Fotbal si politică

Diminică toată țara a văzut 10.000 de timisoreni într-o revoltă pașnică prin care au umplut piata Operei din capitala Banatului pentru recuperarea simbolului lor sportiv: POLI.

Televiziunile din București au anunțat 2000 sau 3000 de participanți, deși erau contrazise de propriile imagini. La prima vedere am putea spune că este un fapt de viață particular, o problema doar a fotbalului, unde nu are rost să ne băgăm. Nu este așa. Fotbalul este o parte importantă a spectacolului public, fenomen social generator de emoție colectivă. Ca spectator al istoricei infrîngeri cu Lituania de la Cluj am asistat cum, de cateva ori, cei 20 000 de ardeleni din tribune, au strigat minute in sir numele orașului care a născut Revolutia română din 1989. Nu stiu cum a ajuns bucureșteanul Iancu să vândă unui italian simbolurile fotbalului timișoarean și nici nu știu cine are dreptate, juridic vorbind. Dar în aceste manifestări de revoltă publică nu este vorba doar despre fotbal. Este vorba despre politică și despre relația dintre centru și teritoriu.

Fotbalul este o parte a procesului de tranformare a României intr-o feudă Bucurestiului, o recentralizare după metoda exercitată in perioada comunistă. O spunem cu toții pe la colțuri, în pauze sau acasă, dar tot mai puțini au curajul de a recunoste un lucru pe care tot mai multă lume îl gândește. Sunt două milioane de telespectatori care nu pot să vadă campionatul national de fotbal, neavând nici măcar unde să plătească măcar un abonament, pentru că niște smecheri trafichează interesul public după bunul lor plac, fără ca CNA sau Federația Română de Fotbal ori organismele de protectie a consumatorilor să facă ceva.

Putem face o asemănare între fotbal și politică și din ratiuni de similaritate, nu doar pornind de la acest fapt de viață ușor de luat ca pretext. In fotbal, ca și în politică, conducătorii au imunitate totală, pot face orice dar nu pățesc nimic. Sunt multe mazete în fotbalul românesc, număr mare întrecut poate doar de domeniul politic, unde numărul nechematilor este înfiorător de mare. Arbitrajele functionează în fotbal aproape cum funcționează justiția, adică ba legate la ochi, ba dând decizii în compensație. Performanta politicenilor in a aduce fonduri europene seamana perfect cu ultima excursie a Romaniei la Campionatul European din Austria și Elveția.

De fapt, revolta provinciei la fotbal este generată de atitudinea sfidătoare a centrului față de comunitățile locale. Cel mai bine se vede acesta din viteza cu care autoritatile centrale avansează în aplicarea proiectului legii descentralizării. Ne chinuim de 10 ani să facem descentralizarea administrativă, dar observăm că totul este doar o simulare, sau ca să folosim tot un termen din fotbal, o tragere de timp.

Să vedem puțin in ce ritm amețitor se adoptă după ce Guvernul Năstase promovase deja, în 2004, o lege cadru a descentralizării? Abia in 2006, după doi ani, Guvernul Tăriceanu vine cu altă Legea cadru a descentralizarii, mai completă, se spunea atunci. Grăbit, Guvernul însă mai asteaptă doi ani pentru ca în februarie 2008 să dea HG 138 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii-cadru a descentralizării nr. 195/2006. Ametitor, ca si ritmul din meciul România-Lituania unde spectatorii au plecat cu gândul că puteam să jucăm încă două saptămâni și nu am fi dat gol.

Nu voi dezvolta aici starea precară a nivelului de descentralizare dar este deja clar că descentralizarea este incompletă, trunchiată, nereusindu-se apropierea de interesul cetateanului, a unor atributii si decizii. Se amână transferul complet de resurse materiale și financiare care asigură apropierea deciziei de realitatea economică și care conferă o mai bună valorificarea a resurselor. Tot mai des primarii se plâng că bugetele colectivităților locale sunt dependente în mare măsura de resursele bugetului de stat, veniturile proprii bugetelor locale nedepașind 25% din necesarul de resurse locale, reforma finanțelor vizând, după model european, o cotă între 50 și 70%. In fine, relația fiscală dintre administratia centrala si autoritatile publice locale este, înca, una de dependență, autoritatile locale nebeneficiind de acces la piata de credit.

Problema descentralizării nu se reduce la problema pixului de București, cum declara recent un coleg de partid, dar nici nu este de amânat până la Calendele grecesti, când vom deveni o mare putere economică, cum crede același lider.

Si în fotbal, dar și în politică și administratie, este necesar respectul pentru comunitățile locale și drepturile lor stipulate in Constituție, respect pe care nu-l arată deloc oligarhia de la toate nivelele administratie centrale. Respectul comunităților locale înseamnă și respectul simbolurilor lor, dar și încrederea în capacitățile lor de a se autoorganiza. Bucurestiul pierde zilnic milioane de euro in procesul absorbtiei de fonduri europene, dar în timpul acesta mii de primari din comune si orase de provincie fac proiecte si aduc bani europeni sau proiecte finantate de la Banca Mondială.

Dacă nu vom proiecta urgent legi pentru a completa legea cadru a descentralizării sau vom continua să tragem de timp, prelungind centralismul, acesta care distruge solidaritatea natională, revolta provinciei se va va intinde pe tăcute până ce se va crea o falie greu de trecut între capital și restul țării. Dacă Parlamentul va stimula sau va tăcea in fața acestei atitudini mostenite de la bolsevici, autoritățile centrale vor deveni central unei cleptocrații care va sufoca România. Asa cum incepe să arate că a sufocat și fotbalul românesc. Sper că bucurestenii din scaunele puterii să înțeleagă un lucru pe care francezii il știu dintr-un decret apărut la Paris in 1852: ”Se poate guverna de departe, dar se poate administra numai de aproape”.


Deocamdată nu putem constata decât că statul este o vacă îngrășată pe păsunile noastre din provincie, dar mulsă doar la București.


.....

Declaratie politică in Senatul Romaniei din 8 septembrie 2008

VISUL SĂRACILOR ÎNTR-O ROMÂNIE-CAZINOU

Sociologii din lumea intreagă au fost intrigați să observe că săracii votează masiv cu dreapta. In unele țări, cum este și România, săracii sunt principalii contributori la banca de voturi a dreptei. Săracii votează de cele mai multe ori cu dreapta împotriva interesului propriu. Mai multe studii recente au descifrat enigma: este triumful sperantei asupra interesului propriu. Săracii sunt expuși când dreapta vine la putere dar ei nu observă căci ei se visează viitor bogătași. Intrebati fiind americanii, într-un sondaj recent, dacă se plasează în primii 1% dintre bogatii Americii, 19% dintre se cred ca făcând parte din acesta castă a celor mai bogati 1%. Nu trebuie să ne miram și nici să-i credem nebuni, acesti oameni se consideră un fel de pre-bogati, sunt cei care speră, sau poate au interpretat anumite semne in acest sens.

De accea admiratia săracilor se indrepta spre cei bogati si asta aproape că ar fi normal. Anormal este însă că spre cei bogati se îndreptă si solidaritatea lor, astfel că este greu să articulezi proiecte sociale sau politice care se bazează pe solidaritatea celor mulți. Empatia cu cei săraci vine mai degrabă din zona intelectualilor in Occident sau in America si mai puțin din zona semenilor lor. Decît să recunoască faptul că au nevoie de ajutor, săracilor le este mai simplu să viseze că va veni ziua cand vor spune adio patronului, vor arunca sculele cât colo și se vor muta la vilă. Imi aduc aminte că primul mare câstigator la loto de după Revolutie, un tanar din Tulcea, a emis fraza celebră: de azi n-am sa mai muncesc niciodată!

Degeaba vin sociologii si arată că mobilitatea socială este tot mai lentă, că sunt tot mai multe sanse ca fiul să nu poată depăși conditia tatălui. In țara tuturor posibilităților, Statele Unite ale Americii, un un studiu al OECD din 2007 arată că dacă cel putin unul din parinți se afla in cohorta de 20% a celor mai saraci din societate, copilul are 40% să nu depăsească conditia familiei.
De ce ignoră oamenii datele stiintelor sociale dar si cele ale evidentei? Nu ar putea să observe realitatea pe baza unei logici simple că nimeni din cunoscutii lor nu s-au imbogatit miraculors, nimeni din familie, nici din colegi de muncă? Pur si simplu s-a produs o puternică mutatie la nivelul imaginarului. Politica de comunicare a dreptei, in varantele ei liberaliste sau neoliberaliste, foloseste deja de decenii ceea ce psihologii numesc efectul Seherezada (mai nou sociologii îi spun storytelling, adică arta de a spune povești). Conducătorii campaniilor electorale stiu deja foarte bine că realitatea nu este importantă, realitatea este perceptie, așa încât nu trebuie să te simți inhibat când promiți maselor. Să dam tuturor o sansa – este un discurs al castigătorilor la loto, toată lumea este fascinată de sloganul manipulator: 100% din castigatorii la lotto si-au încercat șansa. La Cluj avem un exemplu care nu mai are nevoie de prea multe explicatii: fenomenul Caritas. In Campania din Franta, Sarkozi le-a spus francezilor: Impreună, totul este posibil si a invins cu ajutorul voturilor celor săraci.

Un specialist in storytelling observă că istoria este marcata de povesti si mituri universale, dar astăzi arta de a spune povesti electorale si publicitare produce o ruptură a imaginarului cu povesti care nu au osatura de intelepciune si normă etică, ca si povestile lui Homer sau Shakespeare, ci produc doar canalizare de emotii spre modele artificiale, populează spatiile simbolice cu istorii degradate si personaje fără substanță. La noi efectul Seherezada este tot mai des intâlnit, e ușor ca fetele de liceu să se viseze în rol de Moni sau burlacul bătrâior pe post de Iri. Presedintele Băsescu le spunea romanilor că merită tot ce este mai bun, Oprescu a vorbit despre autostrazi zburatoare care traversează Capitala, Geoană trimite oameni in Cosmos, Guvernul Traiceanu face planuri de autostrăzi sau aeroporturi, chiar dacă in patru ani a dat in folosință doar cinci kilometri din Autostrada Transilvania. Nimeni insă nu-i opreste să le spună că sunt doar povesti si că ar fi frumos să vorbească despre proiecte concrete cu plan si sursă de finantare, cu termene de executie și date despre impactul prezumat.

Fascinatia poveștii este regula dominantă in politica de azi. Dispare Vadim si buticul lui nationalist pentru că povestile eroice de tip clasic, cu Mihai Viteazu sau Avram Iancu, nu mai au trecere la săraci. Discursurile dreptei de la noi desubstantializează si depolitizează narațiunea politică. Andreea Esca intră in manualul de istorie nu doar prin efracție editorială, ci pentru că ea inlocuieste cu siguranta ceva și în imaginarul săracilor. Aici avem o deplasare spre dreapta importantă pe care, din păcate, nu este observată de PSD sau alte forme politice de stânga.

Cum si unde se regăsește solidaritatea celor slabi printre normele sociale de azi? Nu este nicăieri, poate are forma unui teledon, când poti să-ți liniștești conștiința dând ceva unor năpăstuți. Guvernul Tariceanu practică perfect un sincretism ideologic care depolitizează orice. Ia toate măsurile de stânga pe care le viseaza PSD, pe unele nu stiu dacă le-ar accepta un guvern PSD si arată că dreapta si stanga sunt doar inventii.

Unii ar putea să spun că sunt epuizate valorile stangii pentru că nu te mai aplaudă nimeni dacă spui că munca este o valoare. Nu este așa insă trebuie sa recunostem că nu la asta visează societatea narcotizată de povesti, ea visează să se imbogatească printr-o minune. Particularitatea României este socantă și în ceeea ce priveste mitul antreprenorului, figură centrală a liberalismului in Occident. Românii nu visează sa facă o afacere care să-i imbogățească, de doua decenii 80% din români cred că oamenii de afaceri de succes au realizat asta prin noroc, mită, coruptie sau alte metode imorale. Nici intreprinderea nu este la noi ca la francezi ”celula de bază a societatii” , ci mai degrabă un loc de unde să pleci rupând ușa la sfârșitul celor opt ore. Costel Busuioc este mai usor model decât Dan Iordăchescu sau Angela Gheorghiu, pentru că ultimii au muncit foarte mult pentru a face carierele de excepție.

Stanga nu prea este pregatită pentru ameliorarea formei discursului, s-a bazat pe valori și un continut pe care-l credea valoros o eternitate. Mereu defensivă, stânga a devenit un fel de asistenta socială care e greu să mai fie fascinantă, căci le aduce aminte săracilor de problema lor cea mai mare. In plus poate să le deranjeze visul . Dreapta incearcă să lichideze si ultima forma de proprietate: proprietatea socială. Stanga nu are curaj să lanseze proiectul apărării sferei personale a individului: acolo unde e vorba de munca lui, salariul, sanatatea sau educatuia copilului. Deageaba se luptă doar cu proiecte impotriva sărăciei, este nevoie de mult mai mult curaj.

Dacă dreapta îi stimulează cu cinism pe săraci să viseze intr-o Romanie - cazinou, stanga încă nu și-a dat seama că a pierdut bătălia și sărăcii sunt tot mai consecvenți în a alege speranța, uneori impotriva interesului propriu.

...


Cititi acest editorial in www.ziuadecj.ro

MUZICĂ RĂTĂCITĂ ÎN CARNE

La ultima confruntare mondială a națiunilor, Olimpiada, femeile au luat șapte din cele opt medalii care au salvat onoarea României. Nu este pentru prima dată, dar noi nu am observat nimic. Dacă le-aș întalni pe stradă pe Susanu sau pe Andrunache nu le-aș recunoaste deși au adus României multe medalii si titluri olimpice. Desi au salvat țara si la Olimpiada de la Atena dar si in alte locuri, noi nu am înțeles încă faptul că femeile au rămas singure in lupta noastră cu alte nații. Romania a ramas un teritoriu al vulgarității misoginismului de bodegă și de șantier. In zilele Olimpiadei mă așteptam să le vad pe toate ecranele de televizor si zambind de pe coperta tuturor ziarelor pe femeile noastre de aur.

Am căutat două ore pe internet ca să aflu unde s-a născut Alina Dumitru și ce scoală sportivă a făcut. De-abia am găsit ceva, dar mi-au rămas destule pete albe. Am găsit cu greu că Sandra Izbasa iubește papagalii si Nutella (probabil că nu are voie s-o manânce decât de Revelion) si ca adoră, ca si mine, pastele carbonara. Despre Diță –Tomescu si fostul ei sot, mai tanar cu 6 ani, azi doar antrenor, am aflat mai multe doar pentru că a fost o surpriză si pentru conducătorii delegatiei noastre. Oricum astazi ecoul s-a stins, peste două trei saptamani n-o s-o recunoască nici portarul de la Agentia Natională pentru Sport. Am vrut să cunosc sau să pot a-mi închipui frânturi din viața normala a acestor femei de exceptie, dar am aflat foarte putine. Aproape anonime isi vor temina viata sportivă iar noi vom continua să fabricăm staruri de doi lei, să vorbim de Monica lui Iri sau de Bahmutanca si Prigoană. Ne-am obisnuit cu acestă mare de vulgaritate ce ne cuprinde pe toți si pe care am raspandit-o peste tot in societate. O mocirlă in care ne afundăm in fiecare zi mai mult și care cuprinde tot mai multă lume. In timpul Olimpiadei pe toate canalele de sport erau aceleasi personaje: Gigi, Iancu, Mititelu, Turcu, Copos, Taher intr-o nefarsită si agramată telenovelă fără urmă de poveste. Intre certuri, injuraturi, enormități retorice, se mai derulau pe kroll stiri scurte despre olimpiada. Rareaori apărea câte o declaratie a fetelor noastre campioane.

Femeile din lumea noastră sunt victime ale indiferenței noastre, nu sunt doar victime ale misoginismului. Ne uităm la femeile noastre cu indiferență. Le iubim indiferent sau le evaluăm cu intoleranță. Ne concentrăm pe sărbători si gesture simbolice iar restul vietii noastre cu ele este lăsat in paragină. Ipocrizia prăznuirii simbolice este o dominanta a vietii noastre. Ceea ce ar trebui să fie centrul vietii noastre impreună, am reusit s-o izolăm in ritualuri vulgare. Valentin s Day, 8 martie si 1 martie, zilele onomastice sunt zile în care câștigă florăresele si vânzatorii de nimicuri. Trăirea acesta ritualică, redusă la cateva zile pe an, golește de sens responsabilitatea noastră in a cântări si prețui exact resursele și contribuțiile femeii in societatea noastră de ciobani si cocalari. Un buchet de flori si un parfum ne spală păcatul de a nu respecta femeia cele 360 de zile în care nu e onomastică sau sarbatoare marketizată.

Un nefericit de ritual in care ne mințim și cumpărăm indulgențe ne face să rămânem o societate primitivă de patriarhi inchipuiți, fără minte si sensibilitate. Nu vedem că ritualurile acestea ale celebrării feminitatii abstracte ne mint si ne inșală, iar simbolismele dulcegăroase ele le accepta si chiar se bucură căci au cu noi rabdarea infinită a mamei si puterea de a indura a sclavei?
Cumpărăm indulgente ca niste păcătoși fricoși și socotim uneori în bani meschina noastră libertate. Dar ritualul nu are viață, in cel mai bun caz poate să amintească de niste emoții sau instincte demult adormite. Ce să facă ele in noptile de singuratate, când noi uitam să venim, cum zicea Nichita, cu prăznuirea noastră simbolică?

Ar trebui să fim, simplu, alături de ele, nu specialisti in intrupări simbolice ori in metafore inflorite. Pe peretele din coliba pescarului din Batranul si marea, ne spune Hemingway, fusese o fotografie veche de unde il privea chipul sotiei. Văzand cum se decoloreaza fotografia, personajului i se face milă si pune fotografia pe un raft, sub o camasa curată. Nu, nu este vorba de nici o metaforă aici, scriitorul o spune intr-o scrisoare catre un prieten: ” „Nu exista in ea nici un fel de simbolism. Marea este marea. Batranul este batranul. Baiatul este un baiat si pestele este un peste (…) Tot simbolismul de care vorbeste lumea e shit”. Gestul personajului de a ocroti fotografia si chipul soției este unul de o tandrete cosmică, nu e un ritual încifrat.

Cioran , scepticul scepticilor, in singurartatea lui de gheață, a spus la final că femeia este muzică rătăcită în carne . Nu e in această rostire vreo odă dulceagă si nici vreun gând de sofistă profunzime simulată. Este ceea ce cred eu că pot iubi si respecta femeile la noi: să nu le amăgim și să nu ne amagim nici noi prin ritualuri si simbolistică impotentă. Să le privim așa cum sunt și să recunoastem că sunt egale cu noi. Că sunt parte a fiintei noastre, nu obiecte de care ne folosim din când in când.

L-am vazut in zeci de cadre pe halterofilul neamț care se bucura ridicol la câstigarea medaliei de aur, dansând ciudat, căutînd îmbrătisarea echipei ca un copil de câteva luni care caută acum să învețe gesturile socializării, ca un om care a uitat îmbrățișarea. Era ciudat și am inteles de ce doar cînd s-a urcat pe podium avand în mână o greutate mai mare ca haltera de 300 de kg: chipul sotiei ucise într-un accident de circulatie. L-am văzut uitându-se cu lacrimi spre cer si am descifrat in ochii lui cea mai mare tristete și cea mai neagra singuratate: singur pe lume, cu o cruce in spate in formă de halteră, un om care a văzut abisul de gheață al insingurării. Acolo, in fata unui miliard de oameni a vrut să spuna ceva ce sigur nu are curaj să spuna când iese la o bere cu băieții: iubirea nu se termină odată cu moartea, ea poate dăinui, iar femeia este o parte din ființa fără de care nu suntem nimic.

Limba de cauciuc

Glosolalie si tema fratelui in discursul politicienilor


Infruntarea politică se da mai mult prin comunicare decât pe terenul comparatiei personalitatilor sau a faptelor lor. Arena politica este asta un spatiu construit din hartie de ziar sau din panourile reflectoarelor de studiou televizual. Oamenii politici vin din medii diverse in politica noastră si se califică la locul de muncă. Invata de la cei mai batrîni sau de la consilierii lor improvizaţi, jurnalisti sau cine stie ce lucratori prin piblicitate. Trag cu ochiul sau cu urechea, invaţă mecanismele impresionării sau persuasiunii. Nu se preocupă de consistenţa prezenţei lor in politică, de a invăta ceva despre planificarea strategică a dezvoltării comunităţilor sau despre construcţia de politici sociale. Nu cred politicienii români în aşa ceva. Cred în schimb in nelimitata resursă de credulitate a electorilor şi caută doar metode de a impresiona.

Modul de a vorbi este una din aceste resurse. In timp ce majoritatea politicienilor sunt creditaţi cu folosirea mult hulitei limbi de lemn, una din ultimele găselniţe este contructia unei credibilitati ritualice prin imprumuturi de limbaj. Semioticienii vorbesc de trei tipuri de eficientă a cuvantului în politică: magică, ritualică şi persuasivă. Cuvântul magic are pretenţia de a actiona direct asupra realităţii, pronunţarea lui este singura condiţie a eficacităţii. Când te uiţi la unii din comuniştii rămaşi în noul sistem, care lansează sentinţe cu emfază, dar care nu au făcut ceva vreodată care să materializeze ce spun, înţelegi foarte bine eficacitatea magică. Ritualizarea se bazează pe o anumită configuraţie riguroasă si repetitivă de formule si sintagme. Incearcă să creeze cel puţin un sentiment al iluziei eficienţei, sau mai bine spus caută să imbunătăşească credibilitatea autorului. In fine, cuvântul persuasiv caută să convingă, să influenteze atitudini sau comportamente.

In cea mai mare măsură prin dimenisiunea ritualizată a cuvântului în politică politicienii caută să-şi consolideze autoritatea retorică, adică legitimitatea celui care vorbeşte. Legitimitatea este capacitatea auditoriului de a recunoaste în orator o persoană autorizată de a spune ceva, fie ca având un rol social important sau ca fiind exponentul unei competenţe importante pentru sitauţia respectivă. Politicienii nostri nu prea beneficiază de competenţe lărgite, nu acesta a fost criteriul după care au ajuns in politică, asa încât au nevoie de artificii semiotice pentru a crea o anumită competenţă percepută.

Ritualizarea competenţei este mai uşoară la noi mai ales că este deja o modă ca dirigenţii noştri politici să meargă peste tot cu televiziunile după ei. Doldora de cameramani si inconjuraţi de fătuţe purtătoare de microfon, politicianul român este mereu în priză directă, este mereu în comunicare cu electoratul lui real sau dorit. Acest lucru îi face pe politicienii nostri să simuleze, să mimeze, să se prefacă, jucând de multe ori un teatru de prost gust.

Cei aflati la putere au pus deja in regie două tactici de constructiue a legitimităţii în ultima vreme. O tehnică de ritualizare mostenită din vechiul regim este vizita de lucru. In traditie si cu montare de scenă gen prim secretar, multi politicieni se inghesuie să-si arate autoritate, competenta sau cuzismul. Cu jurnalistii după ei, se inghesuie sa arate că sunt diriginti de santier. Lupta simbolică dintre Tăriceanu si Basescu la podul de la Maracineni a fost un caz care merită studiat. Presedintele a pus presiune pe Guvernul Tăriceanu vizitând podul din ce in ce mai frecvent. Premierul a fost obligat să raspundă cu aceleasi vizite, pentru a conota preocuparea. Meciul s-a terminat cu 16 la 10 pentru Presedinte care oricum arăta mai firesc printre muncitori si căsti de protecţie.

Un al doilea procedeu este un fel de glosolalie politică. Adică adoptarea unor limbaje straine domeniului politic dar si politicienilor care le folosesc. Termenul glosolalie isi are originea în Biblie unde, pe baza versetului 4 din Faptele apostolilor, cap. II, unele secte isi gasesc originea la "vorbirea în limbi" căci se scrie: "Si s-au umplut toti cu Duh Sfant, si au inceput a vorbi in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grăi". In căutarea de a părea cât mai autentici, mai familiari cu lumea reală, acesti politicieni au adoptat un procedeu lingvistic prin care de fapt urmăresc un efect populist. Sunt unul de-al vostru, vor ei să spună, sunt alături de voi împotriva sistemului, nu mă simt bine in politica de salon, de fapt sunt un infiltrat acolo. Dincolo de asta, glosolalia politică romanească, in realitate o grosolana mimare lingvistică, mai incearcă să legitimeze şi o duritate de prim secretar (un „semn” pentru vremurile de dinaninte, când se stie, inainte era mai bine).

Sorin Oprescu a fost unul din primii care au folosit un stil prin care a incercat să creeze un brand, dar si să-şi legitimeze, prin naturaleţe, o serie de goluri din cultura si din educatie. Argoul este destul de raspândit in mediul medical de la noi, dar Sorin Oprescu era destul de cunoscut in mediul politic si pentru dezacorduri flagrante. In timp, pe măsura ce presa a inceput să vorbeasca despre dezacorduri, Oprescu a inceput să le folosească tot mai des, in mod strategic. E treaba grămăticilor, vroia sa transmită Oprescu, voi bucurestenii mei, cu dezacordurile voastre gramaticale, sunteti partenerii mei in acestă luptă. Probabil candidatul Oprescu este un timid si introvert iar capacitatea de rozananţă empatică scăzută cu adversarii sau presa il duce la ascundere după o perdea de grosolonie sau constructii argotice vulgare. "Eu acum ma lovesc de o groaza de lucruri facute la futu-i ma-sa", a spus Sorin oprescu invitat la o emisiune la Realitatea Tv. Altădată, intrebat despre o reactie a PSD, Oprescu a spus amuzat: "Daca vrei sa faci sa functioneze un stabiliment schimbi fetele, nu paturile". Povestind amintirile din 2000 a spus:
„Băi, eu am fost un bou în 2000, băi. Eu am crezut, primul lucru, că este un vot negativ la adresa mea” şi la fel şi-a exprimat părerea despre Romania Profundă, tema draga oricărui politician:"majoritatea neamului romanesc se strange si se gandeste cum sa i-o traga celuilalt". In fine, traducând un slogan vechi al lui Basescu a spus: „Nu pot să manglească ăştia, dacă voi veniţi la vot. Nu se poate, nu are cum“.

Premierul Tăriceanu are imaginea unui domn liberal bogat, care nu coboară de pe Harley Davidson pe Mobra, dar pe măsură ce s-a avantat in succese electorale comportamentul lui a inceput să fie infectat de glosolalie politică. Recent, alături de inspiratorul Sorin Oprescu i-a spus unui muncitor, cu ochii la camere de luat vederi, pe Santierul Pasajului Titulescu : " ce te uiti la mine cu privirea asta FRATELE MEU ? ". Spectacolul de management politic in direct l-a continuat Primul ministru apelandu-l pe directorul general al Companiei de Autostrăzi, Dorin Debucean. „Uite-l şi pe Debucean. Stă la distanţă. E bine că stă la distanţă", a strigat premierul. „Ai vreo treabă cu proiectul ăsta cumva? E, nu pot să cred! Ia vino-ncoace! Deci, fratele meu, vreau să văd un grafic de lucrări, o prezentare, ce aţi făcut până acum. Tu de ce ai venit aici? Pentru ce? Ca să stai să te uiţi de la distanţă?", l-a luat premierul în primire pe şeful companiei, care in traditie bizantină, a tăcut mâlc desi poate că ar fi trebuit să-i lase pe muncitori in pace să-şi facă treaba.

Suntem in plină schimbare. Limba de lemn care nu spunea nimic, dar arata apartenenta si poate competenţă politică, incepe să fie schimbată cu limba de cauciuc. Acesta este mobilă, iar populismul are la nivelul expresiei verbale ca si corespondent familiarismul. Nenicule, Nea Nelu, Băse, amice, Tu-i ceapa mă-sii, Băi fratele meu sunt expresii ale adaptării si disimulării politicienilor. Limba de cauciuc se potriveste perfect in situaţii pe care oamenii nu le pot gestiona firesc si natural. Egalitarismul (politicianul vorbeste de la egal la egal cu masele) desi tradează doar impoliteţea si desconsiderarea, poate avea efect electoral pozitiv intr-o cultură unde vechilul si arendasul au fost multă vreme prototipul „domnului”. Modul in care politicienii au adoptat limba de cauciuc arată că politica noastră nu se schimbă, maximum se ocupă de cosmetizări. Legitimitatea retorică a conducătorilor nostri este un joc mimetic pe care oamenii ar trebui să-l observe şi să-l taxeze. Mi-ar plăcea să văd mutra vreunui diriguitor de-al nostru intr-o situaţie de vizită de lucru când vreun ardelean mai incet la minte si mai necunoscător la conventii si ritualuri răspunde mirat: Domnule Xuleanu, eu nu sunt frate cu Dumneavoatră! Aveţi cumva dovezi, mama nu mi-a spus niciodată?.




Anexe

Frati politicieni, deoarece serviciile de documentare politică de la partide stau destul de prost, iată o serie de referinte importante pentru tema fratelui, temă importanta din cultura la a cărei poarta bateţi cu speranta electorală in ultima vreme.

1. Labirint, Fratele meu (Fragmente)


Alo, frate am dat de necaz
Poti sa m-ajuti?

Refren:Nu exista-n lumea asta frate ca al meu
Si la bine si la rau e fratele meu
Nu exista-n lumea asta frate ca al meu
Si la bine si la rau e fratele meu
Chiar de dau de greu in rau
Ma scapa fratele meu
Are bani, are putere
Si ma scapa de-alea rele

2. Florin Osanu – Fratele meu (fragmente)

Eu mă rog la Dumnezeu
Sa aiba noroc fratele meu
Sa+l fereasca de dusmani
Sa aiba noroc la bani


3. Copilul de aur si Adi de Adi – Frate lângă frate (fragmente)

Cand e frate langa frate
Se da lumea la o parte
Cand e unul singurel
Se leagă lumea de el

4. Nicoleta Guta - Fratele Meu ( Fragmente)

nimeni n-are in lumea asta
frate ca al meu
si nu ma lasa la greu

langa el eu am trecut
prin rele si bune
ce are pe suflet imi spune
cine imi tine parte
cand imi plange inima
este numai sora mea
langa ea orice necaz il dau la spate
si supararile toate

5. N. Guta - Fratele e lucru sfant (fragmente)
Ma intreb daca as saraci
Oare cine m-ar iubii.
Oare cui ias mai fi drag
Daca as ramane sarac. (Bis)

Ref:
Dar un singur om pe lume
Nici o data nu ma vinde
Fratele e lucru sfant
Ma iubeste asa cum sunt

6. Nicolae Guta - Frate, frate…(fragmente)

I
Am plecat de langa tine departe
Nu am stiut ca am sa te pierd frate
N-am gandit ce rau voi face
Timpul nu-l mai pot intoarce
N-am gandit ce rau voi face
Timpul nu-l mai pot intoarce

Refren: (x2)
Am de toate si imi merge bine
Dar n-am fratiorul langa mineF
ratele ramane frate
Si nimeni nu ne desparte

7. Nicolae Guta - Frate fratiorul meu (fragmente)

frate fratiorul meu
fara tine mi-ar fi greu
niciodata n-am sa uit
prin cate rele am trecut
cat am sa traiesc
am sa te iubesc
tu esti fratiorul meu
si daca plangi tu plang si eu
vreau sa beau si eu
cu fratele meu
a trecut ce a fost greu
atunci se vede fratia
cand imparti si bogatia
atunci vezi daca ai frate
saracia nu se imparte
frate ca al meu sa mai fie
se nasc unu la o mie
merita sa il iubesc
ca n-a fost pe interes
vreau sa beau si eu
cu fratele meu
a trecut cea fost greu



....

Colonizare mentală, dominaţie si clientelism

Proiectul distrugerii Parlamentului

Votul deputatilor în cazul Mitrea-Năstase şi indignarea publică care a însoţit acest eveniment readuce în discuţie funcţionalitatea si imaginea unei importante instituţii democratice, Parlamentul României. Pus în situaţia de a se pronunţa intr-o problemă pe care nu ar trebui să o abordeze nicicum, fiind doar de resortul justitiei, Parlamentul nu a facut nimic special. Putem să-i injurăm mult pe cei doi sau doar pe unul din ei. Adrian Nastase este deja tinta pentru toti. Nu vreau sa-l apar pe liderul PSD, dar trebuie sa observam mecanismul general . Parlamentul este de multă vreme tap ispăsitor. Se vede că este doar un instrument pentru apărarea unor interese individuale. Dar vreau să fie clar: nu este vorba de interesele clasei politice, asa ceva este greu de conceput la noi. Este vorba doar de interesele unei oligarhii politice interesate să se folosească de Parlament ca şi de o cârpă cu care să-şi lustruiescă pantofii când merge la talkshowul de seară, adevăratul loc al desfăsurării vieţii politice.

Imaginea dezastrului politic.

Parlamentul Romaniei este privit de popor ca o institutie greu de suportat. Poate mai greu de suportat chiar decât vechile instituţii ale dictaturii. Parlamentul hotilor, Parlamentul rusinii nationale, Parlamentul NUP, Parlamentul adormiţilor si ţeparilor, sunt cele mai blânde expresii, mult mai soft decât cele de pe forumurile ziarelor. In sondaje, increderea in Parlament scade continuu dar pe nimeni nu intereseaza asta. Acum este in jur de 21%, dar neincrederea este la peste 62%.
Am scris odată un text care i-a emotionat pe multi parlamentari si cititori in apărarea Parlamentului. Scriam atunci că, dicolo de defecte, este ultima barieră a democratiei, că el semăna cu ţara, cu noi. De atunci au trecut doi ani si am studiat cu atenţie şi din interior ce se întâmplă, m-am uitat mai atent la funcţionarea acestei instituţii . Nu este haos asa cum ar părea la prima vedere. Fundamentale nu sunt interesele individuale care să se intersecteze si să dea senzatia de ignorare a interesului national. Nu este o impiedicare a instituţiei in lipsa de cultura politică sau lipsa de civilizatie democratică. Din contră, Parlamentul României este o instituţie controlată perfect de oligarhia politică transpartinică. Este o instituţie care nu parazitează viaţa politică, cum cred unii, ea este un catalizator si o intreprindere politică vie. Este insă o instituţie folosită perfect de o elită politică postdecembristă. Smecheria politică a unei oligarhii transpolitice centrale, interesată de păstrarea dominării câmpului politic din România functionează de fiecare dată. Control păstrat din 1990, când s-a tras pentru legitimarea unor personaje si deţinut in fiecare moment politic indiferent de cine se află la Cotroceni sau la Palatul Victoria.

Colonizarea mentală

Imaginea Parlamentului e proastă şi nu se poate face nimic se spune mereu. Mass-media este peste tot in lume un prădător care atacă pe parlamentari, acesta este imaginea pe care elita politică o transmite opiniei publice si mai ales cadrelor politice si membrilor Parlamentului.
Prin intermediul mediei de la Bucuresti se produce o colonizare mentală pentru restul ţării, inclusiv pentru parlamentarii veniţi din provincie. Să fiu clar, nu media este de vină. Ea face ce trebuie, actionând după modelul pietei jurnalistice, dă publicului ceea ce cere şi lucrează cu materialul clientului. Dar parlamentarii acceptă ca o fatalitate imaginea de cosmar a instituţiei unde activează, căci au pierdut controlul propriului lor destin. Incep să accepte orice si de fapt să nu mai inteleagă prea mult, se predau. Se bucura de micile elemente de trafic de influenţă pe care le oferă pozitia de influentă iar unii, destul de mulţi, se bucură doar de salariu si alte drepturi legale. Dar mitul că toţi parlamentarii sunt prosti sau corupţi este destul de bine implementat in opinia publică.

Nici o revendicare nu este permisă, cine face ceva gălăgie este repede luat deoparte si playmakerul din fiecare partid îl intreabă care este problema lui si îl rezolvă, sau îi dă o compensaţie. Nici presa nu mai cere nimic parlamentarilor si parlamentarismului. Parlamentul are pentru media o singură functionalitate: să confirme stereotipurile negative. Cand parlamentarii sunt nedemni de statutul lor, mass-media are o misiune usoară, reflectarea simplă a comportamnetelor vine in intampinarea asteptărilor publicului. Si este normal să astepte asta, este regula de marketing fundamenatală. Văd daţi seama ce ar risca un journalist dacă ar face un ciclu de emisiuni cu tema: Parlamentul - fabrica de decizii bune, pentru naţiune? Dincolo de rima involuntară, este greu să justifici asa ceva chiar dacă s-ar găsi multe argumente, dar intr-un cadru de simbolizare negativă, ca journalist nu prea este simplu să contrazici publicul. De regulă, o pot face doar jurnalistii cu mare prestigiu professional, doar lor li se permit asemenea erezii.

Societatea civilă nu are ce să facă pentru a distruge acestă colonizare mentală care induce ideea că Parlamentul este adevaratul rău politic. IPP, SAR, Transparency International au depăsit faza emotională şi fac studii şi măsurători cantitative si profesioniste asupra activităţii paarlmentare dar evident surprind si multe deficiente ale activităţii.

Tap ispăşitor

Ideea după care Parlamentul este sursa disfuncţiilor din politica româneasca este mentinută cu drag de către elita politică oligarhică, chiar de conducătorii acestor instituţii. In primul rand, pentru că unei instituţie slabe i se pot se pot impune orice interese economice. Un Parlament care nu se respectă, care nu are ce mai apăra, face orice la comanda sefilor. Nu ne putem apăra imaginea, par să spună sefii, trebuie măcar să fim solidari. Orice am face, imaginea Parlamentului va fi proastă mereu, este un dat.

Cand am venit in Parlament am incercat să le spun colegilor că este nevoie de o strategie de recâştigare a încrederii populaţiei în această instituţie a democraţiei. Am insistat că ne trebuie o strategie de transparentă si de parteneriat cu mass-media, că jurnaliştii au nevoie de informaţii şi de un centru de presă. La Senat, ei scriau ghemuiţi pe sub scări, pe genunchi, grupurile nu aveau purtători de cuvant si nici evenimente fixe de comunicare. S-au schimbat putin lucrurile astăzi, dar nu fundamental, cred că este încă un chin, o pedeapsă să fii jurnalist la Parlament.

Am mai incercat să propun ca Senatul să instituie practica unor rapoarte specializate pe probleme de interes national, cum are Senatul francez, rapoarte facute de parlamentari sau de specialisti independenti si care sunt elemente importante pentru imaginea functionarii unei societăţi si elemente de ghid pentru reglementare. Am fost privit cu ură si intrebat: Nu-ţi place cum functionăm? Facem asta deja de 15 ani si lucrurile merg bine.

Oligarhia politică acceptă situaţia mediatizării negative din partea mass-mediei si mai ales imaginea publică deosebit de negativă a Parlamentului. Conducătorii Partidelor au resurse suplimentare pentru a se vizibiliza public şi a se exprima. Ei apar la stiri, la talk showuri (partidul televizor are mai ales acest rol) şi îşi măsoară notorietatea prin sondaje. Parlamentul sunt ceilalţi, par a spune ei in stil sartrian. In schimb, reuşesc să creeze o solidaritate a răniţilor în jurul lor. Masa parlamentarilor, care nu merg la talk showuri şi care fug pe holuri când se apropie jurnalistii de ei, sunt adevaratele victime, se simt mereu agresati de media, iar amenintarea externă îi face să se refugieze în braţele şefilor lor. Unii primesc premii de loialitate prin trimiterea la televizor în situaţii neconflictuale şi la televiziuni de nişă, unde îi vede doar familia şi doi trei prieteni pe care ei îi sună ca să se uite. In schimb, sefii politici se programează seară de seară iar de la partid se trimit sms-uri cu indicatia: astăzi, la emisiunea X , participă Domnul Y. La aceste emisiuni ei nu se încoardă să apere imaginea instituţiei, eventual se vor justifica cu votul la nivelul constiintei fiecăruia, că este democratie internă şi ăsta e nivelul politicienilor. Desi parlamentarii comuni au apărat ca mieluşeii cauze ale unor lideri, hotarâri transmise de ei, niciodată acestia nu vor recunoaste asta, ci vor da vina pe bieţii parlamentari care votează aiurea şi nu pot fi controlaţi.

Efectul de dominaţie.

Dominatia politică a unei oligarhii centrale ar putea fi oprită doar de un Parlament puternic. Acesta ar putea crea o solidaritate a unor interese provinciale si ar disipa astfel nucleul puterii absolute exercitată de la centru. Dar nimeni nu este interesat de asta, dacă cineva încearcă este linşat repede, cu mijloace democratice.

Parlamentul este instrumental cel mai bun pentru formarea unei clientele politice. Elita centrală işi poate crea cel mai bine aici reţele de clientelism politic. Dominatia prin retele clientelare este o metodă sigură care dă rezultate perfecte intr-o societate iesită prospăt din dictatură, obisnuită să astepte ordine de la superiori si mai ales semnale de la Bucuresti. Clientelismul este un raport de dependenţă personală care se bazează pe un schimb reciproc de favoruri între două persoane, patron si client, care controlează resurse inegale. De cele mai multe ori ati auzit media vorbind despre parlamentari ca şi “omul lui X sau Y”. Aproape nu poate fi descrise grupurile parlamentre fără a se face apel la o abordare prin reţele clientelare. Elita centrală din aproape toate partidele si-a constituit o retea puternică de clienţi politici teritoriali, în funcţie de care evoluează chiar si raporturile de forţă de la conducerea partidelor. Dar subiectul clientelismului este obiectul unui studiu mai sistematic, stiinţific, pe care il voi publica mai încolo.

Deveniti clienti, parlamentarii vor cere minimum necesar de la elita conducatoare. Clientii cei mai cuminti si mai docili primesc diferite bonificaţii. Secretari de comisii permanente sau ocazionale, plecări in străinătate. In general, au secretare si masini (adevarate nu Loganuri, ca restul), primesc diferite sinecuri. La aprobarea bugetului clienţii vor cere câte ceva pentru orasele sau judeţele lor, pentru a arăta preocuparea politică, dar nu vor exagera cu cererile.

Premise pentru populism?

Descalificarea institutiei parlamentare foloseste si visului secret al politicienilor cu notorietate care cred că va veni ziua în care vor fi in centrul unui asemenea vârtej care s-ar putea să-i propuseze undeva sus. Exemplul lui Traian Băsescu care a devenit popular in cadrul unor actiuni antistem şi a unei comunicari agresive, a creat speranţe in capul multora din elita politică. Intr-o politică de tip clientelar, orgoliul elitelor centrale este hrănit zilnic de supunerea aberantă si loialitatea afisată, aşa încât multi visează să ajungă pe un asemenea val. Ca salvatori fără solutie, dar ca inlocuitori pentru niste instituţii politice care nu functionază, vedem cu toţii. Multi politicieni de vârf au recurs la cunostintele mele de sociologie pentru a mă intreba daca este adevarat că Băsescu avea în timp ce Stolojan umbla prin ţară ca si candidat doar 7% intentie de vot? Cand le confirmam, am văzut pe fata multora mijind un zâmbet discret de speranţă şi coada cometei unui vis de mărire parcă le lumina faţa. Un parlament puternic se opune intotdeauna derivelor populiste sau autoritariste ale Premierului sau presedintelui, deci nu foloseste la nimic o asemenea instituţie.

O revanşă?

Decredibilizarea Parlamentului foloseşte si emoţiei unora din elita politică mostenită de dinainte de 1989. Dispreţul unora fata de democraţie este evident în tot ceea ce fac sau spun in interiorul partidelor si, uneori chiar in public. Sunt veniti din communism in care s-au simtit bine si unde nu au reusit să urce pana unde si-au dorit. Această frustrare le-a consolidat un sentiment al predestinării. Vedeţi, domnule professor, imi spunea un batrân politician, tot noi suntem si acuma la putere, vezi că fără noi nu se poate cu toate teoriile si tâmpeniile lor democatice. Pentru multi din supravietuitorii vechiului regim şi ajunsi în poziţii cheie, crearea unor reţele clientelare şi distrugerea instituţiilor democrate este un ţel, un proiect sau chiar o revanşă.

Proiectul distrugerii parlamentului este unul sistematic, condus cu migală, talent si chiar emoţie implicată. Nu trageţi in Parlament, el este deja o victimă!


.....

De ce nu mai candidăm la alegerile generale pe listele PSD?

Am primit public invitatia colegilor nostri de la PSD Cluj de a participa la alegerile generale pe listele PSD. Mulţumim colegilor si prietenilor noştri de la organizaţia judeţeană Cluj pentru propunerile si indemnul lor. Dorinţa lor a fost exprimata pe toate căile: amical, public, oficial si este destul de greu să spui NU. Răspunsul nostru este totuşi negativ si are câteva argumente, relevante cel puţin pentru noi. Niciunul din motivele pentru care nu putem răspunde acestei solicitări nu este generat de relaţia noastră cu organizaţia judeţeană Cluj. Dimpotrivă, organizaţia PSD Cluj va avea tot sprijinul nostru si va beneficia de efortul nostru atâta timp cât rămâne o echipă solidară, deschisă spre idei noi si modernizare si nu va ceda tentaţiei servilismului in faţa obsesiilor centraliste sau securistoide.

O chestiune de consecventă. Nu poţi să dezaprobi anumite practici politice in numele unor principii si apoi, fără să se fi schimbat ceva esenţial, să uiţi de ele in perspectiva unor presupuse beneficii personale.

Relectura „Reformei profunde a PSD”, document pe care l-au adoptat liderii a 14 organizaţii in 2005 si comparaţia cu ceea ce se întâmplă astăzi in cadrul partidului nostru, ne conduce la concluzia că nu putem să ne dezicem de acele principii, folosite de unii poate doar ca trepte pentru ascensiunea politică. Persistenta noastră in a susţine principiile adoptate atunci si Biroul Executiv Central ar crea o nouă polemică internă, ceea ce ar face ca partidul să nu se poată concentra asupra obiectivelor viitoarelor campanii si să piardă la capitolul imagine.

Oferim ocazia ca PSD Cluj să promoveze oameni tineri sau specialişti care sa ducă mai departe proiectul modernizării politice, dacă îl va păstra ca prioritate. Aşa cum in 2000 noi am fost creditaţi ca soluţii pentru realizarea unui program de guvernare sau câştigarea alegerilor in 2004 (si la Cluj am fost unul din puţine judeţe din Transilvania unde am învins Alianţa DA), tot astfel se pot credita oameni care nu au avut pana acum ocazia să iasă in prim plan.

O eventuală participare „pe lista de partid” înseamnă a nu mai putea să ne exprimăm o serie de proiecte sau idei pe care partidul le elimină strategic din discurs sau le „tace” in ultima vreme:

i. Tema dezechilibrelor de intre regiuni de dezvoltare si găsirea unor soluţii durabile pe termen lung si a unor programe de coeziune naţională este o temă care nu se obordează si nici nu se face nimic pentru un program transparent de sprijinire prin alocaţii de la bugetul central
ii. Tema unei descentralizări consistente si căutării unor noi echilibre instituţionale între stat si colectivitatile locale.
iii. Tema modernizării administraţiei si reformei statului ar trebui să fie scoasă de sub imperativele contextului de competiţie politică, este aberant să vedem că unii din „planificatorii” politici încearcă să adapteze administraţia la priorităţile lor politice;

Experienţa noastră ne arată că, pe listele de partid, nu putem să ne sustinem cererile ce vin din comunitatea clujeană si Transilvania, fără intra din nou in conflict cu conducerea centrală a partidului. In general, proiectele partidului nostru, partid mare, caută o legitimare abstractă, generică, si o poziţionare politică ce nu ţine cont de specificul zonal sau regional. Noi vom continua să credem că social democraţia va putea câştigă teren in Transilvania doar dacă va renunţa la mentalitatea centralistă si va adopta proiectele locale si zonale stimulând autorganizarea si solidaritatea comunitară. Vom milita in acest sens, vom propune soluţii si proiecte de pe alte poziţii decât cele de candidaţi ai partidului.

Consideram că participarea ca membru sau simpatizant la activităţi politice este o ocazie pentru manifestarea libertătii si responsabilităţii, o formă de servitute voluntară dar acţiunea politică se poate face si in interiorul mişcărilor civice. In jurul ideilor si proiectelor de modernizare politică se pot aduna susţinători si crea curente de opinie cu mai mare eficienţă decât din poziţii de partid. Politica românească are nevoie de inovaţie iar acest lucru nu se poate realiza mai bine in cadrele oferite de fundaţii sau think tankuri.

Nu în ultimul rând, conducerea centrală a partidului a demonstrat că nu mai are nevoie de contribuţiile noastre. Nu renuţăm la ideile noastre şi nici la credinţa că social democraţia de factură vest europeană va furniza soluţii pentru România. Deocamdată, credem că drumul este încă destul de lung si credem că doar presiunea opiniei publice sau a societăţii civile, alături de o masă critică a membrilor sau simpatizaţilor noştri, vor putea readuce partidul pe calea reformei si transformării lui in partid factură de europeană.

Le dorim succes colegilor de la PSD Cluj!


Cluj Napoca,

IOAN RUS si VASILE DÂNCU

.....

Construcţia unei societăţi este un lucru prea serios pentru a se lăsa exclusiv pe mâna politicienilor

Interviu, 31 iulie 2008

Mihai Gădălean
Foaia Transilvană

1. Care sunt proiectele concrete la care veţi lucra, independent sau alături de Ioan Rus şi Vasile Puşcaş, în cadrul fundaţiei Institutului Social Democrat din Transilvania?

Avem multe proiecte dar concreteţea lor va fi determinată si de receptivitatea celor din jur. Vrem să constituim o serie de rapoarte despre starea naţiunii si mai ales o publicaţie care in mod periodic sa lanseze temele de dezbatere publica pe care le consideram noi necesare pentru ca România sa iasă din stagnare si aceasta cacofonie care tine loc de dezbatere publică si proiecte politice. Vom avea câteva teme urgente: Ce este social-democraţia de tip vest european si cu ce se deosebeşte ea de ceea ce avem acum? Ce trebuie să facem ca urgente pentru ca România sa ia, din mers, ritmul Europei? Ce se întâmpla in Transilvania din perspectiva descentralizării si relaţiei cu Centrul? Starea identitatii si solidarităţii ardelene. Cat de realiste sunt si ce lipsuri au strategiile regiunilor de dezvoltarea din zona noastră? Ma interesează si mecanismele prin care statul român îsi poate încă păstra anumite prerogative absolut necesare, zone in care se încearcă a fi înlocuit de reţele de corupţie sau grupuri de interese nelegitime. Studiem mecanisme de inovaţie politică si modul in care think tankurile pot schimba starea de lucruri. Dar toate acestea sunt subsumate unui proiect mai mare: reforma statului, simplificarea legislativă si măsurarea calităţii guvernării.

Evident o să ne preocupe si alte teme, dar acesta este un minim tematic

2. În ce măsură poate beneficia PSD de acestea?

In măsura in care va dori si in măsura in care va înţelege că Transilvania este o zonă unde nu a câştigat niciodată, dar nu din cauza ardelenilor. Noi vom lucra pentru toată societatea, civilă sau politică, si oricine va putea beneficia de munca noastră. PSD va putea beneficia de aceste eforturi ale noastre atunci când va fi pregătit să suporte realitatea si diferenţa. Balcanismul si centralismul nu vor aduce niciodată simpatie in Transilvania si îmi pare rău ca încă nu s-a inţeles asta. Scenariile de doi bani privind evaluarea rezultatelor ar trebui precedate de analize privind condiţiile speciale din Transilvania. PSD nu este votat masiv in Transilvania datorită unor personaje cărora li se asociază anumite atitudini si acţiuni ilegale, imorale sau ilicite din istoria trecută si recentă. Este simplu si asta am spus-o eu explicit in ultimii ani in partid. Dacă PSD se va lega voluntar la ochi sau reprezentantii lui din Ardeal se vot duce mereu la Bucureşti cu pantaloni maro sau pregătiti sa dea din cap afirmativ, atunci ceea ce facem noi nu va aduce nici un beneficiu acestui partid.

3. Cum poate creşte cota stângii în Transilvania prin activitatea în cadrul unui ONG? De ce ar fi mai receptivă populaţia la acest tip de mesaj faţă de mesajul transmis de partid/din interiorul partidului?

Nu ştiu dacă este mai receptiva populaţia la ONG, dar ştiu ca partidele s-au compromis in România. Exilul nostru voluntar poate fi doar tranzitoriu, dar asta este situaţia. Pârghiile schimbării se află in domeniul politicului, acolo se face managementul societal, de aceea s-a inventat politica. Societatea civilă este insă o zonă unde trebuie să lucrăm cu toţii. Construcţia unei societăţi este un lucru prea serios pentru a se lasă exclusiv pe mana politicienilor. Ei trebuie constrânşi, controlaţi, puşi sa facă proiecte la care ei nu se gândesc, obligaţi sa schimbe ceea ce nu merge. Ei trebuie evaluaţi după rezultate nu după cat sunt de tari in clanţă. E adevărat, populaţia este destul de inertă, a fost obişnuită să se raporteze doar oamenii din politică, sa-i compare, sa reacţioneze imatur la şmecheriile lor demagogice sau populiste. Vom ieşi cred, in scurt timp din această euforie, vom traversa in scurt timp o criza de integrare, cum au fost peste tot, si atunci ei sa vadă oamenii ce politicieni eficienţi au avut. Sa luam doar un exemplu. In aceste zile, Moldova se luptă cu dezastrul inundaţiilor, o drama pentru toată tara. Dar este o dramă care se repeta aproape anual. Ce nu observam este ca trăim intr-o tara care a fost condusa de inginerii hidro: Iliescu, Roman, Tariceanu. De ce nu s-a facut nimic pentru a regulariza niste râuri? In 20 de ani s-au furat probabil multe miliarde de la ape. Oamenii din aceste locuri votează cu ochii inchişi, de ce nu-i trag pe politicieni de mânecă? Dau vina doar pe Dumnezeu? In fiecare an fug din calea apelor aşa cum înainte fugeau din calea năvălirilor turcesti. Ei nu se întreabă ce trebuie făcut?
Daca am face o analiza a banilor cheltuiţi pentru aceste scopuri am vedea unde este adevărata corupţie si ceea ce a făcut in mod real politica româneasca pentru România. Si atunci ar trebui zdruncinata imunitatea unor miniştri sau exministri

4. Atât dumneavoastră, cât şi Ioan Rus şi Vasile Puşcaş, sunteţi profesori universitari. Cât dăunează şi cât ajută statutul de cadru didactic universitar (deci, de intelectual) statutului de membru de partid?

Statul de membru de partid te încurcă mai mult decât te ajută, dar încă pentru a face politică nu se poate din alt statut. Partidele sunt insă din nefericire puţin dezvoltate la noi. Centralizate, la discreţia liderului, favorizează loialitate in locul competentelor. Sunt organizate cu fata spre lider si cu ... spatele la popor. Spre el se întorc doar in campanie electorală. Dar discreditarea partidelor este totuşi o greşeală. Avem datoria sa le modernizam, sa căutam grile de selecţie si mecanisme de democraţie internă. Încă nu exista formulă de democraţie fără partide, cu toată utopia votului uninominal. Societatea civila si presa ar trebui sa facă planuri de invadare a partidelor de către oameni serioşi, competenţi, cu spirit nou si sa-i discrediteze pe cei cu atitudini bolşevice. Antipartidismul ajuta partidele sa rămâna la cheremul unor lideri mici in proiecte si slabi la atitudine.

5. Ce n-au înţeles (şi v-aţi dori să înţeleagă) electoratul, presa şi colegii de partid din „războaiele” clujenilor din PSD cu centrul?

Multe lucruri. Primul este că atunci când cineva se lupta sa schimbe ceva nu ajunge sa-l aplauzi ci trebuie să-l sprijini, să-l împingi de la spate, să pui umărul, să-i iei o parte din greutate. Alt lucru ar fi că nu ajunge sa vrei sa fii seful PSD ca să se schimbe toate lucrurile in acest partid. Fiecare din noi trebuie sa adoptam schimbarea si sa participăm la ea chiar dacă ne afectează. Dacă Ioan Rus devenea Preşedinte al PSD, cum vroiau multi din colegii noştri, problema reformei nu se rezolva de la sine. Rezolvarea presupunea să ne schimbăm fiecare din noi o parte din proastele obiceiuri si reflexe. Colegii noştri ar fi trebuit sa se prindă că este necesar să mergi pâna la capăt, nu poţi face pauze de o bere intre etapele reformei si modernizării. Noi nu puteam si să centram si sa dăm cu capul, aşa cum ne cere câteodată mai ales presa. Am făcut un proiect, am lansat direcţii de acţiune, am argumentat si am fost consecvenţi in sprijinirea lui. Dacă majoritatea credea ca este necesar atunci trebuia să se pună pe lucru. Presa confundă reforma internă cu votul ca experienţa de evaluare internă.
Cel mai important lucru pe care lumea nu l-a observat este că nu trebuie sa confunzi o idee cu purtătorii ei. Meritul nostru este că ne-am bătut pentru modernizarea stângii, eliminarea bolsevismului, descentralizarea si respectul diferentelor dintre regiuni. O doamna editorialistă a scris că doar am vorbit, că am făcut doar proiecte. Dar ce să faci altceva, trebuia sa chemam minerii in sprijinul ideilor noastre? I-am chemat pe toţi pesedistii si timp de două congrese ideile noastre au produs efecte. Suntem noi vinovaţi pentru că conducerile alese pe baza acestor programe s-au folosit de le doar electoral? Nu este normal să ni se reproseze noua activitatea celor care ne-au scos din joc. Noi putem fi criticaţi pentru proiect.

Militam pentru un partid deschis, in care sa vina tineri si intelectuali, o stânga care sa se ocupe de proiecte pe termen lung si care sa fie respectată. Am dorit o stânga care se adresează unor oameni concreţi nu unor scheme ideologice de la începutul secolului XX, denumiri generice: muncitorii, ţăranii, săracii etc.

Ei bine, aceste idei nu pot fi distruse cu votul baronilor, aceste idei nu pot fi lovite in cap cu toporul. Ele vor face prozeliti si cred ca vor schimba clasa politică. Nu ştiu insă când se va întâmpla asta, dar cred sigur că se va întâmpla.

Cei care ne cântă prohodul, sau ne critică, ori se bucură că am fost invinsi greşesc sau se grăbesc. Doar daca se va demonstra că aceste idei sunt deviaţioniste (faţă de interesul public), supte din deget sau nerealiste (in comparaţie cu evoluţia normala a lucrurilor), doar atunci Grupul de la Cluj a murit. Până atunci, sunt doar încercări de a tine lumea pe loc pentru a maximiza profitul unor grupuri, multe emanate de regia lui decembrie 89.


6. Credeţi că aţi schimbat ceva în modul de a se „face” politica – la Cluj, în PSD, în România?

Vom vedea mai încolo. Sunt sigur că unele lucruri au produs rezultate: descentralizarea, existenţa unor vicepresedinti pe regiuni este un lucru de care, paradoxal, beneficiază azi adversarii noştri dar noi le-am propovăduit. Dezbaterea interna sincera, deschisa si transparenta, a fost oprita doar de apropierea alegerilor generale, dar va începe sa se vadă peste tot. Alegerile interne, practică repede abolită, dar este un proiect care va reveni, deschiderea partidului spre comunicare cu mass-media, consultări regulate pe probleme actuale cu jurnaliştii, o anumită schimbare a limbajului politic din documentele noastre (nu mă refer aici la efectele argheziene din luptele mele singuratice). In plus, fiecare dintre noi, indiferent de domeniu de activitate am conotat profesionalismul in tot ceea ce am făcut.

7. Unde aţi jucat greşit în toţi aceşti ani? Ce regretaţi că aţi făcut sau n-aţi făcut?

In identificarea unor oameni care să materializeze ideile noastre, in credinţa ca istoria nu face paşi inapoi si in ideea că, in fond, comunismul a murit, el nefiind niciodată prea implementat la noi. Am greşit si in modestia de a crede că nu noi trebuie sa ne urcăm ala volan după ce am construit maşina (cred si acum in asta). Am idealizat un pic si spiritul solidarităţii ardelene, dincolo de analiza oamenilor concreţi, dar cea mai importantă naivitate a fost cea după care noi, românii, suntem capabili sa participam la proiecte de echipă fără să fim stimulati individual. Incă multi oamnei fac politică de foame, din interes personal, din dorinţa de impinge inainte o afacere. Numai ideile, oricât de generoase, nu miscă mecanismele ruginite ale politicii.

8. Apropo de textul de pe blog: s-au prins? E bine că (nu) s-a întâmplat?

Nu interesează pe nimeni trăirile celuilalt in politică. Nu s-au prins, dacă s-ar fi prins si ar fi înteles, m-ar fi ascultat. Nu putea să mă schimbe un mediu mai slab decât mine. Pentru ca să se întâmple acel lucru ar fi trebuit ca să existe un sens, un proiect acolo pe care să-l pot asimila afectiv. In politica romanească fiecare se uită doar in oglindă si, cu sfială, la Marele Sef. In perioada in care nu era interzis cuvântul reformă am sprijinit mulţi lideri din provincie sa se apropie să se apropie de masa Cinei ce de taină. Acum sunt mari apostoli si se duc să pupe, cat pot de des, mâna celui pe care îl scuipau înainte, ce-i drept, nu când era de faţă. Am făcut armata si am învăţat că îl cunoşti pe un om doar atunci când i-ai pus nişte trese pe umăr. Si am mai invaţat ceva la Lipova, un banc despre specificul regional. Ce întreabă in prima zi, un recrut, când pune piciorul in cazarmă: moldoveanul întreabă unde e cantina, olteanul când se fac avansări iar ardeleanul când se dau permisii. Cred că e valabil si in politică.

9. Cât de tare vă ambiţionează retragerea lui Ion Iliescu pentru revenirea dumneavoastră în prima linie a PSD/a politicii? Luaţi în calcul să candidaţi pentru un nou mandat în Parlament?

Mă lasă rece tot ce face domnul despre care vorbiţi. El are un decont cu manualul de istorie si aici nu-l putem nici ajuta, nici să-i facem vreun rău. I-a făcut destul rău laşitatea generală, mângîierea adulatorilor si slăbiciunea unora dintre noi care se folosesc de el in credinta că se pot obţine voturi de pe urma trecutului, fără sa te gândeşti la prezent sau viitor. Nu cred că voi mai candida pentru Parlament, nu ştiu daca mai foloseşte cuiva. Mie si familiei mele, sigur nu.


10. Ce şanse aveţi să mai ajungeţi în fruntea unui minister, în eventualitatea formării unui guvern PSD? De ce (nu) v-aţi dori asta?

Nu aţi precizat anul formarii guvernului... Nu sunt interesat de acest lucru iar foştii colegi mi-au dat semne că nu fac parte din echipă Geoană, Dragnea, Oprisan ..etc. Lucru cu care sunt de acord, sentimentul fiind reciproc. Nu am nici un motiv să-mi doresc asta. La 46 de ani am văzut destule, mi-am satisfăcut toate orgoliile si am incă ceva timp de trăit. Când răspund la aceste întrebări băiatul meu Adrian Sebastian, de 7 ani neimpliniti, mă cheamă la fotbal si mă dojeneşte că iar pierd timpul cu ”Partidul tău imaginar”. Nu ştiu ce inţelege prin partid imaginar si nu-l întreb. Dar ştiu că nu inţelege de ce mai vorbesc de PSD, după c e mi-am dat demisia din toate funcţiile.

Oras de nisip

Dupa Revolutie, doi din cei mai importanti profesori universitari ai Clujului, magistri ai mei, au plecat la Bucuresti si nu au mai vrut, in ruptul capului, sa se mai intoarca. Si-au vandut casele si, la protestele nostre, ale celor care-i indrageam, unul din ei mi-a spus ca vrea sa stea la hotel cand vine, pentru ca asta este relatia lui cu orasul. Au plecat intelectuali importanti spre Bistrita sau la Arad, la Satu Mare sau la Sibiu. Intre 1997 si 2005, un patron al unei firme ce exporta tineri in Canada mi-a aratat o baza de date cu poeste 11.000 de familii tinere dispuse sa plece, desi aveau cu totii locuri de munca bune si situatie materiala. Nu incetez sa ma mir de ce pleaca oamenii din oras fara macar sa se uite in urma.

Mie mi-a placut Clujul pentru ca raspundea, la inceput, cel mai bine unei timiditati innascute si pentru ca era un oras care nu te baga in seama. Te ignora si puteai sa-l ignori. Poti trai o viata in Cluj si sa nu ti se ceara sa fii clujean. Nu mi-am dus cu mine familia la Bucuresti sau la Bruxelles, pentru ca imi placea sa ma intorc aici. Dar nu am gasit decat o data o echipa locala interesata de aceasta comunitate. Si atunci, electoratul nu ne-a dat sansa sa lucram direct pentru Cluj, oamenii au vrut altceva. Toata lumea vroia doar ca sa nu acumuleze capital electoral celalalt. Este un fel de instinct al ignorarii reciproce pe care-l dezvolta clujenii. Am construit un brand important in domeniul cercetarii, dar niciodata nu am gasit ajutor sau apreciere prea multa la noi acasa.
Orasul nu este o prezenta in mintea locuitorilor sai. Este un loc fara identitate pentru ca fiecare epoca s-a luptat doar pentru partea sa comunitate. Orasul sasilor, orasul ungurilor, orasul evreiesc. Acum, orasul romanesc, construit pe vremea comunismului sau cel mai trist: acela pe care il construim acum in vremea regimurilor Funar sau Boc. Mai multi clujeni au identitati definite in copilaria care nu a avut loc la Cluj: se simt bistriteni, oradeni, sebeseni, dejeni, satmareni, moroseni. Isi aduc aminte ca sunt clujeni doar la mare sau in concediu, cand sunt intrebati de unde vin.

Oamenii cei mai importanti sunt veniti din satele sau orasele judetului si mai ales din judetele ardelene. I-au adus aici universitatile si au ramas sa-si faca meseriile aici. Si-au format echipe de prieteni si retele sociale pe care le folosesc ca si substitut pentru comunitate. Merg in concediu impreuna si inventeaza diplome sau premii prin care se gratuleaza reciproc, dar nu adauga nimic comunitatii. Vin echipe la Primarie, la Prefectura, la universitati, la conducerea spitalelor care nu deschid institutiile spre public sau spre constituirea unei elite clujene care se recunoaste pe sine, dincolo de batalii si competitie. Se concureaza specialistii intre ei, institutiile intre ele. Aproape nimeni nu se gandeste la oras.

Avem o lista de cetateni de onoare care demonstreaza lipsa de preocupare si respect pentru istoria acestui oras. Dincolo de tot felul de nulitati sau ilustri necunoscuti, alaturi de personalitati veritabile, il avem inca si pe Molotov printre cei cu care ne mandrim. Primarii nostri nu sunt interesati sa-i retraga, macar postmortem acest titlu, pana una alta ramane valabil urmatorul fapt istoric:

Consiliul politic al Primariei Cluj, largit cu reprezentantii vietii politice, culturale si sociale a orasului a tinut eri, 18 martie, 1947, orele 12 in sala festiva a Primariei o sedinta solemna la care a participat Inalt Prea Sfintia sa Nicolae Colan, seful Bisericii Ortodoxe, general Victor Precup, Emil Petrovici – rectorul Universitatii "Ferdinand", Vasile Pogaceanu – prefectul judetului, dr. Alexe Kiss Csobor – rectorul Universitatii "Bolyai". Primarul municipiului Cluj a subliniat meritele ministrului de Externe al Uniunii Sovietice, Viaceslav Molotov, in lupta pentru pacea si libertatea popoarelor si serviciile speciale facute Romaniei si indeosebi Ardealului prin cunoscuta declaratie de la 3 aprilie 1944, care a contribuit la pregatirea evenimentelor de la 23 August, precum si faptul ca la conferintele internationale si la conferinta de pace a sustinut interesele politice si teritoriale ale Romaniei.

Exemplul statuilor este si el relevant. Funar a incercat sa constituie un imaginar romanesc in traditia interbelica si apoi cea comunista. Cum s-a priceput, cum l-au sfatuit cei trimisi de la Bucuresti sa-l consilieze. Opozitie au facut doar ungurii, dar si ei destul de palid, desi asupra statuilor ar fi trebuit sa facem o discutie publica foarte serioasa. Pentru ca din imaginarul national fac parte si personalitatile ardelene, care sunt rare printre statuile din Cluj. Acum citim des articole unde ziaristii arata ca majoritatea statuilor sunt ciobite, vandalizate, inscriptionate. In plus, ar fi interesant un studiu al turismului pe care l-au facut statuile prin oras, fiind mereu reamplasate, trimise la periferii, ascunse sau aduse in fata in functie de stapanire si epoci istorice. Statuile nu reprezinta mare lucru pentru oameni in Cluj, sunt semnele unei memorii colective inexistente.

Stema orasului este un alt exemplu. In perioada lui Gheorghe Funar s-a aprobat o stema care se pare ca nu a fost validata de Comisia Nationala de Heraldica, dar ea functioneaza. Mai ales pentru ca nu prea intereseaza pe nimeni. S-au indignat unii oameni la un moment dat, dar nu au fost urmati de nimeni si lucrurile au ramas asa. Stema o foloseste doar Primaria, ea nu apare in brandurile orasului, in ocazii oficiale sau festive. Oricum oamenii nu si-o pun pe tricouri, nici nu avem productii pentru turism cu stema orasului. Este o stema despre care nu stie nimeni ce contine. Chiar, stiti care sunt elementele din stema? Cei care cititi acest articol, probabil ca ati simtit imboldul de a cauta pe internet sa o vedeti!

Nici macar nu avem un imaginar de confruntare aici, la Cluj-Napoca. Nu este o lupta dintre romani si maghiari. Este un razboi al ignorarii, o lipsa de socialitate. Ne despartim usor de orasul acesta pentru ca nu exista o memorie sociala comuna pe care s-o partajam. Nu prea avem istorie comuna, nici un prezent comun. Un prezent comun inseamna sa participam la proiecte comune. Asteptam sa le faca altii sau ne multumim cu putin. Acceptam ca o serie de evenimente sa ni se intample, fie ca ne convin sau nu. Nici votul nu ne mai intereseaza. La ultimele alegeri locale au participat mai putin de o treime din cetatenii cu drept de vot. Politicienii si elitele veritabile trebuie sa lanseze idei si sa caute sprijinul si mobilizarea celorlalti.

Nepasarea generala trebuie sparta prin incercari repetate, prin depasirea inertiei si fragmentarii. Am descoperit acum cativa ani, Societatea Romana Mozart, un proiect al Prof. Dr. László Ferenc, un mare intelectual care s-a luptat cu ignoranta noastra ani de zile, dar a realizat ceva ce poate deveni o marca a Clujului. Asa cum insistenta lui Tudor Giurgiu a produs, la Cluj, unul din cele mai importante evenimente culturale din Romania, exista sigur zeci de idei lasate in uitare de nesabuinta noastra.

Suntem ca un oras de nisip care nu rezista in timp decat prin aparenta materialitatii. Fara sufletul nostru si fara lucrari la care sa punem ceva din gandurile si energia noastra, orasul se va sfarama dupa fiecare generatie. Ne va curge printre degete, fara sa-l intelegem, fara sa lase urme serioase in cultura si civilizatie, fara sa ne intre in suflet. Ne trebuie un proiect identitar, o opera in care ar trebui sa ne recunoastem si sa ne vedem cu totii, ca intr-o oglinda.
Primul pas, primul proiect trebuie sa fie, in viziunea mea, pregatirea existentei unei memorii colective comune, fara de care nu vom avea o identitate. Avem nevoie de o istorie a Clujului. Avem atatia istorici importanti la Cluj-Napoca care au datoria sa scrie o istorie a comunitatii noastre. In cadrul descentralizarii ar trebui sa ne propunem sa introducem istoria Clujului ca materie obligatorie de predat in scoli. S-o acceptam toti si s-o predam in romaneste, ungureste si nemteste. O istorie de la intemeiere si pana la constructia celor doua mall-uri. Trecand prin 1940, Caritas sau Dacia Felix. O istorie evenimentiala, sincera, fara ideologii. Nu ne mai ajuta cu nimic istoriile paralele ale romanilor si ungurilor ori sasilor. Ele nici macar nu ar mai interesa decat pe foarte putini. Este o idee pe care ar trebui sa o transformam in proiect comunitar. Eventual, pentru un asemenea proiect, ar trebui sa platim bani din bugetul local.

Fara asta, orasele noastre nu vor avea o prezenta vie in mintea locuitorilor. Vor ramîne locuri fără identitate, insule plutitoare in oceanul unei singurătăți cosmice.

Hei, intereseaza pe cineva?


...

Cititi o replica, un text exceptional, pe www.citynews.ro, al prietenului meu Liviu Alexa Clujul n-are suflet

CENZURA BLOGURILOR. Farmecul discret al modelului chinezesc?

De mai mult timp incepusem să uit de cenzură. Mă bucuram să cred că blogurile, cu toate excesele unor sclavi politici sau a unora amentiti de libertatea anonimatului, vor putea să fie spatii de expresie liberă si locuri de rezistență tot mai puternice indreptate impotriva gândirii unice și dominatiei oligarhice. Reactiile bloggerilor sunt de multe ori interesante si relevante chiar si pentru oamenii politici in proiectele lor. Personal, in multe momente, am considerat forumul ziarelor sau blogurile un sfetnic mai important decât părea colegiilor din conducerea partidului, Guvernului sau Senatului atunci cand a trebuit să gândesc anumite proiecte politice si mai ales atitudini personale sau de grup.

Uniunea Europeană visează cu ochii deschisi la deliciile controlului societal din China. Nu de multe ori am auzit colegi europeni din PE vorbind fascinati despre dezvoltarea rapidă si controlul creator de resurse. Am crezut că este doar o naivitate a unora care nu au cunoscut dictaturile decat din cărți, oameni care sunt fascinati incă de serviciul turistic de a dormi, contra cost, în vreo celulă amenajată prin fosta RDG, după modelul STASI. Dar nu este nici pe departe doar o curiozitate sau nevoia de a simula ceva ce ar putea semana cu niste senzatii tari. Pe masura ce UE incercă să se instituționalizeze, iar pe cale democratică esuează, incepe să se recurgă la metode din ce in ce mai dure de convingere. Probabil rateurile validarii publice a Constitutiei Europei au creat ideea unei căi mai dure, căci se stie, incă din antichitate si Machiavelli a spus-o raspicat: masele nu știu intotdeauna ce este mai bine pentru ele.

Si Ion Iliescu considera blogosfera o ” mahala” apoi repede s-a răzgândit, intuind faptul că poate fi folosită pentru rebranduirea sa. Dar, initial, Iliescu a reactionat corect, conform gandirii sale de activist: este periculos blogul pentru că este incontrolabil, nu poate fi cenzurat, nu este o baie de multime electronică, cu bariera facuta de SPP. Cu timpul, băietii care se ocupă de bunastarea psihologica a presedintelui au gasit si un mod de a controla efectele cu echipe de oameni care scriu consensual, cu monitorizatori care sar la gatul celui care critică pe post de opinie publică vigilentă, cu unii oameni sinceri care se emotionează brusc dacă le raspunde pe blog fostul Presedinte.

Este insă mai puțin importantă asta, derivele sau instrumentalizarea nu schimbă esența, blogosfera rămâne încă o zonă de expresie necenzurată, nu un spatiu de libertate absolută si nicio zonă de confruntare echitabila, dar o zonă unde îți poți păstra măcar iluzia libertății si unde, indubitabil, poți comunica fără constrîngeri.
Stiu că se discuta mai demult despre tratamentul euroscepticilor in Parlamentul si Consiliul Europei, dacă sa aibă drept la tratament egal sau să fie tratati ca adversari si redusi la tacere, prin metode evident ... democratice.

Acum insă se dezbate un Proiect de Raport al Comisiei pentru Cultură si Educatie a Parlamentului European care este destul de periculos. Autoarea Proiectului, Marianne Mikko (Grupul Socialist din Parlamentul European, Estonia), o doamnă pe care am cunoscut-o si care face pe justitiara prin Republica Moldova, desi fostă jurnalista de meserie, este de părere spatiul virtual “a fost pana acum un loc al bunelor intentii si a fost in general caracterizat de intentii sincere”, dar că exista riscul ca, pe masura ce blogosfera devine o activitate curenta, acesta sa fie “o sursa de poluare a cyberspatiului”.

Raportul considera ca in cazul blogurilor ar trebui stabilite măsuri legale pentru a fi folosite în eventualitatea unor procese legate de continutul articolelor si pentru a stabili un drept la replica al celor vizati de acestea si, lucru cu adevarat periculos , proiectul consideră că este nevoie de un fel de eticheta de calitate aplicata asupra blogurilor si a bloggerilor, a caror identitate si motive pentru a scrie pe blog trebuie facute publice. Astfel, Raportul d-nei Marianne Mikko cere clarificarea statutului juridic și de altă natură a blogurilor și încurajează „etichetarea” lor voluntară în funcție de responsabilitățile și interesele profesionale și financiare ale autorilor și editorilor lor .

Dezbaterile vor continua si cu siguranta se poate ajunge la aberatii chiar si in Parlamentul Europei dacă nu se va face o rezistanță consistentă la această idee. Parlamentarii din fostul lagăr socialist ar trebui să facă cel mai mare scandal căci noi avem incă vie in minte actiunea cenzurii comuniste, în timp ce occidentalii o cunosc mai mult din cărți. Ba s-ar putea să fie tentante anumite idei de control a sferei publice pentru cei care se află la butoanele puterii in tarile cu rol de jandarm sau de guvernante. In dezbateri un liberalul german, Jorgo Chatzimarkakis, a spus ca “desi bloggerii nu pot fi considerati in mod automat o amenintare ”, acestia pot servi intereselor unor “grupuri de presiune sau grupuri profesionale” care pot folosi blogurile pentru a-si transmite mesajele. Blogurile sunt instrumente puternice si pot reprezenta o forma avansata de lobby, care la randul sau poate fi considerat drept o amenintare, au spus mai multi parlamentari in dezbaterea comisiei.

Idee că blogurile sunt o amenintare ar trebui să fie interpretată corect de blogeri. Blogul este deja un instrument de comunicare si expresie liberă deci trebuie tratate cu respectul si responsabilitatea cu care fiecare suntem in stare. Adică să incercăm să păstram acestă liberatate, dar nu oprin concesii. Mai degrabă prin intărirea atitudinii si cresterea solidarității.

Am vazut că au scris cîtiva blogeri tragând semnale de alarmă fata de acestă posibilă cenzură, incă de la primele elemente de dezbatere, dar societatea noastră parcă nu are nerv, parcă nu este interesată de ceea ce i se poate intampla.
Este lipsă de informare sau deja am devenit deja o populație, nu un popor, nu o comunitate, care nu mai este capabilă de reactie, doar suportă ceea ce i se intamplă?


....

Ce este intelectualul colectiv?

In româneste sună rău si poate si este greu de gândit. In tara unde narodnicismul este incă rege prin personalităti longevive, roase de moliile istoriei, cu o populatie fără prea multă cultură politică, ce se lasă fascinată de tot felul de personaje sinistre, intelectualii sunt singuri si singuratici. Ideile lor au o tot mai slabă arie de circulație. Forța gîndirii lor este diminuată de lipsa unor reale locuri de de expresie si dezbatere publică. Din păcate, singura formă de expresie au fost cele atitudinale, dar majoritatea circumscrise in două fronturi: neocomunism vs occidentalism, stanga vs dreapta (dar aici dezbaterea este firavă și nu a prea avut loc), Pro-Băsescu – anti-Băsescu. Formele atitudinale nu au insă intotdeauna si consisență pentru că de multe ori se bazează pe emotie, pe trăiri.

Lipsa unor curente si miscări de idei politice consistente cred că se datorează slabiciunilor teoretice si informationale ale armăturii acestor dezbateri. La noi nimeni nu caută să argumenteze in dezbaterea, iar dacă argumnenteaza nu pare nimeni interesat. Semnificatiile esentiale, toposurile dezbaterii publice, le crează media si unele personaje publice adulate sau nu, dar care au un nivel al expresiei argotice sau colorate emotional, fiind produsul competitiei dintre clanuri, triburi sau grupuri de interese, legitime sau nelegitime. Am ”scăpat” si eu niste metafore pentru ca să insufletesc o dezbatere care era terna din cauza conformismului tuturor fata de platitudinile spuse de lideri vechi ai scenei politice. Au avut asa un ecou pe care nu l-as fi putut obtine nici dacă scriam douăzeci de tratate de sociologie critică.
Sunt campanii electorale in care nu isi face loc nici o idee veritabilă despre proiecte comunitare, dezvoltare si devenire. Ba chiar se naste o paradigmă zeflemistă care valorizeaza nimicul, vorbirea fara substanta, figurile argotice de stil cu dorinta ultimna de a plăc ea. Mass-media si alte instante de legitimare marginalizează gaindirea si proiectul in beneficiul spectacolului vulgar si sterp. Cazul Oprescu este fascinant: in fața presei care observa inconsistenta discursului si lipsa programului, candidatul a inceput să exagereze cu pocirea discursului, dezacordurile au inceput să devină mult mai dese, iar expresiile argotice sa ia locul structurilor discursive traditionale in alegeri, la care Oprescu se pricepea. Ideea unei autostrăzi zburatoare a devenit un fel de metaforă pentru absurd si atitudine antipolitică. Dar autostrada zburatoare, desi considerat un proiect SF, a putut tine foarte bine loc de program politic.
Dezbaterea socială fară consistentă nu poate fi denuntată de catre un singur om. Este nevoie de ceea ce Pierre Bourdieu a numit un intelectual colectiv. Intelectualul colectiv este dintr-o format o echipă de profesionisti din stiintele sociale care initiază dezbateri publice pe teme importante, aduc abordări critice si vehiculează informatie stiintifică serioasă in spatiul public. Unanimitatea discursului din media trebuie spartă cu analize critice si forme de contestare pentru ca gîndirea critică să permită nasterea unei adevarate opinii publice diversificate. Difuzarea analizelor critice este principalul scop al activitati asociatiilor civice care, in urma proiectului Raisons D 'agir , au inceput să se infiripe timid in Europa. Discursurile dominnte ale puterii facilitate de complexul mediatic pot fi contrazise doar de intelectuali care stiu să lucreze in echipă si care dispun de date serioase despre social. Sociologii, economistii psihologii, istoricii si alte categorii de intelectuali sunt cei care ar trebui să participe la acest tip de rezistență intelectuală pentru a schimba ceva in viața noastră politică.
Spunem că oamenii si-au pierdut increderea in partide si lucrul e adevarat in mare parte , in plus, cu cît o spunem mai des cu atît fenomenul se accentuează. Dar ce punem in loc? Îl lăsăm pe oameni in bratele unor populisti care se prefac ca sunt in afara sistemului dar vin fără nici un proiect doar cu ideea că sunt salvatori bine intentionati. Vreunul din acesti salvatori au făcut ceva pentru a schimba România in două decenii?. Inafara proiectului integrarii europene, proiect construit la Bruxelles, oamenilor nu li s-a adus in față niciun un proiect politic care să facă o schimbare masivă a cursului lucrurilor. Lucrurile se vor dilua si mai mult odată cu votul uninominal.
Politicienii din spatiul public se multumesc să reprezinte diferite categorii sociale, mai mult sau mai putin imaginare: muncitorii, saracii, romanii adevarati, ungurii obiditi, clasa de mijloc. Dar aceasta este paradigma luptei de clasă de genul ”vin mosierii!”, in două decenii nu am construit nimic la nasterea unui câmp de dezbatere politicăn adevarată. Intelectualii din partide oricum nu pot depăși linia partidului si necesara solidaritate internă numită loialitate. Dar nu ajunge să reprezinti, Romania are nevoie acum de refacerea unei solidarități organice sau mecanice, cum o să se poată, si de proiecte de detaliu pentru o modernizare rapidă. Un proeict de societate se poate naste doar in dezbatere politică sănătoasă, consistentă.

Este timpul pentru intelectualul colectiv. Spatiul virtual si blogosfera oferă deja un topos generos la care nici măcar Pierre Bourdieu nu visa. Spatiu la care nici media dominantă si dominatoare nu rămâne surdă. Dacă îi scoatem din calcul pe blogerii care proslăvesc diferiți lideri politici, pe care uneori îi postează cu mandrie in blogroll, unii inteligenti dar slabi de inger, rămân totusi multi tineri care sunt capabili să puna bazele unei dezbateri politice de substantă. Si din cei care se invirt in jurul unor bloguri de politicieni sunt oameni inteligenti care pot aduce lucruri interesante in schimbarea acestei dezbateri politice cacofonice care nu mai spun e nimic. Adevarul, datele despre realitate nu au nici o relevantă, nu veniti cu ele in emisiuni că imi stricati emisiunea, nu facem rating si imi pierd slujba, imi spunea odată o jurrnalistă inteligenta, dar adaptată perfect.

Datele concrete si statisticile sunt ca niste virusi de care fuge mass-media si producătorii de televiziune. Suntem o societate care nu vrea sa se uite in oglindă, o societate nevrotică ce refuza contactul cu realitatea. Spatiul virtual incă nu este cenzurat si nici dominat de moguli, este incă un loc liber unde tinerii intelectuali specialisti in stiinte sociale ar putea să se manifeste. Dacă o să-i tot punem in fată batranei codoase oglinda, poate intr-o zi se va uita in ea si va incepe să se cutremure de groaza a ceea ce a vazut

Avem nevoie să participăm la nasterea intelectualului colectiv in cât mai multe locuri.

jurnal, 11 iulie 2008

Numai de bine ….


Ce sa spui când, vorba Bibliei, “Urâciunea pustiirii” dansează in lumina de iulie si iti spune că va aduce o primăvară peste lume? Când golul sună tare si reuseste să ascundă Oda bucuriei cântată de soferi si chelneri, când sutele de vechili asudă de emotie la gândul că vor primi o slujbă, nu poti decât să te minunezi si să bei o niste beri cu mutul care păzeste terenul de tenis. El măcar dă doar din cap, nu stie să scrie, nu stie să citească. Dă grav din cap, parcă spune că nu e bine, sau asa intelegi tu. Iti pune mina pe umăr si tu crezi că iti spune că esti un bărbat demn si tare. Mutul se ridică si face semnul cutitului la gât şi te gandesti că vorbeste despre adversarii tăi, iar la a treia bere esti chiar fericit cu noul tău prieten. La televizor se transmite in direct evenimentul festiv iar telefonul tău pus pe silent vibrează din cinci in cinci minute, mesajele te intreabă: Cum comentati ce spus ....? Nu comentezi iar televizorul transmite fără sonor ceva ca o corrida, un spectacol rosu pe care il vezi ca si cum ar fi pe o altă planetă. Numai de bine, numai de bine ...ce să spun, parcă se schimbă ceva dacă spui. Peste drum, un copil plânge pentru că mama nu are bani pentru o Fanta, cu fructe de pădure. Mâine ne dă banii de concediu si îţi cumpăr, spune mama roşind când întâlneşte privirea ta. Vreau acum, plînge copilul si tu nu stii cum să faci să-i cumperi tu o Fanta, fără să o jignesti pe mamă. Te uiti disperat la mutul ce păzeste frigiderul si el intelege că o să plătesti tu, ti-a văzut portofelul cu euro. Copilul râde când vede sucul iar femeia bagă capul în barbă, fără forţă de a protesta, porneste pe cărare plângând usor. Parcă a trecut o vesnicie până s-a urnit mutul spre frigiderul legat cu un lanţ peste burtă si ai uitat de televizorul care transmite festivitatea aceea. Vincero, Vincero, cântă la televizor hora incinsă de petrecăreţi. Cineva vine din spate si îti strigă: Te bagi? Raspunzi speriat: niciodată, niciodată, niciodată! Apoi iti dai seama că erau prietenii tăi care a venit si nu te intrebau de politică ci de o partidă de dublu. Te uiti după femeia cu copil care se pierde pe cărarea din parc si te apropii agale de prietenii care te asteaptă gălăgiosi, dar racheta iti pare mai grea ....


POST SCRIPTUM

Mircea Dinescu

Dodeskaden

Ce-ati facut cu nebunii din gari ?

Macar ei n-aveau limba de cirpa.

Saci cu piine, sudoare,tigari

si tacerea complice si tirfa.

I-au cam tras spre polul lor cald

institutele de binefacere ?

Le-au extras de sub teasta smarald

,i-au papat chiar în faza de coacere ?

Om-vagon, bou vagon, palid tren

cu baloturi de sila si ura.

Sint copilul din Dodeskaden

cu ziare aprinse în gura.

Incă nu am murit!

jurnal




In aceste zile, prietenii mi-au trimis zeci de articole despre mine si Grupul de la Cluj, cunoscând probabil obiceiul meu de a nu citi presa în situatii in care sunt pus pe masă pentru lectia de anatomie. Unii din prieteni le trimit pe cele pozitive sau neutre, altii pe cele analitice - cum iti plac tie, zice un amic. Am si prieteni care le selectionează doar pe cele mai dure, pentru că i-am obisnuit eu cu acesta, candva mai demult.

M-am obisnuit să nu fac spume când mă injură cineva in presă, doar eu am ales să ies in faţă. Notorietatea se plăteşte mai scump decât prostia, ea iţi ia linistea şi îti poate devia mersul spre lucruri de care nu ai nevoie.

Am colectionat trei articole negative care m-au surprins (pentru că sunt incă destul de naiv) prin virulenta atacurilor sau prin rationamentele încâlcite ori prin faptul că veneau din partea unor jurnalisti pe care am ajuns sa-i respect sau îi citesc constant din diferite motive. Unul din motive era si faptul că sunt jurnalisti de dreapta, cu limitele definirii dreptei noastre, adică jurnalisti care apără, de regulă, cauza lui Traian Băsescu si sunt antipesedisti cu state vechi. Am reusit să am un dialog decent cu ei, de cate ori ne intalneam pe la emisiuni de radio si TV, chiar dacă intotdeauna am avut senzatia că vor de la mine un discurs scris de ei la care pot, eventual, să dau doar din cap a aprobare. Dar, mereu, am avut controverse in care ei au făcut sinteza, la final, tinând cont de ceea ce am spus eu, indiferent de parerea lor si asta m-a făcut să-i respect.

Am privit intotdeauna cavalereste înfruntarea noastră cu dreapta. Mi-am dorit chiar o dreaptă puternică pentru a ne putea defini si noi, cei de stanga, prea tributari trecutului. Am ajuns sa mă imprietenesc (nu să fac afaceri) cu unii intelectuali sau politicieni care se revendică de la acest curent politic. Nu cred nici azi că trebuie să ducem competitia politică dincolo de sfera publică. Nu cred că trebuie să ne dăm viata pentru partid, cred doar că trebuie să fim consecventi doar, să fim ceea ce ne dorim cu adevărat si să respectăm propriul proiect.

Cele trei articole cu iz de analize critice caută să construiască teorii incoerente despre mine si dinamica PSD. Principala critică este că ziarele sunt pline de mine, că de două saptamâni fac rating. Ceea ce mi se imputa nu tine de vointa si nici actiunii mele si eu m-am săturat de asta, fiind unul din motivele pentru care ne-am dat demisia. Am ales să răpund doar la trei interviuri pentru Paul Grigoriu, revista 22 si Catavencu, ca motiv fiind seriozitatea celor care mi-au pus intrebări si pentru că nu cereau nimic de la mine, decat detasare de subiect. Nici eu nu mai suport hărmălaia cu titlul “Scandal in PSD”, mi-am inchis telefonul, nu am apărut pe la televiziuni, am vrut să vorbească doar gestul.

Am vrut si eu să rup un cerc vicios care nu producea rezultate, am vrut să scap de această dezbatere pentru că nu mai vreau nici să-l critic pe Iliescu, nici pe baroni, nici pe Geoană fiindcă nu intrevăd nici un rezultat. In plus, imi repugnă scandalul, de cele mai multe ori am răspuns, nu mă bucur să sar la gâtul nimănui, nu îmi face plăcere să dau cu pietre în geamurile bisericutelor construite in curtea partidului. Fraţilor, nu mai scrieti despre mine, nu merit, nu mai sunt important, lasati-mă in pace! Nu sunt narcisist, doamnă, cum ar zice Oprescu, de o saptamană nu ma uit la televizor, nu citesc ziare. Să te cerţi cu unii din colegii tăi este o suferinţă, o înfringere. Refuz a mai face spectacol din suferinta mea. Scriu cîteva randuri pe blog, din cand in când, fără pretentii, fara a respecta stilistica si retorica declaratiilor politice. Doar pentru prieteni, adică prietenii dinafara politicii: fostii mei studenti, colegi, amici, cititorii de pe vremea cand scriam in presă. Blogul meu nu vă invadează viata personală, nu intraţi pe el!

Am observat apoi că logica aritmeticii voturilor a fost usor asimilată de acesti analisti. Au dreptate doar cei care au mai multe voturi, ca la fotbal, spun ei. Preluarea acestei logici contrazice insă melodia vesnică ce ne-au tot cantat-o, a faptului că PSD trebuie reformat din temelii. Când îi aplaudă pe baroni pentru marile lor performante de culegatori de voturi, analistii dreptei nu fac decat să se contrazică in justificarea respingerii PSD ca partid nereformat. Dar nu doar atât, cred că unii fac si calcule pragmatice acum. Baronii pot fi buni acum, poate sunt indispensabili, au niste voturi prin care dreapta poate ramâne la putere. Pe ei îi poate anexa uşor, ei nu sunt greu de asimilat ideologic, vor doar bani de la guvern. Posibila coalitie va fi, evident, una pentru interesele României, scumpa noastră ţărişoară, si când este să-ţi servesti tara nimic nu este imoral.


Am inregistrat din articolele analistilor de dreapta, uneori printre randuri, satisfactia că Ion Iliescu a invins. Chiar nedisimulată, spusă direct, chiar cu corolarul că PSD nu merită nimic, că PSD este un cadavru care nu poate fi reanimat. Unii m-au criticat pentru că polemizez cu Iliescu. Am inteles in aceste zile că Ion Iliescu este necesar ca aerul si pentru detractorii săi din presă. Este un bun national. Nea Nelu, cum il alintă unii, este pentru multi analisti de dreapta necesar pentru ca daca ar dispărea ei nu mai stiu va fi greu să mai inţeleagă lumea noastră. Este si un mod prin care işi explică propria lor neputinţă. Vor să-l vadă mereu tare, o explicatie pentru contraperformantele lor personale si ale dreptei.

In bună traditie interbelică a afacerilor cu statul, dreapta noastră nu reuseste să se institutionalizeze. Citesc textele interesante ale lui Valeriu Stoica, dar nu cred că cei care se autodefinesc de dreapta si scriu in consecintă sau că militantii lor fac acest lucru. Valeriu Stoica este un ideolog pentru discutii rare la televizor, nu cred că alergatorii după profit din dreapta au crăcănat vreodată, macar din curiozitate, cartile sale. Dreapta noastră s-a remarcat prin borduri, baieti destepti ce ne vand curent si utilităti scumpe, mită electorală, continuă framentare în lupta pentru resurse, abandonul cetăţenilor plecati in pribegie prin lume, inventarea unei gripe aviare cu aspect de pandemie. Si le ei, cei cativa ideologi, liberali mai ales, pe care îi respect, n-o să se intâlnească prea curând cu trupele.


Unii m-au injurat pentru că am creat seazatia că PSD este reformabil. Eu chiar am crezut in asta, mi-am pus pielea la bătaie pentru asta. Am avut si aparenta unor rezultate, cel putin la Congresele in care l-am invins pe Iliescu si Oprescu, am scris un statut nou, am creat forme care ar putea primi si fond. Au fost si momente in care am crezut ca PSD nu se poate moderniza. Acum, ca să fiu cinstit, nici eu nu stiu. Stiu doar că mi-ar plăcea să se intample asta, si sper că nu am pierdut degeaba cativa ani. Am acum o singură certitudine: cea mai proastă veste ar fi pentru adulatorii dreptei este cea că PSD ar fi reformabil.


Dar cum să se modernizeze PSD, dacă celelalte partide sunt in situatii asemănătoare? Au un singur candidat la alegeri interne, isi dau afara pe cei incomozi care ar putea ajunge la putere. Isi desfiintează filiale nestatutar sau fac tansferuri de candidati fara jenă, de la alte partide. Te uiti pe siteurile lor de internet si vezi imagini doar cu presedintele si doar informări despre vizitele presedintelui, declaratiile presedintelui. L-am văzut o tară intragă pe Flutur distribuind bani la o biserică iar deontologii nu au sărit să-l linseze, pentru că acesta este in garda Presedintelui. Văd că justitia stă multumită sub umbrela dreptei, jumatate din guvern e cercetat, dar se intâmplă ceva? Ce spun deontologii despre asta? Tac mâlc, pentru că ea este patronată simbolic, alături de DNA, de Presedintele României.


O doamnă, pe care o respectam până ieri, scrie că desi suntem populari, lumea trebuie să afle că este nonsens să crezi că există pesedist decent. Adică din cei 500 000 de pesedisti nu gasiti niciunul care să fie om normal, om decent? Am citit câteva pasaje de zeci de ori si nu-mi venea să cred. Pot incasa cu decenţă posete in cap din partea unor doamne care se apara de proprii gărgăuni, dar parcă acest mod de a eticheta grupuri sună a rasism, intolerantă, extremism. Asa a fost si judecata faţă de evrei, unguri, tigani. Când spui niciunul si te referi la sute de mii, va fi mereu posibilitate să existe măcar un individ pe care nu-l cunosti destul de bine.

Am inregistrat si mustrarea că am stat alături de colegii nostri pesedisti in multe momente nepotrivite. Cu sigurantă că nu am umblat tot timpul cu cutitul în dinţi să ucidem baroni pe care ni-i indică presa. Am crezut si noi in reguli si proceduri, in evolutie, in statut, ca si Constitutie a partidului. Am avut momente de solidaritate selectivă sau totală cu tovarăşii de drum. Este prima conditie a asocierii. Dar am încercat să ne păstrăm demnitatea şi in multe momente am căutat variante sau am criticat. Am făcut-o şi pentru faptul că în PSD s-a putut face asta în ultimii ani, alte partide te exclud la prima crâcnire. Si s-a putut pentru că noi am convins in 2005 că este acesta un lucru indispensabil. Dar cei care ar vrea să vorbească despre laşităţile noastre ar trebui să tacă, atunci când ei înşişi nu ai avut vreun moment de demnitate, nu ar fi moral sa judece laşităţile altora.

O doamnă scrie că nu am făcut nici un proiect, că de fapt nu am făcut nimic. O să mă gândesc ca altădată să-mi fac un CV politic si să-l pun pe blog, deşi ştiu că asta nu contează. Am făcut cîte ceva, de zece ori mai puţin decât mi-am propus. Am făcut ceea ce poate să facă un om, doi, trei, intr-un sistem politic ca al nostru. Ne-am zbătut să nu ne facem de râs, să ne impunem ideile pe care le consideram raţionale şi decente, să ne păstram verticalitatea. Am vorbit in numele celor de acasă, am răbdat, am muncit ca la galere pentru obiectivele României. Unii ne-au criticat că nu vrem să luăm puterea la Bucuresti in PSD, altii că ne-am luptat pentru putere. Dar cred că am făcut ceea ce puteau face niste oameni cu mainile goale si cu ceva minte. Fără să fi privatizat fabrici, uzine sau conducte cu petrol, fără armate de agenti (ai schimbarii), fără dorinte de revansă sau mosteniri colosale de recuperat. Am folosit doar energia pe care viata a inmagazinat-o in trei copii de ţăran, ajunşi fără de pile profesori universitari si adusi in politică de un lider care a incercat să scape de sistem. Nimic mai mult.

Si chiar aşa, prietene de pe terasă, dacă crezi intr-un proiect, pleci de langa copiii tăi aproape zece ani si până la urmă conjunctura te invinge sau nu e momentul astral pentru realizare, sau nu-l poti duce până la capăt, ce să faci? Să-ţi faci harakiri? Te retragi si cauţi o altă cale, dacă esti obsedat de idee sau alte mijloace dacă încă mai crezi in acea luptă. Ce să facem, să mergem in tabără inamicului, să ne transformăm in trădători buni de scuipat si de aratat că PSD are doar lichele, chiar si printre cei care păreau normali? Ne infrângem gustul amar si mergem mai departe.

Ce inseamnă asta? Că nu vom face parte dintre lasi si golani, nici dintre oportunistii care tac şi înghit in aşteptarea vreunui os de ros. Că nu ne vom schimba si vom putea fi de găsit pe aceleaşi baricade şi la aceleaşi numere de telefon. Pentru că, dragi analisti de mână dreaptă, cu tot respectul vă spun că nu am făcut nimic pentru ca să ne slăviţi voi. Absolut nimic. Ba chiar e destul de trist când te laudă adversarii si nu te poti intelege cu colegii. Putinul pe care ne-am invrednicit sa-l facem in politică a fost consecinţa unei stări de conştiinţă. Am vrut să nu-i dezamagesc pe fostii si actualii mei studenti, pe bătrânii de la PSD Cluj care, intr-o seara din decembrie 2004, după ce a fost gratiat Miron Cosma, m-au implorat să fac ceva pentru că le este rusine pentru faptele unuia din generatia lor. Dacă voi mai face politică o să fac pentru tata si pentru copiii mei, pentru unii din fostii mei colegi de la masa BPN care tac si rabdă, pentru miile de ardeleni care ne-au trimis mesaje de incurajare in aceste zile, pentru Gabi Dima din Vrancea, pentru Fane Babanu din Bucuresti si pentru că sunt convins că nu este normal să lasăm să se intindă lasitatea si frica, ca niste buruieni rezistente la formele de eroism individual. Ca orice om, aş vrea poate şi eu să demonstrez că am avut dreptate deşi nu cred că aş putea să mă mai bucur. Nu ne mai cântati prohodul.

O să vedeţi, încă nu am murit!

PS. Acest text nu face parte din vreo polemică. Nu vreau, cel putin pentru moment să mai discut aceste lucruri, nu vreau să mai fac polemici. Scriu pe blog doar pentru prieteni si textele nu sunt declaraţii politice. Cine le foloseste pentru a scrie articole, ar putea să ceară voie, mai ales dacă articolul contine peste cinzeci la suta din textul meu, cu sau fara ghilimele. Cei care le folosesc liber, s-o facă, dar măcar să nu mă critice pe mine că îmi fac publicitate.