Protestele
de stradă, generate de Ordonanţa de urgenţă 13 a Guvernului României, au fost
cele mai mari după ieşirea oamenilor în stradă, în 1989, pentru căderea lui
Nicolae Ceauşescu. Au lăsat nedumeriri şi frustrări, speranţe şi dezamăgiri.
Unii consideră că a fost semnul unei treziri a spiritului civic, o redeşteptare
românească, precum cea pe care poetul o cere în imnul naţional. Alţii sunt
convinşi că este vorba de un mare complot internaţional împotriva României şi
pentru dezmembrarea ei. Unii au aşteptat să plece guvernul sau să facă alegeri
anticipate, ceilalţi să fie lăsaţi să guverneze după bunul plac, strada nefiind
relevantă. Unii glorifică mişcarea, ceilalţi o detestă.
La auzul faptului că echipa de jurnalişti de la Sinteza şi cea de sociologi de la IRES
lucrează la o monografie a acestei mişcări, au sărit ca arşi spunând că acesta
este un sacrilegiu, „revoluţia luminilor” fiind un miracol care nu poate
fi surprins cu slabele mijloace ale documentării jurnalistice sau cu cele din
arsenalul ştiinţelor sociale. Poate că orice fenomen social are inefabilul
subiacent, dar chiar şi fenomenele de magie socială, de ritual sau de schimbare
subtilă, pot fi descrise, explicate, puse sub lupa cunoaşterii. Sau măcar putem
aduce şi compara vocile şi interpretările actorilor participanţi la aceste
mişcări, senzaţiile lor, motivaţiile şi ideile lor despre aceste evenimente
sociale.
O Românie scindată
Mai mult decât în alte situaţii, România s-a scindat în
două părţi. „Chacun dans sa bulle”, cum zic francezii. Adică, fiecare cu
sine şi ai săi, incapabili să comunice cu ceilalţi. S-au constituit două
discursuri, în două Românii. Fiecare cu bula lui, două discursuri care nu s-au
întâlnit niciodată. Două forme de intoleranţă. Fiecare bulă avea disperarea ei
că nu este înţeleasă de cealaltă, fiecare căutându-şi legitimitate înăuntru sau
în afara ţării.
Între cele două bule nu există posibilitatea pentru un
discurs realist sau neutral. În asemenea situaţii eşti somat să îţi asumi un
partizanat. Dezbateri între cele două tabere nu au fost. Nu se mai organizează
de mult timp. În România, chiar şi campaniile electorale se desfăşoară prin
discursuri paralele.
Liderii politici acceptă greu şi rar să se confrunte în
direct. Merg la televiziuni prietene, cu întrebări aranjate şi grafice de
propagandă deja pregătite. Ies la table ca nişte profesori şi scriu acolo
argumente sau date bazându-se pe credibilitatea cuvântului scris şi respectul,
probabil, imanent pentru profesori pe care-l mai au oamenii. Televiziunile
păstrează, din când în când, câte un singur invitat de la tabăra cealaltă, de
regulă acelaşi, un tip înţelegător care protestează rar şi mai mult de formă.
Bula opoziţiei
Opoziţia de dreapta a pierdut alegerile într-un mod cu
totul neaşteptat. Nu era pregătită, pentru că, în bula dreptei, toate lucrurile
păreau că merg bine. Nimeni nu îi credea pe unii sondatori care au cutezat să
vorbească despre o victorie netă a PSD şi aliaţilor. Dreapta avea la dispoziţie
un partid nou, USR, pornit de la o mişcare urbană de succes care reuşise în
Bucureşti să surclaseze PNL şi aproape să câştige un sector. Chiar dacă
partidul fanion al dreptei, PNL, cel care dăduse preşedintele României în urma
cu doi ani, părea în degringoladă şi fără a aduce un program, cooptarea
premierului tehnocrat Dacian Cioloş, în acelaşi timp pe afişe, dar şi creditat
ca un independent, dădea speranţa că va reuşi să adune voturi destule pentru ca
preşedintele să poată numi un premier de dreapta. Rezultatele alegerilor au
produs o mare frustrare, au fost ca un trăsnet care a lovit publicul şi
politicienii din partea dreaptă. Nici în visele cele mai rele ale dreptei
româneşti nu intra ideea de a nu fi la putere în anul Centenarului, în anul
mandatului preşedinţiei Consiliului UE pentru România şi, evident, în anul
în care actualul preşedinte al ţării avea să candideze pentru un nou mandat.
Această mare frustrare, combinată cu un discurs al stângii care era îndreptat
în direcţia sprijinirii companiilor româneşti şi impozitarea unor beneficii ale
corporaţiilor străine, a reuşit să aducă în stradă, în marile oraşe, câteva
sute de mii de oameni care protestau faţă de Liviu Dragnea, PSD şi guvernul
condus de Grindeanu.
Bula coaliţiei câştigătoare
Formată între PSD şi un partid de dreapta, condus de un
fost premier liberal, coaliţia de stânga avea ca principală problemă, în ciuda
faptului că a fost aproape de a depăşi 50% singură, lipsa acceptului
preşedintelui pentru ca liderul ei, cel care concentrase tot mesajul şi atenţia
în campanie, să se nominalizeze ca prim-ministru. Condamnat într-un proces
anterior şi tocmai acuzat de DNA într-un nou proces, liderul alianţei
câştigătoare se află într-o situaţie complicată. Îşi pierde încrederea în toată
lumea, face o primă numire de premier care, în Ajunul Crăciunului, şochează pe
toată lumea, o schimbă apoi, alături de cea mai mare parte din prima echipă,
construieşte o nouă echipă guvernamentală, formată aproape exclusiv din oameni
apropiaţi, cu experienţă mai puţină, din judeţe sărace din sudul ţării şi
porneşte o disperată luptă cu echipa preşedintelui, pentru schimbarea unor legi
neclare care permiteau, în viziunea majorităţii politicienilor, abuzuri ale DNA
sau ale Justiţiei, în general. Aşa se naşte OUG 13, un act normativ al
guvernului, care va aprinde România. Pentru că se referea la amnistie şi la
modificări normative legate de abuzul în serviciu şi avea ca destinaţie
salvarea unor lideri politici condamnaţi pentru corupţie sau abuz în serviciu,
dincolo de reglementarea generală mai clară şi reducerea unor abuzuri,
dezbaterea a depăşit repede conţinutul informaţional propriu-zis şi a devenit o
uriaşă miză simbolică: societatea împotriva masei de politicieni corupţi, cu
reprezentant de frunte Liviu Dragnea, câştigătorul bătăliei electorale şi cel
care sfidase opinia publică, în numele dreptului celui care a câştigat,
propunând o echipă guvernamentală condusă de un premier femeie, musulman, dar
mai ales considerat ca având principală calitate aceea de umil servant al
preşedintelui PSD.
Cele două bule vor conţine două tipuri de discursuri,
politice, dar mai ales televizuale. O bătălie de discursuri, o confruntare cum
nu a existat niciodată pe piaţa media din România. Fiecare dintre cele două
discursuri a căutat să devină discurs dominant, fiecare a căutat zi de zi să-şi
câştige legitimitatea. S-au angrenat jurnaliştii care sprijină dreapta, sub
eticheta „societate civilă” şi câteva posturi de televiziune. Actorii
majori de partea protestatarilor au fost un pluton condus de Realitatea TV, iar
de partea guvernului, posturile cu cea mai mare audienţă: Antena 3 şi România
TV.
Logica scandalului politic. A fost sau n-a fost?
Deşi protestul se desfăşura sub forma unui protest civic,
de la care oamenii aşteptau altceva, protestatarii neavând un program politic
manifest, nici lideri şi nici revendicări, evenimentul începe să se desfăşoare
mediatic şi politic după regula scandalului politic. Într-o cultură a
scandalului politic, discursul politic evoluează şi se adaptează noilor
suporturi, raportul dintre cetăţean şi politică se transformă, iar tratarea
televizuală a discursului politic se modifică şi ea. Politicienii dar şi
reprezentanţii societăţii civile încep să-şi construiască discursurile publice,
să definească tacticile de campanie în funcţie de aşteptările presupuse de
public.
Philippe Breton a arătat că politica se afişează, ca un
spectacol, la televiziune, privilegiat de proximitate în detrimentul dezbaterii
de idei, polemica nu dispare din spaţiul public, cel puţin, în perioada
electorală. Se naşte mai mult o
ciorovăială partizană de platou, în detrimentul unei reflecţii în profunzime,
privind rolul comun al politicilor şi mass-media, în construirea unui spaţiu
public democratic, care trebuie să garanteze o confruntare echilibrată, care
trebuie să accepte polemica, care trebuie să încurajeze cultura dezbaterii şi
care trebuie să favorizeze poziţia fiecăruia şi să permită apariţia soluţiilor,
schimbărilor de societate. Chiar dacă problematica adusă de manifestanţi aducea
teme importante de reflecţie privind viitorul statului, polemica televizată
constituie un cadru de discurs pseudo-argumentativ, un discurs de acuzare care
vrea să treacă peste acoperirea de argumentare sau care se dă în spectacol. Ea este tratată zadarnic, steril şi mai ales
ca un discurs discreditat.
Îi sunt reproşate două forme de violenţă argumentative:
cea a atacurilor ad hominem şi caracterul incontrolabil al unei confruntări
care implică toate pericolele de angrenaj, deoarece se bazează pe o structură
de dezbatere cu teme exclusiv antagoniste, unde poziţiile sunt exacerbate,
evoluând spre dihotomizare, favorizând atacul personal sau argumentul ad
hominem.
Unii sociologi vorbesc despre faptul că scandalul poate
avea o forţă instituantă, Eric de Dampierre, de exemplu, sugerează că scandalul
este un test despre valorile care permit comunităţii testarea dacă ele i-au
devenit sau nu indiferente. Prin acest
test, scandalul poate primi o formă inteligibilă devenind o provocare publică,
provocatorul căutând să verifice (şi să incite) ataşamentul unei comunităţi de
valori. Prin mesajele prin care protestatarii afişau că lor le „pasă”
(spre deosebire de cei din case), „manifestăm şi pentru tine”, „aici este
frig, în fotoliu este cald”, cei din piaţă au testat această comunitate a
celor care sunt atasaţi unor valori ale democraţiei.
O teorie a lui Max Gluckman merge până la a susţine că
scandalul şi bârfa pot fi interpretate ca forme ale competiţiei sociale şi ale
selecţiei liderilor, în măsura în care elaborarea raţionamentelor despre
onoarea persoanelor contribuie la clasarea pe o scară lungă a prestigiului. Da,
putem vorbi despre o contribuţie a scandalului la crearea şi menţinerea
grupului, scandalul fiind una dintre principalele activităţi prin intermediul
cărora grupurile se redefinesc, ierarhiile se anulează, şi apartenenţele se
instituie. Pentru Gluckman aşa se explică universalitatea fenomenului
scandalului politic.
Dinamica de scandal politic a sărăcit mult comunicarea şi
chiar efectele pe termen mediu şi lung, aşa cum vom vedea analizând studiile
privind efectele scandalului.
Devierea discuţiei spre fake news
Deşi românii spun de vreo două secole că „minţi ca o
gazetă”, parcă doar acum, după moda lansată de Donald Trump, au descoperit
minciuna din presă. Minciuna are însă aici un nume savant, deosebit: fake
news. Unii caută cu această ocazie şi definiţii sofisticate, dar nu este
nevoie de o mare deşteptăciune să defineşti asta, fiind vorba de ştiri false,
informaţii neadevărate. Dar parcă şi teoreticienii au început să caute să fie
mai subtili, unii zicând deja că sensul original s-a pierdut, iar aici trebuie
să vorbim deja de o sintagmă ce acoperă ceva mai complicat. Nou, par unii să
spună, este faptul că aceste ştiri circulă deja destul de mult, sunt primite cu
nonşalanţă în media, sunt reluate de multă lume, adică nu sunt simple
minciunele care mor imediat ce au fost lansate. Se sugerează deja tot mai mult
că falsitatea este doar o dimensiune, cea mai importantă fiind însă folosinţa
ideologică sau încadrarea în cadre ideologice ale acestor pretinse fapte. Încă
există puţine cercetări experimentale credibile legate de impactul fake news,
dar sunt deja cercetători care vorbesc deja despre unele tipuri de efecte.
Pascal Froissart, de exemplu, un vechi cercetător al zvonurilor, teoriei
conspiraţiei şi manipulării, consideră că un rol important este deturnarea
atenţiei spre un nonsubiect. Chiar dacă se vorbeşte mult despre efectul global
este încă puţin demonstrată forţa de inducere în eroare a fake news. Ba din
contră, unii cercetători vorbesc tot mai mult despre o destul de slabă
influenţă asupra opiniei. În fond, între cercetătorii din domeniul media,
vorbim tot mai mult despre două tendinţe contrare, care influenţează tot mai
mult comportamentul de consum media. Pe de o parte, este vorba despre un
fenomen al accentuării credulităţii (Gerrard Bronner şi Fabrice Clément au scris cărţi interesante, iar pe de altă
parte, de un fenomen de pierdere a încrederii în media tradiţională cel puţin,
ziare, radio sau televiziune, dar mai ales în politică. De aceea campaniile
electorale sau campaniile politice în general pot amplifica probabil
credibilitatea unor ştiri false care folosesc teoria complotului sau sunt
făcute să discrediteze politicieni, partide sau proiecte politice. Probabil că
şi tendinţa populismului tot mai prezentă în viaţa socială şi politică poate
creşte sensibilitatea la asemenea fenomen. Cu siguranţă, reţelele sociale au
venit să umple un gol acolo unde mass media tradiţională şi politica îşi
pierduseră din credibilitate. Cu ajutorul reţelelor sociale este tot mai uşor
ca oamenii să găsească poveşti, informaţii care să le valideze sistemul lor de
credinţe.
Fiecare dintre cele două grupuri a adus în discuţie epoca
post-adevăr şi tema fake-news. Au descoperit exagerări şi
manipulări sau le-au etichetat pe unele aşa. Puterea a vorbit despre
manipularea completă a mişcărilor de către corporaţiile străine, despre banii
care se plătesc la manifestaţie, inclusiv pentru participarea cu copii sau pentru
câine (30 de lei), despre participare lui Klaus Iohannis ca semnal pentru
serviciile secrete. De partea cealaltă, manifestanţii de la Cotroceni au fost
ironizaţi şi caricaturizaţi pe considerente de vârstă, mobilizare sau pe fondul
lipsei de informare cu privire la contextul în care susţin Guvernul.
Dincolo de bătălia politică, realitatea protestelor
Mişcările de protest cu demonstraţii masive de stradă din
ultimii ani au marcat momente politice importante din istoria ultimul deceniu.
Este un deceniu în care, într-un fel, se generalizează neîncrederea în
instituţiile politice, iar indicatorul general privind evaluarea direcţiei în
care merge România este destul de înţepenit la peste două treimi dintre români
care spun că ţara merge într-o direcţie greşită. În mare măsură, ultimul
deceniu este şi deceniul emigraţiei masive, perioadă în care au părăsit România
în căutarea unor salarii mai mari, undeva în jur de patru milioane de oameni:
cei mai mulţi dintre ei constituie o diaspora care dă vina pentru plecarea lor
aproape exclusivă pe corupţia politicienilor sau pe lipsa lor de proiecte, care
să ducă la o dezvoltare mai rapidă a locurilor de muncă în România. Nu trebuie
să neglijăm nici contextul mondial şi amplele mişcări de protest mondiale din
ultimul deceniu ori mişcările care au condus la schimbări în ţările arabe.
Chiar dacă se pot constata efecte de contagiune, în plus o anumită
transnaţionalizare şi digitalizare a mişcărilor de protest, prin tehnologiile
de comunicaţii digitale putând fi încurajate efectele de contagiune dincolo de
frontierele naţionale şi poate fi mai uşoară coordonarea la nivel mondial a
unor mişcări de protest, e destul de greu de pus mişcările de rezistenţă şi
protest din ultimul deceniu pe seama unor coodonări din afară, cum s-a zis cu
trimitere direct la fundaţiile lui George Soros.
Era al treilea val de mişcări de
protest după unul pus generic sub termenul „Anti Roşia Montană” şi al
doilea numit generic „Revoluţia Colectiv”. La interval de puţini ani,
aceste două mişcări masive de protest au măturat două guverne, unul prin
reuşita unei moţiuni de cenzură, apoi celălalt prin demisia guvernului Ponta.
Acest al treilea val porneşte de la o decizie a guvernului luată pe furiş, „noaptea,
ca hoţii”, cum vor spune protestatarii, pe o problemă care, dacă ar fi fost
discutată public, în Parlament, ar fi dus la discuţii, dar nu ar fi ridicat o
asemenea ripostă socială.
De altfel, într-un sondaj de opinie pe care IRES l-a realizat în 1 februarie, deşi doar 6%
cunoşteau „foarte bine” textul şi 31% credeau că îl cunosc „bine”,
72% dintre români spuneau că guvernul „a procedat rău”. În acest studiu,
65% dintre români se poziţionează de partea manifestanţilor şi doar 21% de
partea guvernului. 50% dintre români spuneau că amnistia şi graţierea sunt
admisibile dacă se fac prin dezbatere publică. Cel mai greu lucru, considerau
57% dintre oameni, era faptul că ordonanţele s-au dat fără dezbatere publică,
doar 18% considerând, la acest moment, că decizia în sine este cea care a scos
lumea în stradă, pentru răspunsul „ambele” fiind 11%. Valul de emoţie
colectivă fusese ridicat de sfidarea opiniei publice de către o majoritate
politică legitimă, proaspăt constituită, care refuza oamenilor dreptul de a se
pronunţa, în numele unei concepţii despre putere în care „învingătorul ia
totul”.
Un rit de magie socială, o încercare de reconstrucţie
identitară. Protestez, deci #exist!
Mişcările de protest din ultimul deceniu din România pot
fi privite şi din perspectiva lui Pierre Bourdieu ca rituri de instituire, adică ritualuri care
au efect de separare, de marcare a diferenţei, între cei care participă şi cei
care nu participă. Prin aceste rituri, oamenii vizează o eficacitate simbolică,
acţionează asupra reprezentării, câştigă o învestitură făcută să transforme şi
imaginea de sine, dar şi imaginea în faţa celorlalţi. Cei care participă poartă
pancarte în care polemizează cu ceilalţi, în locul cărora se sacrifică. Fiind
vorba şi de o polemică politică, aceste rituri caută să fixeze limite ale
modernităţii şi progresului de mentalitate. Bordieu consideră aceste acte ca
făcând parte dintr-o adevărată „magie socială”, prin care se garantează
legitimitatea acestor ritualuri şi credibilitatea lor. Întrebându-se asupra
semnificaţiei ultime pentru aceste rituri de instituire, elemente de magie
socială, el răspunde că pe unii oameni „caută să-i scape de insignifianţă,
pe alţii să-i împingă înspre nimicnicie”.
La unul dintre studiile IRES privind percepţia asupra protestelor,
realizat recent, românii au răspuns surprinzător la următoarea întrebare: „Unii
spun că cei care au ieşit la protestele împotriva acţiunilor guvernului sunt
manipulaţi de diferite forţe. Dumneavoastră ce credeţi?” 42% au recunoscut
că asta este şi părerea lor, iar 50% că acest lucru nu este adevărat. Sintetic
însă, cei mai mulţi, (41%) se simţeau mândri faţă de acest eveniment şi doar
31% spuneau că le este ruşine. Cu toate acestea, 48% dintre români aveau
sentimentul că protestele au făcut imagine pozitivă şi doar 44% imagine
negativă. Dar cei care s-au declarat participanţi se considerau în întregime ca
mândri, sau investeau protestul lor cu valenţe pozitive, dar şi cu graniţe nete
de diferenţiere faţă de cei pasivi, cei care nu participă la proteste.
La o întrebare directă „Credeţi că oamenii care au
ieşit la protestele recente sunt diferiţi de cei care au stat în casă?” 45%
cred că sunt diferiţi şi 48% că nu sunt diferiţi cu nimic. Portretul diferit
creionat are ca elemente ale nucleului reprezentării următoarele: Sunt
curajoşi, hotărâţi, ştiu ce vor (14%); Vor o schimbare/vor binele societăţii
(11%); Sunt mai activi, implicaţi, au luat atitudine (10%); dar urmează şi o
serie de trăsături negative: Sunt dezorientaţi, neinformaţi, nehotărâţi (4%);
Nu au votat (4%); Au fost plătiţi (3%); Sunt impulsivi, nebuni, violenţi,
spontani (2%); Au timp, nu au loc de muncă, nu sunt ocupaţi (2%). Aceste
discursuri de diferenţiere au fost duse chiar mai departe, spre absolutizarea
chiar a diferenţei între generaţii.
Discuţiile privind scindarea familiilor, prin ideea
cultivată de discursul de protest, conform căreia cei tineri sunt alături de
revoluţie, iar cei bătrâni sunt alături de guvern, fiind retrograzi şi
conservatori au prins destul de bine. În cercetarea IRES, 66% dintre subiecţi
au confirmat ipoteza că aceste proteste au dus la discuţii şi conflicte în
familii între generaţia tânără şi generaţiile părinţilor sau bunicilor.
Întrebaţi apoi dacă asemenea discuţii au avut loc în familia lor sau cunosc cazuri,
doar 7% cunosc un caz din familia lor şi 20% cazuri din familii apropiate, 66%
necunoscând cazuri. Este clar că două treimi din eşantion au aderat la
interpretări ideologice, interpretări care căutau să legitimeze aceste
proteste: sunt protestele tinerilor, garanţii ale viitorului contra bătrânilor,
ale populaţiei fără dinţi (diabolizaţi în câteva intervenţii ale unor
intelectuali de dreapta). Ancheta IRES a dus mai departe, forţând o apreciere a
conexiunii posibile între vârstă şi adevăr, cerând ca subiecţii să aprecieze
cine are dreptate în discuţia despre politică, tinerii sau batrânii. Tinerii au
câştigat bătălia simbolică, 43% creditându-i ca deţinători simbolici ai
adevărului, pentru dreptatea bătrânilor „votând” doar 26%.
Protestul devine un ritual care schimbă fundamental
condiţia de bază a existenţei în societate, nucleul identitar. Manifestanţii
mizează pe faptul că ritualul protestului face trecerea spre condiţia
libertăţii, ca ieşire dintr-un destin al existenţei falsificate, un destin al compromisului
şi eliberarea de sub dominaţia suferită din partea unei clase politice imorale
şi decuplată de la valori. Protestez, deci#exist!
Bătălia pentru schimbarea imaginii
de sine pentru întreaga societate, dar mai ales pentru o generaţie tânără, total
nemulţumită de clasa politică, de România şi chiar de propria condiţie, s-a
văzut cel mai bine în discursurile de simpatie cu care presa a căutat să dea
conţinut justificativ manifestării, altfel fără lideri sau program. Într-un
text devenit viral, intitulat chiar „Revoluţia luminii”, după „noaptea
magică” în care mulţimea din Piaţa Victoriei a trimis luminiţe spre cer,
pentru ca fotografii să poată realiza memorabile pictoriale, jurnalistul Florin
Negruţiu scrie: „În întunericul care ne înconjoară, oamenii aceştia luminoşi
au dat un semn sublim de existenţă. Pe planeta România, părăsită în valuri în
ultimul deceniu, deoarece aerul devenise irespirabil, câteva sute de mii de
oameni au învins frigul, întunericul, frica, devenind din nou un popor, ca în urmă
cu 27 de ani.” Este vorba de un
spectacol care este pregătit să schimbe imaginea şi identitatea unui popor,
prin sacrificiul unora, al celor care devin eroi: „ca să înţelegem mai bine asta, ar trebui să ne privim din afară. România
este breaking news la marile televiziuni ale lumii, iar surpriza pe care
poporul român o face unei Europe în care abundă veştile rele este uriaşă.” Textul
este reprezentativ pentru magia socială care creează un eveniment aproape unic
în lume, cum scrie talentatul jurnalist: „una dintre puţinele revoluţii
morale din lume”. Referirea este şi aici foarte clară pentru ceilalţi: „Românii
au descoperit aseară, fiecare în felul lui, un concept murdărit deseori de
politicieni: dragostea de ţară. Îmi pare sincer rău de cei care, din diferite
motive, nu s-au putut bucura alături de românii din stradă. Au ratat un moment
poate irepetabil”, scrie Negruţiu pe republica.ro.
Estetizarea lumii noastre
Într-una dintre cele mai noi lucrări, Gilles
Lipovetski (împreună cu Jean Serroy)
vorbeşte despre noua eră a capitalismului artist, cea în care complexul
economico-politico-social este estetizat, politica de exemplu, devenind
seductivă, act estetic, invadată de o nouă stilistică a activităţii şi
discursului. Faţă de politica spectacol din deceniile trecute putem spune că
azi câştigă politica mai cool, o politică care caută diferenţierea,
respinge masele „fără dinţi” şi subliniază creativitatea şi actul
gratuit. Ritualurile de estetizare nu au propus lideri şi nici programe de
reformă plictisitoare sau cu limbaj cunoscut, fiind un manifest împotriva unei
subpolitici populiste, orientate spre mase. Protestele din 2017 propun o
estetizare a politicii, printr-un concurs de mesaje inspirate (copywriterii
agenţiilor de publicitate muncind intens în acea perioadă), legitimarea unei
elite care exultă creativitatea, tinereţea şi sacrificiul. După reuşita
eliminării violenţei galeriilor, semn al vechilor practici, celelalte
manifestări devin tematice şi au parte de scenografii bine gândite. După
imaginile cu marea de luminiţe care au făcut înconjurul lumii, protestele
formează un tricolor uriaş, apoi un steag al UE, mai puţin reuşit din cauza
împuţinării protestatarilor, dar semnalele şi activarea ţintelor celor care
trebuiau să primească mesajul a fost destul de evidentă. Protestului partizan
sau posesiv, individualist sau revendicativ, i se substituie un act
experienţial transestetic, dezinteresat şi subtil. Sub influenţa industriei
comunicării media, sloganul politic al pieţelor devine unul dintre sloganurile
celebre ale istoriei advertisingului: „Think different”, vechiul şi
mereu tânărul slogan lansat de Apple. Mulţimile care protestează nu mai sunt
mulţimile violente şi posedate, ci sunt mulţimile estetice.
Narcisismul colectiv sau selfie cu revoluţia?
În mare măsură, epoca noastră este şi epoca narcisismului
colectiv, lucru pe care Cristopher Lasch îl intuieşte încă dintr-o carte
apărută în 1979, fenomenul fiind în plin
avânt în cadrul mişcărilor de protest din ultimii ani. Dar astăzi cercetările
sociologice şi semiologice nu mai vorbesc de narcisism colectiv, ca patologie
sau modalitate de a rezista faţă de angoasa civilizaţiei contemporane. În
aceste mişcări colective de protest se vede cel mai bine că fotografiile de tip
selfie nu sunt doar simple autoportrete, nu este o simplă autoglorificare a
Eului eroic, a eului luptător; pot primi o semnificaţie mult mai importantă,
este o formă de hipercontextualizare. Sutele de mii de selfie-uri cu
revoluţia care au circulat sunt importante, în primul rând, ca forme de
comunicare, nu ca autoportrete. În cele mai multe cazuri, aceste selfie-uri de
protest sunt fotografii de grup sau fotografii cu pancarte pe care le ţin în
mâini oamenii sau vecinii lor. Devin astfel metamesaje, metacomunicare, ele nu
ar exista fără destinatar, iar destinatarul este real. Ele se trimit unor
oameni din reţeaua socială, nu sunt simple mesaje narcisiace aruncate spre un
public necunoscut. În plus, studii recente vorbesc tot mai mult despre practica
selfie ca simbol pentru autonomizarea unor practici culturale. Un specialist
contemporan în analiza imaginii scrie că
practica selfie bulversează scenografia vieţii sociale, busculează ierarhia şi
protocolul, este ca o violare a regulilor, în cadrul protestelor, fiind o
sfidare a conducătorilor de către cei conduşi. Aşa cum la protestele din
perioada în care televiziunile controlate de putere sau de publicitatea Gabriel
Ressources nu prezentau protestele, manifestanţii alegând să facă marşuri prin
cartiere, pentru a fi văzuţi în direct, fără mediere, de către oameni, tot aşa
practica selfie-ului cu situaţia de protest, sfidează ordinea şi instituie o
nouă situaţie, cu o gramatică a puterii diferită. Strada se înstăpâneşte
simbolic, imortalizând o situaţie pasageră. O forma de breşă în dominaţia
puterii, o sfidare a unei elite care domină iraţional în numele unei majorităţi
legitime, dar devenite imorale.
Mişcările de protest
generate de OUG 13 vor genera şi în viitor discuţii, analize şi interpretări.
Poate se vor vedea în viitor mult mai bine efectele sociale sau politice pe
termen mediu şi lung. Deocamdată, au fost un eveniment social care nu a dat jos
guvernul, dar strada a câştigat bătălia, iar ordonanţa a fost abrogată. În
acest număr al SINTEZA, noi încercăm să dăm o imagine a acestor proteste
din mai multe unghiuri, acumulând mai multe perspective. Aducem în faţa
cititorilor vocile străzii, ale specialiştilor, fără să forţăm concluzii
definitive. Dincolo de dezbaterile aprinse, de manipulări, de controverse,
comploturi, de fake news, scenografii sau alte lucruri care pot aduce
controverse sau se pot falsifica, noi, ca observatori şi cetăţeni, am putut
constata un lucru demonstrabil: visul oamenilor pentru un stat şi un sistem
politic care să-i respecte, pe ei şi regulile democraţiei, a fost unul cât se
poate de real şi de viu.
Referinţe:
Marc Lits, La polemique mediatique comme lieu de confrontation politique
contemporain, 2003, p. 26, apud. M. Lits și
S. Sepulchre, Caquetages dans le
poulailler gouvernemental, Médiatiques, n° 17, automne 1999, pp. 31-35.
Idem, apud. Philippe Breton, La parole manipulée, Paris, La Découverte, 1997
Ruth Amossy și Marcel Burger, Introduction :
la polémique médiatisée, p. 3,
apud. Gelas Nadine, Etude
de quelques emplois du mot polémique, Kerbrat-Orecchioni, Catherine, Le discours polémique, Lyon : Presses
Universitaires de Lyon, 1980, pp. 41-50.
Idem, apud. Koren, Roselyne , Stratégies et enjeux de la “Dépolitisation
par le langage dans un corpus de presse actuelle, GR, Benoît & Annick Duried (éds). Recherches en
Communication 20, La Polémique Journalistique , Louvain-La-Neuve,
Université catholique de Louvain, 2003, 65-83.
Damien de Blic și Cyril Lemieux, Le scandale comme épreuve. Éléments de sociologie pragmatique , Politix
2005/3 (n° 71 ), p.12,
apud. Dampierre (E. de), Thèmes pour
l’étude du scandale , Annales ESC , IX (3), 1954.
Damien de Blic și Cyril Lemieux, Le scandale comme épreuve. Éléments de
sociologie pragmatique, Politix 2005/3 (n° 71 ), p.14.
Gérald Bronner, 2003, L'empire des croyances
Paris, PUF, 281 p. (coll. « Sociologie »)
Clément (Fabrice), 2006, Les
mécanismes, de la crédulité, Genève, Librairie Droz (Travaux de
sciences sociales, 206), , 367 p.
IRES – ”Percepții publice cu privire la adoptarea ordonanțelor privind grațierea și
amnistia ”(studiu nepublicat), 1005 subiecți 18+, Tipul eșantionului: Multi-stratificat,
probabilist; Eroare maximă tolerată ± 3,2%, Metoda: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing); Perioadă de desfășurare: 1 februarie 2017
Paris Pierre BOURDIEU, "Les rites
d'institution", Ce que parler veut dire, l'économie des échanges
linguistiques ; édition Fayard, 1982, p.121-134
IRES - ”Percepții
publice privind protestele de la începutul anului 2017”, realizat în perioada
6-8 martie, prin metoda CATI, pe un eșantion multistratificat de 980 indivizi
de peste 18 ani, majă de eroare ± 3,5%
Florin Negruţiu, Revoluţia luminii, https://republica.ro/revolutia-luminii
Gilles Lipovetski, Jean Serroy, 2013, L Esthetisation du monde, Gallimard,
Paris
Cristopher Lasch, 1980, The Culture of Narcissism: American Life
in an Age of Diminishing Expectations; New York: Warner
Books, 1980
André Gunthert, 2015,
L’Image partagée. La
photographie numérique, Paris, Textuel
Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 38, martie 2017.