Fotbal si politică

Diminică toată țara a văzut 10.000 de timisoreni într-o revoltă pașnică prin care au umplut piata Operei din capitala Banatului pentru recuperarea simbolului lor sportiv: POLI.

Televiziunile din București au anunțat 2000 sau 3000 de participanți, deși erau contrazise de propriile imagini. La prima vedere am putea spune că este un fapt de viață particular, o problema doar a fotbalului, unde nu are rost să ne băgăm. Nu este așa. Fotbalul este o parte importantă a spectacolului public, fenomen social generator de emoție colectivă. Ca spectator al istoricei infrîngeri cu Lituania de la Cluj am asistat cum, de cateva ori, cei 20 000 de ardeleni din tribune, au strigat minute in sir numele orașului care a născut Revolutia română din 1989. Nu stiu cum a ajuns bucureșteanul Iancu să vândă unui italian simbolurile fotbalului timișoarean și nici nu știu cine are dreptate, juridic vorbind. Dar în aceste manifestări de revoltă publică nu este vorba doar despre fotbal. Este vorba despre politică și despre relația dintre centru și teritoriu.

Fotbalul este o parte a procesului de tranformare a României intr-o feudă Bucurestiului, o recentralizare după metoda exercitată in perioada comunistă. O spunem cu toții pe la colțuri, în pauze sau acasă, dar tot mai puțini au curajul de a recunoste un lucru pe care tot mai multă lume îl gândește. Sunt două milioane de telespectatori care nu pot să vadă campionatul national de fotbal, neavând nici măcar unde să plătească măcar un abonament, pentru că niște smecheri trafichează interesul public după bunul lor plac, fără ca CNA sau Federația Română de Fotbal ori organismele de protectie a consumatorilor să facă ceva.

Putem face o asemănare între fotbal și politică și din ratiuni de similaritate, nu doar pornind de la acest fapt de viață ușor de luat ca pretext. In fotbal, ca și în politică, conducătorii au imunitate totală, pot face orice dar nu pățesc nimic. Sunt multe mazete în fotbalul românesc, număr mare întrecut poate doar de domeniul politic, unde numărul nechematilor este înfiorător de mare. Arbitrajele functionează în fotbal aproape cum funcționează justiția, adică ba legate la ochi, ba dând decizii în compensație. Performanta politicenilor in a aduce fonduri europene seamana perfect cu ultima excursie a Romaniei la Campionatul European din Austria și Elveția.

De fapt, revolta provinciei la fotbal este generată de atitudinea sfidătoare a centrului față de comunitățile locale. Cel mai bine se vede acesta din viteza cu care autoritatile centrale avansează în aplicarea proiectului legii descentralizării. Ne chinuim de 10 ani să facem descentralizarea administrativă, dar observăm că totul este doar o simulare, sau ca să folosim tot un termen din fotbal, o tragere de timp.

Să vedem puțin in ce ritm amețitor se adoptă după ce Guvernul Năstase promovase deja, în 2004, o lege cadru a descentralizării? Abia in 2006, după doi ani, Guvernul Tăriceanu vine cu altă Legea cadru a descentralizarii, mai completă, se spunea atunci. Grăbit, Guvernul însă mai asteaptă doi ani pentru ca în februarie 2008 să dea HG 138 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii-cadru a descentralizării nr. 195/2006. Ametitor, ca si ritmul din meciul România-Lituania unde spectatorii au plecat cu gândul că puteam să jucăm încă două saptămâni și nu am fi dat gol.

Nu voi dezvolta aici starea precară a nivelului de descentralizare dar este deja clar că descentralizarea este incompletă, trunchiată, nereusindu-se apropierea de interesul cetateanului, a unor atributii si decizii. Se amână transferul complet de resurse materiale și financiare care asigură apropierea deciziei de realitatea economică și care conferă o mai bună valorificarea a resurselor. Tot mai des primarii se plâng că bugetele colectivităților locale sunt dependente în mare măsura de resursele bugetului de stat, veniturile proprii bugetelor locale nedepașind 25% din necesarul de resurse locale, reforma finanțelor vizând, după model european, o cotă între 50 și 70%. In fine, relația fiscală dintre administratia centrala si autoritatile publice locale este, înca, una de dependență, autoritatile locale nebeneficiind de acces la piata de credit.

Problema descentralizării nu se reduce la problema pixului de București, cum declara recent un coleg de partid, dar nici nu este de amânat până la Calendele grecesti, când vom deveni o mare putere economică, cum crede același lider.

Si în fotbal, dar și în politică și administratie, este necesar respectul pentru comunitățile locale și drepturile lor stipulate in Constituție, respect pe care nu-l arată deloc oligarhia de la toate nivelele administratie centrale. Respectul comunităților locale înseamnă și respectul simbolurilor lor, dar și încrederea în capacitățile lor de a se autoorganiza. Bucurestiul pierde zilnic milioane de euro in procesul absorbtiei de fonduri europene, dar în timpul acesta mii de primari din comune si orase de provincie fac proiecte si aduc bani europeni sau proiecte finantate de la Banca Mondială.

Dacă nu vom proiecta urgent legi pentru a completa legea cadru a descentralizării sau vom continua să tragem de timp, prelungind centralismul, acesta care distruge solidaritatea natională, revolta provinciei se va va intinde pe tăcute până ce se va crea o falie greu de trecut între capital și restul țării. Dacă Parlamentul va stimula sau va tăcea in fața acestei atitudini mostenite de la bolsevici, autoritățile centrale vor deveni central unei cleptocrații care va sufoca România. Asa cum incepe să arate că a sufocat și fotbalul românesc. Sper că bucurestenii din scaunele puterii să înțeleagă un lucru pe care francezii il știu dintr-un decret apărut la Paris in 1852: ”Se poate guverna de departe, dar se poate administra numai de aproape”.


Deocamdată nu putem constata decât că statul este o vacă îngrășată pe păsunile noastre din provincie, dar mulsă doar la București.


.....

Declaratie politică in Senatul Romaniei din 8 septembrie 2008