Marea unificare a dreptei

(carențele de strategie într-o analiză și o mirare în zece trepte)

Evidența necesității unei drepte unite.

Când apare o schimbare în maşinăria partidismului românesc, în mod normal trebuie să o salutăm cu bunăvoință și să o credităm cu bune intenții deoarece sistemul nostru de reprezentare a cetățenilor suferă de multe, de foarte multe boli. Numai dacă ne uităm la încrederea în partide, undeva în jur de 10%, şi tot avem motive să sperăm că se poate schimba ceva când cineva are curajul să încerce ceva nou.

Din nemişcare, din stagnare şi respectarea unei nefericite tradiții sunt sigur că nu se va naște noua politică, post-politica la care visez câteodată. În plus, pe o scenă politică dezechilibrată cum este cea de acum, o formaţiune puternică de dreapta, cu un mesaj clar, ar mai reduce din ceața născută din alianţele stânga-dreapta, din schimbările ideologice de peste noapte sau chiar din migraţia politică ce a cuprins nu doar indivizi, dar chiar și partide întregi. Anii în care am făcut politică sau am fost în Guvernul României m-au convins că o stânga necenzurată, probabil că este valabil si pentru dreapta, devine un pericol pentru ea însăși, ba câteodată și pentru societate. La del si dreapta, a dovedit că uneori o poate lua razna pornind de la sentimental de misionariat si avand o opoziție slabă de stânga.

Acum dreapta avea nevoie să facă ceva, ideea de unire a dreptei este o necesitate în condițiile în care își dorește să ajungă la putere, ori când ne referim la partide nu avem ce să comentam, este ca și proverbul copilăriei cu ”vrei calule ovăz?”. Poate nu este chiar o necesitate istorică, așa cum am citit prin interviurile cu unii optimiști, dar era o necesitate pragmatică. O dreaptă fragmentată, măcinată de conflicte, cu mai multi candidați ar fi dat un ajutor gratuit lui Victor Ponta.

În plus, cred că s-a așteptat prea mult, trebuia de cel puțin un an să avem o formă de coagulare a dreptei. Acest lucru ar fi pus presiune pe Victor Ponta, ar fi devenit candidat mai repede, oamenii ar fi putut să facă cunoștință cu noul proiect al dreptei. Dar unificare e una și această fuziune prin absorbţie este altceva, ca metodă cred că raspunde doar unor imperative tactice, dar are grave carențe de strategie.

Voi schiţa în cele ce urmează câteva observații privind carențele strategice, fără nicio altă intenție decât cea a dezbaterii. Am o părere bună despre cei doi mari actori ai unificării, Vasile Blaga şi Klaus Iohannis, şi nu vreau să înfierez, caut însă să produc câteva observații din afară care schițează posibile efecte, tendințe și chiar pericole pentru dreapta unită.  Filosofic, nu este o critică, poate mai mult o mirare în mai multe trepte.

Disperarea ca motivaţie a fuziunii

Mulţi au spus că această fuziune s-a făcut din disperare, nu era o altă soluție și nici nu mai era timp. Poate motivul principal al disperării a fost legat de faptul  că Ponta defila singur şi asta se întâmpla undeva între 45 si 50 la sută procente de intenție de vot. E adevărat că era destul de târziu, dar existau şi alte soluții.  Mereu se poate face ceva, iar partidele aflate la putere, indiferent cât de puternice sunt la un moment dat, sunt vulnerabile la discursul alternativă, la dezastre, în general trebuie să și administreze în timp ce candidează, iar în Romania oamenii sunt total nemulţumiţi de sistemul politic şi de administraţia centrală. Ponta nu își anunțase candidatura, deci nu defila singur ca și prezidențiabil. Chiar dacă ar fi motivată disperarea, ea nu te împinge inevitabil să şi gândeşti simplist planificarea acţiunilor politice.  Nu subscriu la motivaţia disperării și pentru că, de două luni aproape, avem mai degrabă un continuu festivism al acestei fuziuni. Un festivism prezent la cei implicaţi, dar şi la majoritatea ideologilor sau analiștilor cu sensibilitate sau orientare de dreapta. Cu o singura excepţie, profesorul universitar Ioan Stanomir, o minte lucidă și o constiință, un intelectual realist al României, care le spune mereu liderilor dreptei să se concentreze pe program, pe proiect şi pe electorat, să termine cu festivismele. Nu cred că ei îl aud pe distinsul professor de stiințe politice, dar măcar nu putem spune că nu sunt voci autorizate care au tras și trag semnale de alarmă.

Dar frica?

Cred mai degrabă că această fuziune s-a făcut din frică. Liberalii şi-au sacrificat liderul pentru că o privire superficială în sondaje le-a arătat că este cineva, ce-i drept exterior puterii centrale, lucru nesesizat de ei, care are încredere şi intenţie de vot mai mari decât cele de care beneficiază Crin Antonescu. Da, asta așa era, dar dacă ar fi întrebat un sociolog cu experiență, acesta le-ar fi spus că aceste holograme care stau pe margine, atunci când sunt aduse în arenă, de regulă se descurcă greu sau li se pierde vraja. Iohannis avea în prima săptămâna de lansare o intenţie de vot de peste 50%, dar acum este undeva între 25 -30% în doar două-trei luni, în care nici măcar nu a fost candidat. Pe liberali i-a îngrozit scurta opoziție şi au făcut o trecere un pic prea bruscă în tabăra cealaltă. O trecere bruscă de la USL la mariajul cu PDL le trunchiază mult posibilitățile de discurs și i-a obligat la o poziţie anti-băsesciană radicală cu consecințe pe care le vom discuta mai încolo şi care ar putea să fie o  frână în obţinerea victoriei.

Pedeliștii lui Vasile Blaga au acceptat să dispară, experimentând din nou politica de camuflare, din două frici: frica  de Traian Băsescu, cea care i-ar putea încăleca din nou și frica de posteritatea lui Traian Băsescu, o posteritate pe care o văd doar prin prisma balastului de imagine.  Vom reveni la aceste frici, dar în acest moment aș vrea să reliefez aici faptul că această emoționalitate i-a impins spre o gândire eminamente cantitativistă, iluzia aritmeticii politice după care unirea a două partide şi un partiduleț, ajunge pentru a crea un candidat care câştigă alegerile, nu este un bun fundament de decizie importantă. Dar această aritmetică politică nu a funcţionat niciodată la noi, la prezidenţiale candidatul este esenţial, mai ales în turul doi, când se face diferenţa. Alegerile din 2009 ar fi trebuit să fie o lecţie pentru toată lumea.

Amputarea unor centre de atracţie electorală

Un candidat care acum are între 26% şi 33% intenţie de vot este un candidat cu şanse, dar are de adunat mult electorat terțiar şi ar trebui să fie unul potrivit pentru poziția de challenger , mai ales că media ultimelor sondaje la Ponta este de 46%, deci destul de aproape de finiș. Asta nu înseamnă că Iohannis nu are șanse, dar înseamnă că trebuie să te gândeşti la o strategie care să nu distrugă centrele de interes politic, cele care pot aduna electorat divers şi pot aduna voturi pentru turul al doilea. Adică nu ar fi trebuit să sacrifice un brand cunoscut, PDL, care are aproape o forţă egală cu cel a PNL. Dincolo de mândria liberală, argumentată istoric, cele două partide au avut la ultimele alegeri scoruri apropiate, undeva în jur de 15%, înghiţirea unuia de către celălalt nu era ca în situaţia în care un piton înghite un şoarece.  PDL a mai încercat politica de camuflare atunci când a facut ARD şi a descoperit că electoratul nu mai fuge imediat spre noua siglă. Cred că aici s-a greşit prin faptul că s-a anulat un centru de polarizare politică semnificativ, care s-ar putea să nu se mute automat spre noua formulă, mai ales că numele rămâne PNL.  Fuziunea nu era necesară, ar putea să producă chiar o amputare pentru electoratul de dreapta. Fără îndoială că este nevoie de un candidat puternic al dreptei şi de o dreaptă unită, dar acest lucru se putea obţine printr-o formulă foarte simplă, prin alianţe electorale, prin negocieri politice, prin elaborarea unui mesaj comun foarte bine articulat sau o platformă unificatoare care să atragă cât mai multe segmente ale societăţii, cu o echipă foarte bine structurată în jurul candidatului comun. Aceaste formule se folosesc de sute de ani, de când există democraţia. În loc, ei au preferat comasarea, care poate genera şi multe crize, mai ales la nivel local. Sigur, vor spune unii, comasarea trebuie terminată peste doi ani, dar nu este așa. Cred că acum este mare nevoie de o forţă de dreapta cu mare capacitate de mobilizare, deoarece dacă stânga câștigă prezidențialele, cred că peste doi ani, are prima șansă să facă o coaliție care să câștige parlamentarele.  USL şi-a păstrat neatinse centrele de mobilizare cât a funcționat, a rezistat tentației de a construi un brand nou, distrugând componentele intrate în coaliţie și a putut aduna mai bine voturi prin patru partide.  Cred că este o greşeală eliminarea unui partid important, PDL, partid care a câştigat Preşedinţia României, a câştigat marile oraşe, inclusiv Bucureştiul. Dispare un brand important, care polariza energii emoţionale importante. Ei puteau să-şi ducă singuri războiul cu Traian Băsescu până la capăt, pentru că despre asta e vorba în cazul PDL, de o fugă de Traian Băsescu în PNL. În loc să multiplice punctele de atracţie electorală, ei le-au redus. Dacă ar candida, Monica Macovei ar face ravagii, fără ca asta să însemne că obligatoriu ar intra în turul doi, dar ea s-ar plia perfect pe nucleul dur al electoratului PDL şi ar fragmenta serios voturile dreptei. Nu am facut încă un sondaj pe această temă, dar dacă un candidat ca Monica Macovei ar aduna vreo 7%, dreapta ar avea probleme de … aritmetică.

Ignorarea proiectului de dreapta în beneficiul discuției despre un candidat care îl poate bate pe Ponta

Am auzit o singură idee de program în săptămânile care au trecut, iar când am căutat pe site la PNL am găsit un program care începea cu o frază bombastică, nerealistă și nu prea credibilă despre motivaţia acestui gest. Scria acolo: ”2014 este primul an după aproape un sfert de secol când există contextul, premisele şi voinţa reală de a aşeza scena politică românească pe aliniamente ideologice şi de a avea o competiţie autentică între stânga şi dreapta”. Momentul 1996 sau 2004, poate chiar și 2009 au fost momente în care stânga și dreapta s-au confruntat, în care dreapta a fost în alianţe sau coaliții și chiar a câștigat. Sigur, nu discutăm acum despre program, programele structurate rămân mereu în sertare, uitate de toată lumea, dar în cazul Iohannis era nevoie de a merge în avangardă cu un program de transformare a României, primarul Sibiului neavând experienţa administraţiei centrale și nici un discurs prea bogat, de fapt , Klaus Iohannis nu prea are discurs. Va fi greu de convins o ţară întreagă că omul Iohannis va face din fiecare cătun un Sibiu. E drept că politicienii noştri fug de ideologii, dar uită că ideologiile sunt table de valori, nu sunt doar sisteme de propagandă. Era nevoie de câteva idei puternice pentru a motiva urgența, necesitatea unirii dreptei. Pentru cel puţin 60% dintre alegători nu funcționează motivația că trebuie oprit Ponta, trebuie oprit PSD, trebuie blocată stânga. Aceasta ţine pentru militanți, politruci şi eventual funcţionarii puși în funcții de PNL si PDL.

Candidatul-Challenger are nevoie de câteva lucruri în plus faţă de candidatul care conduce în cursa electorală

Lipsa unui proiect al dreptei unite comunicat masiv care să-i dea argumente candidatului este, de fapt, necesitatea cea mai importantă în cazul cadidatului urmăritor. O campanile de challenger este fundamental diferită de o campanie pentru candidatul major. Acesta trebuie să fie mult mai agresiv, să comunice mai mult, să vină cu alternative.  Challengerul trebuie să aibă un anumit profil, iar dacă are rezonanță în cât mai multe locuri, este mai bine decât să stea în fruntea unei armate-monolit. El trebuie să câştige spaţii noi de aspiraţii şi idealuri ale populației, in schimb candidatul de pe primul loc merge de regulă simplificând discursul, reducând contactele sau arătând ceea ce a făcut, într-o retorică pragmatică.

Ca şi challenger, Iohannis este limitat şi de alte greşeli de strategie

Prima greşeală este cea cu aducerea particulei ”creştin” din creştin –liberalismul adus ca inovație.  În opinia mea este o greşeală deoarece  aduce în lumină o vulnerabilitate a candidatului, faptul că nu este ortodox. Explicaţia dată de Vasile Blaga, interesantă, despre faptul că este eticheta generală pentru că suntem creştini, nu ține. Ea este valabilă doar acolo unde creştinii se confruntă cu musulmanii sau alte religii. În Europa particula creştin trimite la creştin-democraţie, partide de dreapta, iar creştinismul din politică se asociază cu catolicismul sau bisericile protestante sau cele neoprotestante. În acest caz, orice echipă de campanie va avea Victor Ponta nu va scăpa momentul și va aduce Biserica Ortodoxă la luptă politică, o luptă (inegală) între o stângă ortodoxă şi o dreaptă creştin democrată.  Challengerul Iohannis în loc sa pună întrebări esenţiale lui Ponta, va trebui sa se justifice, să dea asigurări Bisericii Ortodoxe că nu va tăia niciunul dintre drepturi sau privilegii, că nu o va deranja ca biserică națională. 

Dacă se făcea o analiză atentă nu s-ar mai fi adăugat o vulnerabilitate unui candidat care este minoritar etnic și această vulnerabilitate va fi speculată masiv în campanie, chiar dacă nu va avea un efect distrugător, ea poate măcina un candidat. Cu atat mai mult cu cât este vorba despre un candidat care a facut deja o gafă destul de mare spunând că unirea cu Republica Moldovei ne-ar costa prea mult.

Comasarea unește si balastul, nu doar partea bună

Un alt defect al acestei comasări  va fi multiplicarea balastului dreptei, cele două partide vor pune laolaltă şi proprii oameni din puşcării. Spre exemplu, la Cluj vom avea o uniune PNL-PDL extrem de puternică la Gherla, cu foşti conducători ai municipiului Cluj-Napoca şi ai judeţului. Împărţirea acestui balast al penalilor între două partide ar fi diluat cumva efectul, dar, adunat laolaltă, va avea un alt impact comunicațional, iar acesta va fi un punct negru în campanie. Challegerul nu ar fi răspuns în campanie de toţi cei care se află prin procese şi puscării,  ar fi trecut mai uşor peste subiect dacă îi avea doar pe peneliştii corupţi aşa însă se adaugă și pedeliştii. Sigur, în campania electoral, challengerul va spune că trebuie să oprim corupţia pesedistă, dar i se va răspunde cu un lung şir de puscăriași de dreapta, toţi proveniți din partidul pe care-l conduce. Destul de greu de argumentat şi de a fi ofensiv, radical, din postura de challenger.

Soluţii din sondajele de opinie: a lăsa electroni liberi în dreapta

Politicienii nu ar trebui să caute soluţii în sondaje, ci să folosească sondaje pentru a verifica soluţii, pentru a compara sau anticipa. Sondajele de opinie  sunt vulnerabile pentru că se bazează pe întrebări, iar o întrebare prost pusă primeşte un răspuns prost, nefolositor. Sondajele sunt fotografii ale momentului, prind foarte greu dinamicile politice care, de multe ori, sunt surprinzătoare. Policienii nu cred cu adevărat în sondaje, ei vor să le folosească mai ales pentru a arăta nişte muşchi pe care, de cele mai multe ori, nu-i au. La noi, de multe ori lipsa de curaj sau de gândire se ascunde după sondaje. Vom face sondaje şi vom vedea. Să aşteptăm sondajele!

Uitându-se în sondaje probabil, liderii celor două partide au eliminat o parte a dreptei, adică pe Traian Băsescu și pe băsiști.  E adevărat că Preşedintele Traian Băsescu nu ar mai câştiga alegerile dacă ar candida, dar este o parte a dreptei, a articulat un discurs și a exagerat chiar cu măsuri de dreapta. Asta i-a creat un public care acum este undeva în jur de o cincime din electorat. Nu este mult, dar poate fi activată măcar o parte din el, iar dreapta are nevoie de tot electoratul ei şi de ceva în plus.  Stânga nu poate decât să fie fericită de acest lucru, deoarece o ajută chiar şi simplul proces de marginalizare a acestui electorat. Uneori, în sondaje, politicienii trebuie să se uite şi la tendinţele minore, la procentele teoretic nesemnificative. Acestea nu înflăcărează imaginația, dar  sunt esenţiale în anumite momente electorale, iar Adrian Năstase şi Mircea Geoană pot depune mărturie pentru asta. Dacă lucrurile ar ramâne aşa, deşi e puţin probabil, atunci candidatul dreptei ar trebui să adune în turul doi undeva în jur de 20 de procente în plus și nu va fi ușor.

Iluzia că electoratul aşteaptă o mare coaliție de dreapta

Politicienii români aflaţi la ananghie sunt prizonierii unor soluţii utopice și iluzii, impresii şi speranţe deșarte, aspirații rupte de realitate și dorințe fără suport. Una dintre acestea este iluzia că electoratul aşteaptă o mare coaliție de dreapta care să spulbere regimul de stânga al lui Victor Ponta. Cei care cred asta să se uite în sondajele în care nostalgia după comunism trece de 50% sau Ceauşescu ar fi votat de aproape 40% din respondenţi, ori este primul în clasamentul preşedinților Romaniei.  Ca unul care măsor zilnic, care fac peste 2 milioane de interviuri pe an, pot să spun cu sinceritate: electoratul nu mai aşteaptă mare lucru de la politicieni. Electoratul a fost dezamăgit de toate partidele şi de toate coaliţiile sau soluţiile. Doar vreo treime din electorat are cultură politică sau pasiuni de dreapta sau de stânga, ceilalţi nu votează cum visează politicienii. Uneori, îşi vând votul, altădată votează cum le spune popa sau primarul, nu merg la vot sau votează în ciuda unora sau a altora. Sondajele elimină non-răspunsuri, răspunsuri aiurea, sociologii prezintă statistici de regulă doar pentru cei care răspund, sau pentru cei care se raliază unor scenarii prefabricate.

De multe ori electoratul spune că vrea politicieni cinstiţi, dar votează pe unii corupţi pe principiul răului mai mic sau pentru că sunt corupții din regiunea sau localitatea lor. Mă emoționează politicienii care cred că trebuie să ai doar un candidat cu ceva încredere, iar victoria în turul doi este asigurată pentru dreapta.  Unii spun deja că electoratul s-a săturat de vorbe şi vrea un candidat care vorbeşte puțin, un neamț, un occidental. În lecturile mele nătânge despre Japonia medievală sau filosofia samurailor, un asemenea candidat poate ar avea succes. Ar primi numele de ”Samuraiul care tace” sau mai simplu ”Cel care tace”și ar fi respectat pentru abilitățile de a mânui spada și a caligrafia versuri despre floarea de cireș. Dar în România un challenger trebuie să adune multe tipuri de electorat prin vorbe, proiecte, vise promisiuni, dansuri la televizor, chermeze pe la Ziua Recoltei sau alte forme de prosteală colectivă și maimuțăreală publică. Uneori electoratul minte, nu se ţine de promisiuni, se entuziasmează de moment şi apoi acţionează altfel. Dar dacă ai sociologi pe lângă tine, cauți să-i întrebi continuu, despre tot felul de lucruri, nu doar despre vot și atunci poate ai o șansă să scapi de unele iluzii.

Deocamdată, Ponta a câştigat o bătălie fără să facă nimic. Nu este bătălia decisivă, vor fi multe până în toamnă.  Putea să fie mai elegant cu alianța nouă realizată împotriva lui, nu să le spună mișei și trădători. Sunt nişte parteneri politici care cred că au luat o măsură fundamentală, că au dat o mare bătălie și că sunt mari câștigători. Putea și Victor Ponta să le mulţumească , chiar și cu un pic de ironie.  Pe scurt, sunt nişte oameni care i-au dat o mână de ajutor, mai ales dacă vor rămâne cu iluzia că în comasarea celor trei partide stă cheia succesului.

Pentru cei care visează la o bătălie curată, adevărată,  între dreapta și stânga, una cu programe, nu cu înjurături şi trimiteri la puşcărie, cu respectarea celuilalt şi recunoaşterea legitimității adversarului în spațiul politic, încă nu cred că a venit timpul. Chiar dacă nimic nu e jucat, corabia dreptei se chinuie să acosteze la portul politicii. Să vedem cum se va mişca atunci când va trebui să întindă pânzele și să iasă în larg pentru a da bătălia decisivă.

Problema transilvană.

La ce sunt buni extremiştii unguri?

Am scris de multe ori despre Transilvania sau relaţia dintre români și unguri, dar în ultima vreme încep să nu mai găsesc rostul acestei întreprinderi. Primesc sute de mesaje pe tema asta pe mail, sms sau pe facebook, dar sunt mesaje mai ales de la ardeleni. Mai radicali sau mai puţin radicali, de fiecare dată partenerii mei de dialog revin cu aceleaşiîintrebări, cu aceleași tristeţi, iar, până la urmă, discuţia se înfundă în punctul în care analizăm modul în care sunt reprezentaţi politic ardelenii şi la o idee mai veche legată de înfiinţarea unui partid al ardelenilor. Cum eu nu sunt de acord cu un asemenea proiect, într-o Românie fragilă și prea puţin pregatită să gestioneze diversitatea, pentru că nu ştiu înspre ce direcţie poate duce, discuţia ramâne, de regulă fără soluţie. Nu înseamnă că nu îmi pasă și nu sunt la fel de nefericit, ca și alţi intelectuali ardeleni, de lipsa de înţelegere a compatrioţilor noştri față de o realitate tristă. Aleg totuşi să scriu despre acest subiect pentru că mi-este frică de faptul că nepăsarea generală și ticăloșia unor politicieni ar putea afecta viitorul copiilor mei pe care vreau să-i văd trăind fericiți în Transilvania noastră, nu la Boston sau în Germania. Dar nu voi aborda, decât tangențial, declaraţiile Preşedintelui de la Izvorul Mureşului, deoarece discuţia s-a politizat mult prea puternic şi nu cred că poate fi dusă mai departe cu folos. Poate că Președintele României a avut un ton prea ofensiv după gustul diplomaţilor, nu mă pricep, dar de ce nu a reacţionat consistent nimeni din clasă politică atunci când Tokes a cerut protectorat la şcoala de vară de la Balvanyos din acest an? În plus, nu am vazut oficiali maghiari de la Budapesta făcând scandal prea mare, semn că neînţelegerile lor cu Slovacia şi Serbia le ajung, în actuala lor situaţie nu au chef şi de un scandal cu România.

Problema transilvană revine doar de maximum două ori pe an, de 15 martie sau cu prilejul Şcolii de Vară de la Tuşnad sau Balvanyos, momente în care vreun  politician din Ungaria, călător prin Transilvania, spune ceva cuvinte asmuţitoare, iar atunci încep să latre toţi câinii, din Ardeal, până pe Dâmbovița. Discuţia despre Transilvania ar trebui să fie una serioasă, strategică, nu o întâmplare sau o ceartă de trei zile cu ungurii sau, mai rău, o nouă ceartă între putere sau opoziție. În douăzeci şi trei de ani de democraţie ştiu doar un singur eveniment în care politicienii de la Bucureşti au lansat un proiect, acesta este Autostrada Transilvania, pe care s-au chinuit apoi cu toții să-l îngroape. Se vor împlini peste puţin timp 100 de ani de la înfăptuirea Marelui Vis, unitatea naţiunii române. Dar noi cum decontăm asta? Nu am reuşit să facem nici măcar o autostrada peste Carpați într-un secol. Nu ajunge sentimentul că ”noi suntem români” pentru a construi o Românie puternică și prosperă. Dacă clasa politică din Romania nu ar suferi de o crasă cultură istorică, am fi cu toţii ingrijorați de faptul că şi ardelenii ar putea să-şi pună întrebarea: ce s-a întâmplat timp de 100 de ani cu comunitățile noastre? Cei care ştiu ceva istorie îşi aduc aminte că, la implinirea a zece ani de la Marea Unire, răspunsul la această întrebare a fost o expresie a dezamăgirii. Acum, la 100 de ani, vom putea face un bilanț pozitiv care să fie acceptat de majoritatea straturilor societății ardelene?  Dacă nu avem nici acum un răspuns cred că sunt două soluţii: ori punem rapid un proiect în lucru, ori nu mai sărbătorim nimic, mergem pe burtă, nu mai punem această problemă, nu-i mai întrebăm nimic, aşa cum facem de obicei. Dar putem fi linistiţi, indiferent de ceea ce vom face noi, Ungaria nu va uita să comemoreze, afisându-și din nou rana Trianonului. 

Faptul că Transilvania nu este subiect de strategie naţională este lucrul cel mai grav, rădăcina tuturor relelor. Îmi veţi spune, poate, că nici România nu este subiect strategic pentru politicieni şi aș putea să accept că așa este, dar aceasta nu poate fi o scuză. Un singur argument aduc pentru prioritatea strategică a Transilvaniei: este zona cu cele mai importante resurse ale României, nu doar minerale, dar și umane, ca să nu mai vorbim că este necesară o integrare completă şi firească în matca națiunii române, nu ajunge să proclami unirea politic pentru ca ea să se realizeze spontan. Am scris mai demult un proiect politic, dar m-au convins colegii de partid că nu e momentul pentru el, că trebuie să mai aşteptăm. Altădată, într-o poziţie executivă, am inventariat proiectele, riscurile și oportunitățile legate de Transilvania, alături de o echipă de oameni îngrijorați, am scris o strategie, dar am fost din nou liniştit cu formula că ar putea fi un proiect pe care „să-l prindă spionii unguri care ar fi în stare să ...”. Când am întrebat ce ar putea face ei cu proiectul nostru, personajul politic important era deja plecat de lângă mine.  Faptul că nu avem un proiect naţional pentru Transilvania, că nu avem nicio strategie şi niciun gând de viitor este cel mai mare pericol pentru integritatea statului naţional, nu extremiștii unguri.

Ce se poate lesne observa este faptul tulburător că avem nevoie de extremiştii unguri. Da, avem nevoie pentru ca să direcționăm spre ei toate lașitățile noastre, toate impotențele şi ticăloșia politică din ultimii 23 de ani. Pe spinarea lor se nasc politicieni, se câştigă alegeri, se ascund târguri făcute cu elita ungurească din acest moment sau din momentele trecute. Mai ales că se îmbracă precum la operetă, că flutură steaguri şi steme, ungurii cu minte înfierbântată sunt necesari ca aerul pentru politicienii români. Când te lupţi cu ungurii nu mai trebuie să decontezi nerealizările ce se văd chiar de pe Lună. Când ţara este amenințată de nişte iredentişti periculoși, cum putem să ne ocupăm de nimicuri cum ar fi  descentralizarea sau dezvoltarea comunităților. Când în România toţi politicienii vorbesc doct despre energie şi despre cum va deveni ţara noastră mare jucator strategic în acest domeniu, ar fi bine să ne amintim că mai avem aproape 100 000 de gospodării neelectrificate, iar 96 de localități sunt neelectrificate complet. De remarcat, majoritatea sunt în Transilvania. Atunci nu este mai simplu să jonglăm cu sabia fină a diplomaţiei cu adversarii din Ungaria? Mă rog, uneori putem să-i dăm unuia şi cu o bâta în cap, cum a facut recent Preşedintele, pentru a-i stârni pe ceilalţi politicieni care nu vor mai avea nimic de făcut cu floretele lor subţiri şi usor ruginite. Dar lipsa de reacţie este şi mai gravă: la ofensele aduse românilor în ultimii ani, nu a mai reacţionat decât foarte puţină lume.

Politicienii români din Transilvania se duc la Bucureşti cu căciula în mâna, pe la guverne, dar dacă vad că nu se poate, nu se mai războiesc. Dacă nu sunt cuminţi nu vor mai fi aprobaţi pe liste la următoarele alegeri, Bucureştiul validează orice candidatură, chiar şi a unui  amarît de candidat dintr-o comună izolată din Apuseni. Bucureștiul îi va accepta doar pe cei umili și cuminți. Capitala a ”reuşit” chiar și performanța de a ucide orice discurs sau program nationalist. La început, a promovat clovni și artiști de operetă, exemplul lui Vadim Tudor fiind cel mai bun, oameni care să te facă apoi să roșești cănd spui cuvântul patrie. Funar a fost lansat cu numărul 1 din Evenimentul Zilei cu un titlu imens ”Clujul stă pe un butoi de pulbere”, pe baza unei colaborări Ion Cristoiu – Cornel Brahaș. Poate că era un proiect necesar atunci, dar acel proiect nu a lăsat mare lucru în urmă. Zona discursului naţionalist a devenit astfel înconjurată de un cordon sanitar sau, cum spunea recent un jurnalist, ”a fost împuțit locul”. Trebuie să ne întrebăm dacă este bine ca Transilvania să fie reprezentată doar simbolic de câte unul sau doi politicieni în guverne sau în conducerile partidelor importante. Nu pot să nu recunosc că și în Transivania este o criză de leadership, dar ea ar putea fi depășită cu un mic efort din partea Bucureştiului, cel care deţine acum monopolul puterii selectiei cadrelor în partide. Dacă vor fi provaţi doar politicienii ardeleni conformişti şi fără personalitate, iar cei care au o voce mai ridicată vor fi executaţi  în diferite forme, atunci România nu va avea politicieni care să înţeleagă şi să fie utili în cazul problemei transilvane.

Transilvania, cu problemele etnice, politice sau sociale a fost francizată politic şi cercul celor cu acces a fost destul de redus. La PSD, de două decenii deja, deţinătorul francizei este Viorel Hrebenciuc. El face mereu legături, negociază, aduce voturile de aur ale ungurilor, împreună cu un prieten drag. Eu ştiu multe detalii, ştiu că dincolo de oprobiul public care-l stigmatizează, Viorel Hrebenciuc a participat la menţinerea unui echilibru, şi indiscutabil a făcut lucruri bune pentru convieţuire pașnică, mai ales în anii de început când a pus bazele unei relaţii normale cu UDMR, când a negociat cu americanii, dar a trecut destul de mult timp de atunci.

A fost vremea legăturilor ascunse, dar acum ar trebuie să trecem la o relaţie transparentă şi fluidă cu ungurii. Inclusiv la o negociere serioasă, în cadrul comunităţilor sau regiunilor. Nu este normal ca relaţia UDMR cu un partid românesc din Cluj, să spunem, să fie dictată la Bucureşti, în detalii. Strategia generală a partidului este una, dar măcar detaliile trebuie puse de acord pe plan local. Mulţi candidați social-democraţi din Transilvania au fost sacrificaţi pentru ca UDMR să sprijine Guvernul central, iar acest preţ este plătit şi astăzi de organizaţiile de stânga din această zonă. Sprijinul pentru comunitățile maghiare trebuie să fie real și transparent. Nu este normal ca în zona Harghita şi Covasna alocaţiile bugetare să fie făcute mai ales pe bază de târguri politice în care banii pentru un drum sau o şcoala sunt aduşi în coşuleţul bunicii de la UDMR. La masa negocierilor cu UDMR ar trebui să stea politicieni din Transilvania, ei ştiu cel mai bine ce înseamnă coabitarea interetnică, ei plătesc apoi toate costurile acestei coabitări. La un moment dat, atunci când era prim ministru, Adrian Năstase m-a introdus pe mine şi pe Vasile Puscas în grupul celor care negociau cu UDMR, dar după câteva luni, negocierea a devenit, din nou, una underground.

Românii din Harghita şi Covasna au fost lăsați în plata Domnului pentru că sunt prea puţini, mi-a spus un politician bucureştean, ei nu sunt o miză electorală. Pentru ei nu negociază nimeni, nu au fost măcar sprijiniţi să-şi constituie o elită nouă, militantă în stil nou, ca să spun aşa. Un lucru pe care noi, românii, nu l-am observat, este că ungurii de la UDMR au schimbat garda politică. Au adus o nouă generaţie cu oameni şcoliţi, interesaţi şi ei să scape de vechile figuri ale compromisului româno-maghiar. Poate că şi ei aşteaptă o generaţie mai tânără de români cu care să negocieze un compromis în care inclusiv românii să fie ambasadorii zonei Harghitei şi Covasnei, la Bucureşti. În acest moment, situaţia românilor din comunitățile unde sunt minoritari nu este măcar comparabilă cu a ungurilor minoritari din localităţile româneşti. În mare masură este și vina noastră, nu doar vina extremismelor ungureşti. Românii din Harghita și Covasna nu trebuie lăsaţi singuri, mai ales, nu trebuie lăsați să-şi dezvolte singuri spaimele sau ura, au nevoie să fie incluşi în negocierea generală cu administraţia maghiară din aceste judeţe. Noua generaţie a elitei maghiare cred că poate fi un partener corect de dialog, dar are nevoie şi ea de justificări pentru electoratul ei, la fel de speriat, bântuit de spaimele insuflate de vechea negociere romano-maghiară.

Noua negociere ar trebui să reconsidere poziţia statului faţă de comunităţile secuieşti din Harghita şi Covasna. Secuii au fost lăsaţi prizonieri discursurilor politice, mai mult sau mai putin extremiste sau demagogice, un fel de filosofie de genul Pieţei Universității: ”să fiarbă în suc propriu”. Nu este corect deoarece sunt plătitori de impozite şi au drepturi egale cu majoritarii. Un pic de respect nu ar fi rău din partea noastră pentur că nu noi suntem cei care trebuie să le spunem cine sunt, dacă sunt unguri sau nu, nici nu putem să-i obligăm să se declare români la recensământ. E adevărat că stramoşii lor ne-au maghiarizat forţat, dar apoi a venit Ceauşescu şi a făcut la fel. Ţinutul Secuiesc nu înseamnă politicieni unguri sau doar discursuri extremiste, este vorba de o cultură veche, unică în această parte a lumii. Ne putem mândri și noi cu asta şi putem să-i sprijinim pe secui să dezvolte această moştenire. Nu este un joc cu sumă nula, chiar dacă unii politicieni vor graniţă pentru Tinutul Secuiesc. Zona lor este o zona cu nevoi speciale aşa cum este şi zona moţilor din Munţii Apuseni şi o strategie pentru această zonă făcută împreună cu elita maghiara ar fi decredibilizat unica soluţie pe care au trâmbiţat-o politicienii în campanii: autonomie teritrorială. Soluţia pentru linişte în Harghita şi Covasna nu cred că mai stă în târguri politice cu UDMR sau PCM. Leacul la autonomia teritorială, inacceptabilă pentru statul român, nu este forta, ci mobilitatea, libertatea zonelor de a se dezvolta prin descentralizarea finanţelor publice și a deciziilor, stimularea energiilor locale. Nu cred că Victor Orban a adus vreun tractor în satele secuilor, dar Guvernul României era dator s-o facă.

Din păcate, marea bătălie pentru Transilvania este cea legata de cine câştigă sau nu câştigă ceva electoral din discursul naţionalist sau din replici dure date politicienilor maghiari. Acum, discursul lui Traian Băsescu de la Izvorul Mureşului a incitat toată media şi clasa politică doar din perspectiva cîştigului electoral probabil sau posibil. Nu ştiu dacă Preşedintele a vrut să obţină beneficiu electoral pentru Mişcarea Populară, probabil că a dorit și asta, dar dacă tot izbucneşte un scandal, să vedem dacă este şi ceva serios de făcut. Sigur, scandalul va trece în trei zile, iar apoi nu se va mai întâmpla nimic. Dacă un asemenea scandal măcar ar naşte o competiţie pozitivă între partidele politice care să vadă cum se poate realiza Autostrada Transilvania sau electrificarea satelor de care vorbeam anterior sau un program pentru dezvoltarea de investiţii în infrastructura culturală din comunitatile interetnice sau orice alt proiect de acest tip. Nu va rămâne nimic din această dezbatere şi nici oamenii nu vor înţelege nimic. Ce să înţeleagă ardeleanul, de exemplu: este bine sau nu să reacţionezi când vine liderul unui partid maghiar şi ameninţă România? Oricum ardelenii de rând nu înteleg cum de se plimbă liderii maghiari prin Transilvania de aproape două decenii şi spun tot ce vor, fără ca cineva să-i deranjeze. Unii dintre ei cred că statul român mai are ceva putere ca să reacţioneze măcar pe plan intern, însă nu înţeleg de ce politicienii români se certa unii cu alţii şi apoi nu fac nimic. Cei mai cu minte dintre ardeleni sunt evident socaţi de faptul că această zona contează mai mult doar ca și furnizoare de voturi.

Dacă tot am ajuns la acest subiect al relaţiei cu Ungaria, sunt de acord că dincolo de orice eforturi, noi nu vom reuşi sa găsim o soluţie ”nevrozei ungureţti”. Ca să răspund în acelaşi fel discursului şefului Jobbik, nu vreau să fiu eu psihanalistul lor, pe canapeaua istoriei, fiecare trebuie să-şi descopere singur problemele, dar trebuie să găsim o soluţie comună de conduită pentru clasa politică şi, mai ales, pentru statul român. Nu o mai fi Ungaria un pericol pentru zona noatră, dar este normal să fim mereu cei care nu ne amestecam în treburile interne, chiar dacă este vorba despre Transilvania? M-am bucurat de progresele făcute, în ultimii 15 ani,   în relaţia cu statul maghiar, dar este un pic prea mult să acceptam mereu provocările care vin dinspre Ungaria, mai ales prin intermediul politicienilor ce „dau ture” prin Transilvania. Nu sunt maestru în treburi diplomatice, dar există uzanţe şi proceduri pentru toate situaţiile. De ce le folosim atât de rar? Faptul că politicienii unguri cu funcţii în stat spun lucruri trăznite pentru că sunt în campanie electorală nu este explicaţie şi nici o scuză. Nici respiraţia gură la gură pe care o fac politicienii de la Budapesta fraţilor lor din Transilvania nu ar trebui să fie acceptată cu atâta usurință. Am facut politică la vârf, la un moment dat, dar nici atunci nu am detectat vreo strategie coerentă, pe termen lung faţă de Ungaria. Chiar atunci când s-au făcut lucruri bune, acestea au fost rodul unor inspiraţii personale sau întâmplări. Dacă am şti că există la Bucureşti sertariul ală secret cu strategia, multi ardeleni ar fi mai linistiti. Pentru că altfel nu înţelegem cu statul român acceptă o mafie a retrocedărilor în Transilvania, pe bază de documente false sau procese cumpărate. Dacă nevroza ungurească şi utopiile ei tămăduitoare nu trebuie să ne îngrijoreze prea mult, noi, ardelenii, ar trebui să-i întrebăm trotusi, pe politicienii de la Bucureşti, poate în campaniile electorale, atunci când vin pe la noi: frați români, totuși, care este planul cu Transilvania? Pe cel maghiar îl vedem in fiecare zi, suntem de acord să nu punem mâna pe puşcă pentru asta, dar noi avem un plan? Nu de alta, dar marii lideri români ne-au pus să ne speriem de faptul că ungurii dau legitimaţii sau duble cetăţenii şi că ne vor pleca ungurii (ca şi cum am fi fost tare îngrijoraţi!) şi când colo am văzut că ungurii nu au plecat şi nici nu au făcut revoluţie cu legitimaţiile lor, în schimb Transilvania se depopulează continuu, peste 1 milion şi jumătate de români au plecat deja, zilnic ne pleacă medicii şi inginerii în timp ce noi vedem singura ameninţare din partea unor unguri care fac scandal?

Transilvania este tot mai izolată, geografic, dar şi politic şi, mai grav este că politicienii de la Bucureşti nici nu realizează asta. Autostrada Transilvania a fost scoasa ca prioritate, de către Anca Boagiu şi de vremelnicul ministru moldovean Nazare, din strategia Consiliului pentru Transport, Telecomunicatii şi Energie al Uniunii Europene (TEN-T). Ei au înlocuit acest traseu care leagă Clujul de Bucureşti cu o iluzorie cale ce leagă Bacăul sau Iaşiul de Târgu Mureş sau Braşovul de Bacău. Trebuia de mult timp să avem un drum din Transilvania spre Moldova, dar nu este normal să lași un traseu la care se lucrează pentru ceva ce se va configura în viitor. Ardelenii ajung mai repede la Viena şi la Budapesta, deşi nu acolo au treabă, ci la București. Daca vă uitaţi pe noile hărţi ale infrastructurii (visate) la Bucureşti o să vedeţi că Ardealul de Nord, anexat dupa Dictatul de la Viena, devine o zonă lăsată în afara căilor de comunicaţie, deci în afara dezvoltării. Ce se va întampla peste 50 de ani în Transilvania ne interesează sau lăsăm să plutească totul, în derivă,pe fluviul istoriei?

Vedeţi de ce avem nevoie mereu de extremiștii unguri, veniţi pe drumurile proaste din Transilvania?  Numai aşa România își aminteşte de Transilvania. Din păcate, este nevoie de extremiştii unguri să ne aducă aminte tuturor că Transilvania nu este doar o monedă de schimb cu UDMR, că este o zonă care trăieşte, uitată, de regulă, de guvernele de la Bucureşti, unde românii şi ungurii sunt la fel de săraci sau bogaţi, dar participă la PIB-ul ţării. Când unii unguri se îmbracă în costume militare, scoase de prin muzee, ardeleanul simplu din Transilvania nu înţelege de ce românii se ceartă la Bucureţti pe tipul de reacţie la acest gest și finalmente nu iese nimic. Din nefericire, certurile acestea nu schimbă cu nimic viața de zi cu zi a oamenilor și nici nu cresc sentimentul de siguranţă națională. Dar extremiştii nu vin cu un  memento care ar folosi, ci ei aduc la Bucureşti motivul pentru politica de conflict. De aia mă enerveaza şi pe mine politicienii budapestani care se plimbă prin Transilvania ca „Vodă prin lobodă” şi ne ţin discursuri belicoase, ei sprijină politicienii de pe Dâmbovița să se ascundă de adevăratele probleme ale Transilvaniei şi să facă uitată ineficienţa politicii de la Bucureşti, inclusiv marile ”realizări” ale compromisului româno-maghiar din ultimele decenii. Când politicienii unguri umblă prin Transilvania cu sabia scoasă și nimeni nu-i aruncă peste graniţă unii dintre noi avem sentimentul că Transilvania este un no mans land şi asta ne întristează, ca ardeleni care păstrăm vie memoria lui Avram Iancu. Nu ajunge sa fluierăm după ei, dar, în lumea moderna si civilizată, nu putem nici să punem mâna pe bâte. Dar am trece şi peste asta, însă marii duşmani pentru Transilvania şi ai întregii Românii sunt alţii, mai periculoși decât toți „yobbicii” sau „tokeşii”.

Lipsa lucidităţii politice, lipsa proiectelor animate de interes colectiv și lipsa de solidaritate între politicienii români când este vorba de Transilvania sau statul vecin şi prieten, acestea sunt marile pericole.

EDITORIAL PENTRU  www.transilvaniareporter.ro

Continuarea războiului politic este o crimă

 

de VASILE DÂNCU

Nu-i exagerată nervozitatea din USL pe marginea desemnării procurorului general și a șefului DNA? În alte țări știrea ar trece neobservată.

Sunt șocat de faptul că numirea procurorilor este cel mai important subiect de negociere politică de câteva luni. Asta ne face să fim suspicioși în două direcții, la fel de negative pentru România. Controlul justiţiei este o miză importantă pentru toți politicienii români, cu corolarul că principalul țel al politicienilor ar fi comiterea de ilegalități. Chiar dacă exagerat, acest punct de vedere nu este, totuși, absurd, este poate chiar punctul de vedere al procurorilor din România. A doua, competiția dintre politicieni a depășit cu mult granițele luptei politice, ei își dau în cap cu justiția, poliția sau alte instrumente instituționale de pe la noi. Cred că este indicatorul cel mai relevant pentru rămânerea în urmă a țării noastre.

Dacă nu suntem atenți, România pierde în acești ani și ultimele resurse pentru a realiza o guvernanță economică reală. Vom deveni un stat slab, eșuat, dacă nu suntem atenți cu oamenii. Comunități întregi își pierd ultimele resurse structurate de locuri de muncă și uneori o identitate de care erau mândre, din generație în generație. Câmpia Turzii, Reșița sau Târgoviște, ca și alte localități, se vor destructura prin depopulare și migrație dacă nu vom găsi nimic să punem în loc. Distribuția socială a riscurilor este tot mai inegală, iar oamenii își modifică identitățile. Își pierd legăturile afective cu locurile în care s-au născut și crescut. Reacțiile de răspuns la situațiile în care nu primesc ajutor de nicăieri sunt dramatice: o dezorientare majoră și pierderea sensului acțiunii colective, migrația internațională pentru căutarea unei forme de certitudine, neîncrederea generalizată în instituții și în statul român, reacții nevrotice de atașament afectiv sau optimism nefondat, în contradicție cu reprezentarea negativă a viitorului. Un optimism solid și o identitate puternică, centrate pe binomul identitate locală și atașament față de România, care încă mai rezistă, se pot transforma foarte repede într-o identitate nevrotică, care periclitează solidaritatea colectivă și formele de coeziune absolut necesare ca nucleu al existenței unei națiunii. În raport cu această problemă, numirea procurorilor nu este un subiect de prima pagină!

Victor Ponta

Premierul Victor Ponta ar trebui felicitat pentru că a dat cea mai mare bătălie împotriva lui însuși. Un lider politic devine bărbat de stat când reușește să treacă peste propriile idiosincrazii, propriile stereotipuri și clișee. Ponta știe că s-a terminat de ceva vreme campania electorală și că acum se cere altceva de la el. Un lider important știe să facă diferența între ceea ce spune în campanie și ceea ce trebuie gândit realist.

Justiţia s-a dovedit că are potențial serios de a zgudui USL. Cum explicați abordarea diferită a subiectului? Până relativ recent, atât PSD, cât și PNL îi înfierau pe „procurorii lui Băsescu“. Ce s-a întâmplat cu premierul Ponta, cu liderii PSD de și-au schimbat atitudinea?

Premierul Ponta este acum bărbat de stat, care știe că este obligat să facă și compromisuri. Să nu credeți că s-a îndrăgostit brusc de „procurorii lui Traian Băsescu“. În niciun caz. Știe însă să distingă între procurori buni și procurori mediocri. Știe, poate, și cum a acționat influența politică în trecut la unii procurori.

Ponta ar trebui felicitat pentru că a dat cea mai mare bătălie împotriva lui însuși. Un lider politic devine bărbat de stat când reușește să treacă peste propriile idiosincrazii, propriile stereotipuri și clișee. Ca om inteligent, Ponta știe că s-a terminat deja de ceva vreme campania electorală și că acum se cere altceva de la el. Și încă ceva: un lider important știe să facă diferența între ceea ce spune în campanie și ceea ce trebuie gândit realist. Liderii slabi se lasă narcotizaţi de propriile discursuri electorale. Cu cât spun de mai multe ori un lucru care știu că va plăcea maselor, cu atât cred mai mult în el, se leagă de el, chiar dacă, inițial, știau că este o mare minciună.

Cum comentați tactica politică a PNL? Crin Antonescu este la guvernare, dar se comportă ca și cum ar fi liderul opoziției. A scăzut în sondaje? Cum se explică această atitudine?

Între cele două partide majore din USL sunt foarte mari diferențe, nu doar poziționarea stânga–dreapta de până acum. Cred că o creștere bruscă alături de PSD și, uneori, pe creditul PSD, a zăpăcit un pic zona noastră liberală. Senzația celor care lucrează alături de liberali în coaliția de guvernare este că vor prea mult, vor totul și vor acum. Sentimentul pesediștilor este că peneliștii vor să consume toate resursele politice forțând mereu limitele, ca în vara trecută, parcă nevenindu-le să creadă că parteneriatul va fi lung.

E adevărat, Crin Antonescu nu performează în sondaje grozav, este la încredere în jur de 30%, la jumătatea scorului USL. L-a afectat destul de mult acel prezidențiat interimar, dar eu cred că nu ar trebui să-l preocupe asta, ar trebui să-l preocupe doar coeziunea și întărirea legăturii PSD–PNL, pentru care ar putea sacrifica tot, inclusiv orgoliul personal. Crin Antonescu ar trebui să fie păzitorul USL, să-i ofere lui Ponta garanția că are spatele asigurat, astfel timpul lucrând pentru ca Antonescu să devină președinte. USL va fi, dacă va rămâne așa, locomotiva care îl poate face pe Antonescu președinte în 2014. Singur sau cu o coaliție de strânsură nu are decât foarte mici șanse. De aceea, știu că aveți dreptate când spuneți că Antonescu devine liderul opoziției, dar mă șochează o așa lipsă de gândire strategică din partea liberalilor. Reacțiile nevrotice ale liberalilor creează o atmosferă care ar putea să bulverseze evoluția evenimentelor care curgea pozitiv pentru Crin Antonescu.

Televiziunile de ştiri

Televiziunea nu mai dezbate, ea face convocare unor miniștri și acuză, face procese, ia decizii în locul lor, îi amenință în direct. Am văzut miniștri presați să răspundă în direct, să promită ritualic, să jure că mâine vor lua decizia. Asta înseamnă o scurtcircuitare și o eliminare a publicului din triada opinia publică-jurnalist-politician. Jurnalistul vorbește în numele opiniei publice, dar de fapt orchestrează interese ale patronatului, în multe cazuri.

Care ar fi „linia roșie“ pe care, dacă o trece, d-l Antonescu riscă să scoată PNL de la guvernare? Sau liderii PSD n-au discutat acest lucru?

Nu cred că pesediștii s-au pregătit pentru un conflict cu liberalii. Raportul electoral este de doi la unul, așa că au sentimentul forței. Există însă altceva, o linie roșie pe care o trasează criza. Cred că anii 2013 și 2014 sunt ani cruciali pentru România, iar din această perspectivă umorile liberalilor sau pesediștilor ar trebui să conteze mai puțin.

Crin Antonescu ar trebui să înțeleagă un lucru de abc politic: România este azi într-o situație disperată. Respinsă de Europa, fragilă economic, cu decalaje care se adâncesc și cu o polarizare socială tot mai adâncă. Criza altor țări din Europa ne poate strivi definitiv, dacă nu ne vom pregăti pentru a folosi cât mai bine resursele mai vechi sau mai noi de energie, dacă nu vom putea să valorificăm potențialul agricol și să-i protejăm pe cei care produc în România și dau salarii, plătesc impozite. Cred că guvernul lui Ponta este guvernul ultimei șanse și ar trebui sprijinit chiar și de liberali, mai ales că fac parte din el. Am senzația că și până și adversarul cel mai mare al USL, Traian Băsescu, sprijină sau dă semne că ar sprijini un Guvern Ponta, condamnat să reușească ceva în această perioadă dificilă. Probabil că Ponta sau Liviu Dragnea, secretarul general al PSD, ar găsi mijloacele pentru ca un guvern fără PNL să păstreze majoritatea parlamentară, dar o nouă criză politică ar bloca din nou România. În locul liberalilor, nu aș risca prea tare, aș comanda niște sondaje la altcineva decât la prieteni înțelegători. Dacă se retrag, peneliștii ar pierde mult credit politic, iar Crin Antonescu și-ar decredibiliza orice încercare de discurs prezidențial dintr-o viitoare campanie.

Din perspectiva alegerilor prezidențiale din 2014, d-l Antonescu poate să fie sigur de susținerea PSD?

În istoria României, toate coalițiile au fost fragile și cele mai multe au durat foarte puțin. Dar asta a fost coaliția de cel mai mare succes și de cel mai mare curaj. Aici Ponta și Antonescu au fost deștepți, ei fiind probabil printre puținii care și-au dorit-o sau i-au intuit potențialul. Diferența de vârstă dintre cei doi lideri era un argument pentru ca să nu fie periclitată împărțirea rolurilor. Ponta este cu două mandate prezidențiale mai tânăr decât Antonescu și puteau gândi armonios și solidar un viitor de aur și pentru Antonescu. Cu o singură condiție, o guvernare de succes, un ciclu politic de 8-10 ani de reconstrucție a României.

Dușmanul candidaturii lui Antonescu nu este nici PSD și nici Oprescu. Dușmanul lui poate fi insuccesul Guvernului Ponta, lipsa de rezultate vizibile în 2014, la final. Numai un succes USL îl poate face pe Antonescu președinte al României!

Mișcarea Populară

Mişcarea Populară ar putea să devină orice, cu condiția să nu fie obsedați de alegeri și de căutarea unei locomotive care să-i ducă imediat spre putere. Traian Băsescu poate să-i ajute cu experiența politică, dar niciodată nu va mai avea portanța politică pe care a avut-o. Cel puțin jumătate din electoratul PDL merge după Traian Băsescu, acum, dar nu putem ști ce se va întâmpla în viitor. Electoratul a devenit la fel de instabil ca politicienii.

În cazul în care Guvernul Ponta nu are succes, iar PNL trece în opoziție în 2014, are PSD un contracandidat pentru d-l Antonescu la funcția de președinte? Cine ar putea să-i facă față lui Crin Antonescu într-o confruntare electorală?

Crin Antonescu fără USL în spate devine candidatul unei formațiuni de 20%. Ce înseamnă asta? Înseamnă că va avea contracandidați mai mulți, inclusiv unii despre care încă nu știm nimic. Ar trece mult peste el, spun după sondaje, nu este niciun scenariu, Victor Ponta, în primul rând, chiar și Sorin Oprescu. Să nu uităm, în 2009 Crin Antonescu nu a prins turul 2 și avea o imagine foarte bună, era mai tânăr cu 5 ani, nu arătase defectele de acum, i-a lipsit un singur lucru: partidul care să-l propulseze. Cred că mai mulți liberali din jurul președintelui Senatului au mentalitate de gambler și visează să mizeze pe tot potul: luăm președinția în 2014 și apoi vom da și prim-ministru în 2016, că doar Băsescu așa a făcut și i-a ținut o bună bucată de vreme. Este un scenariu utopic care s-ar putea sa-l omoare politic pe Crin Antonescu.

Care sunt avantajele și care sunt riscurile hiperactivismului în media al liderilor USL? În nicio țară n-am întâlnit demnitari atât de importanți care să stea practic, zilnic, ore în șir în studiourile televiziunilor, cum stau membrii Guvernului Ponta.

Multe lucruri sunt diferite la noi, democrația a fost originală, regalitatea proscrisă, presa mogulizată, republica condusă de procurori, parlamentarismul acuzat de lovitură de stat. Ca un cercetător al mass-media, aș spune invers: presa s-a tabloidizat înfiorător, au dispărut criteriile şi principiile jurnalismului clasic de selecție a subiectelor, asigurare a echidistanței sau căutării de feed-back din partea publicului. Astăzi suntem campioni mondiali la televiziuni de știri care activează o singură zonă din societate, zona politică. Este o adevărată nebunie, apare o singură instanță de legitimare, în afara reprizelor de alegeri, care vin rar, din patru în patru ani. Presiunea jurnaliștilor ca adevărați cavaleri ai democrației este imensă, iar politica se face în direct. Trăim o criză a legăturii sociale într-o eră tot mai individualistă, iar televiziunea a devenit surogat de legătură socială și singur operator de solidaritate. Televiziunea nu mai dezbate, ea face convocare unor miniștri sau premierului și acuză, face procese, ia decizii în locul lor, îi amenință în direct. Televiziunea face parte dintr-o coaliție politică sau alta, este instrument de dezbatere și de luptă politică.

Am văzut miniștri presați să răspundă în direct, să promită ritualic, să jure că mâine vor lua decizia. Asta înseamnă o scurtcircuitare și mai ales o eliminare a publicului din triada opinia publică-jurnalist-politician. Jurnalistul vorbește în numele opiniei publice, dar de fapt orchestrează interese ale patronatului, în multe cazuri.

Cum va evolua PDL?

Dacă vor aștepta să vină la putere pe vot negativ, nu vor reuși mare brânză. Le trebuie o decizie clară asupra viitorului, asupra unui lider, dacă se poate unul singur. Deocamdată merg pe minima rezistență: stăm lângă Vasile Blaga, așteptăm următoarele alegeri, vom fi pe liste și intrăm în viitorul parlament. Prevăd că nu vor avea curaj să aleagă un drum și vor aștepta ca decizia să se ia după europarlamentare. Ar putea fi un pic prea târziu.

Din ce spuneți dvs., scena politică de astăzi din România este o prelungire a studiourilor televiziunilor de știri.

Nu mai avem scena politică, metafora ar trebuie să fie studioul politic. Au dispărut discursurile politice magistrale, atât din parlament, cât și din campanii electorale. Politicienii sunt la televizor tot timpul. Cei care merg în fiecare seară și vorbesc despre politică ajung de multe ori foarte sus în partidele lor. Poți la televizor să nu fi spus nici o idee importantă în viața ta, ești cunoscut și considerat un matador. Scena înseamnă că măcar aveam actori politici, mai buni sau mai proști, ca la teatru. În televiziune se amestecă mereu kitschul cu vulgaritatea, înjurătura cu scandalul, iar ceea ce rezultă se măsoară cu people meter, nu cu rigla adevărului sau bunul simț al raționalității. În mare măsură, televiziunile au înlocuit parlamentul și, poate, câteodată, în ultimii ani, chiar și guvernul. Dar asta este pasager și nici nu este cel mai grav lucru. Lucrul cel mai periculos este că televiziunea înlocuiește spațiul public, ține loc de spațiu public. După 1990 spațiul public s-a deschis brusc. Acum pare că s-a închis, dar nu l-a închis cenzura, ci televiziunea de știri.

Spațiul public a fost înlocuit de ceea ce numim, sociologic, comunități parțiale, interese private de bussines, interese politice sau chiar religioase, culturale. Chiar și biserica și-a creat un spațiu mediatic propriu, care nu comunică cu celelalte spații, ci este un spațiu enclavizat. La fel se face și politică acum și acesta este un lucru grav, căci nu mai există mediere; avem bucăți de societate în direct, fără mediere. Trăim iluzia că mediatizarea poate suplini medierea, dar este o mare greșeală! Spațiul social este tot mai neomogen, dispar instanțele de legitimare și dispar criteriile. Dispar ierarhiile și dispar valorile. Accesul în spațiul public este nemediat și imediat! În loc de experți sau instanțe tradiționale de legitimare, avem o democrație instantaneistă vulgară, cinică și coborâtoare spre nivelul cel mai de jos al gustului public. Asta îi face și pe politicieni să creadă că totul este permis, că nu mai este nimic important decât ratingul sau procentul din sondajul de opinie. După o seară de zapping, putem vedea chipul schimonosit al României de azi și aceasta este imaginea adevărată, nu cea proiectată de ICR sau cea din capul nostru de intelectuali retrograzi. Vă aduc un exemplu ca să simțiti mai bine ce am vrut să spun: comparați ce forță avea Grupul pentru Dialog Social și revista 22 în perioada președințiilor lui Ion Iliescu și a democrației lui originale și ce forță mai are acum.

Revenind la scena politică, nu e riscant pentru PSD să se apropie prea mult de Băsescu, să realizeze cu el înțelegeri, cum e cea făcută de Ponta privind procurorii? Culoarul anti-Băsescu, care s-a dovedit extrem de generos cu USL, rămâne doar pentru PNL, care-și consolidează poziția.

PSD este în opoziție de două cicluri electorale și a venit momentul să nu mai creadă în șmecherii, în minuni. Trebuie să caute să facă un proiect de societate și să-l pună în practică. Să iasă din electoralismul politic în care este cufundată toată clasa politică și să arate că poate face ceva pentru oameni. Asta e tot! Nu se poate face asta împotriva celorlalți actori politici, ci împreună cu ei. Ești puternic și poți arăta asta mai ales prin generozitate și depășirea limitelor individuale. Trebuie să înțelegi un lucru: opinia publică este schimbătoare, este un animal fricos care-i urmărește pe cei puternici.

Sunt de părere că războiul politic trebuie activat doar în campanie, că acum este nevoie de comunicare între putere și opozitie, indiferent cât de solidă este majoritatea parlamentară. E adevărat, se poate crede că acel care câștigă alegerile are dreptate, dar nu este așa. Opoziția are rol de a cenzura, dar poate să contribuie la marile proiecte cu punctul ei de vedere, cu viziunea ei. Este un semn de sănătate politică căutarea consensului și aplicarea principiului forței conferite de vot cât mai puțin. Cu atât mai mult, este o crimă să se continue războiul politic implicând instituțiile statului român, într-o perioadă de criză, când statul român este și-așa destul de sărac și de slab. PSD știe ce este opoziția și sper că a învățat acum ce nu trebuie făcut pentru ca să nu păcătuiască prin autism politic. Nu este ușor să mergi să discuți cu un Traian Băsescu după ce ai avut un război cu președintele și ai o gramadă de răni, dar Victor Ponta a făcut-o pentru România și pentru reinstaurarea unui dram de normalitate. Dacă și președintele va răspunde acestui gest, dacă și Crin Antonescu va găsi înțelepciunea să se alăture unei colaborări strict instituționale, renunțând la a aduna capital electoral din asta, atunci vom putea spera că proiectele politice sau administrative de schimbare a României vor avea continuitate dincolo de schimbările de guvern. Coabitarea dintre guvern și președinție este esențială în aceste momente pentru interesul public. Sper că prietenii mei din PSD vor reuși să fie tari, presiunea este mare, dar așa pot dovedi că, pentru proiecte politice naționale, pot să facă sacrificii.

 

 

Interviu cu sociologul VASILE DÂNCU, realizat de ARMAND GOŞU