Politica indiferenței

Cred că în primul deceniu al eliberării noastre de comunism politica era de o calitate mult mai mare decât acum. Era, cu siguranţă, mai naivă, dar avea multă consitenţă, avea consistenţa implicării totale. Oamenii veneau spre politică fără a cunoaste trucurile de astăzi şi erau cel puţin două directii de acţiune şi credinţă: unii fugeau de trecut şi creedeua că se poate construi repede un viitor luminos, ceilalţi incercau să păstreze elementele de bază ale unui trecut in care se simteau siguri, vroiau mentinerea unui status quo. Unii se temeu de trecut, ceilalți se temeau de viitor şi această spaimă îi unea destul de mult, îi făcea să se lupte cu aceleaşi arme, îi ţinea conectaţi. Visul neocomunistilor de a face schimbări cât mai mici în structura deţinătorilor puterii se lovea de visul celor care doreau să arunce totul în aer pentru ca să prindă şi ei un ciob, pentru ei sau pentru popor.

Politica era viscerală şi analiştii asteptau să se profesionalizeze, să nu se mai facă cu sufletul, să devină raţională. Si eu am crezut atunci că pasiunea strică, că uriaşele mitinguri de protest sunt o barbarie si ca este nevoie de o politică mai septic. Ne-am înşelat cu toţii, ca şi apa distilată care nu are gust, politica septică nu are suflet.

În 1990, când zeci de mii de oameni strigau “Nu ne vindem ţara” nu se refereau neapărat la privatizare, ci se gândeau la Romania sau la localitatea lor amarâtă ca şi la ceva al lor, care nu poate fi înstrăinăt. Oricât de absurdă ar părea astăzi această lozincă, ea era atunci semnul unei implicări majore în social. Când au strigat “Vom muri şi vom fi liberi” nu au stiut că că este o frumoasă figură de stil, era chiar un crez si o alternativă pe care românii au ales-o deși unii chiar mureau la câţiva metri mai încolo de ei, pe caldarâm.

O politică primitivă, o să-mi spună unii, resentimentală sau exaltată. Da, poate aşa este, dar nimic nu era joc, nimic nu este simulat aici, nici un trucaj sau demagogie nu exista, politica era legată de viaţa pe care o trăiam, cu prostia, simplitatea sau naivităţile ei.

Acum trăim o altă etapă. Departe de a crede că am, atins visata politică raţională, strategică, cea care va aduce, matematic, fericirea şi bunăstarea, politica de azi este o politică a indiferenţei generalizate. De fapt, politica indiferenţei este modalitatea de managemnet a unei societăţi unde indifenţa faţă de altul este regula de bază.

Indiferenţa faţă de interesul public este principiul generator al întregii politici româneşti. Indiferenţa faţă de oameni este un principiu contrazis doar în campanie cânde se activează brusc, in forme de spectacol grotesc, şi dispare repede. E adevarat, unele categorii de populație, cum sunt pensionarii, devin target electoral permanent, dar asta nu le rezolva problema, ci din contră, îi face victime ale unui spectacol de compasiune trucată in toată perioada. Drama pensionarilor este generată de faptul că sunt mulți, se uită la televizor şi merg la vot. Devin, astfel, adrisanţii unei piese de teatru care se joacă mereu in Parlament sau la Guvern, în consiliile locale, unde se arată continua zbatere pentru ei. Lucrurile nu se rezolvă niciodată în schimb se ridică noi nivele de aspiratie intr-o telenovelă tristă, fără de sfârşit. Lucrurile nu se rezolvă pentru că nu sunt bani , dar şi pentrucă ar dispărea cea mai bună temă de a ţine cald un public naiv şi conectat, un public captiv.

Unele categorii au obținut, prin elite naive, bezmetice sau ticăloase, chiar dreptul la indiferenţă. Retragerea etniilor intr-o zonă a autogestiunii de detaliu a creat déjà rezervaţii de populaţii cu nevoi speciale. Am avut de câteva ori, când discutam, cu bună intentie, o Strategie natională pentru îmbunatăţirea situaţiei romilor, lucrată cu niste experti romi tineri si entuziaşti, controverse absurde cu unii membri ai elitei lor care se opuneau modernizarii unor comunităţi (ce te bagi tu, trebuie lasaţi aşa, bulibaşa lor știe cel mai bine ce trebuie facut, el îi duce la vot) sau conducatorii unor onguri care mă acuzau de încercare de disoluţie a nucleului cultural și miezului lor identitar.

Astăzi, consider că politicienii care cumpără voturi în comunităţile sărace fac o crimă împotriva umanităţii: perpetuează sărăcia, mizeria şi violenţa din aceste comunităţi, dar mai ales condamnă pe copii la nefericirea de a reproduce destinul părinţilor. Ei sunt nu doar indiferenţi faţă de viaţa si infernul acestor oameni, dar sunt vinovaţi de adevărate crime.
Indiferenţa combinată a miniștrilorr şi doctorilor faţă de bolnavi ucide mii de vieţi în Romania de azi, indiferent câţi bani se pompează, rezultatele sunt acelaşi, sindromul mortii domnului Lăzărescu este nu doar o metaforă, a devenit un sub-brand al indiferenţei româneşti.

Suntem o tară fără autostrăzi, o ţară în care, datorită acestei situaţii, avem un adevărat carnagiu pe drumurile sparte şi aglomerate. Mor mii de adolescenţi care se întorc dimineața de la discoteci, dar aceasta nu este un imbold pentru politicienii de a duce la bun sfarsit acest proiect. Contează mai mult comisioanele sau firmele care lucrează, ori cine a iniţiat proiectul respectiv, dacă este un adversar politic, trebuie sabotat cât se poate.

Fiindcă tot este la modă să vorbim despre polici de proximitate, avem o indiferență de proximitate în Romania. Instituțiile produc sistematic indiferență. Indiferența față de suferința semenilor este dublată de o indiferență față de viitor. Nu ne pasă de moștenirea pe care o lăsăm generațiilor care vin, ne gândim egoist doar la copiii nostri. De ne indignăm retoric când tânăra mamă își vinde copilul încă nenăscut, când politicienii vând pământul unei făgăduințe de la Haga. O tară plină de gunoaie la tot pasul arată indiferența mediu, dar și lipsă de respect pentru noi înșine. Deteriorarea raportului cu alții

Accept obiecţia că nu politicienii sunt vinovaţi pentru întreaga suferinţă umană de astăzi, da, este o demagogie a lumii de azi să dai vina pe o singură categorie. Dar politicienii sunt vinovati pentru că nu le pasă, că nu fac proiecte pentru a scăpa de sărăcie, pentrucă nu simt că misiunea lor este mai mult decat o cursă pentru cresterea bunăstării personale. Ei trebuie să fie inspiratorii specializați pentru proiecte de solidaritate colectivă. Ei ar trebui să facă ceea ce spun în campanile că vor face și trebuie să stea printre oameni cel puțin atât cât stau în campania electorală.

Nu este inutil să ne Întrebăm cum s-a ajuns aici, dar nici nu avem vreun mare avantaj prin a insista asupra cauzelor. Desolidarizarea de o societate bazată pe asocierea individualităților poate fi privită ca normală în timpurile noastre. Nu este bine, dar la nivel individual poate că este mai usor de înțeles și de gestionat, dar politica este organizare colectivă prin excelență, organizarea pentru promovarea interesului comun.

Din nefericire sistemul politic este organizat să producă indiferența: individual este liber să nu participle la procesul democratic, la dezbaterea proiectelor comune sau la votul pentru desemnarea celor care se vor delega să-l gestioneze. Indiferenta face, deci, parte din cultura morală a democratiei fiind reprezentativă pentru asta replica unui personaj din rinocerii lui Ionesco: ”Dacă ne-am face griji pentru tot ce se întâmplă, nu am mai putea trăi”. Statul a fost delegat să aibă grijă de toate, noi nu mai avem responsabilități. Statul trebuie să se ocupe de bolnavi, de săraci, de dezastre, de educatie, de sanatate, de securitatea tuturor iar noi suntem niste cetățeni-clienți care am plătit impozite pentru a nu mai avea nici o îndatorire față de semeni. Noi putem să stăm în pavilionul unui egoism vecin cu dezumanizarea.

Indiferența este acceptată ca normală mai ales in noul management public (anglo-saxon), sau noua gestiune publică (cum o numesc francezii), relatia noastră cu comunitatea fiind privită din prisma cetăteanului- consummator de servicii de calitate sau cetățeanului client. Acolo, cum ar spune Foucault , modernizarea a făcut ca omul să întrețină tot mai puține relații cu spațiul de proximitate, iar individul a devenit membru al unei populatii, o masă de egali în care nimeni nu se distinge. Sigur, considerentele filosofice sunt interesante, dar acolo civilizatia si emergența unor valori umaniste poate repara o parte din efectele negative ale acestui proces.

La noi este altceva, la noi viata politică de la noi este bolnavă de indiferență, la noi am ieșit doar de puțină vreme dintr-o barbarie care ne-a desensibilizat sistematic. Am acceptat să lucram pentru a moderniza orfelinatele și scolile speciale doar atâta timp cât făcea scandal baroneasa Nicholson și venea să verifice. Am uiatat de bolnavii din spitalele de boli mintale, tratați ca niste animale, imediat ce am semnat Tratatul de aderare la UE. Refugiul administratie în birocratie indiferentă poate să producă cele mai mari drame. De exemplu, sunt mii de copii romi care nu au nici un drept, la alocatie sau la scoală, pentru ca nu au un certificat de naștere. Nu e o dovadă constituția lor somatică, cum ar spune Profesorul meu de filosofie, că s-au născut? Era mai relevant un petec de hartie?

Spun că politica noastră este bolnavă de indiferență nu pentru că s-a modernizat, s-a sterilizat prin organizare sau birocratizare rațională. La noi este altceva, indiferența vine parcă din vocație. Este adevarat, ne-am eliberat de comunism dar am devenit liberi și indiferenți față de propria noastră condiție umană, căci umanitatatea înseamnă con-viețuire.

Politica și-a pierdut sufletul, oamenii rătătăcesc năuciți prin spațiul social. Am văzut că cele două doamne care se luptă pentru colegiul 19 din București se bat pentru culoarea verde si cuvântul suflet, agațat ca o broșă ciudată și roz la reverul lor de femei pornite să câștige o funcție publică. Cred că femeile ar putea face o altă politică, dar deocamdată sunt și ele cotropite doar de retorica de campanie. A face politică cu sufletul poate fi la fel de dezastruos, dacă nu faci o politică aplicată, utilă, care să ajute la schimbarea lumii.


Noi suntem o colecție de insule care se indepărtează tot mai mult unele de altele. Incepem să trăim o singurătate istorică, structurală, promovată ca model. Acum vreo zece ani am scris despre un om din Botoșani care s-a spânzurat sub plapumă, iar familia lui nu și-a dat seama că a murit decât după vreo săptămână. Mi-a părut a fi atunci un caz de singurătate cosmică a acelui om. Acum tabloul general al societății guvernate de politica noastră arată un jalnic spectacol al indiferenței generalizate. Indiferența nu mai este o raritate, ci este o regulă. Avem parcă un contract de indiferența mutuală, indiferența ține loc de relație socială. Stăm pasivi în fața unui spectacol care te pune doar să aplauzi sau să votezi.


text pentru vox publica

MUZICĂ RĂTĂCITĂ ÎN CARNE

La ultima confruntare mondială a națiunilor, Olimpiada, femeile au luat șapte din cele opt medalii care au salvat onoarea României. Nu este pentru prima dată, dar noi nu am observat nimic. Dacă le-aș întalni pe stradă pe Susanu sau pe Andrunache nu le-aș recunoaste deși au adus României multe medalii si titluri olimpice. Desi au salvat țara si la Olimpiada de la Atena dar si in alte locuri, noi nu am înțeles încă faptul că femeile au rămas singure in lupta noastră cu alte nații. Romania a ramas un teritoriu al vulgarității misoginismului de bodegă și de șantier. In zilele Olimpiadei mă așteptam să le vad pe toate ecranele de televizor si zambind de pe coperta tuturor ziarelor pe femeile noastre de aur.

Am căutat două ore pe internet ca să aflu unde s-a născut Alina Dumitru și ce scoală sportivă a făcut. De-abia am găsit ceva, dar mi-au rămas destule pete albe. Am găsit cu greu că Sandra Izbasa iubește papagalii si Nutella (probabil că nu are voie s-o manânce decât de Revelion) si ca adoră, ca si mine, pastele carbonara. Despre Diță –Tomescu si fostul ei sot, mai tanar cu 6 ani, azi doar antrenor, am aflat mai multe doar pentru că a fost o surpriză si pentru conducătorii delegatiei noastre. Oricum astazi ecoul s-a stins, peste două trei saptamani n-o s-o recunoască nici portarul de la Agentia Natională pentru Sport. Am vrut să cunosc sau să pot a-mi închipui frânturi din viața normala a acestor femei de exceptie, dar am aflat foarte putine. Aproape anonime isi vor temina viata sportivă iar noi vom continua să fabricăm staruri de doi lei, să vorbim de Monica lui Iri sau de Bahmutanca si Prigoană. Ne-am obisnuit cu acestă mare de vulgaritate ce ne cuprinde pe toți si pe care am raspandit-o peste tot in societate. O mocirlă in care ne afundăm in fiecare zi mai mult și care cuprinde tot mai multă lume. In timpul Olimpiadei pe toate canalele de sport erau aceleasi personaje: Gigi, Iancu, Mititelu, Turcu, Copos, Taher intr-o nefarsită si agramată telenovelă fără urmă de poveste. Intre certuri, injuraturi, enormități retorice, se mai derulau pe kroll stiri scurte despre olimpiada. Rareaori apărea câte o declaratie a fetelor noastre campioane.

Femeile din lumea noastră sunt victime ale indiferenței noastre, nu sunt doar victime ale misoginismului. Ne uităm la femeile noastre cu indiferență. Le iubim indiferent sau le evaluăm cu intoleranță. Ne concentrăm pe sărbători si gesture simbolice iar restul vietii noastre cu ele este lăsat in paragină. Ipocrizia prăznuirii simbolice este o dominanta a vietii noastre. Ceea ce ar trebui să fie centrul vietii noastre impreună, am reusit s-o izolăm in ritualuri vulgare. Valentin s Day, 8 martie si 1 martie, zilele onomastice sunt zile în care câștigă florăresele si vânzatorii de nimicuri. Trăirea acesta ritualică, redusă la cateva zile pe an, golește de sens responsabilitatea noastră in a cântări si prețui exact resursele și contribuțiile femeii in societatea noastră de ciobani si cocalari. Un buchet de flori si un parfum ne spală păcatul de a nu respecta femeia cele 360 de zile în care nu e onomastică sau sarbatoare marketizată.

Un nefericit de ritual in care ne mințim și cumpărăm indulgențe ne face să rămânem o societate primitivă de patriarhi inchipuiți, fără minte si sensibilitate. Nu vedem că ritualurile acestea ale celebrării feminitatii abstracte ne mint si ne inșală, iar simbolismele dulcegăroase ele le accepta si chiar se bucură căci au cu noi rabdarea infinită a mamei si puterea de a indura a sclavei?
Cumpărăm indulgente ca niste păcătoși fricoși și socotim uneori în bani meschina noastră libertate. Dar ritualul nu are viață, in cel mai bun caz poate să amintească de niste emoții sau instincte demult adormite. Ce să facă ele in noptile de singuratate, când noi uitam să venim, cum zicea Nichita, cu prăznuirea noastră simbolică?

Ar trebui să fim, simplu, alături de ele, nu specialisti in intrupări simbolice ori in metafore inflorite. Pe peretele din coliba pescarului din Batranul si marea, ne spune Hemingway, fusese o fotografie veche de unde il privea chipul sotiei. Văzand cum se decoloreaza fotografia, personajului i se face milă si pune fotografia pe un raft, sub o camasa curată. Nu, nu este vorba de nici o metaforă aici, scriitorul o spune intr-o scrisoare catre un prieten: ” „Nu exista in ea nici un fel de simbolism. Marea este marea. Batranul este batranul. Baiatul este un baiat si pestele este un peste (…) Tot simbolismul de care vorbeste lumea e shit”. Gestul personajului de a ocroti fotografia si chipul soției este unul de o tandrete cosmică, nu e un ritual încifrat.

Cioran , scepticul scepticilor, in singurartatea lui de gheață, a spus la final că femeia este muzică rătăcită în carne . Nu e in această rostire vreo odă dulceagă si nici vreun gând de sofistă profunzime simulată. Este ceea ce cred eu că pot iubi si respecta femeile la noi: să nu le amăgim și să nu ne amagim nici noi prin ritualuri si simbolistică impotentă. Să le privim așa cum sunt și să recunoastem că sunt egale cu noi. Că sunt parte a fiintei noastre, nu obiecte de care ne folosim din când in când.

L-am vazut in zeci de cadre pe halterofilul neamț care se bucura ridicol la câstigarea medaliei de aur, dansând ciudat, căutînd îmbrătisarea echipei ca un copil de câteva luni care caută acum să învețe gesturile socializării, ca un om care a uitat îmbrățișarea. Era ciudat și am inteles de ce doar cînd s-a urcat pe podium avand în mână o greutate mai mare ca haltera de 300 de kg: chipul sotiei ucise într-un accident de circulatie. L-am văzut uitându-se cu lacrimi spre cer si am descifrat in ochii lui cea mai mare tristete și cea mai neagra singuratate: singur pe lume, cu o cruce in spate in formă de halteră, un om care a văzut abisul de gheață al insingurării. Acolo, in fata unui miliard de oameni a vrut să spuna ceva ce sigur nu are curaj să spuna când iese la o bere cu băieții: iubirea nu se termină odată cu moartea, ea poate dăinui, iar femeia este o parte din ființa fără de care nu suntem nimic.