FEŢELE ADEVĂRULUI
Vasile
Sebastian Dâncu, POVEŞTILE, VIAŢA ŞI MOARTEA,
(50 de texte pentru 50 de ani)
Ed.
Eikon, 2013
Vistian Goia
Cartea recentă a universitarului clujean ne-a
amintit de judecata cunoscută: Adevărul doare! Nimic nu doare ca adevărul! În
tot ce cuprind cele peste 250 p. i se dezvăluie cititorului român adevărurile
spuse pe şleau, ori cele voit ascunse în anii de după 1990, până în prezent.
Este o carte deloc comodă, care predispune la meditaţie şi revoltă. Pe de-o
parte, admirăm curajul "nebunesc" al autorului de-a nu cruţa pe nici
unul dintre "actorii" scenei politice postrevoluţionare, pe care-i
priveşte şi-i judecă după tot ce au gândit, plănuit şi înfăptuit cu nepăsarea
lor strigătoare la cer. Pe de altă parte, admirăm răbdarea
"detectivistică" a autorului de-a "citi" şi reliefa cu o
acribie de "cronicar" de la curţile medievale, tot ce s-a întâmplat
deopotrivă în instituţiile statului şi în culisele parlamentare, guvernamentale
ş.a.m.d.
După Revoluţia din 1989,
afirmă răspicat V.S. Dâncu, românii au trăit într-o realitate virtuală, pentru
că cea reală a fost privită, remodelată prin lentilele presei. Mass-media i-a
învăţat, prin "reţetă de conservă", ce să mănânce, cum să se îmbrace,
cum să iubească ş.a.m.d. Mai grav, în ultimul deceniu al mileniului, le-a fost
inoculată românilor "frica" de viitor, spaima de necunoscut: străinii
o să ne fure ţara, evreii sau ungurii o să ne cotropească, vechii moşieri o să
ne ia pământul etc
Autorul cărţii scrie în
triplă ipostază: de moralist, sociolog şi scriitor. Cuprinsul cărţii nu este
unitar, pentru că autorul se manifestă pe mai multe planuri. "Notele"
sale, unele publicate anterior, altele văd acum lumina tiparului, ne fac
cunoscut un intelectual activ, prezent în mass-media, dar şi un cugetător
profund, care nu este deloc indiferent la suferinţele şi păţaniile
conaţionalilor. Aşa cum citim în "Cuprins", el este marcat de
"Frica şi speranţele românilor", de "Suferinţele şi
tristeţile" acestora,, de "Iubirile şi singurătăţile" unor
bărbaţi "învinşi" şi ale unor femei "disperate" etc
În calitate de moralist",
autorul se ocupă pe larg de "frica" românilor, văzută ca o emoţie
de anticipare a unor pericole, de aceea le creşte adrenalina, acuitatea
senzorială, sunt cuprinşi de spaimă. Însă, românul, răbdător din fire, se
obişnuieşte repede cu urâtul din viaţa lui, cu violenţa gratuită, chiar cu
moartea. Pentru a-l "salva" de această stare apăsătoare, crede V.S.
Dâncu, politicienii îl sfătuiesc să nu-l
preocupe viitorul, ci "să trăiască bine, să doarmă bine, să vegeteze
bine!" Aşadar, să-i dispară teama de viitor. Însă, paradoxal, moralistul
nostru este cuprins de îngrijorare la gândul că, odată cu dispariţia fricii,
"viitorul nostru va muri", iar "poporul" se va transforma
într-o "populaţie". Oare, ne întrebăm noi, ce or fi gândit în acest
sens, la vremea lor, Mihai Viteazul, Horea, Avram Iancu ş.a.
În altă secţiune a cărţii
("Oraşul fără frică"), autorul descoperă la Madrid naturaleţea
oamenilor şi lipsa lor de frică, probabil "violenţa extremă" i-a
lecuit de acest sentiment. Contrar apusenilor, clujenii universitarului sunt
departe de această stare senină şi
optimistă: românilor de aici le este frică de unguri, iar ungurii se tem de
români, ortodocşii de greco-catolici, care le pot lua bisericile înapoi
ş.a.m.d. Deci Clujul nu se aseamănă cu capitala Spaniei. Dar, mă întreb cu
naivitate: madrilenii nu se tem de basci şi de catalani?
Meditând asupra suferinţelor
românilor, autorul compune un portret al României ca "Ţară a
simulanţilor"! Simularea se vede, în primul rând, în viaţa politică. La
putere ori în opoziţie, politicienii simulează mereu un comportament
"democratic": ţin discursuri despre patrie şi duşmanii naţiunii, apoi
fac amor cu unguroaice şi ţigănci pe saltelele hotelurilor! (Chiar şi cei
vârstnici?). În conduita lor, sociologul nu vede nimic autentic: nici în
zâmbetul electoral, nici în promisiuni, nici în strângerea mâinilor. În
intimitatea lor, domină minciuna, prefăcătoria, păcăleala etc În faţa F.M.I.,
guvernul simulează o "autoritate de fier". Presa simulează
pluralitatea opiniilor. Unii jurnalişti se "prostituează" pentru că
trebuie să mănânce o pâine!
Aşadar, ne spune autorul,
simularea este un "proces normal al vieţii sociale, atâta timp… cât nu
înlocuieşte viaţa reală". (p. 78). Surprinzător, V.S.Dâncu, cel
"revoltat" faţă de simularea ca proces, devine, pe sfârşitul
capitolului, un "înţelept": "Într-o ţară a simulărilor absolute,
rămâne autentică doar tristeţea". Noi ne amintim că în italiană
"tristezza" înseamnă deopotrivă întristare şi răutate. În cazul
sociologului, tristeţea este însoţită de durere. De durere şi revoltă, pentru
că el constată "moartea fiinţei sociale", din multiple cauze: în
România post-revoluţionară s-a produs treptat "dulcea alunecare spre
sclavie", spre "cerşetorie", deopotrivă la nivel individual şi
la cel statal. Guvernanţii sunt cei mai mari cerşetori de pe piaţa
internaţională. În 1999, el constată că românii sunt un "trist popor
cerşetor", "milogi ai istoriei", care şi-au pierdut capacitatea de
a se bucura şi de a fi fericiţi. Din această perspectivă, autorul are altă
opinie decât ceilalţi români despre locul de veci de la Săpânţa:
"Cimitirul veseleşte imaginea unei mari tristeţi"!
În "Notele" din
2000, referitor la "Lungul drum spre celălalt", sociologul face o
radiografie a pierderii încrederii în semenii noştri, argumentată cu un
procentaj negativ peste orice închipuire. (vezi p.151) Adică, doar 12 % dintre
români consideră că se poate avea încredere în oameni, 77 % răspund negativ. În
general, românii (conform sondajului) s-au îndepărtat de rude, de colegii de
serviciu, puţini mai petrec împreună sărbătorile, iar încrederea în etniile
care trăiesc lângă noi este mică: 5 % încredere în ţigani, 22 % în evrei, 24 %
în unguri etc
Reflectând şi asupra
"calităţilor" de care românii sunt mândri, V.S.Dâncu are opinii
semănătoare cumva cu ale lui Lucian Boia. Adică, în timp ce conaţionalii se
cred ospitalieri, creştini, monumente ale milosteniei, autorul crede,
dimpotrivă, că nu suntem "fiinţe caritabile". Vina pentru toate
relele care au împânzit societatea românească este atribuită
"repetenţilor" care "s-au ridicat la tribunele democraţiei şi
construiesc o lume după întunericul minţii lor", "lichelelor care fac
apel la morală şi hoţilor, care au devenit paznici la tezaur". (p.152)
Ardelean prin naştere,
gândire şi mentalitate, intelectualul era convins (la 1999) de existenţa unor
programe de "decapitare culturală şi dezindividualizare a
Transilvaniei", fapt ce ar fi convenit atât Bucureştiului, cât şi
Budapestei. "Tabloul" socio-politic conturat e întunecat şi
descurajant, fiindcă Transilvania adevărată e acoperită de "perdeaua de
fum" construită de cercul vicios al politicului şi de mass-media.
Sociologul crede ferm că românii dintre munţi s-au săturat să fie mereu o
"miză politică", un subiect electoral. Apoi, încă un adevăr de
netăgăduit: conducătorii politici acumulează case şi terenuri, îşi trimit
odraslele la studii în străinătate, dovadă că ei fac politică fără credinţă în
viitor. Autorull vede în jurul său indivizi care "ne falsifică istoria, ne
demolează cultura, ne culpabilizează pentru că suntem majoritari". (p.
193) De aceea invitaţia "gândeşte pozitiv şi alege fericirea" i se
pare o stupiditate.
În două secţiuni ale cărţii
("Salutări din Transilvania poeţilor" şi "Exerciţii de
admiraţie"), autorul cărţii de faţă îşi devoalează simpatia şi
solidaritatea cu scriitorii români, cu predilecţie îi simte aproape, chiar
prieteni, pe transilvăneni. Primăvara îl cuprinde "dorul" de
condeierii ardeleni, toamna de moldoveni, iar iarna de "sudişti". În
felul cum îl receptează pe Ion Mureşan şi cum regretă dispariţia neuitatelor
"locaţii" clujene (Pescarul, Arizona şi Croco) – bănuim în simţirea
şi conduita lui V.S.Dâncu şi o fire de "boem", în sensul bun al
cuvântului. Iată un sociolog cultivat în sfera largă a umanioarelor şi care nu
se ascunde în spatele "sondajelor" politice.
Relativ la "Exerciţiile
de admiraţie" (titlu care ne aminteşte de Emil Cioran), ele ne arată
talentul de portretist şi comentator literar pe care nu le bănuiam. În puţine
pagini sunt trasate liniile esenţiale ale unor mari personalităţi, precum
Corneliu Coposu, Ion Raţiu şi Părintele Bartolomeu. Pe primii îi numeşte "doi gentlemeni într-o
politică primitivă a ultimului deceniu din veacul trecut". Iar pe fostul
Mitropolit al Ardealului îl consideră un păstor "aspru, un suflet
zbuciumat, un dascăl sever care nu admitea să confundăm binele cu răul" şi
căruia "nu i-a plăcut să confunde iubirea cu libertatea fără de sens sau
cu viaţa trăită fără valori". (p.239). Considerăm că autorul a rezervat
puţin spaţiu acestei secţiuni şi, de aceea, ne permitem să-i sugerăm să
dezvolte aceste "Exerciţii" într-o viitoare carte, adăugând şi alte
personalităţi marcante din cultura noastră.
Cu privire la titlul cărţii,
termenul de "poveste" trebuie înţeles aşa cum spune autorul în
"prefaţa" cărţii: "Nu oamenii seamănă între ei, ci poveştile
lor îi apropie mai mult … în jurul poveştilor ne adunăm aşa cum se adună
fluturii la lampă". De acord cu autorul, dar cartea sa nu este una
tradiţională, bazată pe "ficţiune", pe invenţie epică, ci pe
"realităţile" unei epoci. Din acest motiv nu-l considerăm pe V. S.
Dâncu un "povestaş şugubăţ", ci un comentator dur al unor evenimente,
oameni, fapte, comportări morale/imorale din anii postrevoluţionari. El nu
este, în această carte, un autor de naraţiuni melodramatice, ci un scriitor
care preferă satira şi pamfletul. Cu ajutorul acestora evidenţiază nenumărate
feţe ale adevărului, pe care, volens/nolens, le conştientizăm, dacă nu vrem să
le acceptăm în întregime.