oameni din ad­mi­nistrația centrală, din ar­ma­tă, poliție sau pensionari din servicii secrete, strategi moşteniți de dinainte de 1989, și toți vor considera că provincia este imatură pentru a se gestiona și ba­ro­nii locali o să fure banii poporului. Aceștia vor vorbi despre interesul naţional care se poate formula doar la București și vor de­monstra că stat unitar înseamnă că nu tre­buie lăsate fisuri și clivaje.
După ei vor veni băieții îngrijorați de ma­soneria mondială și de bildenbergii cei fio­roși. Ei ne vor spune cu convingere că îm­părţirea în regiuni înseamnă moartea sta­tului naţional și Guvernul Mondial va pre­lua aceste cioburi și le va guverna îm­po­triva popoarelor și în beneficiul oligarhiei mondiale.
Vor veni apoi profeții unei minorități et­nice și se vor plânge că le sunt luate drep­turile dacă le scade procentul într-o re­giune sau alta, că dispare limba, cultura și identitatea este zdruncinată serios, dacă steagurile nu sunt puse acolo unde vor ei.
Vracii din partidele politice se vor în­ghe­sui să se întâlnească cu liderii pentru a le susura la ureche, cu voce şoptită, ce fel de majorităţi politice se strică sau se pot face, în funcţie de fiecare tăietură teritorială rea­li­zată. Profeții care vorbesc bruxelleza or să spună că există un model european foarte clar și trebuie făcut totul după reţeta lor. Dacă li se va cere documentul vor spune că este în spirit european, nu în literă.
Profeții românismul vor amenința că pe­ricolul enclavizării etnice este foarte mare și țara se poate rupe în bucăți. Nu doar ungurii se vor separa, dar, vor spune ei, nici ardelenii nu sunt destul de patrioți, bănățenii sau bucovinenii o pot lua razna, oamenii lui Mazăre vor fugi cu Dobrogea pe mare, iar paşaportul de oltean nu a fost doar o glumă. Vor mai spune unii că spe­cificul minunat al unor zone neaoșe de românism va dispărea după ce județele nu vor mai fi. Sigur, nu vor spune adevărata lor teamă: vor dispărea posturile din ad­ministraţie pentru lipitorii de afișe și sine­curiștii de profesie.
Vor spune unii că se pierd locurile de muncă din firmele mici și mijlocii care sunt acreditate pe lângă consilii judeţene și locale, minunații câștigători de con­tracte pentru lucrările de renovare sau construcție a școlilor sau asfaltărilor cu roaba și canceul. Pot veni și niște în­gri­jorați din zonele sărace, care se vor plânge că se vor mări diferențele între regiuni dacă se pune capitala într-o zonă dez­voltată, soluția lor fiind căutarea echi­librului prin a pune capitala regiunii acolo unde vor ei. Profeți mincinoși vor de­monstra că va crește birocrația și îi vor speria pe oameni că vor trebui să meargă departe, la regiune, pentru certificate de producător sau pentru schimbarea cărții de identitate.
Ne vor agresa și profeții salvării României prin regionalizare, optimiștii, cu siguranță vor ascunde faptul că, dacă nu vom avea proiect, birocraţie mai puțină și proiecte, regionalizarea nu va aduce bani în plus și nici avantaje.
Profesorii, academicienii, urbaniştii, geo­grafii, sociologii nu vor veni. Nu va fi loc pentru ei, mai ales că ei nu mai insistă, s-au obişnuit să nu fie băgați în seamă și nu prea sunt obișnuiți să lupte. Sper să-i cheme cineva ca să spună și ei ceva des­pre descentralizarea regională. Sigur, nu vor primi aplauze la scenă deschisă pentru că ei vor face greșeala să nu susțină pa­tetic vreun punct de vedere, să nu de­bor­deze de siguranță, vor arăta că sunt ne­cesare studii temeinice, că nimic nu e bun sau rău, că există efecte perverse chiar și ale bunelor intenții. //
Cuvinte cheie: secui, sovinism, maghiari, drapel, maghiar, regionalizare, steag

IMPOSIBLA INTOARCERE LA IDEOLOGIE

Ce s-a ales de ideologiile politice, mai pot ele inspira guvernațele de astăzi, în țara noastră? Este întrebarea pe care mi-o pune un prieten și așteaptă un răspuns sau o confirmare a unui răspuns pe care deja l-a găsit singur. La prima vedere am senzația că se poate răspunde simplu, dar nu este chiar așa. Ideologiile par abandonate, aruncate la marele cos de gunoi al istoriei noastre, dar nu cred că ele ne abandonează pe noi așa de repede. Fac parte din cultura noastră și poate din identitatea noastră socială, mai mult sau mai putin conturată.

Politica fără ideologii este un mutant

Ideologiile nu sunt inutile, sunt semnele de circulatie ale politicului. Sunt etichete privind compozitia programelor sau proiectelor și ajută consumatorul de politică să înțeleagă ce trebuie să îngurgiteze. Dar nu numai atâta. Ideologiile ajută un partid să nu rătăcească de alegatorii săi, să respecte anumite angajamente pe care le face mai ales în campanie.

Prin ideologii se constituie o tradiție de părinți fondatori. Ideologiile sunt preluate de familiile alegătorilor care păstreaza stanga sau dreapta din tată în fiu. Dincolo de asta ideologiile dau politicii a anumita coerent si credibilitate, îi fac pe politicieni mai previzibili. Alegătorul va ști că, indifent de om, un candidat de stânga nu poate sa facă peste noapte un salt de 180 de grade pentru a se opri la o dreapta care nu are nici o legatura cu interesele lui, cu solidaritatea și echitatea socială.

Este clar că și ideologiile avansează, se adaptează, se modifică sau se combină, dar există niște constante care fac o hartă a politicii să cuprindă anumite teritorii ideologice. Practic guvernările caută echilibru, fac un mix între ideologia lor și adaptarea la situația din sistemul social. Tony Blair a fost atacat adeseori dinspre stânga laburistă ca ar fi un demn urmaș al lui Margaret Thatcher. Calea a treia imaginată de el a încercat să facă o sinteză și să păstreze lucuri de eficiență socială aduse de dreapta înaintea sa.

Este adevarat că unii semnalizează la stânga și o iau la dreapta, sau invers. De multe ori argumentul purității ideologice este folosit pentru a sancționa în partid pe cei care nu se supun conducerii. Comunismul, de altfel, a născut și o definiție glumeață a deviaționistului. Deviationistul, spune un banc rusesc, este acela care merge tot înainte, în timp ce partidul o ia la dreapta sau la stânga.

Tradiția nostră este mimetică

Tradiția noastră politcă este slab ideologică și mimetică. Am mimat comunismul, socialismul, liberalismul, poporanismul sau chiar naționalismul. Știm să mimăm și ecologismul, feminismul, umanismul și orice apare la modă. Si ideologiile politice au intrat in categoria formelor fără fond, de multe ori. Dupa Revoluție, Iliescu a încercat să țină steagul sus pentru ideologia de stânga, chiar dacă întelegea chiar stânga acestor vremi un pic diferit față de stînga timpului european. Distrugi indistria și mai visezi apoi că ai proletariat care să vină la marșuri și vot, la 1 mai sau în ziua de vot. Evident, nemaiavând salopete albastre și fabrici sau uzine o să vină la 1 mai cei aduși de Vanghelie pentru mici si bere. Opriti grătarele, vorbeste Domnul Presedinte, este strigătul anti-ideologic al acestor vremi de restriște pentru ideologiile clasice.

Contestarea ideologiilor și valorizarea migrației politice

La noi am ajuns acum la relativizarea stângii sau a dreptei, la eliminarea lor aproape în totalitate în ultimii ani. Pentru o guvernare care trebuie dată jos, se spunea că nu mai contează aceste fineţuri, trebuie o coaliție indiferent cine se aliază cu cine, trebuie să fie aduşi trădători, racolaţi, mercenari. Nici migraţia politică nu mai este imorală. Imperativul pragmatic al momentului conţinea o moralitate intrinsecă. Chiar dacă guvernul Boc devenise nepopular și neperformant, maniera de a respinge orice coerență ideologică a fost una brutală și periculoasă. Politica este lăsată fără repere şi fără urmă de valori sau moralitate când refuzi orice criterii și realismul pragmatic devine singurul criteriu.

Chiar dacă s-a vorbit într-o manieră perfect ideologică despre sfârșitul ideologiilor, Paul Ricoeur are dreptate când demonstrează că ideologiile nu pot să dispară pentru că grupurile sociale au nevoie “de a-și da o imagine de sine, de a se reprezenta, în sensul teatral al cuvântului, de a juca și a se pune în scenă”, ele fiind variate forme ale motivaţiei sociale, ce fac posibile teorii și reprezentări globale ale istoriei şi integrarea unor grupuri în istoria totalizatoare.

Intr-o lume a crizelor si schimbărilor rapide, într-o perioadă de bombardament informațional, oamenii au nevoie de interpretări coerente şi mai ales de sisteme articulate de informaţii, valori, imagini. Ideologiile oferă repere simple, au făcut parte din educaţia de la nivelul şcolii şi familiei, le avem în subconștientul cultural identitar, chiar dacă nu ne dăm seama Ideologiile concentrează un conţinut mitologic, aspiraţii şi idealuri, bazate pe nevoi, oferă interpretări şi orientează spre anumite tipuri de acţiuni.

Paradoxal, la noi chiar liderii pot fi dușmanii geloși ai ideologiilor

Mulți politicieni români cred că ei sunt cauza primă pentru care oamenii votează un partid, că nu contează nimic altceva. Evident, cei mai mulți se înşeală. Ei sunt consideraţi de către oameni exponenţi-tipici pentru anumite valori, chiar dacă ei nici măcar nu s-au gândit la ele. Uneori, liderii resping ideologiile din gelozie, vor să fie doar ei cei iubiţi. Ideologiile sunt adevărate proiecte în sine, iar interesele liderilor se pot ciocni, câteodată, de interesele pe care le conţin ideologiile. Uciderea ideii de puritate ideologică sau nevoia de proiect ideologic se poate face uneori exclusiv în beneficiul momentan al unor lideri politici. Unii lideri constienţi că au o slabă legitimitate internă sau externă încep să se auto-proclame singuri stăpânitori peste partide, dincolo de valori, considerându-se aspiratoare de voturi.

Aliantele stanga-dreapta afectează acuratetea ideologică

Pragamatismul politic al unor momente obliga stânga și dreapta la alianțe electorale . Bunăoară Uniunea Social Liberală a reușit o performanță electorală fără precedent datorităr renunțării la identități ideologice stricte și mai ales la o rivalitate care avea aproape două decenii intre mostenitorii fostului partid comunist și dreapta liberală incropită după revoluție. In aceste condiții Ponta și Antonescu au hotărât să construiască un proiect de guvernare în care se feresc de definiții ideologice clare, chiar dacă toată lumea etichetează, pe bună dreptate, programul lor de guvernare ca fiind de stânga. Nu aveau o altă soluție dacă vroiau să câștige. Oricum era o perioadă de criză și o serie de constrângeri externe: Pactul de guvernare fiscală la care Romania a aderat fără să fie întrebat Parlamentul, acordurile cu FMI si datoriile externe.

In locul ideologiilor, demagogia sau populismul

In ultimele decenii de democrație România a experimentat toate formele de guvernare. Dar o constantă a fost populismul, indiferent de ideologia de la care se revendica partidul conducător. Cheltuirea bugetelor pe podețe sau drumuri electorale sau demagogia unor discursuri de flatare a maselor au fost o constante lea vieții publice de la noi. Puținii politicieni care au încercat să respecte o retetă ideologică, de dreapta, de exemplu, au sfârșit aruncați foarte repede în praf de către electoratul obisnuit ”să i se dea”.

FMI, Banca Mondiala sau Consiliul Europei – cianurile libertății ideologice

Pentru o țară săracă, deja dezechilibrată economic, libertatea unei guvernanțe ideologic coerente cred că este un vis. Nici un guvern al Romaniei nu mai are șansa unei absolute libertăți ideologice, în actualele condiții de neperformanta economica a României. Plătim salarii și pensii din imprumuturi, iar supraveghetorii de FMI vin regulat și ne indică cea mai bună cale. Evident, calea cea mai bună este mereu privatizarea a tot ce a mai rămas și eliminarea pârghiilor pe care guvernul le-ar avea pentru a mai interveni pe ici pe colo prin economie. In plus, privatizarea a fost o vorbă doar pentru că s-au trecut obiective din proprietatatea statului roman la companii de stat propritate a altor state. Deci vorbim despre transfer de proprietate de la statul roman la alte state. Austeritatea este o altă constantă a guvernanței de tip FMI, guvernul propune bugetul, dar FMI dispune. Nu știu dacă avem noi mari deștepți în construcții bugetare dacă și pentru stânga și pentru dreapta tot Gherghina este arhitectul șef al construcției bugetare, dar chiar dacă ar fi, nu prea cred că ar avea mare libertate de mișcare .

Guvernare fără ideologie, sau ideologie mascată?

Da, se poate, în anumite momente politice guvernarea nu mai justifică ideologic măsurile. Dacă luăm cazul Guvernului Ponta 2, nu avem discurs ideologic, dar pentru cunoscători, substanța discursului tânărului Prim ministru este clar ideologică. Acelasi lucru este valabil și pentru orientarea generală a guvernarii. De altfel, adversarii de dreapta ai liberalilor, caută să-i discrediteze pe aceștia spunând că s-au predat stângii, ca are loc o disoluție a lor în socialism. Evident, aceste lucruri sunt respinse puternic de Crin Antonescu și ceilalți liberali, dar influența socialistă este foarte mare pe întreg parcursul planului de guvernare.

Și totuși …

Ideologiile par moarte în România și pare imposibilă reintoarcerea lor, chiar și în discursul public. Si totuși, în politică, ideologiile niciodată nu mor de tot. Bântuie subteranele politicii ca niste stafii și uneori revin la suprafața. De exemplu, când se rupe o coaliție aflată la putere ( nu vreau să cobesc, vorbesc la modul abstract!), atunci justificarea este întotdeauna una de factură ideologică. Oamenii politici nu vor spune că nu s-au înțeles pe funcții sau că scandalul a început de la împărțirea prăzii, ci se va invoca, precum la căsniciile rupte, nepotrivirea de caracter ideologic. Atunci partidele revin la biserica ideologiei și la dogme, iar oamenii politici jură că nu se vor mai rătăci niciodată de la cărarea luminată de idee și nu vor mai uita de sfinții fondatori. Sigur este un jurământ care ar putea fi uitat repede, dacă se mai ivește vreo ocazie de a trăda ideologia pentru ciolan, dar ideologia rămâne o iubita din copilarie la care orice partid se întoarce din când în când.

ÎMPIEDICAȚI ÎN STEAGURI

(cu o pseudo-propunere legislativă)

Mă trezesc dimineața și deschid calculatorul, dar mă întâmpină un news alert: scandalul steagurilor secuiești continuă! Mă gândesc că am pățit ca personajul lui Caragiale, are loc un război și ”noi dormim, Domnule”. Cea mai nouă știre îmi spune că poliția din Târgu Mureș a oprit nouă tineri (o grupă de infanterie) care urcau spre pădurea de pe Platoul Cornești cu steaguri secuiești și maghiare. Recitesc ce a fost ieri, fiindcă având treabă, am făcut crima de a nu mă uita la televizor. Aflu că autoritățile române și ungare s-au amenințat reciproc cu măsuri diplomatice. Ministrul de externe maghiar și-a dat cu părerea în legătură cu agresiuni simbolice la adresa secuilor, iar noi am reacționat. Cel mai tare a fost însă ambasadorul Ungariei ( un om pe care-l cunoșteam ca ponderat și normal la cap) care era de serviciu la drapelul secuiesc, în timp ce Laszlo Tokes era plecat la Bruxelles și ne-a dat indicații despre cum ar trebui să schimbăm Constituția. O singură lumină în tot acest scandal: un jurnalist ploieștean scrie pe un blog o postare scurtă și deșteaptă intitulată ”Scandalul steagurilor secuiești explicat ploieștenilor”. Simplu și clar, în câteva rânduri, Bogdan Stoica explică faptul că steagul secuiesc nu e steag de-al unui stat străin, iar în legislație are statut egal cu steagul echipei lupilor galbeni, Petrolul. Dacă merg cu fiul meu pe Cluj Arena cu steagul alb-negru și șapca roșie de la U Cluj, pot produce o ilegalitate. Chiar așa, de când este stat Ținutul secuilor? Dacă nu, atunci de ce nu schimbăm legislația să nu mai lăsam pe teritoriul sfânt al patriei nici un simbol străin, nici un drapel, nici o stemă?

Agențiile de presă vin cu un breaking-news tulburător: imagini incredibile cu Băsescu și Premierul Ungariei. Mă cutremur și deschid fișierul cu răsuflarea tăiată, într-adevăr Președintele României face un gest incalificabil, râde cu Victor Orban. În loc să-i dea un cap în gură marinăresc ungurului, Traian Băsescu discută cu el. Națiunea împietrită privește cele două poze și unii vor să-și facă sepuku în semn de protest și neputință, dar în România nu sunt scule potrivite pentru asta și natiunea renunță înlocuind sabia scurtă cu bere de 2,5 litri la pet și niște mici.

Politicienii români spun că vor întreba pe coana mare, Europa, ce părere are, dar ungurii nu se lasă mai prejos: se vor plânge de încălcarea dreptului minorităților de a da cu scârț pe geam până se enervează majoritatea. Ce poate să spună Europa, poate doar să se mire că două țări neperformante de la est se ceartă în loc să se pună pe scris proiecte europene sau să muncească mai mult.

Analiștii spun că scandalul vrea să-i ajute pe politicienii din Ungaria să-și  activeze electoratul,în viitoarea campanie electorală, deoarece ungurii lor sunt atât de boieri în guvernarea Orban că ar putea uita să vină la vot de bine ce le este. E adevărat că pe cei de la UDMR și pe ungurii din România gesturile politicienilor de dincolo de Tisa îi încurcă. Nu cred că au vrut să înceapă cu scandal dezbaterea despre regionalizare unde au niște proiecte importante pentru ei . În Plus, nici nu mai sunt în poziție bună de negociere în Parlamentul de la București. Șapte la sută, cifra care altădată era de aur, astăzi nu mai valorează nimic pe piața electorală, USL are deja inflație la procente. Nu cred că și-au propus să înceapă negocierea cu românii cu punerea steagului secuiesc pe metereze.

Noi românii, suntem la fel de inflamați de marea obrăznicie ungurească, dar ar trebui să știm că ar trebui să iubim mai mult tricolorul nostru. Și nu doar steagul, patria se iubește muncind, învățând, pregătind generațiile viitoare mai bine, respectând interesul comun și votând lucid și cât se poate de rațional. Simbolurile sunt importante ca și istoria pentru identitatea noastră și conștiința originilor, dar sunt sigur că mai puțin de 1% dintre români știu când este ziua tricolorului și o sărbătoresc.

Evident, nu trebuie să stăm pasivi când sunt terfelite simbolurile naționale, dar nu cred că trebuie să ne afecteze atât de mult simbolurile altora. Uneori obrăznicia unor unguri depășește limita civilizației, dar să nu uităm că ungurii sunt și ei acasă în România, chiar dacă mai trag cu ochiul la Budapesta, nici ei nu stau ”în gazdă” în Ardeal sau în alte locuri din România. Dacă vedem că pun steagul Ungariei pe instituții de ce mai facem atâta scandal, nu ar fi mai bine să-i amendăm, conform legii, în liniște, ferm, cinic?

În timp ce scriu mă sună un fost coleg maghiar care îmi spune că  secuii sunt nervoși cu ocazia regionalizării și că vor face scandal, vor ieși în stradă, că e foarte, foarte serioasă dorința lor de regiune etnic majoritară. Îl înțeleg și pe el, dar în spiritul glumelor nostre din timpul studenției îi spun să se îmbrace gros, că în stradă e c-am frig, iar în secuime e polul frigului. De ce să ne enervăm când secuii vor să se închidă în regiunea lor săracă în loc facă comerț cu alte regiuni, să se deschidă la investiții românești, să aibă locuri de muncă și un PIB mai mare? Vor steaguri în loc de fluxuri economice sau clustere de dezvoltare, să le respectăm voința! Putem chiar să le oferim steaguri secuiești din partea Guvernului, ca subvenție.

Dar să fim și noi mai preciși: dacă legea nu interzice steagurile comunităților, atunci să-i lăsăm în pace pe secui. Dacă treci prin Câmpia Turzii o să vezi pe toți stâlpii afișat alături de tricolor, un steag galben și albastru, drapelul acestei comunități. Și în alte comunități am văzut acest lucru, să nu mai vorbesc de culoarea partidelor politice cu care au fost vopsite școli, bănci din parc, blocuri ANL, săli de sport și multe alte lucruri facute în regim portocaliu, roșu sau galben-albastru.

Hai să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă fiecare secui și-ar pune pe casă, la fântână, pe balcon sau pe clădiri publice steagul secuiesc? În scurt timp steagurile s-ar murdări de ploaie și praf, s-ar decolora, s-ar franjura, și am putea constata că nici ungurii nu-și iubesc steagul secuiesc, exact așa cum fac și românii cu tricolorul care se urâțește pe clădiri și primarii îl schimbă doar în campanii electorale sau când vine vreun ministru în vizită la ei. Dacă ar fi steaguri secuiești peste tot, maghiarii nu ar mai putea scoate steagurile de 15 martie, pentru că steagurile ar fi deja acolo. Unde mai pui la socoteală că am putea să le vindem secuilor steaguri scumpe, cu fir de aur, și ar prospera întreprinderi mici și mijlocii care ar crea locuri de muncă la Tecuci sau la Vatra Dornei.

Deschid televizorul și văd cum Ungaria amenință, România amenință și mai tare. Scandalul steagurilor merge mai departe. Românii trăiesc greu, ungurii trăiesc la fel. Cele două țări nu au proiecte, și-au prăpădit resursele prin privatizare la străini, gâfâie sub povara datoriei externe. Guvernele au tot mai puține soluții, politicienii recurg la trucuri ieftine. Dar popoarele celor două țări s-au desensibilizat, au fost de prea multe ori puse să iasă afară cu toporul pentru a se apăra de vecinul hain. Nu se mai sinchisesc acum, s-au săturat. Cu toate acestea politicienii caută o explicație pentru ceea ce li se întâmplă țărilor lor și se bucură că au găsit una: mersul țării se împiedică în steaguri. Mersul împiedicat al României și Ungariei are, în fine, o explicație perfectă. Uită că asta este o explicație, dar nu este o soluție!

 

Vasile Dâncu

 

PS.Ca să nu se spună că doar critic, fac pe aceasta cale o propunere legislativă Consiliului local al municipiului Cluj Napoca, orașul meu. Propun să stabilim o sărbătoare a steagurilor, o zi în care fiecare poate să arboreze orice steag, oriunde vrea el. Mai ales că vrem să devenim Capitală Culturală a Europei, va fi un spectacol garantat. Eu mi-aș aduce steagul regimentului grăniceresc de la Năsăud, cu sloganul Virtus Romana Rediviva gravat pe el. E steagul cu care străbunicii meu s-au bătut la Arcole cu Napoleon. Tot eu aș mai aduce steagul de la Real Madrid, iar fiul meu pe cel de la FC Barcelona. Aș mai pune steagul roșu-alb de Dinamo și cel alb-negru de la U Cluj. Sunt sigur că unii ar aduce culorile clubului Steaua sau cele ale Rapidului și CFR Cluj. Am un prieten care va aduce steagul Bostwanei pentru că îi place cum se numește moneda lor.

La biserică l-am ruga pe părinte să citească versurile din Cântarea Cântărilor ”și dragostea era steagul fluturat peste mine”. Vă închipuiți ce fericire, să pui orice steag. Dar vă dați seama și ce mare tristețe: n-ai nici o bucurie când steagul tău nu enervează pe nimeni. În fine, am fi toți fericiți, mulțumiți și am arăta Europei că nouă ni se flutură de criză și orice altă problemă serioasă.

REGIONALIZARE. AȘTEPTĂRI, FRICI ȘI ILUZII

De la debutul acestui an, reorganizarea administrativ-teritorială a României este una din temele care revine cu regularitate în discursurile politice și în dezbaterea publică. Deși nu există un punct de vedere oficial din partea Guvernului cu privire la detaliile reorganizării, în media au fost vehiculate diferite formule de regionalizare, iar de curând au început controverse asupra viitoarelor capitale ale regiunilor, dar și asupra limitelor până la care va fi extinsă regionalizarea.

Încă opinia publică nu are o viziune clară sau o judecată cristalizată. În percepția publică se amestecă așteptări exagerate, frici sau iluzii personale și colective. La o primă vedere, observăm că percepția este influențată de mulți factori: nivel de instrucție, vârstă, habitat sau chiar zonă geografică de apartenență. Posibilitatea de a crea o bulversare a întregii societăți prin decizii arbitrare sau nepregătite este considerabilă așadar credem că este nevoie în viitor de ample studii de impact, dezbateri publice și studii științifice care să implice Academia Română, mediul universitar, instituțiile de cercetare și societatea civilă, comunitățile și angajații din administrația locală sau centrală.

Institutul Român pentru Evaluare și Strategie - IRES a început un amplu proiect de cercetare socială și analiză cu privire la impactul regionalizării asupra dezvoltării României.

Cercetarea ”Regionalizarea. Așteptări, frici și iluzii” face parte din seria studiilor de percepție care prefațează proiectul menționat și a avut ca scop identificarea percepției populației cu privire la acest proces iminent prin care va trece România.Studiul de față a dorit să fixeze un punct de plecare, o radiografie a stadiului în care se află percepția publică a acestui important proiect de guvernanță.

Cercetarea a vizat următoarele aspecte:

Notorietatea temei regionalizării, gradul de informare și de interes

-          Aproape 20% dintre cei chestionați nu au auzit de proiectul de regionalizare

-          Peste jumătate dintre români se consideră puțin sau deloc informați cu privire la aceasă temă, în timp ce 45% se declară informați sau foarte informați

-          Puțin peste jumătate dintre români se consideră puțin sau deloc interesați de procesul regionalizării în timp ce 48% spun că sunt interesați sau foarte interesați, dar 51% declară că au o părere bună sau foarte bună despre procesul de regionalizare - 51%, în timp ce 2% spun că nu au nici o părere bună, nici proastă, iar 41% au o părere proastă sau foarte proastă.

Impactul regionalizării asupra comunității

-          proporții aproximativ egale ale respondenților consideră că, în urma procesului de regionalizare, procesul de colectare a taxelor la nivelul comunității lor s-ar îmbunătăți (31%), ar rămâne la fel (30%) sau s-ar înrăutăți (31%), în timp ce 7% nu știu ce s-ar întâmpla

-          cei mai mulți dintre intervievați sunt de părere că în urma reorganizării României pe regiuni resursele bugetare la nivelul comunității lor s-ar îmbunătăți - 36%, în timp ce 29% consideră că ar rămâne la fel, iar alți 29% consideră că acest aspect s-ar înrăutăți

-          îmbunătățirea finanțării proiectelor de infrastructură este percepută de 43% dintre participanții la studiu, în timp ce 27% dintre aceștia cred că ar rămâne la fel și doar 20% consideră că s-ar înrăutăți

-          44% dintre cei chestionați cred că în urma regionalizării procesul de creare a locurilor de muncă din comunitatea lor s-ar îmbunătăți, 26% consideră că acest aspect ar rămâne la fel, în timp ce 25% consideră că s-ar înrăutăți

-          cei mai mulți respondenți consideră că la nivelul comunității lor s-ar reduce birocrația în urma reorganizării teritoriale pe regiuni - 40%, 27% consideră că din acest punct de vedere lucrurile ar rămâne la fel, iar 26% că s-ar înrăutăți

-          în ceea ce privește îmbunătățirea nivelului de trai în comunitatea lor drept o consecință a procesului de regionalizare, respondenții sunt mai sceptici: majoritatea sunt de părere că lucrurile ar rămâne la fel - 36%, în timp ce 34% consideră că s-ar îmbunătăți, iar 25% consideră că s-ar înrăutăți

-          majoritatea românilor, 55%, sunt de părere că atragerea de fonduri europene la nivelul comunității din care fac parte s-ar îmbunătăți o dată cu regionalizarea

-          doar 38% dintre participanții la studiu cred că regionalizarea va determina o creștere a calității serviciilor publice, același procent consideră că serviciile publice vor rămâne la același nivel de calitate ca până acum, iar 16%, un procent considerabil, consideră că nivelul calității serviciilor publice se va înrăutăți în urma regionalizării

-          33% dintre respondenți consideră că drumul parcurs de cetățean pentru rezolvarea unei probleme în urma regionalizării se va îmbunătăți, respectiv se va înrăutăți.

-          regionalizarea aduce cu sine speranța că, la nivelul comunităților, se va îmbunătăți cooperarea cu alte comunități din țară și din Uniunea Europeană – 46%. Această opinie se manifestă mai intens în rândul bărbaților, al persoanelor cu vârste peste 50 de ani și al persoanelor cu un grad mai ridicat de educație.

Reorganizarea sarcinilor administrative 

-          posibilitatea ca unele dintre responsabilitățile Guvernului să fie delegate la nivelul regiunilor este foarte bine văzută de către români, 78% dintre aceștia manifestându-și acordul în acest sens

-          politica externă este singurul segment care nu are o majoritate de opinii în ceea ce privește delegarea ei la nivelul regiunilor (37%)

-          alte responsabilități, însă, sunt acceptate de majoritatea populației ca trebuind să revină în sarcina regiunilor (colectarea taxelor – 75%, ordinea publică – 81%, protecția mediului – 86%, agricultura și dezvoltarea rurală – 87%)

-          Guvernul de la București ar trebui să primească, în opinia a 46% dintre români, o pondere de maximum 10% din taxele și impozitele colectate. În ceea ce privește ponderea minimă din taxe și impozite care ar trebui să rămână la nivel local, 20% dintre români consideră că aceasta ar trebui să fie între 50-70%, iar 33% sunt de părere că acest prag minim ar trebui să fie situat peste 70%.

Identitatea regională

-          majoritatea persoanelor care ar participat la studiu – 58% – consideră că cel mai important este să fie români

-          pe locul doi în preferințele respondenților se află identitatea de cetățean european – 21% -, iar pe locul trei se poziționează identitatea de locuitor al unui oraș sau a unei comune – 17%. Doar 3% dintre participanții la studiu sunt de părere că cel mai important aspect în ceea ce privește identitatea este să fie ardelean, oltean, moldovean etc.

Responsabilitatea regionalizării

-          procente aproape egale din populație consideră că actuala clasă politică poate, respectiv nu poate gestiona cu succes procesul de regionalizare a României

-          majoritatea românilor, 60%, consideră că partidul pe care l-au votat la alegerile parlamentare ar susține procesul de regionalizare

-          56% dintre participanții la studiu consideră că cetățenii țării ar trebui să ia decizia privind forma de regionalizare cea mai bună

-          o proporție foarte mare dintre respondenți – 89% - este de părere că prin alegeri ar trebui să fie ales conducătorul regiunii

-          majoritatea subiecților  - 83% - declară că pentru ei este important sau chiar foarte important cine anume va conduce regiunea

-          percepția populației asupra desființării județelor nu este foarte bine conturată, respectiv procente egale – 48% - au o părere bună, respectiv proastă despre acest aspect

-          72% au o părere bună despre diminuarea atribuțiilor instituției prefectului

Caracteristicile cercetării:

Volumul eșantionului: 1.221 indivizi de 18 ani și peste

Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel național.

Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 2,8%

Perioada anchetei: 23-25 ianuarie 2013

Mai multe despre cercetarea ”Regionalizarea. Așteptări, frici și iluzii” aflați din raportul decercetare și analiza datelor.