Domnul
Președinte al Senatului,
Onorați
membri ai Senatului,
Domnilor
Rectori,
Înalt
Prea Sființa Voastră,
Prea
Sfinția Voastră,
Domnilor
Deputați, Domnilor Senatori,
Domnule
Primar,
Domnule
Prefect,
Dragi
prieteni,
Așa
cum ați văzut din datele cronologice legate de onoarea care mi se face astăzi,
am ezitat aproape o jumătate de an să colaborez cu prietenii mei de la
Universitatea Babeș Bolyai pentru această festivitate. Am ezitat pentru că, în
primul rând, vă spun sincer, aici sunt acasă și recunosc mi-a fost frică. Mi-e
frică și acum, deși sunt profesor de comunicare și, în general, nu am emoții,
în acest moment am cele mai mari emoții din viața mea. Știu că o să țin cel mai
prost discurs din viața mea, sper măcar să nu fie lung. Deși acest lucru mi se
întâmplă adesea.
De ce
am ezitat atâta vreme să facem această festivitate? Nu am găsit potrivit să
primesc această onoare deși o făceau cu bună credință foștii mei studenți,
actualii mei colegi. Și am simțit că face parte dintr-un fel de lanț pe care
știința îl creează în cultură , lanț în care predăm ștafeta de la unul la
celălalt pentru ca să nu se întrerupă lanțul credinței, lanțul luminii, lanțul
educației. Dar aveam două motive să accept cu greu acest lucru. În primul rând
cred că era dovada că am plecat. Era dovada că m-am înstrăinat. Atunci când se
taie vițelul cel gras, e clar că nu tu ești fiul care ai rămas acasă și ai
muncit și ai dus mai departe gospodăria. Chiar dacă sentimentul meu era și este
mereu acela că nu am plecat niciodată din comunitatea noastră, că vin în
fiecare vineri seara acasă cu drag, că îmi schimb biletul de avion dacă e să
pot veni cu o oră mai devreme doar pentru a sta cu o oră în plus în mijlocul
comunității noastre. Dar cred că mi-a fost frică de faptul că această
festivitate îmi va da măsura absenței mele de aici, absență care există și
pentru care îmi cer iertare.
De
asemenea, nu am crezut că este potrivit acest titlu pentru că m-am gândit că
este ca și cum mama ta ți-ar da un premiu, ca și cum mama ta ți-ar da o
medalie. Eu m-am născut a doua oară aici, la această universitate. Tot ceea ce
sunt eu în acest moment - politic, cultural, ca om, ca dascăl, sunt
produsul acestei universități. Această universitate m-a creat și m-a trimis în
lume cu o misiune pe care nu am uitat-o și de fapt nu am plecat niciodată de
aici. M-am hotărât însă brusc și l-am sunat pe Domnul Decan în momentul în care
un fost student de-al meu mi-a trimis pe Facebook o ilustrată cu un peisaj în
ceață pe care scris ”Visul începe atunci când un profesor are încredere în
tine”. Și atunci m-am gândit că pot să primesc acest premiu cu inima ușoară
și că pot să vă mulțumesc pentru asta tuturor. Pentru ca nu este pentru mine.
Este pentru cel care a avut încredere în mine și care este la originea visului
meu, cel care este temelia visului meu. Sunt mulți profesori care m-au format,
o parte dintre ei sunt în sală și sunt foarte bucuros să putem crea acest lanț
de care vorbeam, dar există un om care stă la baza visului meu și care nu a
ajuns niciodată profesor al acestei universități. A trecut dincolo fiind
conferențiar, chiar dacă, în plină dictatură, lumea îi spunea Împăratul. Era
împăratul și era profesorul nostru, al studenților lui de la sociologie, el a
făcut să supraviețuiască sociologia în România, singurul loc unde sociologia nu
s-a desființat după 1978 a fost universitatea noastră. Este profesorul minților
și inimilor noastre, profesorul Ion Aluaș. Peste ani, acum de fapt, mi-am dat
seama că port după mine, după 20 de ani de la trecerea lui în neființă și sunt
de fapt continuatorul întrebărilor lui, continui să duc interogațiile
profesorului meu. Interogațiile cu privire la ceea ce poate să facă un
intelectual în lumea noastră, ce poate face sociologia pentru națiune, în ce
măsură tradiția poate să fie importantă și în ce măsură poate fi păstrată
tradiția în condițiile bombardamentului noului și bombardamentelor conflictelor
interioare sau exterioare.
După
20 de ani, încerc să fac un lucru pe care îl făcea profesorul adesea când se
plimba prin curtea universității, într-un gest maieutic, punându-ne tot felul
de întrebări. Ne spunea profesorul Aluaș: ”Nu este important răspunsul și nu
vă speriați de faptul că nu o să găsiți răspunsul la întrebările voastre.
Răspunsurile se schimbă. Răspunsurile sunt multe, nu avem criterii să alegem
între răspunsuri, dar cel mai important lucru este să pui o întrebare bună”. O
societate care își pune întrebări este o societate vie și va găsi mereu
răspunsuri, câteodată alte răspunsuri, dar răspunsuri consistente la acele
întrebări pe care și le pune. De aceea, m-am gândit la ce ar fi vrut să asculte
profesorul meu astăzi, cel care ne aude de sus cu siguranță, și m-am gândit că
ultima temă pe care am discutat-o chiar cu o zi înainte de plecarea Domniei
Sale dincolo a fost una legată de crizele spiritului și despre universitate.
Unul din lucrurile pe care mi le-a spus în acea zi a fost: ”Să ai grijă
de facultatea de sociologie și să ai grijă de unversitate”. Mi-a spus asta
cu ultimele cuvinte. Am discutat atunci despre Spengler și despre criza
culturii contemporane.
Astăzi
aș vrea să spun doar câteva lucruri într-o sinteză a întrebărilor mele de peste
ani, câteva lucruri despre crizele spiritului de astăzi și despre ce poate face
unversitatea, unde este locul universității în această lume care parcă nu mai
are nevoie de spirit, parca nu are nevoie de școală, unde ni se pare câteodată,
dar nu este adevărat, că dascălul nu mai este cel mai important om din această
lume.
Trăim în primul rând o criză de încredere, o criză de încredere în care România pare
devastată, pare deșertificată de încredere. Oamenii nu mai au încredere în
instituții, nu mai au încredere în stat. oamenii au început să atace în
ultima vreme și Biserica și credința, oamenii nu mai au încredere unii în
alții, ne-am îndepărtat unii de alții, cum spunea Părintele Bartolomeu: ”A
crescut iarbă pe cărările dintre noi. Acesta este un fenomen sociologic pe
care noi îl măsurăm, din păcate, și aceasta este o măsurare tristă, chiar dacă
ni se pare că cifrele nu au viață. Ni se pare că atunci când facem științe
exacte sau cu mijloacele științelor exacte, ni se pare că aceasta este de fapt
un lucru neutru. Nu poți fi neutru când citești aceste cifre.
Avem o criză a dezbaterii și a ideilor. Nu avem un spațiu normal al dezbaterii, în
spațiul public nu se mai dezbat idei, nu se mai caută alternative. Mai degrabă
avem o violență continuă, mai degrabă avem un spațiu conflitual mereu deschis.
Și ce este mai grav este că astăzi argumentare este foarte rar folosită. Trăim
mai degrabă un efect al seducției, unde mobilizarea pentru dezbatere vine din
alte locuri, decât din dorința de căutare a adevărului. Profesorul Ioan Hosu a
spus multe despre ceea ce am încercat să cercetez eu în acest domeniu și despre
rezultatele mele.
Trăim o dictatură mai degrabă a emoțiilor, iar emoțiile nu duc niciodată la soluții.
Niciodată nu vom putea, pornind de la emoții, să găsim soluții și proiecte.
De
asemenea, trăim o democrație care este bolnavă. Este bolnavă pentru
că avem un absenteism masiv. Este bolnavă pentru că oamenii nu se prezintă la
vot, pentru că nu participă la dezbatere, pentru că de multe ori ei își vând
votul pe un kilogram de ulei sau pe un kilogram de zahăr. Și acesta nu este un
gest de revoltă așa cum spunem noi, sociologii, câteodată. Oamenii nu se
revoltă prin aceste gesturi de abandon față de un sistem care nu le convine, ci
mai degrabă este un semn de abrutizare a cetățeanului, este un semn că nu mai
caută soluții, că nu mai are nicio speranță. Statul a primit din partea noastră
toate delegările posibile: să aibă grijă de noi, iar noi să nu mai avem nicio
responsabilitate. Să se ocupe de bolnavi, de săraci, de dezastre, de educație,
de sănătate, iar noi suntem niște cetățeni clienți care așteptăm, plătim
impozite, dar de fapt stăm într-un pavilion de egoism vecin cu dezumanizarea.
Nu ne mai sensibilizează suferința celorlalți. Nu ne mai sensibilizează criza
din jurul nostru.
Avem și o criză a spiritului ca o criză de solidaritate
colectivă. Noi suntem o colecție de insule care se
îndepărtează tot mai mult unele de altele. Începem să trăim un fel de
singurătate istorică, i-aș spune una structurală, promovată aproape ca model,
în acest moment. Nu este vorba numai de individualism ca și valorizare a
creației individului și a libertății sale, dar este vorba de egoism, de un
narcisism care deja este tot mai vizibil în cercetările noastre. Acum 15 ani am
scris un text despre un bolnav din Botoșani care s-a sinucis spânzurându-se sub
pătură și familia lui a aflat doar după o săptămână despre acest lucru. A fost
pentru mine un adevărat șoc care mi-a schimbat o parte din preocupările mele de
sociologie pentru că am văzut pericolul unei mutații umane, a unei mutații care
ne dezumanizează, un fel de contract de indiferență mutuală care înlocuiește
constractul de solidaritate și contractul creștin al grijii față de celălalt și
față de întreaga umanitate prin aceasta.
Trăim într-o societate în care dispare utopia și speranța. Suntem o societate care nu mai fabrică
jucării. O societate care nu mai fabrică jucării pentru copii este o societate
care nu se mai gândește la viitor. A dispărut și dispare cuvântul viitor din
discursurile noastre. În fond, întreg sistemul politic și social pare construit
cu spatele la oameni, cu fața mai degrabă spre conducători. Și aceasta cred să
este o mare pierdere.
Avem o criză a rațiunii implicate în actul de conducere fie că este vorba de cel politic, fie
că este vorba de cel social. Astăzi emoția umilește rațiunea în fiecare zi.
Suntem permanent contropiți de emoții și aceasta ne duce la pierderea sensului.
Mass media produce o criză a culturii prin faptul că este un canal care poate
suporta orice, este un canal prin care se poate transmite orice. Nu mass media
este de vină, chiar dacă noi de multe ori criticăm mass media, prin care
transmitem noi toși, fără responsabilitate și fără criterii. Dar mai degrabă
mass media este un amplificator emoțional, transmite câteva sentimente și
emoții puternice, transmite mai ales frica.
Suntem o societate copleșită de frică, de la politicieni cărora le este frică să
ia decizii, la destine individuale marcate de frică. Astăzi 80% dintre români
sunt înfricoșați de viitorul copiiilor lor și de aceea avem un fel de regresie
spre magic, spre un fel de mitic, spre soluții iluzorii. De exemplu, soluția
plecării în străinătate, încercarea de a-ți exporta copiii în străinătate
pentru un viitor care este cu siguranță mai nesigur decât viitorul pe care l-am
putea construi în societatea noastră.
Avem și o criză a intelectualului și a soluției
intelectuale. Și o criză a conștiinței, o criză a
culturii. Tinerii noștri trăiesc într-o dimensiune a imaginii, mai
degrabă, o imagine care îți dă senzația că este înțeleasă imediat, o imagine
care ai senzația că îți transmite instantaneu sensul, fără rațiune, fără să mai
treci printr-un alt filtru. Prietenii de pe Facebook sunt niște puncte de
stabilitate mișcătoare pentru fiecare individ, dau iluzia certitudinii și a
rețelei, a grupului de prieteni. Dar pe de altă parte, aceasta este o societate
a incertitudinii maxime: dispare totul foarte repede. Ce să facă intelectualul
în aceste condiții? Mai poate intelectualul clasic, universitarul care este
legat de litere și rațiune, mai poate să aibă influență în societatea noastră
care argumentează prin emoție, care argumentează prin imagine? Eu cred că da.
Mai poate exista și-și mai poate face proiecte pentru el și pentru ceilalți,
proiecte de schimbare a lumii? Pentru că universitatea este spațiul care se
adaptează cel mai ușor mijloacelor. Universitatea în schimb, nu schimbă
valorile. Universitatea păstrează continuitatea valorilor. Mijloacele se
schimbă foarte repede. Îmi aduc aminte aici o poezie a Anei Blandiana care
vorbește despre tinerii noștri care stau tot timpul cu telefoanele mobile la
ureche, care sunt absenți, și în finalul poeziei Ana Blandiana spune: ”Iar
Dumnezeu învață să meargă pe role ca să-i poată salva”. Noi, profesorii,
trebuie să învățăm și noi la rândul nostru să mergem pe role ca să putem să ne
luptăm cu această civilizație a imaginii care desubstanțializează spiritul.
Avem și o criză de identitate, o criză a sensului. De foarte multe ori, cei mai mulți dintre
oameni nu înțeleg direcția în care merge lumea, nu înțeleg pentru ce trebuie să
facem sacrificiu, la ce e bună solidaritatea în societate. Eu cred că aici
universitatea este cea care poate fi producătoare de sens, poate face cea mai
consistentă infuzie de sens în societate. De ce cred asta? Pentru că în toate
aceste crize ale spiritului contemporan, univeristatea este, după părerea mea,
cel mai important loc al rezistenței colective.
Și aș
veni cu câteva argumente pentru acest lucru :
În
primul rând cred că solidaritatea din universitate dintre profesori și
studenți, dintre genearații de profesori și studenți, creează un loc al încrederii. Universitatea este, așa cum spunea butada
pe care am invocat-o la început, un loc care îți cultivă visul, te ajută să
visezi. Cred că aici profesorii se sprijină pe studenți, studenții se
sprijină pe dascăli și așa se naște încrederea. Oricâtă neîncredere ar fi în
societate, în universitate este altceva.
Un al
doilea argument este unul pe care, printr-un exemplu, l-am invocat înainte. Universitatea este un loc unde nu există
conflict între generații pentru că în universitate se reface un fel de lanț al
ADN-ului cultural. În această sală este spiritul tutelar al profesorului
meu, Ioan Aluaș sau spiritul profesorului Achim Mihu, cel care a fost, de
asemenea, unul dintre oamenii care m-au inspirat și mi-au fost modele. În
această sală se află profesorul Vasile Pușcaș, se află fostul asistent, astăzi
rector, Ioan Aurel Pop și se află Ioan Hosu sau Călin Hințea care mi-au fost
studenți. Sunt de asemenea studenții lor în această sală, studenți pentru care
mă ademenesc ei să vin la facultate din când în când, oricât de ocupat aș fi,
ca să țin cursuri. Deci acest lanț al culturii și al luminii se poate naște în
universitate în timp ce în societate am început să nu-i mai înțelegem pe cei
din Generația Facebook. Ne este foarte greu, avem limbaje diferite, există o
mare prăpastie între aceste generații.
În al
treilea rând, cred că universitatea este
spațiul care poate intelectualul colectiv. Astăzi nu mai putem rezista ca
insule, nu mai putem rezista ca intelectuali publici. Sunt foarte mulți
intelectuali care se contemplă, în emisiuni de televiziune vorbesc autist
despre câte un subiect la modă. Astăzi cred că este nevoie de rețea de minți și
suflete care să reproducă unele îngrijorări ale oamenilor și să dea sens
acestei societăți, să dea o speranță și un proiect acestei societăți.
Universitatea este acel intelectual colectiv la care visa profesorul Bourdieu
sau alți mari gânditori ai lumii contemporane.
Universitatea este un spațiu al libertății,
este spațiul absolut al unei libertăți absolute. De spațiul universitar ar putea unii să abuzeze, dar
chiar și atunci când unii abuzează de acest spațiu, libertatea este mai bună
decât servitutea, libertatea este mai bună decât supunerea. Universitatea, până
la urmă, face ca la un moment dat un singur om care își folosește libertatea
inspirat să îi scape de servitute pe alte milioane. Toți cei care au făcut asta
au câștigat acest spirit al libertății în universitate.
În
fine, aș putea să spun că universitatea este
mereu învingătoare. Niciun dictator nu a reușit să învingă spiritul
universității. Când i-a arestat pe dascăli sau pe studenți,
universitatea s-a mutat în biblioteci, spiritul universitar s-a ascuns printre
cărți, când au fost arse cărțile, universitatea s-a mutat în mințile și în
credința martirilor și așa universitatea nu a fost niciodată învinsă. Merită să
păstrăm acest spirit al victoriei permanente și al rezistenței
permanente.
Aș mai
spune un lucru care este foarte important:
trăim într-o societate în care am senzația că, de cele mai multe ori, statuile
sunt construite mai degrabă pentru a arunca cu pietre în ele. O societate unde
lipsește instituția admirației, unde lipsește instituția venerației. O
societate care nu are instituții ale admirației nu poate rezista în lume pentru
că își rupe lanțul devenirii sale culturale, spirituale. Singurul loc unde
instituția admirației și a venerației, în oceanul de conflicte interioare sau
exterioare, pe care le avem, singurul loc unde se păstrează, aceasta intactă
este universitatea. Aici este cultivat spiritul părinților fondatori, aici se
naște sanctuarul culturii naționale, aici ceea ce am vrut să spun astăzi
readucând în memorie pe unul din dascălii importanți cel puțin în perioada de
dinainte de 1989 pentru universitatea noastră, profesorul Ioan Aluaș, aici
spiritul nu se pierde și aici nicio contribuție nu se pierde. Universitatea nu
ne alungă niciodată din spațiul ei, universitatea, ca o mamă bună, ne așteaptă
mereu să ne întoarcem, indiferent dacă ne întoarcem învingători sau învinși,
universitatea se comportă la fel cu noi.
De
aceea, astăzi, vă mulțumesc pentru onoarea de a mă primi acasă și de a tăia
vițelul cel gras și aș vrea să dedic acest moment și acelora dintre colegii
mei, direct sau colegi de peste generații, care nu se pot întoarce
în universitate ca învingători, dar care ar fi meritat să se întâmple asta.
Sunt mulți oameni pe care viața i-a pierdut sau care nu au reușit să câștige în
bătălia cu viața și în războaiele cotidiene.
Vă
mulțumesc foarte mult! Mulțumesc Alma Mater Napocensis!