Oras de nisip

Dupa Revolutie, doi din cei mai importanti profesori universitari ai Clujului, magistri ai mei, au plecat la Bucuresti si nu au mai vrut, in ruptul capului, sa se mai intoarca. Si-au vandut casele si, la protestele nostre, ale celor care-i indrageam, unul din ei mi-a spus ca vrea sa stea la hotel cand vine, pentru ca asta este relatia lui cu orasul. Au plecat intelectuali importanti spre Bistrita sau la Arad, la Satu Mare sau la Sibiu. Intre 1997 si 2005, un patron al unei firme ce exporta tineri in Canada mi-a aratat o baza de date cu poeste 11.000 de familii tinere dispuse sa plece, desi aveau cu totii locuri de munca bune si situatie materiala. Nu incetez sa ma mir de ce pleaca oamenii din oras fara macar sa se uite in urma.

Mie mi-a placut Clujul pentru ca raspundea, la inceput, cel mai bine unei timiditati innascute si pentru ca era un oras care nu te baga in seama. Te ignora si puteai sa-l ignori. Poti trai o viata in Cluj si sa nu ti se ceara sa fii clujean. Nu mi-am dus cu mine familia la Bucuresti sau la Bruxelles, pentru ca imi placea sa ma intorc aici. Dar nu am gasit decat o data o echipa locala interesata de aceasta comunitate. Si atunci, electoratul nu ne-a dat sansa sa lucram direct pentru Cluj, oamenii au vrut altceva. Toata lumea vroia doar ca sa nu acumuleze capital electoral celalalt. Este un fel de instinct al ignorarii reciproce pe care-l dezvolta clujenii. Am construit un brand important in domeniul cercetarii, dar niciodata nu am gasit ajutor sau apreciere prea multa la noi acasa.
Orasul nu este o prezenta in mintea locuitorilor sai. Este un loc fara identitate pentru ca fiecare epoca s-a luptat doar pentru partea sa comunitate. Orasul sasilor, orasul ungurilor, orasul evreiesc. Acum, orasul romanesc, construit pe vremea comunismului sau cel mai trist: acela pe care il construim acum in vremea regimurilor Funar sau Boc. Mai multi clujeni au identitati definite in copilaria care nu a avut loc la Cluj: se simt bistriteni, oradeni, sebeseni, dejeni, satmareni, moroseni. Isi aduc aminte ca sunt clujeni doar la mare sau in concediu, cand sunt intrebati de unde vin.

Oamenii cei mai importanti sunt veniti din satele sau orasele judetului si mai ales din judetele ardelene. I-au adus aici universitatile si au ramas sa-si faca meseriile aici. Si-au format echipe de prieteni si retele sociale pe care le folosesc ca si substitut pentru comunitate. Merg in concediu impreuna si inventeaza diplome sau premii prin care se gratuleaza reciproc, dar nu adauga nimic comunitatii. Vin echipe la Primarie, la Prefectura, la universitati, la conducerea spitalelor care nu deschid institutiile spre public sau spre constituirea unei elite clujene care se recunoaste pe sine, dincolo de batalii si competitie. Se concureaza specialistii intre ei, institutiile intre ele. Aproape nimeni nu se gandeste la oras.

Avem o lista de cetateni de onoare care demonstreaza lipsa de preocupare si respect pentru istoria acestui oras. Dincolo de tot felul de nulitati sau ilustri necunoscuti, alaturi de personalitati veritabile, il avem inca si pe Molotov printre cei cu care ne mandrim. Primarii nostri nu sunt interesati sa-i retraga, macar postmortem acest titlu, pana una alta ramane valabil urmatorul fapt istoric:

Consiliul politic al Primariei Cluj, largit cu reprezentantii vietii politice, culturale si sociale a orasului a tinut eri, 18 martie, 1947, orele 12 in sala festiva a Primariei o sedinta solemna la care a participat Inalt Prea Sfintia sa Nicolae Colan, seful Bisericii Ortodoxe, general Victor Precup, Emil Petrovici – rectorul Universitatii "Ferdinand", Vasile Pogaceanu – prefectul judetului, dr. Alexe Kiss Csobor – rectorul Universitatii "Bolyai". Primarul municipiului Cluj a subliniat meritele ministrului de Externe al Uniunii Sovietice, Viaceslav Molotov, in lupta pentru pacea si libertatea popoarelor si serviciile speciale facute Romaniei si indeosebi Ardealului prin cunoscuta declaratie de la 3 aprilie 1944, care a contribuit la pregatirea evenimentelor de la 23 August, precum si faptul ca la conferintele internationale si la conferinta de pace a sustinut interesele politice si teritoriale ale Romaniei.

Exemplul statuilor este si el relevant. Funar a incercat sa constituie un imaginar romanesc in traditia interbelica si apoi cea comunista. Cum s-a priceput, cum l-au sfatuit cei trimisi de la Bucuresti sa-l consilieze. Opozitie au facut doar ungurii, dar si ei destul de palid, desi asupra statuilor ar fi trebuit sa facem o discutie publica foarte serioasa. Pentru ca din imaginarul national fac parte si personalitatile ardelene, care sunt rare printre statuile din Cluj. Acum citim des articole unde ziaristii arata ca majoritatea statuilor sunt ciobite, vandalizate, inscriptionate. In plus, ar fi interesant un studiu al turismului pe care l-au facut statuile prin oras, fiind mereu reamplasate, trimise la periferii, ascunse sau aduse in fata in functie de stapanire si epoci istorice. Statuile nu reprezinta mare lucru pentru oameni in Cluj, sunt semnele unei memorii colective inexistente.

Stema orasului este un alt exemplu. In perioada lui Gheorghe Funar s-a aprobat o stema care se pare ca nu a fost validata de Comisia Nationala de Heraldica, dar ea functioneaza. Mai ales pentru ca nu prea intereseaza pe nimeni. S-au indignat unii oameni la un moment dat, dar nu au fost urmati de nimeni si lucrurile au ramas asa. Stema o foloseste doar Primaria, ea nu apare in brandurile orasului, in ocazii oficiale sau festive. Oricum oamenii nu si-o pun pe tricouri, nici nu avem productii pentru turism cu stema orasului. Este o stema despre care nu stie nimeni ce contine. Chiar, stiti care sunt elementele din stema? Cei care cititi acest articol, probabil ca ati simtit imboldul de a cauta pe internet sa o vedeti!

Nici macar nu avem un imaginar de confruntare aici, la Cluj-Napoca. Nu este o lupta dintre romani si maghiari. Este un razboi al ignorarii, o lipsa de socialitate. Ne despartim usor de orasul acesta pentru ca nu exista o memorie sociala comuna pe care s-o partajam. Nu prea avem istorie comuna, nici un prezent comun. Un prezent comun inseamna sa participam la proiecte comune. Asteptam sa le faca altii sau ne multumim cu putin. Acceptam ca o serie de evenimente sa ni se intample, fie ca ne convin sau nu. Nici votul nu ne mai intereseaza. La ultimele alegeri locale au participat mai putin de o treime din cetatenii cu drept de vot. Politicienii si elitele veritabile trebuie sa lanseze idei si sa caute sprijinul si mobilizarea celorlalti.

Nepasarea generala trebuie sparta prin incercari repetate, prin depasirea inertiei si fragmentarii. Am descoperit acum cativa ani, Societatea Romana Mozart, un proiect al Prof. Dr. László Ferenc, un mare intelectual care s-a luptat cu ignoranta noastra ani de zile, dar a realizat ceva ce poate deveni o marca a Clujului. Asa cum insistenta lui Tudor Giurgiu a produs, la Cluj, unul din cele mai importante evenimente culturale din Romania, exista sigur zeci de idei lasate in uitare de nesabuinta noastra.

Suntem ca un oras de nisip care nu rezista in timp decat prin aparenta materialitatii. Fara sufletul nostru si fara lucrari la care sa punem ceva din gandurile si energia noastra, orasul se va sfarama dupa fiecare generatie. Ne va curge printre degete, fara sa-l intelegem, fara sa lase urme serioase in cultura si civilizatie, fara sa ne intre in suflet. Ne trebuie un proiect identitar, o opera in care ar trebui sa ne recunoastem si sa ne vedem cu totii, ca intr-o oglinda.
Primul pas, primul proiect trebuie sa fie, in viziunea mea, pregatirea existentei unei memorii colective comune, fara de care nu vom avea o identitate. Avem nevoie de o istorie a Clujului. Avem atatia istorici importanti la Cluj-Napoca care au datoria sa scrie o istorie a comunitatii noastre. In cadrul descentralizarii ar trebui sa ne propunem sa introducem istoria Clujului ca materie obligatorie de predat in scoli. S-o acceptam toti si s-o predam in romaneste, ungureste si nemteste. O istorie de la intemeiere si pana la constructia celor doua mall-uri. Trecand prin 1940, Caritas sau Dacia Felix. O istorie evenimentiala, sincera, fara ideologii. Nu ne mai ajuta cu nimic istoriile paralele ale romanilor si ungurilor ori sasilor. Ele nici macar nu ar mai interesa decat pe foarte putini. Este o idee pe care ar trebui sa o transformam in proiect comunitar. Eventual, pentru un asemenea proiect, ar trebui sa platim bani din bugetul local.

Fara asta, orasele noastre nu vor avea o prezenta vie in mintea locuitorilor. Vor ramîne locuri fără identitate, insule plutitoare in oceanul unei singurătăți cosmice.

Hei, intereseaza pe cineva?


...

Cititi o replica, un text exceptional, pe www.citynews.ro, al prietenului meu Liviu Alexa Clujul n-are suflet

2007 - ULTIMA TRISTEŢE

Am fost plecat o saptamană din ţară si, alaturi de fiul meu, ne-am uitat la televiziuni straine pentru copii. Mai peste tot am văzut fragmente din filme cu diferite feluri de a spune povestiri eroice. In fiecare zi vedeam eroi americani care salvează lumea, gimnaste care castigă medalii olimpice după ce au fost accidentate grav, bolnavi de cancer care salvează orase si apoi se vindecă miraculos. Copiii găseau formule chimice sau matematice care aduc mari benefici tarii, iar profesorii lor sunt niste genii retrase departe de lumina reflectoarelor pentru ca iubeau mai mult scoala decat laboratoarele de la NASA. Peste toate, cu siguranţă, steagul american fluturand deasupra tuturor acestor povesti despre miracolul de a fi american, adică inteligent, curajos, luptator, erou, membru al unei echipe mereu câstigatoare. Identitatea se crează la focul lent al acestor mituri pe care tanara generatie le interiorizează si pe baza lor isi construieste modele si vise. Imaginea pe care o comunitate o proiectează asupra ei inşişi este importantă nu doar pentru copii, dar mai ales pentru ei. Marile mituri si motivatii se crează acum când copilul interiorizează aceste standarde colorate cu ajutorul imaginarului si emotiei. In copilarie si adolescenta copilul isi crează mecanismele de autoprotecţie psihologică, mecanismele de apărare ce-i vor permite ca sa depasesească mai târziu obstacolele subiective sau obiective.

Ce povesti spunem noi copiilor nostri? Nu, noi nu spunem copiilor nostri nici o poveste!

Ne-am perfectionat se pare in anii din urma tendinţa filmică a unui sănătos neorealism românesc privind dictatura comunistă. E un lucru bun acesta si am putea sa ieşim in lume cu asemenea povesti artistice despre suferintă si infruntarea ei printr-o sporită umanitate. Mungiu, Porumboium cristi Puiu sau Nemescu pot sa fie continuatorii unor Pintilie, Piţa, Danieliuc sau Liviu Ciulei si pot arăta lumii că avem o cultură încă vie, o cultură care renaste ca o floare a soarelui din gunboiul istoriei. Dar chiar dacă ar lua Oscarul, filmul lui Cristian Mungiu nu poate servi ca poveste de identificare pentru tinerele generatii. Pentru educatie avem nevoie de alte tipuri de fictiuni literarea sau cinematografice.

Istoria era artificială si falsă, am rescris-o si o eliminăm usor din programe. Editurile de carte pentru copii au murit si azi doar carti de colorat mai editează editurile străine. Concursurile de proiecte cinematografice le castigă in fiecare an nepotii lui Sergiu Nicolaescu, nu cred ca are sanse cineva cu vreun proiect educational. Ministerul Educatiei este condus de un inginer penibil si banii pentru educatie se dau doar pentru firmele de constructii care sa sifoneze din proiecte de repararea scolilor. S-ar putea ca unii sa sară in sus, să spună că nu trebuie să ne ocupăm de imaginarul si identitatea copiilor. Bun, să zicem ca refuzăm fictiunile eroice si spunem ca sunt ideologie, dar avem destine de romani exceptionali care ar putea să inflacareze mintea si sa incalzească sufletul copiilor romani. Nadia si destinul ei este subiectul a zeci de filme de fictiune americane, doar noi nu facem nimic. Ilie Nastase a pornit cu tenisi rupti iar Ion Tiriac, copil ramas fara tata, au cucerit o lume intreagă ai au reinventat un sport. Brancusi a reiventat arta contemporană, Ionescu sau Cioran au uimit Parisul, Eliade a descoperit profunzimile ascunse ale religiilor si miturilor universale. Sunt sute de destine care ar constitui povesti exemplare care depun marturie că nu suntem doar ucigasi de femei sau hoti de supermarketuri. Nici doar cei ce aruncă fetusi in budă, roboti ce lasa batrani sa moară in stradă sau spagarii planetari, că suntem o natiune normală, care are mult de muncit, care trebuie să facă mult pentru a deveni 100% europeană, dar in nici un caz nu suntem niste mutanţi nemernici la care umanitatea de la Cannes se uită cu groază.

Nu mă interesează ce ar putea să spună ideologii unor programe internationale care vor să ne dezvolte doar abilitătile manuale in scoli de tip Waldorf. Mă sperie viitorul pentru care nu vrem să facem nimic. Să nu spui copiilor, prin moduri diverse, de unde venim, spre ce mergem si ce misiune avem noi pe pămant, sa nu le spunem ca avem oameni care sunt admirati de toata lumea sunt moduri de a lobotomiza tanara generatie.

Dar azi este ultima zi a anului 2007 si poate la anul ne vom trezi. Macar o noapte sa pâlpâie flacara galbenă a sperantei. La multi ani!