Românii și visul american. Imaginea SUA în România

În 2015 se împlinesc 135 de ani  de relaţii diplomatice între România şi SUA. 

Pentru numărul special al SINTEZA, dedicat acestei aniversări, Institutul Român pentru Evaluare și Strategie - IRES a realizat studiul Percepțiile publice ale românilor cu privire la SUA.

O infografie cu cele mai relevate date puteți vizualiza mai jos:

  Ires_Imaginea SUA in Romania_135 de Ani_Sinteza_infografie

„Romania will not stand alone!”

Europa și America viselor noastre

 Mi-am dat seama că sunt cetățean al Europei dintr-o întâmplare. Treceam prin vama la Frankfurt și am auzit din fundal, un poliţist de frontieră, mi-a zis Bună ziua. Am ridicat ochii cu surpriză, gata să-i spun ceva în româneşte ca unui frate, credeam că este român sau vreun sas nostalgic, născut în Transilvania, dar nu, era un european de culoare sau, ca să folosesc o expresie ipocrită, americană, un fel de afro-european. De regulă, treceam cu ochii aplecați, ca o obişnuință a unui cetățean de categoria a doua, lucru care ne-a intrat în reflex. Nu te uita la vameş sau poliţist cu prea mare încredere în tine că te poate chestiona asupra unor lucruri pentru care n-ai hârtii, așa ne sfătuiau cei care mergeau mai des în anii nouăzeci. Scopul și durata vizitei, unde ai biletul de întoarcere, unde o să stai, câţi bani ai la tine, adresa unde vei dormi? Toate acestea le-am încercat chiar dacă eram tânăr profesor sau jurnalist când a trebuit să merg undeva în Europa. Era un joc al simulării firescului pe care-l jucai de câte ori trebuia să treci prin granița. Ce-i drept, de ceva vreme, de când România a obținut libera circulație era mai bine. Nu te mai lua vameşul sau poliţistul de frontieră în cămăruţa din spate ca să-ți  desfacă bagajul cu scârbă, unde își lua întotdeauna nişte mănuși albe cu care îţi căuta printre chiloți şi ciorapi, uneori cu o nedisimulată atitudine ostilă. Nu am înțeles niciodată ce căutau în bagajele noastre pentru că nu aveam nimic interesant de dus în lumea lor, poate doar ceva pălincă sau vreo slană pentru vreun nostalgic, ei aveau o lume plină de libertăți și lucruri, dar noi nu aveam nimic subversiv. Odată, un scriitor de la ardelean de la Paris m-a rugat să-i duc nişte mere, chiar viermănoase, doar să miroasă a toamnă și a frunze. Aproape un deceniu am fost destul de des selecţionat de către vameşi pentru control aleatoriu, probabil. Aveam o poză alb-negru destul de proastă pe paşaport, cu mustaţă mare, păream un membru PKK, mă gândesc, altfel nu înțeleg de ce gențile mele erau mereu desfăcute, iar eu controlat până la piele, o dată, la Berlin, chiar cu mâinile pe perete și cu picioarele depărtate.

De ce mi-o fi dat bună ziua în limba mea, a fost întrebarea care m-a frământat câteva ore în autobuzul spre Strasbourg? Are vreo prietenă româncă? Era şi el emigrant și a făcut la școala de poliţie exces de zel învățând cum se dă binețe în toate limbile din Uniune? Nu o să știu niciodată, dar când m-am uitat la el, mi-a zâmbit și ochii i s-au mărit încât i-am văzut albul din jurul pupilei și îmi pare și astăzi rău că nu m-am uitat la numele de pe ecuson. Poate că înțelegea bine uimirea mea și noi, est europenii, eram tot un fel de negri, mi-am spus eu cu obidă și amărăciune. În autocarul de Strasbourg m-am uitat la ceas, ca și pentru a marca un moment istoric. Am căutat data pe mobil pentru ca am simţit că este un moment important. Vroiam să îl însemn undeva, să fac un gest care să pună o bornă kilometrică în existenței mele, privită ca o scară rulantă, lungă ca şi cele de la Aeroportul din Frankfurt, care duce, invariabil, spre moarte. La început mi-a trecut prin cap să scriu o corespondență la unul din ziarele sau revistele cu care colaboram din când în când.

Mi-a trecut repede ideea deoarece ori de câte ori ajungeam undeva în străinătate nu mă săturam să privesc și să umblu ore întregi pe jos explorând. Aveam senzaţia că nimic nu se repetă și că intru într-un tunel al diferitului, o lume de care am fost despărţit pentru totdeauna, dincolo de cortina de fier şi pe care acum trebuie s-o parcurg repede până nu se închide din nou Europa cu vreun fermoar politic. Ca un copil de țăran care am umblat prin păduri și pajişti şi am citit sute de volume de literatura  tolănit în livadă sau chiar printre copacii din pădurile copilăriei, lumile pentru mine aveau întotdeauna lumină, culoare, dar mai ales miros. Memoria olfactivă nu avea înregistrat nimic pentru lumea de dincolo de graniţe în 1990. De fapt, Europa este pentru mine, chiar și astăzi după ce am călătorit de sute de ori, o lume care miroase a ingrediente de McDonald. Îmi pare rău, referința este americană, dar chiar și acum când scriu Europa mea nu are încă nici un miros numai al ei. 

În acel autocar de Strasbourg am simțit o căldură undeva în coșul pieptului când mi-am adus aminte de acel ”bună ziua” pronunțat stângaci, dar însoțit de un zâmbet. În autocar m-am ascuns undeva în spate și mi-am sprijinit fruntea de geamul rece privind câmpurile care treceau ca într-un film, pe la geam. Era toamnă și am avut senzația că Alsacia seamănă mai mult decât altădată cu câmpurile de acasă. Parcă și copacii erau la fel și simfonia de culori făcea parte dintr-un continuu al spațiului european. Mi-am zis în gând: este o iluzie bazată pe sinestezie, situația de la graniță a inundat creierul cu niște markeri somatici, care asociază imagini din copilărie cu situaţia prezentă. Lipseau oamenii de pe câmpuri, maşinile recoltau totul, chiar şi strugurii cărora aproape le simţeam mirosul tămâios (gewurtztraminerul nostru de la Blaj poate fi mai bun decât al lor, gândeam eu în acel moment). Europa nu are ţărani, a fost primul gând care mi-a trecut prin minte, deşi nu înţeleg de ce mi-a venit, doar ştiam asta de la sociologia rurală. Asemănarea cu câmpul m-a făcut să mă gândesc la asta sau copilul din mine se mira? Am scos carneţelul pe care-l purtam mereu la mine și am scris pe o pagină nouă: Europa nu are țărani! Și ce dacă nu are țărani, m-am gândit instant, țăranii vor dispărea oricum, ți-a spus-o dragul tău profesor de sociologie cu două decenii în urmă. Bine, dar țăranii noștri cu cine se vor împrieteni dacă devenim și noi europeni? Vor fi țăranii noștri singuri în Europa, vor simţi sentimentul de singurătate cosmică despre care vorbeşte Cioran? Nu e nici o problemă, știam că ungurii și polonezii au țărani, mai sunt şi sârbii sau bulgarii, iar ai noştri vor avea cu cine sa bea o palincă la simpozioanele lor ţărăneşti pentru întărirea solidarității europene. Dar oamenii europeni există oare, am scris pe pagina galbenă a carneţelului meu, aşa dintr-un răsfăț poetic, un exercițiu de stil pe care-l fac cât pot de des. Peste câteva zile, la un simpozion cu tema identitară, am spus asta ritos, într-o franceză pe care am graseiat-o doct și toți au fost încântaţi de observația mea de mucalit ardelean. Era ca și cum ar fi vorbit ”mutu” satului și toți s-au mirat de marea filozofie care îi face să tacă atunci când alţii se bat în vorbe goale ca nişte baloane de săpun ce se sparg cu zgomot deasupra gargarei simpozioniste. Am fost un fel de mică vedetă, pipăit la cheful de după, într-un club, de două jurnaliste franțuzoaice specializate în teme europene,  bete ca nişte curci.

Care Europă?

Trecuseră deja peste 15 ani de când calătorisem în Germania, Franța, Italia, Austria, Elveţia, Grecia sau Spania, dar niciodată nu am gândit că sunt într-un alt spaţiu decât cel din zonele unde eram: făceam comparaţii între francezi şi nemți, austrieci sau italieni, între francezi sau  greci, dar niciodată nu am simţit spaţiul ca atare, chiar dacă mulţi ani am citit tot ce am găsit despre fricile Occidentului sau cultura lui.

În mintea mea, spaţiul occidental avea graniţe etnice destul de solide şi prima mea uimire a fost să nu găsesc graniţe. Cum putea să funcţioneze o ţară fără graniţe, mă gândeam când am trecut cu maşina din Germania în Franţa şi am găsit doar urma graniţei, ce ţară este aia fără frontieră? Dar în autocarul acela am început să caut rădăcini pentru condiţia mea de cetățean european. Trecuseră câţiva ani de când românii puteau să circule liber, dar nu gândisem identiar, nu aveam o conștiință a identității mele europene? Cum să mă gândesc la drepturile noastre de cetățeni europeni  când eu credeam în interiorul meu că ajunge să ne bucurăm că băieții astia din vest ne acceptă să călătorim pe la ei, să ne cumpărăm cărți și pentru asta îi acceptăm să ne mai certe din când în când pentru lipsa de democrație sau alte finețuri ale civilizației postmoderne. Uneori m-am simţit ruşinat văzând că unii conaţionali făceau tot felul de fărădelegi în aceste zone civilizate și aşteptam cu groază momentul în care o să ne închidă graniţele la loc.

Acum că mi s-a dat bună ziua cu respect, în limba mea, ceva poate s-a schimbat, a fost gândul cel mai șocant. Suntem cetățeni europeni, bun avem drepturi, dar și obligații. Înțeleg asta foarte bine, rațional, oficial și formal, dar care este Europa la care trebuie să ne raportăm? Aveam în minte multe imagini, sunete sau sentimente, toate amestecate. Am redeschis carneţelul meu şi am încercat să folosesc un test proiectiv, dintre cele învăţate la psihologie socială, un fel de top of mind, un fel de test semiometric, cum spunem azi. Europa? Sub cuvânt înșirați primele cuvinte sau imagini care vă vin in minte, cum li se spune subiecților cercetării. Am scris câteva pagini pline de cuvinte înşirate unul sub altul. Ca o carte de bucate, ca o reţetă de genul: Cu ce se mănâncă Europa? Care este Europa care ne cere, care ne pedepseşte, care ne ajută, ne dă drepturi, care ne respinge, care ne scapă de frica de ruși? Care este Europa care ne consideră cetăţeni? Am răsfoit acest carneţel în timp ce îmi aranjam biblioteca și biroul meu de lucru. Au trecut câţiva ani din momentul în care am descoperit că cetăţenia europeană există, dar am trecut prin multe stări contradictorii din ziua în care am pășit dincolo de Cortina de Fier abandonată.

Care Americă?

Acum președintele Obama a venit în Polonia si ne-a spus de peste gard cel mai frumos lucru posibil, un lucru pe care nici nu-mi vine să cred că era pe prompter:„Romania will not stand alone!”. Nici nu mai știu acum cu cine să împărtășesc această bucurie. Fiul meu stă lângă mine și se uită la sloganul de pe ecran și, în condiția lui de fan al Liverpool, crede că aude imnul preferat: You'll never walk alone! Bunicul meu, cel care i-a așteptat un pic pe americani, nu mai mult de câteva luni, după cum se lăuda,  s-a dus cu mult înainte de a primi noi vize și libertatea de mișcare prin lume, dar nu și în America, evident. El umblase liber, cu moartea de mână, din Italia, în Danemarca, Polonia, Rusia și Bruxelles, în ambele războaie mondiale. Deci nu am cum să-i spun bunicului și nici să-l întreb cu rost: care Americă a venit să ne protejeze, să ne ajute să mergem prin istorie cu capul sus (scuze, asta este din imnul lui Liverpool)?

America din visele mele îl are președinte pe Kurt Vonnegut și vicepresedinte pe John Steinbeck, miniștri pe Faulkner, Sallinger, Norman Mailer, destrăbălatul de Tenneesse Williams se ocupă de minoritățile sexuale, Bruce Springsteen, poreclit chiar ”The Boss” este ministrul infrastructurii, iar Leonard Cohen este mare manager general la Chelsea Hotel. Acolo John Dos Passos, Thomas Pynchon, Irving Stone sau Ken Kesey sunt șmecheri mari, cum le-ar spune prietenul meu, gunoierul de la Pata Rât.  

Încă nu știu care Europă ne-a făcut cetățeni, nu știu nici care Americă ne protejează. America mea nu m-a lăsat niciodată singur. În cinstea ei, America visurilor noastre, scriem această revista, Sinteza noastră de fiecare lună. De Europa ne despărțise o Cortină de Fier pe care uneori o mai simțim, pe lângă care nu reușim să ne furișăm câteodată. De America cea îndepărtată ne lega visul, ea nu ne-a respins niciodată. Citesc însemnările mele despre Europa cetățeniei noastre plăpânde și mă gândesc în fiecare seară la America cea reală, protectoare, la fratele nostru cel mare de peste Ocean.

Cât de departe o fi de America mea, povestită de țăranii năsăudeni întorși din fabricile de la Chicago sau repovestită de Hemingway sau Faulkner, de fratele nostru mai mare venit în haine militare, după șapte decenii, când românii care au aprins focuri pe dealuri au murit demult, albiți de așteptare ?

Vasile Dâncu: „Grupul de la Cluj a fost un nume dat renunţării la imobilism şi centralism de tip bolşevic”

Interviu Gazeta de Cluj

• „Politica este un joc de fotbal asemănător cu cel din Occident, unde câştigă mereu cei care au bani să merite victoria”
• „Deocamdată, Clujul le strică şmecheriile dâmboviţenilor la politică şi fotbal, iar eu mă bucur că am fost primul care a avut curajul să sară la bătaie
• „Conduce Mircea Geoană, iar ceilalţi se rotesc pentru a nu roade sacul”
• Marian Vanghelie este comparabil cu Obama, dacă spunem că Ferentariul este asemănător cartierului Manhattan”

Gazeta de Cluj: Aţi mers la vot duminica trecută? Ce vă face să continuaţi să votaţi? Contează votul meu, al dumneavoastră, al oricărui cetăţean?

Vasile Dâncu (V.D.): Am votat, eu şi familia mea, din solidaritate cu colegul meu de partid, Pop Teodor Puşcaş. Altfel, nu aveam nici un motiv să merg la vot, ştiam că nu va aduce soluţii urbanistice şi nici oameni providenţiali. Cred că oamenii trebuie să mergă la vot, singura modalitate prin care se pot aduce oameni serioşi în politică, chiar dacă încă nu este cazul la noi, unde alegerile din anul acesta au fost alegerile cele mai viciate din istoria acestei democraţii. Cumpărarea de voturi a devenit o regulă, iar metodele de marketizare duse mult prea departe. În teoriile de critică socială europene apar- cu ocazia alegerilor- tot mai multe cărţi care fundamentează „antielectoralismul” şi argumentele, tot mai solide, pentru a nu merge la vot. Am început şi eu un capitol pentru o carte pe această temă, dar m-am oprit din scris, pentru că nu ar folosi la nimic, oamenii sunt destul de dezamăgiţi de democraţia noastră originală. Merită să mergem la vot ca să ne vadă copiii noştri. Poate, peste 30 sau 40 de ani votul lor va primi consistenţă. Sunt utopii necesare, utopii care trebuie cultivate împotriva evidenţelor pentru că, totuşi, democraţia, chiar falsificată, este mai bună decât dictatura. Lucrul acesta îl ştiu din experienţă. 28 de ani am trăit experienţa sistemului comunist şi ştiu foarte bine. Dacă nu cultivăm măcar o iluzie, atunci nu suntem vii.

Gazeta de Cluj: De ce credeţi că nu mai merg românii la vot? Din cauza crizei, a politicienilor, a manelelor, a „vrăjelilor” şi „gogoşilor” pe care majoritatea politicienilor le servesc în fiecare campanie electorală?

V.D.: Ca să pară europeni, o tristă aparenţă de modernitate, am putea spune. Dar nu e aşa, nu merg din lene, plictiseală, indiferenţă şi lehamite. Nu e nici un program filosofic sau civic în spate, pur şi simplu cei mai mulţi nu merg pentru că nu le „iese” nimic. De aceea la locale a plouat peste satele româneşti cu bani, ulei, zahăr, telefoane mobile, beri, mici, pături, cizme, găleţi şi alte tipuri de mesaje cu un conţinut adânc de program politic european. Guvernanţii liberali au câştigat alegerile la sate, semn că mesajul lor a fost perfect integrat de o conştiinţă civică şi o cultură politică evoluate şi modernizate peste noapte. Nu merg oamenii la vot şi pentru că sunt dezamăgiţi de alegerile proaste pe care tot ei le-au făcut în trecut. Au votat de multe ori aiurea, la mişto, l-au votat pe unul că e mai diliu, au taxat cu sictir pe unii intelectuali care îşi încercau şansa, iar acum văd că lucrurile nu merg bine, dar nu ştiu de ce. În ruptul capului nu ar putea să accepte că ei sunt cei care au greşit când au votat hoţi, caricaturi sau şmecheri, ce le-au promis fântâni cântătoare, şosele suspendate sau cine ştie ce alte fantasmagorii. Din păcate, mergem spre mai rău, candidaturile sunt tot mai demagogice, mai lipsite de substanţă, iar modul în care oamenii cântăresc candidaturile, tot mai defect. Tot din păcate, cu prezenţă mică sau mare, calitatea politicienilor este neschimbată.

Gazeta de Cluj: Ştiu că sunteţi fan al sportului cu balonul rotund. Este politica asemănătoare fotbalului? Mai ales din prisma scandalurilor care macină ambele domenii, atât de dragi românului. Consideraţi că fotbalul, la fel ca politica, se joacă în arenă sau în spatele uşilor închise, între „eminenţele cenuşii”?

V.D.: Am scris destul de mult despre politică şi fotbal. Mă fascinează asemănările şi, mai ales, modul în care acest sport vulgar şi plin de manelişti este o ciumă emoţională care ne robeşte sufletele. Fotbalul seamănă cu politica, aşa cum toate lucrurile dintr-o societate sunt înlănţuite. Dacă în politică nu contează întotdeauna cine votează, ci persoana care numără voturile, în fotbal de multe ori contează doar cel care suflă şi cine ridică steagurile pentru offside. Şi în politica noastră, ca şi în fotbal, se vorbeşte mult, dar rezultatele sunt tot mai proaste. Politica şi fotbalul sunt paradisuri ale valizelor cu bani şi multe posturi se moştenesc. Copiii arbitrilor devin arbitri, nevestele, copiii sau nepoţii politicienilor devin politicieni. Conducătorii de cluburi se întâlnesc la DNA cu politicieni de marcă, transferul de jucători nu este diferit de migraţia politică şi galeria îţi strigă numele, în politică, dar şi în fotbal, doar dacă plăteşti. Bucureştiul trebuie să câştige mereu, iar Provincia trebuie să tacă şi să se mulţumească cu firimituri. Deocamdată, Clujul le strică şmecheriile dâmboviţene la politică şi fotbal, iar eu mă bucur că am fost primul care a avut curajul să sară la bătaie. Mandatul de antrenor sau cel de ministru de interne e la fel de scurt, iar Mitică Dragomir, Hrebenciuc, Becali, Copos, Pinalti şi alţii activează în culisele comune ale fotbalului şi politicii, hotărând scorul. Absenteismul din tribune seamănă leit cu cel electoral, iar cei care fac rost de bani nu retrogradează, îşi pot mereu cumpăra locul în Divizia Naţională. Sintetic: politica este un joc de fotbal asemănător cu cel din Occident, unde câştigă mereu cei care au bani pentru ca să merite victoria.

Gazeta de Cluj: Şi ca să rămânem la acelaşi capitol, unde se situează Vasile Dâncu în momentul de faţă: la încălzire, pe banca de rezerve, în tribune, în faţa televizorului? Când îl vom putea vedea, din nou, pe Vasile Dâncu „cu mingea la picior” pe arena politicii româneşti?

V.D.: În cabina de transmisie, vorbind, precum prietenul Cornel Dinu, cu fraze prea lungi şi cuvinte formate din prea multe litere ca să fie înţelese de cei din teren. Am o cerere depusă la federaţie pentru a obţine cartea verde şi a deveni jucător liber. Aş vrea să joc din nou doar în meciuri de binefacere sau să revin în competiţie, dacă se va pune accent pe jocul de cap.

Gazeta de Cluj: Care este în momentul de faţă starea PSD Cluj, mai ales după înfrângerea din 15 februarie, când candidatul PSD, domnul Teodor Pop Puşcaş, a obţinut doar şapte procente din voturile clujenilor? Cine este „vinovatul” pentru acest eşec? Ce ar fi trebuit să facă PSD pentru a obţine mai multe voturi de la clujeni?

V.D.: Nu prea ştiu ce se întâmplă la PSD Cluj, pentru că mi-am dat demisia din toate funcţiile şi nu prea am avut contact strâns cu birourile. Am văzut în presă că au fost aduşi specialiştii de campanie a lui Oprescu, a venit Geoană cu mulţi miniştri si am fost binecuvântaţi chiar şi cu prezenţa lui Marian Vanghelie. Unii lideri au refăcut legătura bună cu Bucureştiul, s-au dezis de apartenenţa la Grupul de la Cluj şi tot nu am câştigat. Delegaţia condusă de Mircea Geoană a fost aşteptată la aeroport de un grup de peste 100 de persoane şi acest semn de forţă şi mobilizare mi-a dat speranţe. Din păcate, electoratul nostru nu a rezonat la această hotărâre şi mobilizare. Eu nu ştiu dacă există vreun vinovat, colegii mei trebuie să facă analize. Este clar însă că nu e productiv să cauţi un ţap ispăşitor. Nici nu cred că există soluţii miraculoase. Poate în afara uneia pe care o ştie oricine, munca. Dar nu am ce sfaturi să dau, aş vrea să ajut dacă pot, dar nu în cadrul unui proiect făcut de mine. În 2004, când am luat cele mai multe voturi, PSD Cluj câştigând cel mai mare număr de voturi la alegerile locale în judeţul Cluj, unde am învins Alianţa DA, unii cârcotaşi care se temeau de schimbul de generaţii, mă acuzau pe la colţuri că am greşit strategia, că a fost prea agresivă, prea opulentă, prea opresivă ... Au avut acum ocazia să-şi facă strategia după cum au vrut deja în două alegeri. Vor putea şi de acum încolo, liniştiţi, eu nu mă bag să trag de volan când stau în dreapta sau în spate. Iar dacă vreunul din colegi obţine la alegerile generale peste 86.000 de voturi cât am obţinut eu pentru Senat în 2004, singur, ajutat de întreaga echipă, atunci eu mă ridic în picioare în faţa lui, îmi ridic clopul şi timp de un ciclu electoral îi spun sensei.

Gazeta de Cluj: În ce direcţie se îndreaptă PSD Cluj în momentul de faţă? Ce le recomandaţi colegilor dumneavoastră pentru următoarea perioadă?

V.D.: Se întoarce la matcă, devine, cred, o organizaţie normală. Probabil, se va concentra pe reconstrucţie şi va renunţa la avangardă. Încerc să mă feresc să dau sfaturi, chiar şi atunci când mi se cer.

Gazeta de Cluj: Este PSD un partid reformat ori s-a abătut de la calea pe care dumneavoastră şi colegii dumneavoastră aţi dorit să o impuneţi? Cine sunt vinovaţii pentru starea PSD din momentul de faţă? Este PSD în agonie?

V.D.: PSD este un partid la putere, iar la putere nu putem pretinde să facă reformă şi scandal intern. Ne-am oprit din reformă atunci când era mai uşor de făcut şi surprinzător, eliminarea unor baroni locali a început acum, când ar fi mai mare nevoie de linişte. Dar reforma şi modernizarea sunt lucruri atât de rare în societatea românească, încât merită salutate şi încurajate indiferent de contextul în care apar. Contrar a ceea ce cred unii adversari ai stângii, PSD nu se află într-o situaţie proastă, iar conflictul intern poate face şi unele victime necesare pentru ca Partidul să se modernizeze. Şi votul uninominal a fost imperfect şi original, dar a eliminat o serie de elefanţi „greu de ucis” prin alte metode democratice.

Gazeta de Cluj: Mai există „Grupul de la Cluj”?Grupul de la Cluj a fost un nume dat nevoii de schimbare, renunţării la imobilism şi centralism de tip bolşevic. Acum este greu să fie vizibil, căci toţi ochii sunt îndreptaţi spre femurul porcin al guvernării. După ce se va fi terminat împărţeala şi unii vor rămâne flămânzi, schimbarea şi reforma vor avea din nou suporteri. Sinceri şi dezinteresaţi, mânaţi doar de interes naţional, dar nu ştiu însă dacă-i vor mai găsi pe cei care să stea în faţă cu steagul ridicat în bătaia vântului. Recent l-am auzit pe Miron Mitrea spunând că în PSD „trebuie schimbat modul de a face politică”. Era să pic de pe scaun, sper că va da alt nume schimbării sau revoluţiei pe care o gândeşte şi nu se va revendica de la zbaterea noastră.

Gazeta de Cluj: Cine conduce acum PSD? Cine este „Gigi Becaliul” PSD? Dar eminenţa cenuşie?

V.D.: Conduce Mircea Geoană, iar ceilalţi se rotesc pentru a nu roade sacul.

Gazeta de Cluj: Ce rol are Marian Vanghelie în PSD în momentul actual? Îl vedeţi pe primarul sectorului 5 înscris într-o cursă pentru fotoliul de preşedinte al României? Îl putem compara pe Vanghelie cu Obama?

V.D.: Marian Vanghelie este comparabil cu Obama, dacă spunem că Ferentariul este asemănător cartierului Manhattan. Orice se poate în România zilelor noastre, nimic nu pare scandalos, vulgar sau indecent.

Gazeta de Cluj: Care este apelativul cu care trebuie să ne adresăm de acum înainte: profesorul Vasile Dâncu, analistul Vasile Dâncu, strategul Vasile Dâncu sau politicianul Vasile Dâncu?

V.D.: Dom’ Profesor sau „Coach”, cum îmi spuneau adesea studenţii de la sociologie.

interviu realizat de Augustin Stanciu

AMERICA NU CREDE IN LACRIMI

O explozie de bucurie si lacrimi a cuprins lumea la victoria lui Obama. Am vrut si eu să câstige democratul, deși i-am scris in seara victoriei unui prieten ”Noi, negri din lumea intreagă, indiferent de culoarea pielii, ne bucurăm un pic prea repede, iar tu, stelist inrăit, să-ți aduci ca Steaua a avut 2-0, in minutul 10, cu Olimpique Lyon”. Mi-a trecut acest lucru prin cap poate si sub influenta a două cărti pe care le am pe noptieră: Al Gore, Asaltul asupra rațiunii si La Societe des victimes, cartea sociologului francez Guillaume Ernier.

America este tara tuturor posibilitilor, e adevarat, dar mai ales a celor de control social si de management inteligent al unui corp social neomogen, mereu alimentat cu aluviuni de toate rasele si culturile. Alegerea lui Barack Obama (după alegeri isi va aduce tot mai mult aminte că este si Hussein!) a fost rezultatul unei mobilizari a victimelor, cu aspect de răscoală, de revoltă impotriva sistemului. Americanii saraci s-au mobilizat împotriva unui sistem care a devenit tot mai impopular. Am auzit si jurnalisti din Europa, exclamând pe la televiziuni, că nimic nu va mai fi ca inainte, fraza pe care am auzit-o destul de des după 9-11 septembrie. E adevarat, după 11 septembrie s-au restrâns foarte multe libertăți, a inceput un razboi de hartuire si inoculare a unor frici noi societătii globale si mai ales celei americane. Mi-au rămas si mie in minte imaginile cu o ciupercă nucleară deasupra unui oras american, imagini care l-au propulsat pe George W. Bush pentru un nou mandat.

La frica de teroriști s-a adăugat frica de criza economică, frica de viitor. Alegerea lui Obama s-a făcut sub semnul fricii, nu ca efect al unei politici a increderii. Ca si cunoscător al teoriilor soft power americane, aș putea spune că săracii, cu putinii lor bani, au mai salvat odată sistemul american, iar acum si-au mai cheltuit și votul în acest sens.

In orice sistem social cei din clasele populare au devenit obiect al compasiunii generale, un sentiment deja democratic. Femeile, negrii, saracii, muncitorii sau functionarii , minoritatile de toate felurile, emigranții sunt astăzi considerati victime și dau o mare lupta pentru a li se recunoste diferenta, a se omologa rana, refuzând de multe ori , chiar ei înșiși, statutul de egal. America si marii ei scenaristi ne-a mai oferit o utopie, cu un happy end rapid, formulă care poate directiona foarte bine emotia colectivă: un negru presedinte, o speranță pentru toți.
Vă aducceți aminte de 1996, cum plângeau oamenii pe stradă la alegerea profesorului Emil Constantinescu. După alegerea lui Constantinescu, sistemul politic s-a consolidat si multe din ramășitele comunismului par mai vii azi decât erau in 1995. Ce au reusit Emil Constantinescu a fost sa ucidă prima izbucnire de speranță. Și Traian Băsescu a reusit să stoarcă lacrimi si sperante in 2004, dar astăzi reușitele luptei lui cu comunismul sau coruptia sunt incă sub semnul indoielii și chiar ar putea să piardă acestă luptă, dacă nu va reuși să-și facă o armată profesionistă.

Stim din studiile de psihologie experimentală că indivizii pot fi docilizati prin șocuri emotionale: sperante mari, dezamăgiri, iar sperante, iar dezamagiri. După câteva șocuri, speranța schimbării moare definitiv. Stiu de la un scriitor american cum se imblânzeste un cal salbatic: se leaga puternic pentru ca se smuceste tare de două ori, a treia oară nu va mai incerca, poate să-l ducă și un copil de dârlog.

Sistemul actionează mai bine sub acoperire, in spatele unor aparente de schimbare si având pe scaunele din față oamenii doriți de mase. Cu Ion Iliescu in fată sistemul devenea transparent, iși pierdea paravanul necesar. In luptă directă cu Traian Basescu se intorc, democratic, o serie de figuri si metehne din trecut. Nu doar că se intorc, dar se și legitimează, ne sfidează si ne pun să plătim despăgubiri pentru perioada in care au trebuit să stea mai ascunse. Sistemul se simte bine in confruntare, stie să anihileze pe cei care bagă levierul intre rotile dințate.

Mi-am adus aminte că au trecut patruzeci de ani de la momentul in care Martin Luther King a lansat visul american al egalitatii oamenilor, dar a murit pentru asta. Insemnă că masele, victime astazi ale goanei dupa profit, pot schimba lumea doar prin sacrificiu, nu prin invadarea saloanelor puterii. Noi, românii, am văzut si faptul că pînă si revoltiile, nu doar democratia, pot fi contrafăcute.

America are astazi si o misiune istorică foarte complicată, a rămas prea singură in asigurarea ordinii mondiale si este de inteles că nu va putea să accepte aerul de libertate si eliberare si dansurile victoriei mai mult de o noapte. Maine, toată lumea la treabă, nu se acceptă mahmureala si refacerea după chef, ca la noi in Balcani. In mod obiectiv, America nu cred că își poate permite să fie cea care duce astăzi steagul libertăților si eliberării individului din infernul capitalist, așa cum speră dezmosteniții din lumea întreagă. Ne-a spus-o Obama, in primul lui discurs, America se poate schimba, dar rămâne America.

Nu trebuie să ne agităm prea tare, să nu le cerem stâpânilor să redevină sclavi. Nu ne-ar strica să fim realisti, să nu visăm degeaba. Citiți, mai degrabă, ultima carte scrisă de politician remarcabil al Americii, care probabil a caștigat votul maselor, dar nu a fost lăsat sa fie Presedinte: Al Gore. America stie să folosească energia visului, stie să producă oameni puternici, stie să treacă peste propriile slăbiciuni. Dar, cu siguranță, America nu crede în lacrimi!

...