Sfârşitul unei civilizaţii politice?

Despre cum mor partidele

De câţiva ani avem multe semne care arată sfârşitul partidului politic, cel puţin în varianta clasică, cea pe care pe care o cunoaştem deja. O criză generalizată a încrederii în instituţiile democraţiei pare că loveşte ca un uragan partidele politice.

Încrederea în partidele politice este cea mai mică încomparaţie cu toate instituţiile (între 7 -10%). Numărul de membri de partid s-a redus drastic, iar militantismul arată ca şi cum ar fi este pe cale de dispariţie. Legea care a avut ca finalitate posibilitatea de a aduce noi partide pe scena politică din România zilelor noastre, permiţând înfiinţarea unei formaţiuni pornind de la trei semnatari în sus, nu a avut chiar succesul aşteptat, iniţiativele sunt relativ puţine şi se manifestă cu precădere în câteva dintre marile oraşe. Diferenţele ideologice dintre partide sunt tot mai greu de observat, graniţele dintre stânga sau dreapta se şterg tot mai mult, în timp ce nici măcar centrul nu mai reuşeşte să le delimiteze foarte clar. Până la urmă, partidele care guvernează tradiţional şi-au pierdut forţa de atracţie şi capacitatea de reacţie la problemele societăţii. Rămân doar liderii să mai dea senzaţia de viaţă a unui partid, dar şi aceştia se nasc tot mai mult pe platourile de televiziune şi mai puţin în laboratoarele de strategie şi planificare din sediile partidelor.

Se poate gândi democraţia în afara partidelor politice?

Unii se vor grăbi să răspundă afirmativ, considerând că internetul, social media sau reţelele de socializare pot furniza suportul pentru dezbatere sau pentru controlul guvernării şi o alternativă la viaţa asociativă. Este adevărat, Barack Obama a adunat peste 500 de milioane de dolari, în sume mici, pe internet, a avut 5 milioane de susţinători pe Facebook, a făcut 120 de milioane de vizualizări pe Youtube, dar în Europa lucrurile stau mult diferit. Aici tradiţia politică presupune organizarea solidarităţii pe bază de încredere, prin participare directă, ca în modelele comunităţilor tradiţionale, iar în spaţiul european internetul este folosit mai mult pentru a denigra politica şi actorii ei. Nu mai vorbim despre partide, antipartidismul este atitudinea de bază pe reţelele sociale. Am scris în mai multe volume pe care le-am publicat în ultimii ani despre criza politicii şi criza partidelor (Politica inutilă[i], Patrie de unică folosinţă[ii], Mitologii, fantasme şi idolatrie[iii], O Românie interioară[iv], Triburile. O patologie a politicii româneşti de la Revoluţie la Generaţia Facebook[v]) şi nu voi relua aici decât puţine argumente pentru un uşor de observat faliment al politicienilor şi partidelor politice.

Derivele majore

Conflictul permanent a devenit o miză  deosebit de vizibilă a politicului. Pentru politicieni, conflictul este o formă de legitimare şi un fel de verificare a ataşamentului. Conflictul politic este continuu, el nu poate avea o rezolvare, pentru că acest lucru ar însemna să dispară chiar politica şi personajele ei, însă constatăm că, în ultima perioadă, se naşte o cultură a conflictului care este incapabilă să genereze proiecte serioase, pe termen lung. Cultura conflictului are nevoie mereu de adeziune publică şi de aici politica noastră primeşte alte două rele: marketizarea şi populismul. Logica şi discursul confruntării dezvoltă şi o logică de argumentare care este legată doar de confruntare. Retorica politică devine o armă, nu un instrument de educare sau comunicare. Conflictul permanent produce şi îndepărtarea oamenilor de politică, absenteismul electoral creşte, credibilitatea instituţiilor are de suferit serios, intelectualii fug de angajare politică, iar sediul politicii a devenit platoul de televiziunea, cu toate efectele colaterale ale acestui fapt: vulgaritate, spectacol ieftin, inconsistenţă, prevalenţa emoţionalului în faţa raţionalului.

Politica românească şi partidele din acest sfert de secol au reuşit să perpetueze un marketing al urii şi o retorică a respingerii emoţionale a adversarilor politici, deveniţi subit duşmani de moarte (după cum o atestă şi azi discursurile de înfierare propagate de toţi liderii de partid). În acelaşi timp, omniprezenţa retoricii de demascare a duşmanului politic a făcut imposibil orice examen critic veritabil. În hărmălaia celor care demască ceva în fiecare zi este imposibilă promovarea analizei sau vocea specialiştilor în sociologie, economie sau politologie.

Mai mult, politica românească este stearpă, nu poate crea mituri, nu poate emoţiona şi motiva. Oamenii sunt tot mai fascinaţi de vulgaritatea politicii, dar şi-au pierdut capacitatea de a admira sau de a crede în cineva. În condiţiile unei politici a simpatiei spontane, emoţionale, politicienii sunt iubiţi sau respinşi fără motive şi fără o fundamentare cât de cât elaborată. Un marketing al urii este folosit de aşa-zişii strategi, răspunsul emoţional este o hoardă care înjură şi nici măcar nu-l ascultă pe celălalt. Politicienii nu dialoghează pe teme politice, pe teme structurate pe probleme reale, adună dosare unii despre alţii, se duelează pe tema cine este mai corupt.

Politica partidelor noastre a fost în tot acest timp o politică mioapă, o instituţionalizare a urgenţei, un răspuns pompieristic la cereri sociale tot mai complexe şi la crize tot mai dese. Majoritatea politicienilor îşi construiesc proiectele viitorului pornind exclusiv de la modelul trecutului, nu adaptându-se la o realitate care se schimbă foarte repede. O politică de amatori, una a improvizaţiei şi diletantismului a ţinut loc de un management strategic al societăţii. Dacă studiem programele partidelor politice de la ultimele alegeri, vom observa că liniile programatice impuse de Bruxelles privind integrarea României reprezintă substanţa tuturor programelor, chiar şi a partidelor contrasistem.

Lipsa fundamentului moral al politicii noastre reprezintă, poate, începutul tuturor relelor. O lipsă generală a raportării la valori este boala cea mai grea a politicii noastre, valorile nemaifiind măcar invocate în spaţiul retoric intern al dezbaterii. Nici valorile stângii, nici cele ale dreptei nu sunt un liant destul de puternic pentru a păstra o minimă coerenţă între angajamentele politice faţă de electorat şi comportamentul politic efectiv.

Partidele au devenit doar vânători de voturi, iar politica doar o  cursă de ademenire a votanţilor. Politica se poate reduce la marketing politic sau la tehnici de influenţare. Analiştii se înghesuie la televiziune să vorbească doar despre asta, ca şi cum politica ar fi doar o mare uzină de manipulare şi sugestibilitate. În cel două decenii şi jumătate trecute de la revoluţie, procesul de reconstrucţie a elitelor a cunoscut o fază de reconversie a elitei nomenclaturii comuniste, într-o nouă elită economică sau politică. Societatea civilă a fost, în tot acest timp, incubator pentru construcţia unei contraelite, care astăzi ţine un tot mai vehement discurs elitist, antidemocratic de multe ori. Dar politica de azi trebuie să mărească activismul politic al intelectualilor şi al cetăţenilor în general, dar nu are cum să facă asta dacă nu va face apel la valori.

Observăm tot mai des un consens antidemocratic şi o democraţie fragilă. Cu toate aceste slăbiciuni, zi de zi, mass-media şi chiar instituţiile politice participă la construirea unui consens antidemocratic.

Partidele politice vor dispărea? Televiziunea şi Facebook le vor lua locul?

Partidele politice sunt hulite, dar reprezintă instituţii fundamentale pentru democraţie. În primul rând, partidele sunt intermediarii dintre putere şi cei guvernaţi. Aici trebuie să se filtreze dorinţele societăţii şi să se concretizeze în proiecte şi programe politice. În al doilea rând, partidele sunt tribune de unde se direcţionează şi se structurează opinia publică. Funcţia de direcţionare a evoluţiei sociale nu este mai puţin importantă, partidele sintetizând date şi proiecte sociale şi având rolul de a prezenta alternative. În fine, funcţia de critică socială şi monitorizare a puterii reprezintă o foarte importantă utilitate pentru societate. Partidul este locul unde se creează candidaţi, se creează o reţea de susţinere, unde partizanii unei idei se pot organiza. Partidele ajută la structurarea campaniilor electorale prin personajele propuse şi prin programele avansate şi focalizează atenţia opiniei publice pe lucrurile cele mai importante, în fond acestea ar trebui să fie în sensul dezbaterii marilor probleme structurale ale unei societăţi. Acolo unde televiziunea prezintă exemple spectaculoase sau fapte particulare, programele politice creează sinteze, ar trebui să facă proiecte care se bazează pe aderenţa la valori.

Însă, în realitate, partidele sunt afectate de uzura puterii şi chiar de bătăliile interne sau de conflictul permanent dintre ele. Publicul lor este împrăştiat de telenovelele de la televizor şi de lupta anticorupţie sau, câteodată, chiar de linşajul marilor trusturi de presă asupra lor. Până la urmă, televiziunile au ajuns să devină mai importante ca partidele politice. Laboratoarele partidelor politice care fac o strategie de combatere a sărăciei nu pot avea forţa unei televiziuni cu rating mare, care rulează de 20 de ori pe zi un filmuleţ cu imaginea unui copil care caută prin gunoaie, dar spune ca ar vrea să devină aviator, deoarece peste groapa de gunoi unde stă toata ziua trec avioanele spre aeroportul din Cluj, de exemplu.

Facebook şi lumea lui oferă o libertate absolută pentru orice tip de politică, mulţimile fără chip de pe reţelele sociale se pot manifesta liber de orice constrângere. Pot înjura, pot linşa, se pot răzbuna pentru toate frustrările şi viaţa lor de mizerie sau visurile de bunăstare prost dimensionate. Mulţimile anonime de pe Facebook pot să partajeze o emoţionalitate fierbinte şi pot da politicienilor senzaţia de neputinţă sau, din contră, pot genera o exaltare pe care nicio altă baie de mulţime nu o mai poate produce.

O criză de civilizaţie

De cele mai multe ori, facem o mare confuzie, considerând că marea criză a politicii vine din instrumentele sau mijloacele pe care aceasta le foloseşte, din imoralitatea marketingului sau ipocriziile de discurs ori din minciuna propagandei.

Nu cred acest lucru, ar fi simplu de ieşit din criză dacă ar fi doar o criză a mijloacelor, este ceva mult mai grav: avem o criză de civilizaţie, de la care politica împrumută de fapt raportarea la om şi societate.

Avem o agonie a politicii, barbaria şi-a făcut tot mai mult loc în politică, de unde credeam că fusese expulzată după experimentul fascist şi după cel comunist. Din contră, emigranţii sunt tot mai mult ţintă pentru politicienii fără inspiraţie sau talent. Dar nu doar politicienii fac asta; întreaga noastră civilizaţie face acelaşi lucru, prin cea mai mare parte a mijloacelor de expresie.

Am căutat să vad ce s-a întâmplat cu sediul publicaţiei Charlie Hebdo după un an şi ceva de la tragedia din ianuarie 2015. Să nu credeţi că acolo este un altar sau un sanctuar. Toate urmele au fost şterse, clădirea a fost renovată, iar redacţia s-a mutat. Nicio preocupare pentru memorie, pentru educaţie sau pentru comemorare. Nimeni nu a vrut să mai audă de ceva de genul acesta, toată lumea s-a ferit să facă un loc de pelerinaj, violenţa a descurajat orice formă culturală de condamnare a crimei. În general, astăzi pentru a practica umanismul în civilizaţie, dar şi în politică, trebuie să ai mult curaj. Când totul pare permis şi politica se bazează mai mult pe căutarea profitului electoral, civilizaţia politică este anesteziată, golită de valori şi transformată doar într-un joc de imagine, condus de logica autoritaristă. Binele individual este considerat binele suprem, aproape că dispare conceptul de bine colectiv. Civilizaţia de azi nu mai este preocupată de metode care să blocheze reproducerea răului, iar umanismul devine tot mai mult un curent marginal. Da, ştiam de mult timp că politica nu poate trăi fără duşmani, dar astăzi trăim o schizofrenie a inventării de duşmani: teroriştii sunt peste tot (aici unii sunt duşmani veritabili), intelectualii sunt acuzaţi mereu de câte ceva, săracii au devenit o mare povară, emigranţii sau refugiaţii fac parte din scenarii de invazie.

Politicienii telegenici adună în spatele lor mulţimi violente, mai ales atunci când propun execuţii publice şi se direcţionează după logica pulsiunilor emoţionale. Politica nu se mai interesează de ceea ce ne poate apropia, ci se ocupă de căutarea diferenţelor, de îngroşarea graniţelor, de caricaturizarea celuilalt. Discursul politic mediat de televiziune sau de Facebook pierde nuanţele, se simplifică şi se încarcă emoţional, suferind un proces de talibanizare. Proiectul european pare tot mai mult un proiect eşuat, pentru că nu a putut fi tradus în proiect politic şi imersat în mentalul colectiv. Astăzi nu mai observăm nici măcar contracţia libertăţilor, conformismul excesiv sau excesul de corectitudine politică, deoarece este o piaţă politică pe care ne-am câştigat dreptul de a spune orice prostii.

Acum formele partidiste sunt respinse pe principiul corupţiei clasei politice sau al lipsei de încredere în eficienţa lor socială, dar noi nu vedem că, de fapt, asistăm la o criză a civilizaţiei noastre în general. Nu doar politica este în situaţia de a nu-şi găsi direcţia, de a nu mai putea indica un sens, rătăcirea este deja o caracteristică a societăţii în general. Politica trebuie să participe la reconstituirea solidarităţii şi „comunităţii de destin”, dar civilizaţia contemporană în sine parcă alunecă spre o nouă formă de barbarie. Mergem spre numeric şi cantitativ, pe eficienţă maximă şi către reducerea costurilor sociale.

O criză de conştiinţă a civilizaţiei moderne?

Este tot mai evident că trăim o criză de conştiinţă a civilizaţiei moderne. Nu putem bloca buldozerul consumerist, iar politica nu mai furnizează o conştiinţă pentru epoca noastră, ci produce mai ales energie negativă. Sfera politică se deculturalizează tot mai mult, militarizându-se parcă tot mai accentuat. Nihilismul media şi cinismul experţilor fragilizează imaginarul colectiv, iar viitorul nu mai este un proiect. O politică a urgenţei şi un intervenţionism de criză au înlocuit marile proiecte politice. Educaţia tinerilor nu ne mai interesează şi cu atât mai puţin suntem preocupaţi de socializarea politică a noilor generaţii. Singurele variante pentru partidele de succes sunt cele bazate pe un anumit tip de cinism social, pe radicalism ori pe eficienţă electorală.

Este nevoie de o nouă spiritualitate şi de ieşirea din blocajele dogmatice: mondializarea inevitabilă, pragmatismul absolut, centralismul, unitatea care anulează diversitatea si pluralismul. O nouă etică a responsabilităţii ar trebui să fondeze noul contract social.

Partidele politice şi liderii lor mor cu fiecare nou scrutin, puţin câte puţin. De câteva decenii, partidele şi actorii lor caută soluţii pentru a rezista sau pentru a se adapta la schimbare: s-au vedetizat, au alunecat spre populism şi demagogie, au încercat sa se mute pe Facebook, au mutat sediul politicii pe platourile de televiziune, au inventat modalităţi prin care publicul să facă ordine pe propriile liste prin alegeri interne. Un singur lucru nu au încercat: să se apropie de oamenii simpli, cu sinceritate, înţelegând de unde vin distanţa şi respingerea. Şi apoi să regândească proiectul solidarităţii şi construcţiei colective din perspectiva unei reforme morale. O reformă şi un autoexamen la nivelul eticii individuale, dar şi al eticii colective.

Partidele şi politica nu vor dispărea, dar vor fi nevoite să găsească energia de a se reinventa, reconstruindu-şi civilizaţia politică, responsabilă acum pentru o nouă formă de egoism şi barbarie.

Referinţe:

---

[i] Dâncu, Vasile Sebastian, Politica inutilă, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007

[ii] Dâncu, Vasile Sebastian, Patrie de unică folosinţă, Editura RAO, Bucureşti, 2010

[iii] Dâncu, Vasile Sebastian, Mitologii, fantasme şi idolatrie, Editura RAO, București,  2011

[iv] Dâncu, Vasile Sebastian, O Românie interioară, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2013

[v] Dâncu, Vasile Sebastian, TRIBURILE. O patologie a politicii româneşti de la Revoluţie la Generaţia Facebook, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj Napoca, 2015

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, numărul 25, februarie 2016.

Colonizare mentală, dominaţie si clientelism

Proiectul distrugerii Parlamentului

Votul deputatilor în cazul Mitrea-Năstase şi indignarea publică care a însoţit acest eveniment readuce în discuţie funcţionalitatea si imaginea unei importante instituţii democratice, Parlamentul României. Pus în situaţia de a se pronunţa intr-o problemă pe care nu ar trebui să o abordeze nicicum, fiind doar de resortul justitiei, Parlamentul nu a facut nimic special. Putem să-i injurăm mult pe cei doi sau doar pe unul din ei. Adrian Nastase este deja tinta pentru toti. Nu vreau sa-l apar pe liderul PSD, dar trebuie sa observam mecanismul general . Parlamentul este de multă vreme tap ispăsitor. Se vede că este doar un instrument pentru apărarea unor interese individuale. Dar vreau să fie clar: nu este vorba de interesele clasei politice, asa ceva este greu de conceput la noi. Este vorba doar de interesele unei oligarhii politice interesate să se folosească de Parlament ca şi de o cârpă cu care să-şi lustruiescă pantofii când merge la talkshowul de seară, adevăratul loc al desfăsurării vieţii politice.

Imaginea dezastrului politic.

Parlamentul Romaniei este privit de popor ca o institutie greu de suportat. Poate mai greu de suportat chiar decât vechile instituţii ale dictaturii. Parlamentul hotilor, Parlamentul rusinii nationale, Parlamentul NUP, Parlamentul adormiţilor si ţeparilor, sunt cele mai blânde expresii, mult mai soft decât cele de pe forumurile ziarelor. In sondaje, increderea in Parlament scade continuu dar pe nimeni nu intereseaza asta. Acum este in jur de 21%, dar neincrederea este la peste 62%.
Am scris odată un text care i-a emotionat pe multi parlamentari si cititori in apărarea Parlamentului. Scriam atunci că, dicolo de defecte, este ultima barieră a democratiei, că el semăna cu ţara, cu noi. De atunci au trecut doi ani si am studiat cu atenţie şi din interior ce se întâmplă, m-am uitat mai atent la funcţionarea acestei instituţii . Nu este haos asa cum ar părea la prima vedere. Fundamentale nu sunt interesele individuale care să se intersecteze si să dea senzatia de ignorare a interesului national. Nu este o impiedicare a instituţiei in lipsa de cultura politică sau lipsa de civilizatie democratică. Din contră, Parlamentul României este o instituţie controlată perfect de oligarhia politică transpartinică. Este o instituţie care nu parazitează viaţa politică, cum cred unii, ea este un catalizator si o intreprindere politică vie. Este insă o instituţie folosită perfect de o elită politică postdecembristă. Smecheria politică a unei oligarhii transpolitice centrale, interesată de păstrarea dominării câmpului politic din România functionează de fiecare dată. Control păstrat din 1990, când s-a tras pentru legitimarea unor personaje si deţinut in fiecare moment politic indiferent de cine se află la Cotroceni sau la Palatul Victoria.

Colonizarea mentală

Imaginea Parlamentului e proastă şi nu se poate face nimic se spune mereu. Mass-media este peste tot in lume un prădător care atacă pe parlamentari, acesta este imaginea pe care elita politică o transmite opiniei publice si mai ales cadrelor politice si membrilor Parlamentului.
Prin intermediul mediei de la Bucuresti se produce o colonizare mentală pentru restul ţării, inclusiv pentru parlamentarii veniţi din provincie. Să fiu clar, nu media este de vină. Ea face ce trebuie, actionând după modelul pietei jurnalistice, dă publicului ceea ce cere şi lucrează cu materialul clientului. Dar parlamentarii acceptă ca o fatalitate imaginea de cosmar a instituţiei unde activează, căci au pierdut controlul propriului lor destin. Incep să accepte orice si de fapt să nu mai inteleagă prea mult, se predau. Se bucura de micile elemente de trafic de influenţă pe care le oferă pozitia de influentă iar unii, destul de mulţi, se bucură doar de salariu si alte drepturi legale. Dar mitul că toţi parlamentarii sunt prosti sau corupţi este destul de bine implementat in opinia publică.

Nici o revendicare nu este permisă, cine face ceva gălăgie este repede luat deoparte si playmakerul din fiecare partid îl intreabă care este problema lui si îl rezolvă, sau îi dă o compensaţie. Nici presa nu mai cere nimic parlamentarilor si parlamentarismului. Parlamentul are pentru media o singură functionalitate: să confirme stereotipurile negative. Cand parlamentarii sunt nedemni de statutul lor, mass-media are o misiune usoară, reflectarea simplă a comportamnetelor vine in intampinarea asteptărilor publicului. Si este normal să astepte asta, este regula de marketing fundamenatală. Văd daţi seama ce ar risca un journalist dacă ar face un ciclu de emisiuni cu tema: Parlamentul - fabrica de decizii bune, pentru naţiune? Dincolo de rima involuntară, este greu să justifici asa ceva chiar dacă s-ar găsi multe argumente, dar intr-un cadru de simbolizare negativă, ca journalist nu prea este simplu să contrazici publicul. De regulă, o pot face doar jurnalistii cu mare prestigiu professional, doar lor li se permit asemenea erezii.

Societatea civilă nu are ce să facă pentru a distruge acestă colonizare mentală care induce ideea că Parlamentul este adevaratul rău politic. IPP, SAR, Transparency International au depăsit faza emotională şi fac studii şi măsurători cantitative si profesioniste asupra activităţii paarlmentare dar evident surprind si multe deficiente ale activităţii.

Tap ispăşitor

Ideea după care Parlamentul este sursa disfuncţiilor din politica româneasca este mentinută cu drag de către elita politică oligarhică, chiar de conducătorii acestor instituţii. In primul rand, pentru că unei instituţie slabe i se pot se pot impune orice interese economice. Un Parlament care nu se respectă, care nu are ce mai apăra, face orice la comanda sefilor. Nu ne putem apăra imaginea, par să spună sefii, trebuie măcar să fim solidari. Orice am face, imaginea Parlamentului va fi proastă mereu, este un dat.

Cand am venit in Parlament am incercat să le spun colegilor că este nevoie de o strategie de recâştigare a încrederii populaţiei în această instituţie a democraţiei. Am insistat că ne trebuie o strategie de transparentă si de parteneriat cu mass-media, că jurnaliştii au nevoie de informaţii şi de un centru de presă. La Senat, ei scriau ghemuiţi pe sub scări, pe genunchi, grupurile nu aveau purtători de cuvant si nici evenimente fixe de comunicare. S-au schimbat putin lucrurile astăzi, dar nu fundamental, cred că este încă un chin, o pedeapsă să fii jurnalist la Parlament.

Am mai incercat să propun ca Senatul să instituie practica unor rapoarte specializate pe probleme de interes national, cum are Senatul francez, rapoarte facute de parlamentari sau de specialisti independenti si care sunt elemente importante pentru imaginea functionarii unei societăţi si elemente de ghid pentru reglementare. Am fost privit cu ură si intrebat: Nu-ţi place cum functionăm? Facem asta deja de 15 ani si lucrurile merg bine.

Oligarhia politică acceptă situaţia mediatizării negative din partea mass-mediei si mai ales imaginea publică deosebit de negativă a Parlamentului. Conducătorii Partidelor au resurse suplimentare pentru a se vizibiliza public şi a se exprima. Ei apar la stiri, la talk showuri (partidul televizor are mai ales acest rol) şi îşi măsoară notorietatea prin sondaje. Parlamentul sunt ceilalţi, par a spune ei in stil sartrian. In schimb, reuşesc să creeze o solidaritate a răniţilor în jurul lor. Masa parlamentarilor, care nu merg la talk showuri şi care fug pe holuri când se apropie jurnalistii de ei, sunt adevaratele victime, se simt mereu agresati de media, iar amenintarea externă îi face să se refugieze în braţele şefilor lor. Unii primesc premii de loialitate prin trimiterea la televizor în situaţii neconflictuale şi la televiziuni de nişă, unde îi vede doar familia şi doi trei prieteni pe care ei îi sună ca să se uite. In schimb, sefii politici se programează seară de seară iar de la partid se trimit sms-uri cu indicatia: astăzi, la emisiunea X , participă Domnul Y. La aceste emisiuni ei nu se încoardă să apere imaginea instituţiei, eventual se vor justifica cu votul la nivelul constiintei fiecăruia, că este democratie internă şi ăsta e nivelul politicienilor. Desi parlamentarii comuni au apărat ca mieluşeii cauze ale unor lideri, hotarâri transmise de ei, niciodată acestia nu vor recunoaste asta, ci vor da vina pe bieţii parlamentari care votează aiurea şi nu pot fi controlaţi.

Efectul de dominaţie.

Dominatia politică a unei oligarhii centrale ar putea fi oprită doar de un Parlament puternic. Acesta ar putea crea o solidaritate a unor interese provinciale si ar disipa astfel nucleul puterii absolute exercitată de la centru. Dar nimeni nu este interesat de asta, dacă cineva încearcă este linşat repede, cu mijloace democratice.

Parlamentul este instrumental cel mai bun pentru formarea unei clientele politice. Elita centrală işi poate crea cel mai bine aici reţele de clientelism politic. Dominatia prin retele clientelare este o metodă sigură care dă rezultate perfecte intr-o societate iesită prospăt din dictatură, obisnuită să astepte ordine de la superiori si mai ales semnale de la Bucuresti. Clientelismul este un raport de dependenţă personală care se bazează pe un schimb reciproc de favoruri între două persoane, patron si client, care controlează resurse inegale. De cele mai multe ori ati auzit media vorbind despre parlamentari ca şi “omul lui X sau Y”. Aproape nu poate fi descrise grupurile parlamentre fără a se face apel la o abordare prin reţele clientelare. Elita centrală din aproape toate partidele si-a constituit o retea puternică de clienţi politici teritoriali, în funcţie de care evoluează chiar si raporturile de forţă de la conducerea partidelor. Dar subiectul clientelismului este obiectul unui studiu mai sistematic, stiinţific, pe care il voi publica mai încolo.

Deveniti clienti, parlamentarii vor cere minimum necesar de la elita conducatoare. Clientii cei mai cuminti si mai docili primesc diferite bonificaţii. Secretari de comisii permanente sau ocazionale, plecări in străinătate. In general, au secretare si masini (adevarate nu Loganuri, ca restul), primesc diferite sinecuri. La aprobarea bugetului clienţii vor cere câte ceva pentru orasele sau judeţele lor, pentru a arăta preocuparea politică, dar nu vor exagera cu cererile.

Premise pentru populism?

Descalificarea institutiei parlamentare foloseste si visului secret al politicienilor cu notorietate care cred că va veni ziua în care vor fi in centrul unui asemenea vârtej care s-ar putea să-i propuseze undeva sus. Exemplul lui Traian Băsescu care a devenit popular in cadrul unor actiuni antistem şi a unei comunicari agresive, a creat speranţe in capul multora din elita politică. Intr-o politică de tip clientelar, orgoliul elitelor centrale este hrănit zilnic de supunerea aberantă si loialitatea afisată, aşa încât multi visează să ajungă pe un asemenea val. Ca salvatori fără solutie, dar ca inlocuitori pentru niste instituţii politice care nu functionază, vedem cu toţii. Multi politicieni de vârf au recurs la cunostintele mele de sociologie pentru a mă intreba daca este adevarat că Băsescu avea în timp ce Stolojan umbla prin ţară ca si candidat doar 7% intentie de vot? Cand le confirmam, am văzut pe fata multora mijind un zâmbet discret de speranţă şi coada cometei unui vis de mărire parcă le lumina faţa. Un parlament puternic se opune intotdeauna derivelor populiste sau autoritariste ale Premierului sau presedintelui, deci nu foloseste la nimic o asemenea instituţie.

O revanşă?

Decredibilizarea Parlamentului foloseşte si emoţiei unora din elita politică mostenită de dinainte de 1989. Dispreţul unora fata de democraţie este evident în tot ceea ce fac sau spun in interiorul partidelor si, uneori chiar in public. Sunt veniti din communism in care s-au simtit bine si unde nu au reusit să urce pana unde si-au dorit. Această frustrare le-a consolidat un sentiment al predestinării. Vedeţi, domnule professor, imi spunea un batrân politician, tot noi suntem si acuma la putere, vezi că fără noi nu se poate cu toate teoriile si tâmpeniile lor democatice. Pentru multi din supravietuitorii vechiului regim şi ajunsi în poziţii cheie, crearea unor reţele clientelare şi distrugerea instituţiilor democrate este un ţel, un proiect sau chiar o revanşă.

Proiectul distrugerii parlamentului este unul sistematic, condus cu migală, talent si chiar emoţie implicată. Nu trageţi in Parlament, el este deja o victimă!


.....

Construcţia unei societăţi este un lucru prea serios pentru a se lăsa exclusiv pe mâna politicienilor

Interviu, 31 iulie 2008

Mihai Gădălean
Foaia Transilvană

1. Care sunt proiectele concrete la care veţi lucra, independent sau alături de Ioan Rus şi Vasile Puşcaş, în cadrul fundaţiei Institutului Social Democrat din Transilvania?

Avem multe proiecte dar concreteţea lor va fi determinată si de receptivitatea celor din jur. Vrem să constituim o serie de rapoarte despre starea naţiunii si mai ales o publicaţie care in mod periodic sa lanseze temele de dezbatere publica pe care le consideram noi necesare pentru ca România sa iasă din stagnare si aceasta cacofonie care tine loc de dezbatere publică si proiecte politice. Vom avea câteva teme urgente: Ce este social-democraţia de tip vest european si cu ce se deosebeşte ea de ceea ce avem acum? Ce trebuie să facem ca urgente pentru ca România sa ia, din mers, ritmul Europei? Ce se întâmpla in Transilvania din perspectiva descentralizării si relaţiei cu Centrul? Starea identitatii si solidarităţii ardelene. Cat de realiste sunt si ce lipsuri au strategiile regiunilor de dezvoltarea din zona noastră? Ma interesează si mecanismele prin care statul român îsi poate încă păstra anumite prerogative absolut necesare, zone in care se încearcă a fi înlocuit de reţele de corupţie sau grupuri de interese nelegitime. Studiem mecanisme de inovaţie politică si modul in care think tankurile pot schimba starea de lucruri. Dar toate acestea sunt subsumate unui proiect mai mare: reforma statului, simplificarea legislativă si măsurarea calităţii guvernării.

Evident o să ne preocupe si alte teme, dar acesta este un minim tematic

2. În ce măsură poate beneficia PSD de acestea?

In măsura in care va dori si in măsura in care va înţelege că Transilvania este o zonă unde nu a câştigat niciodată, dar nu din cauza ardelenilor. Noi vom lucra pentru toată societatea, civilă sau politică, si oricine va putea beneficia de munca noastră. PSD va putea beneficia de aceste eforturi ale noastre atunci când va fi pregătit să suporte realitatea si diferenţa. Balcanismul si centralismul nu vor aduce niciodată simpatie in Transilvania si îmi pare rău ca încă nu s-a inţeles asta. Scenariile de doi bani privind evaluarea rezultatelor ar trebui precedate de analize privind condiţiile speciale din Transilvania. PSD nu este votat masiv in Transilvania datorită unor personaje cărora li se asociază anumite atitudini si acţiuni ilegale, imorale sau ilicite din istoria trecută si recentă. Este simplu si asta am spus-o eu explicit in ultimii ani in partid. Dacă PSD se va lega voluntar la ochi sau reprezentantii lui din Ardeal se vot duce mereu la Bucureşti cu pantaloni maro sau pregătiti sa dea din cap afirmativ, atunci ceea ce facem noi nu va aduce nici un beneficiu acestui partid.

3. Cum poate creşte cota stângii în Transilvania prin activitatea în cadrul unui ONG? De ce ar fi mai receptivă populaţia la acest tip de mesaj faţă de mesajul transmis de partid/din interiorul partidului?

Nu ştiu dacă este mai receptiva populaţia la ONG, dar ştiu ca partidele s-au compromis in România. Exilul nostru voluntar poate fi doar tranzitoriu, dar asta este situaţia. Pârghiile schimbării se află in domeniul politicului, acolo se face managementul societal, de aceea s-a inventat politica. Societatea civilă este insă o zonă unde trebuie să lucrăm cu toţii. Construcţia unei societăţi este un lucru prea serios pentru a se lasă exclusiv pe mana politicienilor. Ei trebuie constrânşi, controlaţi, puşi sa facă proiecte la care ei nu se gândesc, obligaţi sa schimbe ceea ce nu merge. Ei trebuie evaluaţi după rezultate nu după cat sunt de tari in clanţă. E adevărat, populaţia este destul de inertă, a fost obişnuită să se raporteze doar oamenii din politică, sa-i compare, sa reacţioneze imatur la şmecheriile lor demagogice sau populiste. Vom ieşi cred, in scurt timp din această euforie, vom traversa in scurt timp o criza de integrare, cum au fost peste tot, si atunci ei sa vadă oamenii ce politicieni eficienţi au avut. Sa luam doar un exemplu. In aceste zile, Moldova se luptă cu dezastrul inundaţiilor, o drama pentru toată tara. Dar este o dramă care se repeta aproape anual. Ce nu observam este ca trăim intr-o tara care a fost condusa de inginerii hidro: Iliescu, Roman, Tariceanu. De ce nu s-a facut nimic pentru a regulariza niste râuri? In 20 de ani s-au furat probabil multe miliarde de la ape. Oamenii din aceste locuri votează cu ochii inchişi, de ce nu-i trag pe politicieni de mânecă? Dau vina doar pe Dumnezeu? In fiecare an fug din calea apelor aşa cum înainte fugeau din calea năvălirilor turcesti. Ei nu se întreabă ce trebuie făcut?
Daca am face o analiza a banilor cheltuiţi pentru aceste scopuri am vedea unde este adevărata corupţie si ceea ce a făcut in mod real politica româneasca pentru România. Si atunci ar trebui zdruncinata imunitatea unor miniştri sau exministri

4. Atât dumneavoastră, cât şi Ioan Rus şi Vasile Puşcaş, sunteţi profesori universitari. Cât dăunează şi cât ajută statutul de cadru didactic universitar (deci, de intelectual) statutului de membru de partid?

Statul de membru de partid te încurcă mai mult decât te ajută, dar încă pentru a face politică nu se poate din alt statut. Partidele sunt insă din nefericire puţin dezvoltate la noi. Centralizate, la discreţia liderului, favorizează loialitate in locul competentelor. Sunt organizate cu fata spre lider si cu ... spatele la popor. Spre el se întorc doar in campanie electorală. Dar discreditarea partidelor este totuşi o greşeală. Avem datoria sa le modernizam, sa căutam grile de selecţie si mecanisme de democraţie internă. Încă nu exista formulă de democraţie fără partide, cu toată utopia votului uninominal. Societatea civila si presa ar trebui sa facă planuri de invadare a partidelor de către oameni serioşi, competenţi, cu spirit nou si sa-i discrediteze pe cei cu atitudini bolşevice. Antipartidismul ajuta partidele sa rămâna la cheremul unor lideri mici in proiecte si slabi la atitudine.

5. Ce n-au înţeles (şi v-aţi dori să înţeleagă) electoratul, presa şi colegii de partid din „războaiele” clujenilor din PSD cu centrul?

Multe lucruri. Primul este că atunci când cineva se lupta sa schimbe ceva nu ajunge sa-l aplauzi ci trebuie să-l sprijini, să-l împingi de la spate, să pui umărul, să-i iei o parte din greutate. Alt lucru ar fi că nu ajunge sa vrei sa fii seful PSD ca să se schimbe toate lucrurile in acest partid. Fiecare din noi trebuie sa adoptam schimbarea si sa participăm la ea chiar dacă ne afectează. Dacă Ioan Rus devenea Preşedinte al PSD, cum vroiau multi din colegii noştri, problema reformei nu se rezolva de la sine. Rezolvarea presupunea să ne schimbăm fiecare din noi o parte din proastele obiceiuri si reflexe. Colegii noştri ar fi trebuit sa se prindă că este necesar să mergi pâna la capăt, nu poţi face pauze de o bere intre etapele reformei si modernizării. Noi nu puteam si să centram si sa dăm cu capul, aşa cum ne cere câteodată mai ales presa. Am făcut un proiect, am lansat direcţii de acţiune, am argumentat si am fost consecvenţi in sprijinirea lui. Dacă majoritatea credea ca este necesar atunci trebuia să se pună pe lucru. Presa confundă reforma internă cu votul ca experienţa de evaluare internă.
Cel mai important lucru pe care lumea nu l-a observat este că nu trebuie sa confunzi o idee cu purtătorii ei. Meritul nostru este că ne-am bătut pentru modernizarea stângii, eliminarea bolsevismului, descentralizarea si respectul diferentelor dintre regiuni. O doamna editorialistă a scris că doar am vorbit, că am făcut doar proiecte. Dar ce să faci altceva, trebuia sa chemam minerii in sprijinul ideilor noastre? I-am chemat pe toţi pesedistii si timp de două congrese ideile noastre au produs efecte. Suntem noi vinovaţi pentru că conducerile alese pe baza acestor programe s-au folosit de le doar electoral? Nu este normal să ni se reproseze noua activitatea celor care ne-au scos din joc. Noi putem fi criticaţi pentru proiect.

Militam pentru un partid deschis, in care sa vina tineri si intelectuali, o stânga care sa se ocupe de proiecte pe termen lung si care sa fie respectată. Am dorit o stânga care se adresează unor oameni concreţi nu unor scheme ideologice de la începutul secolului XX, denumiri generice: muncitorii, ţăranii, săracii etc.

Ei bine, aceste idei nu pot fi distruse cu votul baronilor, aceste idei nu pot fi lovite in cap cu toporul. Ele vor face prozeliti si cred ca vor schimba clasa politică. Nu ştiu insă când se va întâmpla asta, dar cred sigur că se va întâmpla.

Cei care ne cântă prohodul, sau ne critică, ori se bucură că am fost invinsi greşesc sau se grăbesc. Doar daca se va demonstra că aceste idei sunt deviaţioniste (faţă de interesul public), supte din deget sau nerealiste (in comparaţie cu evoluţia normala a lucrurilor), doar atunci Grupul de la Cluj a murit. Până atunci, sunt doar încercări de a tine lumea pe loc pentru a maximiza profitul unor grupuri, multe emanate de regia lui decembrie 89.


6. Credeţi că aţi schimbat ceva în modul de a se „face” politica – la Cluj, în PSD, în România?

Vom vedea mai încolo. Sunt sigur că unele lucruri au produs rezultate: descentralizarea, existenţa unor vicepresedinti pe regiuni este un lucru de care, paradoxal, beneficiază azi adversarii noştri dar noi le-am propovăduit. Dezbaterea interna sincera, deschisa si transparenta, a fost oprita doar de apropierea alegerilor generale, dar va începe sa se vadă peste tot. Alegerile interne, practică repede abolită, dar este un proiect care va reveni, deschiderea partidului spre comunicare cu mass-media, consultări regulate pe probleme actuale cu jurnaliştii, o anumită schimbare a limbajului politic din documentele noastre (nu mă refer aici la efectele argheziene din luptele mele singuratice). In plus, fiecare dintre noi, indiferent de domeniu de activitate am conotat profesionalismul in tot ceea ce am făcut.

7. Unde aţi jucat greşit în toţi aceşti ani? Ce regretaţi că aţi făcut sau n-aţi făcut?

In identificarea unor oameni care să materializeze ideile noastre, in credinţa ca istoria nu face paşi inapoi si in ideea că, in fond, comunismul a murit, el nefiind niciodată prea implementat la noi. Am greşit si in modestia de a crede că nu noi trebuie sa ne urcăm ala volan după ce am construit maşina (cred si acum in asta). Am idealizat un pic si spiritul solidarităţii ardelene, dincolo de analiza oamenilor concreţi, dar cea mai importantă naivitate a fost cea după care noi, românii, suntem capabili sa participam la proiecte de echipă fără să fim stimulati individual. Incă multi oamnei fac politică de foame, din interes personal, din dorinţa de impinge inainte o afacere. Numai ideile, oricât de generoase, nu miscă mecanismele ruginite ale politicii.

8. Apropo de textul de pe blog: s-au prins? E bine că (nu) s-a întâmplat?

Nu interesează pe nimeni trăirile celuilalt in politică. Nu s-au prins, dacă s-ar fi prins si ar fi înteles, m-ar fi ascultat. Nu putea să mă schimbe un mediu mai slab decât mine. Pentru ca să se întâmple acel lucru ar fi trebuit ca să existe un sens, un proiect acolo pe care să-l pot asimila afectiv. In politica romanească fiecare se uită doar in oglindă si, cu sfială, la Marele Sef. In perioada in care nu era interzis cuvântul reformă am sprijinit mulţi lideri din provincie sa se apropie să se apropie de masa Cinei ce de taină. Acum sunt mari apostoli si se duc să pupe, cat pot de des, mâna celui pe care îl scuipau înainte, ce-i drept, nu când era de faţă. Am făcut armata si am învăţat că îl cunoşti pe un om doar atunci când i-ai pus nişte trese pe umăr. Si am mai invaţat ceva la Lipova, un banc despre specificul regional. Ce întreabă in prima zi, un recrut, când pune piciorul in cazarmă: moldoveanul întreabă unde e cantina, olteanul când se fac avansări iar ardeleanul când se dau permisii. Cred că e valabil si in politică.

9. Cât de tare vă ambiţionează retragerea lui Ion Iliescu pentru revenirea dumneavoastră în prima linie a PSD/a politicii? Luaţi în calcul să candidaţi pentru un nou mandat în Parlament?

Mă lasă rece tot ce face domnul despre care vorbiţi. El are un decont cu manualul de istorie si aici nu-l putem nici ajuta, nici să-i facem vreun rău. I-a făcut destul rău laşitatea generală, mângîierea adulatorilor si slăbiciunea unora dintre noi care se folosesc de el in credinta că se pot obţine voturi de pe urma trecutului, fără sa te gândeşti la prezent sau viitor. Nu cred că voi mai candida pentru Parlament, nu ştiu daca mai foloseşte cuiva. Mie si familiei mele, sigur nu.


10. Ce şanse aveţi să mai ajungeţi în fruntea unui minister, în eventualitatea formării unui guvern PSD? De ce (nu) v-aţi dori asta?

Nu aţi precizat anul formarii guvernului... Nu sunt interesat de acest lucru iar foştii colegi mi-au dat semne că nu fac parte din echipă Geoană, Dragnea, Oprisan ..etc. Lucru cu care sunt de acord, sentimentul fiind reciproc. Nu am nici un motiv să-mi doresc asta. La 46 de ani am văzut destule, mi-am satisfăcut toate orgoliile si am incă ceva timp de trăit. Când răspund la aceste întrebări băiatul meu Adrian Sebastian, de 7 ani neimpliniti, mă cheamă la fotbal si mă dojeneşte că iar pierd timpul cu ”Partidul tău imaginar”. Nu ştiu ce inţelege prin partid imaginar si nu-l întreb. Dar ştiu că nu inţelege de ce mai vorbesc de PSD, după c e mi-am dat demisia din toate funcţiile.