Pledoarie pentru nemurirea presei scrise

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 42,  iulie-august 2017.

Cifrele de distribuţie sunt descurajante, presa scrisă este tot mai puţin citită. Cel mai recent sondaj IRES ne arată că doar 6% dintre locuitorii din urban citesc zilnic, sau aproape zilnic, un cotidian şi doar 5% spun că au cea mai mare încredere în presa scrisă. Nici studenţii mei de la Jurnalistică nu pun mâna pe ziare decât din întâmplare.

Presa scrisă moare, scriu toţi cei care fac analize comunicaţionale.

Televiziunile şi publicaţiile online sunt perfect adaptate la viitor crede toată lumea şi nu fără argumente. Presa scrisă trece printr-o criză de adaptare la o lume care este hăbăucă din cauza vitezei ameţitoare cu care a început să se mişte, dar nu are cum să moară pentru că este un necesar punct de reflecţie, o pauză de respiraţie şi de gândire între două mailuri sau trei sms-uri. Televiziunile fugăresc imaginile pe geamul de sticlă şi puţine lucruri rămân în memoria colectivităţii, dar mergeţi la Biblioteca Academiei şi luaţi colecţiile de ziare din perioada interbelică sau din perioada comunistă şi o să vedeţi cum s-a păstrat o lume. Aproape intactă, lumea din ziare renaşte pe măsură ce te afunzi în colecţii, cu emoţiile, imaginile şi dramele ei. Împotriva cenzurii dure, hârtia păstrează nu doar mesajul oficial, dar şi tăcerile, suferinţele nespuse sau poziţiile de drepţi pe care unii le-au adoptat atunci.

Presa scrisă a pierdut această bătălie de piaţă pentru că a încercat să devină globală, s-a marketizat şi şi-a falsificat menirea. S-a îndepărtat de menirea sa principală şi actul său de naştere: de a fi oglinda unei comunităţi, concrete, vii, spiritualizate. Multă vreme ziarul era sufletul comunităţii, era ceasornicul care ritma timpul social şi mai ales concentra memoria comunităţii. Adaptarea la globalizare a însemnat pierderea teritoriului de referinţă, îndepărtarea de oameni, devenind exponenta unor interese economice, ideologice, politice.

Orice comunitate are nevoie de un ziar al ei, ca o formă de terapie de grup. Ziarul unei comunităţi este o oglindă în care comunitatea trebuie convinsă să se uite zilnic. Chiar dacă nu îi convine ce vede, chiar dacă la început nu se recunoaşte pe sine, repetarea în fiecare zi a acestui gest poate duce la schimbarea în bine, la noi forme de civilitate şi chiar civilizaţie.

Ziarele s-au născut şi au fost de succes timp de câteva secole, pentru că si-au propus să restituie comunităţii poveştile, să reconstruiască normalitatea unei tradiţii, ziariştii au vrut să fie povestitorii unor lucruri frumoase şi au rezistat atunci când nu au vrut să facă elogii gratuite. Presa este importantă când îşi propune să transforme localitatea în care apare într-o comunitate care se mişcă spre înaintele istoriei, care este vie, trăieşte şi are o publicaţie ce apare într-o dimineaţă marcând astfel timpul social, aşa cum ceasul din turn bate din oră în oră, aşa cum lăptarul sau poştaşul trec zilnic, chiar dacă doar la unele porţi. Ziarul de dimineaţă este unul dintre semnele că o comunitate trăieşte.

Proiecte de presă scrisă trebuie adaptate la noul context economic şi social, dar nu vor rezista doar prin adaptarea la noile canale, variante online sau conţinuturi video instantaneu. Proiectele de presă vor rezista dacă vor fi clădite pe visul unor intelectuali de a reînvia spiritul unei comunităţi, solidaritatea, şi de a construi agenda îngrijorărilor comune. Ea trebuie să fie rezultatul unui proiect de căutare a unor certitudini, o căutare de certitudini care are drept rezultat grija, nevoia şi bucuria oamenilor de a trăi împreună.

           

Sunt comunităţile locale locul potrivit pentru presa scrisă?

Da, pentru că este încă un loc neprietenos, rece, care uneori îţi dă senzaţia că avem o comunitate de statui. Aici oamenii au fost mereu speriaţi că va veni duşmanul prevăzut, aşa că ei şi-au închis ferestrele şi uşile, s-au ferecat în case şi au învăţat să urască la comandă. Locul unde solidaritatea cu cauzele oamenilor se face pe contracte de publicitate şi unde trădarea a devenit un mod de viaţă, unde ritualul ipocriziei absolute ţine loc de sociabilitate.

În cele mai multe dintre comunităţile noastre, presa flutură mereu un steag alb, iar jurnalismul de reverenţă este un mod de a respinge implicarea şi de a ascunde lipsa de proiect. Un steag alb am scris? Nu, nici vorba de asta! Ce a fost steag acum este doar un cearceaf murdar, pus la loc de cinste, ca la nunta oltenească, drept dovadă a unei virginităţi pierdute chiar în acest moment. Un loc de unde cei mai mulţi jurnalişti au fugit sau fug cât văd cu ochii sau se ascund după birouri de piarişti sau comunicatori. Comunităţile noastre, la preţioasele indicaţii ale liderilor lor, sunt bastioane de carton şi baricade de hârtie, de după care aruncă noaptea (ziua le este ruşine!) cu conţinutul oliţelor de noapte, ca într-un ev mediu târziu.

            România şi comunităţile noastre au nevoie de publicaţii quality, pentru că aici poţi înţelege cel mai bine că există o singură cale pentru a trăi cu demnitate şi 100 de căi prin care poţi să te îndepărtezi de natura fiinţei tale. România este un loc unde presa a fost purtată în cătuşe ca un semn că libertatea trebuie să poarte culoare politică. O comunitate naţională în care nimeni nu le-a cerut ceva oamenilor, decât votul. Desigur, unii le-au cerut să se teamă, alţii să urască, să fie orbi sau să îşi păzească buzunarele, pentru a vedea unde li se găseşte portofelul.

            România este locul care are nevoie de cuvântul scris, locul unde lucrarea intelectuală a unui ziar este vitală ca aerul, şi prezenţa sa o binecuvântare sau un ajutor. Locul potrivit nu este locul în care huzureşti, unde te simţi ca în sânul lui Avraam, ci locul plin de pericole care îţi solicită instinctul de supravieţuire, locul în care îţi testezi limitele şi umanitatea. Iar pentru a face presă, trebuie să existe un loc care are nevoie de tine.

            Este nevoie de ziare care să spună adevărurile neconvenabile, să răscolească tabuurile, să lupte cu inerţia. O perioadă am crezut că lumea se poate schimba prin pilde şi poveşti simbolice, prin parabole şi poveşti motivaţionale. Azi nu mai credem că o societate infantilă mai poate fi educată în acest fel. Poate doar punându-i mereu o oglindă în faţă şi, eventual, aruncându-i cu cerneală pe hainele mincinoase de duminică.

Un ziar comunitar poate fi un intelectual colectiv, o instituţie şi o instanţă. Dezbaterea socială fără consistentă nu poate fi denunţată de către un singur om. Este nevoie de ceea ce Pierre Bourdieu a numit un intelectual colectiv. Intelectualul colectiv este format dintr-o echipă de profesionişti din diferite domenii care iniţiază dezbateri publice pe teme importante, aduc abordări critice şi vehiculează informaţie ştiinţifică serioasă în spaţiul public. Unanimitatea discursului din media şi falsul din media-spectacol trebuie sparte cu analize critice şi forme de contestare pentru ca gândirea critică să permită naşterea unei adevărate opinii publice diversificate.

Un ziar comunitar poate să-şi asume proiectul nebun de a schimba comunitatea şi metehnele ei. Trebuie să ne dorim să schimbăm lumea şi să credem că acest lucru este posibil. Dacă nu participam la schimbare, ea se va face oricum, dar fără noi. Nu cred că totul este perfect, că suntem o civilizaţie europeană, că merită să-i iubim necondiţionat pe conducătorii noştri, că este foarte bine dacă ne comparăm cu state ca noi sau mai balcanice pentru a putea dormi liniştiţi.

Cei mulţi dintre oameni nu pot să vorbească, nu mai are cine să-i audă şi nici ei nu mai cred că merită să-şi strige nefericirea şi cel mai greu este să-i scoţi pe oameni din tăcere. Să-i convingi să caute o cale de a vorbi, de a protesta, de a se exprima. Unii plecă aiurea în lume, alţii rămân aici, în liniştea cea aducătoare de amorţeală, de marasm şi de iluzia că totul e bine şi trăim în cea mai bună dintre lumile posibile!

Nu suntem obsedaţi de informare, nu informaţia lipseşte cel mai mult, oamenii au nevoie de interpretări. Au nevoie de cineva care să le explice viaţa, să reconstruiască sensuri, să le spună ce să înţeleagă din viaţă şi ce să facă. Ne înşelăm atunci când credem că intelectualii nu sunt importanţi, că rolul lor s-a pierdut într-o lume cu atâtea capacităţi de informare independentă. Exact acum este mai mare nevoie de oameni care să prezinte reţete, să interpreteze, căci oamenii simpli nu mai au criterii după care să distingă, nu se mai pot orienta în pădurea de semne şi simboluri (ca să folosesc o metaforă semiologică). Oamenii sunt tot mai agresaţi de o viaţă care se desfăşoară rapid, de o succesiune a crizelor, de o cerere tot mai mare pentru schimbare. Le este frică de viitor, mai ales pentru că nu-l înţeleg. Şi-au pierdut încrederea într-un stat care nu-i mai protejează şi care este tot mai greu de întreţinut din puţinele lor resurse. Un stat care le transmite doar mesaje pe care ei nu le pot interpreta decât ca ameninţări. Se uită la oamenii bogaţi sau la cei care se descurcă şi au impresia (de multe ori fondată) că sunt nişte hoţi care i-au furat sau le fură mereu resursele lor. Este necesar să transmitem interpretări, să explicăm, să povestim oamenilor despre cei care reuşesc, să le mărturisim sincer când nu înţelegem nici noi sau când lucrurile o iau razna şi sensul s-a pierdut pe drum.

Jurnaliştii din presa scrisă par un ultim detaşament, cel al disperaţilor, în încercarea de a trezi comunităţile moarte, comunităţi care se mulţumesc cu puţin şi nu vreau să facă niciun gest pentru apărarea propriei lor demnităţi. Loc unde valorile sunt călcate în picioare şi doar obrăznicia vorbăreaţă ocupă spaţiile unde ar trebui să se audă vocea cetăţii. Ziarul trebuie să fie o voce care să tulbure consensul fals sau liniştea stearpă a ipocriziilor reciproce. Aliaţii presei scrise sunt cititorii, dar nu, nici lor nu trebuie să li se supună la modul absolut. Cititorul este rege, dar trebuie să nu ascundă când regele este gol. Ziaristul nu trebuie să cedeze dorinţei de vulgaritate sau futil şi nici să nu fie oglindă pentru chipul mai marilor zilei.

            Un ziar trebuie să se adreseze şi oamenilor cărora n-are cine să le scrie. Trebuie să-i asculte pe cei care nu au pe nimeni să le asculte vocea, chiar dacă povestea vieţii lor este un roman, cum fiecare credem despre viaţa noastră. Cei mai mulţi oameni ar primi cu drag zilnic ziarul ca un mesaj pentru cutiile de scrisori, mai ales pentru cele care rămân mereu goale sau toamna se umplu doar de frunzele veştede. Trebuie să deseneze pentru cei care nu mai aud, să le şoptească la ureche celor care nu văd. În fine, ar trebui să-i ţină de mână pe cei care nici nu văd, nici nu aud.

Când urechea te minte şi ochiul te înşală, cum spunea marele nostru poet, ziarul poate fi sediul ideii, ultimul refugiu al gândului.

Salvarea presei scrise înseamnă întoarcerea ei acasă, în comunitate. Satul global este un loc străin, o iluzie rece. 

Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim!

Luni seara o problemă neașteptată m-a împins spre București, chiar dacă îmi promisesem să rămân acasă pentru meciul dintre Universitatea și Steaua. Nu aveam speranța vreunei mari victorii, dar mi-era dor de copiii de 9 sau 10 ani cu fulare la alb-negre la gât. Pe parcursul meciului, un amic mă ținea la curent cu sms-uri, dar mereu îmi dădea doar vești proaste până ce, la un moment dat, destul de supărat, m-a anunțat că totul e pierdut că meciul e întrerupt, iar U va pierde. Am înțeles și nu l-am mai bătut la cap.

Ajuns acasă, am căutat în comunitatea mea de facebook-iști și am găsit o poză cu galeria, care printr-un fum gros, afișase un banner cu un mesaj pe care l-am deslușit cu greu: Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. Nu mi-a venit să cred că un mesaj ca acesta ar putea trece neobservat. M-am repezit pe site-urile ziarelor și redacțiilor de sport, dar toată lumea consemna sec: pe o pânză întinsă la galerie era mesajul... Atât și nimic mai mult. Ca și cum galeria ar fi scris acolo ”vrem victorie”. Nici amicul meu nu văzuse nimic, nici jurnaliștii nu încercau să descifreze acest mesaj. Probabil că nici jucătorii sau oficalii nu au înțeles mare lucru, dar asta poate fi doar o speculație.

Faptul că nimeni nu a recționat la acest mesaj este usor de înțeles doar dacă ne raportăm la lipsa de naostră, mai recentă, de sensibilitate la mesajele și gândurile celorlalți, centrarea excesivă pe interesul egoist și o tot mai accentuată închidere în sinele nostru.

Cum naiba să vezi doar o ”pânză întinsă la peluză” când acea pânză întinsă era  purtătoarea unei sfâșeitoare declarații existențiale, o declarație care depășea cu mult tribuna și spațiul acela îngust al stadionului?

Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. Galeria lui U nu-și ceartă jucătorii, ei le înțeleg neputința. Jucătorii sunt priviți cu îngăduința cu care doar iubirea te poate impinge a-l înțelege pe celălalt. Trăiesc pentru tine, voi sunteți rațiunea mea de a fi, dar asta nu ajunge! Pentru ca viața să fie adevărată este nevoie și de mine. Este nevoie și de cântecul meu pentru ca să supraviețuiesc. Ceea ce îmi oferi tu nu este chiar viața completă, este mai degrabă înfrângere și umilință. Dar eu sunt un supraviețuitor, înving moartea, doar prin marea mea iubire pentru tine, cea care mă salvează dincolo de rezultatele de pe tabela de marcaj.

Strigătul mut, desenat pe pânza imensă de la peluză, este o mare declarație de om. O declarație de iubire, omenească și tristă. Căutam adevărata viață, victoria, dar voi nu ne puteți oferi asta și ne salvăm prin faptul că suntem împreună și cântecul nostru ține loc de victorie! Cântecul nostru învinge marasmul și ascunde lacrimile de tristețe. Ne avem unii pe alții, în iubirea noastră comună pentru Cluj și asta e adevarata victorie în fața mortii. Iubirea noastră pentru oraș și pentru U nu este condiționată de victorie, este una a luptei pe care ar trebui s-o ducem împreună. 

Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. A trăi nu este o afacere solitară, viața unei comunități înseamnă a viețui împreună, a merge alături, cântecul galeriei este cea mai bună metaforă a vieții sociale, a unui sens descoperit în comun și a slujirii unor valori. Cântecul galeriei este ecoul pierdut și niciodată regăsit al unei colectivități care a murit, ori poate că nu a existat niciodată, decât în visul nostru. Cântecul unde vocile bărbaților maturi se împletesc cu cele ale tinerilor, adolescenților și chiar ale copiiilor este un memento pentru o colectivitate aflată în derivă, unde oamenii au uitat să se mai adune pentru un scop comun, unde, cum spunea părintele Bartolomeu, a crescut iarbă pe cărările care ne legau casele unele de altele.

Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. Niciodată nu am simțit mai rece ploaia Bucureștiului prin care m-am încăpățânat să rătăcesc. Era prima dată când copiii galeriei clujene vorbeau despre moarte și le spuneau jucătorilor un lucru pe care ei nu o să-l inteleaga vreodată, căci au crescut prin cantonement și vestiare, departe de lumea cea adevarată. Ei le spunea jucătorilor, cu discreție, că sunt necesari, dar că mai e mult până ca să le ofere bucuria victoriei care te face să uiți, măcar pentru câteva clipe, că ești muritor și totul este vânare de vânt. Fotbalul poate să învingă moartea, dar nu prin victoriile de pe tabela de marcaj, ci doar prin sentimentul unirii și trăirii comune, al luptei pentru un scop, atins sau nu. Trăim datorită vouă, le spun ei fotbaliștilor, dar salvarea nostră de la rutină și moartea lentă o facem doar prin gestul unirii în solidaritate, credința în valori și iubirea mai tare ca moartea. Văzând consemnările seci ale jurnaliștilor despre pânza de la peluză, mi-am adus aminte de versurile din Cântarea Cântărilor: și iubirea este steagul ridicat peste mine. Da, poate că și steagul este o pânză, dar cei care văd o pânză în loc de steag sunt doar cei care nu particpa la viața acelei comunități, străinii.

 Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. O galerie care vorbește despre cum se învinge moartea prin iubire și solidaritate nu este o echipă de golani, chiar dacă uneori ei se bat cu forțele de ordine, aruncă petarde în teren sau sar gardul ca să-i vadă pe unii cum le tremură chiloții. I-am admirat de multe ori pentru mesajele frumoase, ultimative sau poetice: Viata asta țin cu U sau ”Mamă, te iubesc dar nu ca U” , dar mesajul din seara asta rece de februarie este dincolo de fotbal.  Daca aș fi fost în teren (știu că viața asta nu se mai poate, dar poate îmi iese viața viitoare) și aș fi văzut uriașul steag al tristeții și bucuriei de a fi clujean, aș fi preferat să mor pe teren, decât să ies învins. Dacă aș fi fost în vreo funcție importantă și aș fi vândut brandul Universitatea Cluj, acest strigăt mut m-ar impins să plec de rușine cât văd cu ochii, undeva departe de ochii plânși ai acestor copii ai Clujului.

Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. M-am trezit dimineața cu imaginea unui stadion împietrit de umilința înfringerii, dar mai ales împietrit de lipsa pasiunii jucatorilor pentru a da totul pe teren, totul pentru a câștiga, pentru a duce o victorie care ar face orașul să trăiască în bucurie și sărbătoare. Prin fumul de petarde am visat că ardeau literele cu care era scris acest trist vers, parcă venit din Maramureșul cântecului acela nefiresc de trist, cântat cu vocea lui nelumească de Grigore Leșe, Nu-i lumina nicări/ or murit tăți oamenii.

M-am gândit să-mi sun toți prietenii, deși știu că am puține șanse de succes, să le spun că am avut revelația că, împotriva tuturor evidențelor, Clujul poate să renască, să redevină o comunitate vie. Am și vorbit apoi cu câțiva cărora le-am adus aminte că acolo, în peluzele de la U, se află copiii noștri și nepoții nostri, iar nouă nu ne pasă că ei iubesc, cântă și speră la o victorie și la un viitor construit pentru oameni, nu pentru PIB, Europa sau statistici. Dacă acești copii ne spun cum se învinge moartea, ei care sunt atât de departe de ea, atunci este cazul să ne trezim și să nu lăsăm această mare iubire să se stingă pentru că unii caută să tranzacționeze asta electoral sau bișnițărește.

Și mi-am mai promis ceva în acea noapte de nesomn, departe de casă, anume faptul că niciodată n-o să mai cred că Cluj Arena ar fi trebuit construit undeva la marginea orașului, cu parcări și alte funcțiuni urbane, ca la Munchen sau în alte locuri. Nu, stadionul acesta trebuia să fie făcut în mijlocul orașului, acolo unde este. Pentru că acesta nu este doar un stadion, este un templu, este un loc sacru și acestea trebuie să rămană in centrul comunității. Aici este îngropată inima unui oraș mort, care poate se va trezi într-o zi. Aici, tribunele goale sau pline, trebuie să fie un memento pentru nevoia ca trebuie să ne unim toți oamenii vii și cei care mai cred ca merită să luptăm împotriva egoismului, a sărăciei și intereselor meschine care ne împiedică să fim o comunitate.

Voi jucați ca să trăim, noi cântăm să nu murim. Merită să ne aducem aminte de câte ori trecem pe-acolo de strigătul mut al copiilor de la U, acela că murim doar atunci când nu mai iubim, când nu mai avem nimic sfânt, când țintim mai mult banul decât bucuria simplă  și, nepăsători,  îi lăsăm pe hoții de simboluri din înalta societate să iasă în față și să ne conducă viețile. Acest stadion trebuie sa ne aducă aminte de acum încolo că dincolo de orice înfrângere, iubirea este marea victorie împotriva morții și glasurile unite în imnul bărbătesc ”Slavă ție, studenție” alungă moartea și pot ajuta la reclădirea unei exceptionalități pe care România și Transilvania o așteaptă.

FOTBAL MUTILAT DE POLITICĂ

Când scriu aceste rânduri nu știu ce au hotârât cei care vor da verdictul pe care trebuia să-l tranșăm singuri, în iarbă, dar contează mai puțin pentru ceea vreau vreau să spun. Am văzut dezbaterea care curge de vreo saptămână, am citit cu nesaț forumurile cu speranța secretă că voi gasi urmele de luciditate care ar putea să ducă discuția spre identificarea bolii advărate de care suferim. Din păcate, doar pasiune, prea puțin realism. Toată lumea caută argumente mai mult sau mai puțin savante pentru a ne justifica sau pentru a justifica pasiunea pentru echipe ori iubirea pentru orașul nostru.  Nu am găsit însă ceea ce așteptam, adică niște voci care să recunoască boala adevarată: politica a otrăvit comunitatea, iar fotbalul, la Cluj, este mutilat de politică.

Un lucru revoltător este că ne ferim să ne uităm în oglindă. Nu mai dați vina pe Bornescu, nici pe Walter! Ne mințim de câteva decenii că nefericirea ne vine de peste munți.  Este doar un mecanism vechi în istorie: țapul ispășitor prin care fugim de propria noastră identitate, de noi înșine.  Nici acum nu suntem lucizi, când suntem în fața unei adevărate drame? Mulți prieteni de-ai mei, cu sufletul alături de ”U”, se agață de faptul că bucuria căpitanului  CFR a fost o incitare și ea explică tot ce s-a intâmplat. Dar cum era să-și manifeste bucuria, în gând? Trebuia sa fugă la cealată poartă să se bucure? Nu cumva neputința de a suporta victoria adversarilor este cel mai mare semn de înfrângere definitivă, de lipsă de încredere în tine? Lacrimile echipei bascilor m-au impresionat mai mult decât victoria capitalistilor madrileni în finala Europa League. Copiii sau nepoții temuților teroriști ETA nu au sărit la gâtul adversarilor, nu au înjurat, s-au descătușat plângând. Ca niște bărbați adevărați au avut curajul să plângă, să se arunce cu fața în iarbă de rușine. Nu adversarul bogat era de vină, ei singuri își asumau neputița de a câștiga o bătălie pentru țărișoara lor, cu o miză mai mare de o mie de ori decât a finală europeană de fotbal. S-au ridicat după aceea cu fețele plânse spre cerul înstelat al Bucureștiului, le-au întins mâna adversarilor și, probabil, și-au jurat să nu înceteze a munci, a se antrena, pentru ca visul lor să se împlinească data viitoare.

Pasiunea mea pentru fotbal m-a purtat adeseori pe ”Ion Moina”, prin ploaie sau zăpadă, cu fiul meu de mână, atunci când Universitatea era în divizia secundă. Eram puțini, galeria și noi, cîțiva nebuni pe care până și Eugen Olariu se saturase să ne fotografieze. Când Universitatea se apropia de prima divizie au început să vină masiv politicienii. Prima dată se așezau lângă galerie, apoi s-au postat doar la tribuna oficială. Exemplul lui Berlusconi, căpușarea emoțională a pasiunii sportive de către politică, a devenit un fel de filosofie pentru mulți politicieni locali, doritori și ei sa intre în prima ligă a politicii.

Acum, după ultimul derby, ne este rușine și căutăm tot felul de explicații și țapi ispășitori. Foarte mulți dintre noi, chiar dacă am găsit vinovații de serviciu, nu înțelegem de ce se întâmplă asta la noi, în capitala Transilvaniei, scumpul nostru oraș european.  Nu înțelegem sau nici nu ne propunem să înțelegem pentru că orbirea este la noi, clujenii.  Nu suntem capabili să ne uităm înainte, preferăm să trăim cu obsesiile unui trecut pe care nici măcar nu îl înțelegem bine. Un trecut care nu mai are nici o relevanță, poate chiar este nociv, pentru că ne întinează, ne compromite viitorul.

Nu galeriile sunt de vină, nu mai dați vina pe suporteri! Ei sunt tineri, ei simt nevoia să iubească ceva, în această lume în care politicienii le-au amanetat viitorul și nimeni nu le oferă exemple. Tinerii caută simboluri la focul cărora vor să-și încălzească sufletele, vor să-și probeze virilitatea si bărbăția. Tineri se duc spre acele locuri unde se simte vibrația comunității, unde aud ei că pulsează inima orașului. Ei sunt ca păsările care se orintează fără busolă spre sud, au această chemare în ființele lor. Dar ce le oferim noi în acele locuri, ce valori aducem noi acolo unde ei se adună?  Le oferim un obiect al urii sau unul al iubirii?

Din păcate cultivarea urii este generată de infirmitatea de a iubi cu adevărat. Publicul minunat al Universității a inventat cel  mai sfâșietor slogan din istoria fotbalului: Mamă, te iubesc, dar nu ca pe U. Se întâmpla demult, când echipa noastră se lupta cu miliția și armata, reprezentate de Dinamo sau Steaua. În acel moment, comunitatea noastră se simțea agresată și era unită în jurul acestui strigăt de durere și neputință. 

Eu nu mă las păcălit de violențele galeriei Universității. Este vorba de o nefericită intrumentalizare a unei pasiuni și a tineretii. Acum m-am convins că nu tinerii suporteri sunt vinovați în toatalitate, ei sunt organizați și mereu împinși de la spate de un nucleu obscur, de niste tipologii umane  pe care altădată le vedeam grupate în jurul unui lider politic de tristă amintire.

În ultimii ani la Cluj fotbalul a fost instrumentalizat politic, discret, dar printr-o continuă propagandă. Iubirea pentru Universitatea urma să asigure o majoritate consistentă mai încolo, când guvenarea orange nu se va mai putea susține prin discursul politic. După terminarea noului stadion, proiectul a  fost următorul: Universitatea devine campioană în iunie, iar pe euforia generală oamenii uită de costurile cu care a fost umflată factura stadionului și ne votează încă un mandat conducerile locale. Dacă Universitatea devenea campioană, nu m-ar mai fi deranjat această instrumentalizare politică. Dacă era o luptă la titlu între U si CFR aș fi fost cel mai mândru clujean din lume.  

Politicienii care conduc administrația locală au început să se bată pentru paternitatea unor proiecte de acest gen. Președintele Consiliului Județean și-a asumat stadionul, Primarul a conta-atacat cu o sală de sport. Nu este rău pentru noi, cei ce iubim sportul, dar nu este normal ca sportul să fie folosit pentru a face  politică. Dacă lasă politica să se cuibărească unde nu îi este locul, noi toți plătim mai încolo costuri foarte mari.  În toti anii în care s-a construit stadionul, un uriaș panou portocaliu cu numele unui administrator al județului a străjuit această construcție. Aș fi înteles dacă era din banii lui personali sau o donație de la partid. Dar erau banii noștri, a fost un proiect votat de toată lumea, era un proiect pentru comunitate. Iar șepcile vor fi, la Cluj, mereu roșii, niciodată portocalii.  Nu ar fi fost normal să fluture steagul cu însemnele Clujului, fiind stadionul orașului, consgtruit din banii noștri? Nu ar fi fost normal să se opună media sau societatea civilă la această politizare a unui loc sacru pentru clujeni? Toți am mormăit în gând, unii am comentat la bere, presa avea treabă.

Acum am auzit că înainte de  derby li s-a spus jucătorilor de la Universitatea că este  vorba de o  luptă pe viață și pe moarte, că sunt gladiatori și doar unii pot ieși vii de pe teren. Dacă este așa, atunci cei din jurul echipei sunt într-o gravă eroare. Nimic nu justifică referința la viața și moarte, fotbalul ca orice sport, indiferent de miză, este o formă de civilizație care are ca scop bucuria de a te întrece cu celălalt, de a fi cel mai bun și de a face un spectacol dintr-o luptă care altădată era pe viață și pe moarte. Acum singura miză pentru sport este celebrarea vieții. Viața ca luptă, viața ca întrecere, viața ca alternanță de victorii și înfrângeri.

Din păcate, politica a reușit să strice bucuria luptei dintre două forme de iubire pentru Cluj, fiecare formă întrupată în pasiunea pentru cele două echipe de fotbal. Este un adevăr pe care cu toții îl știm, dar nu-l spunem, din jenă, din lașitate sau din vinovăție.

Dacă tot începem campania electorală sper că politica nu va întina și alte zone ale sufletului colectiv. Suntem deja o comunitatea bolnavă, voința nebunească  de putere a politicienilor trebuie pusă în cușcă. Adică în locuri clar marcate, delimitata strict, urmând ca totul să fie vărsat în cabina de vot. După alegeri, indiferent de rezultat, va trebui să vedem cum facem pe viitor, ce facem cu comunitatea noastră. Poate înțelegem până atunci că marea iubire pentru  ”U” nu poate fi ținută ostatică în bordelul politic.

mai multe citiți în

Fără proiecte, fără viitor

De ce nu avem un proiect de societate? Simplu, avem o istorie a lipsei de proiect. Să ne amintim: Regulamente organice, Constituție belgiană, domni străini până în deceniul cinci din secolul XX, apoi proiect de comunism sovietic. Din 1990 încoace proiecte făcute de FMI, Banca Mondială și apoi Aquis comunitar și program de aderare la proiectul Europei sociale. Noi unde suntem în această istorie modernă a României? Unde este proiectul românesc? Ne chinuim să absorbim câteva procente dintr-un proiect de dezvoltare finanțat de UE, dar nu avem un proiect al viitorului.

O explicație sociologică: individualismul, lipsa de organ pentru interesul comun. Politica ar trebui să însemne politici de gestiune a intereselor care ne unesc. De aceea, cred tot mai mult că politica este necesară ca aerul pentru o societate. Dar cred că politica noastra încă nu s-a desprins de nevoile fundamentale, cele de la baza piramidei lui Maslow. Nu ajuns la nevoile superioare, mai ales cele privind stima de sine. Politica noastră se va schimba atunci când vom înțelege că lipsa de organ pentru interesul de grup ne conserva sărăcia şi ramânerea în urmă. Dar am sentimentul că facem pași înapoi cu politica de astăzi așa că m-am saturat sa mai fac planuri, să mai vorbesc şi chiar sa critic.

Nu ne punem întrebări legate de viitor, politica noastră este doar o politică de scandal, de luptă pentru dominarea celorlalți si împărtirea resurselor colective. Scandalul este singura tema de spectacol politic. Politicienii adună case şi se afundă în scandalurile cu rubedenii. Toţi aşteaptă ca electoratul să se oripileze de scandalurile familiei adversarului său politic dar acestea, în campanie, nu contează prea mult. Opinia publică s-a desensibilizat din cauza expunerii repetate la scandal, cu sau fără rost. Imaginea politicienilor este erodată, iar a instituţiilor politice şi administrative este la pământ. Oamenii nu mai au nici o speranţă în contribuţia politicianului ca om, ca şi constiinţă sau ca minte responsabilă. În fond, cei mai mulţi oameni ştiu că dacă ar fi în locul politicianului X ar face aproape la fel: s-ar gând la rubedenii, la acumularea de case şi alte acareturi. La noi, umbrele din biografia de politician fac parte dintr-o ceaţă în care este învelit orice lucru din spaţiul public mioritic. Presa nu se simte responsabilă în a aduce dovezi irefutabile în scandaluri, iar ca o consecinţă a scandalului politicianul nu se simte obligat să răspundă serios şi documentat, iar opinia publică, de regulă indiferentă, uită foarte repede. Mătușa lui Adrian Năstase, soacra lui Mircea Geoană, băaiatul lui Păcurariu, fetele sau fratele Președintelui Băsescu sunt personaje aproape mitologice pentru că par a fi construcții cu rol de campanie sau producţii conjuncturale. Puţin documentate, scandalurile mor repede şi nici instituţiile nu fac nici un efort pentru a căuta adevarul sau măcar un adevăr cât de cât bazat pe fapte. De aici, simularea generalizată în ritualul tuturor scandalurilor publice. Conducătorul unei cruciade recente se întreținea seara, cordial, la un pahar, cu presupusa victimă, iar unii „cu brand” anti-Băsescu sună la Controceni, din când în când, pentru a vedea dacă nu a dat prea tare în şeful statului, la televizor. Publicul a mirosit mascarada şi cred că se mulțumeşte să înjure din colțul gurii. A ajuns să nu mai creadă pe nimeni şi prin asta, îmi pare, actuala generație politică și-a atins unul din scopuri: nu contează cine a fost comunist, securist, delator, hoţ, disident sau victimă, este bine să nu avem criterii, să hătorască doar potențialul media şi resursele relaţionale.

Aici în Balcani funcționarul şi familia lui sunt proprietarii funcției respective, uneori funcția respectivă a fost cumpărată pe patru ani, este o investiţie pe care vrea s-o recupereze cât se poate de repede. În general, doar interesele directe şi campaniile electorale produc scandaluri şi investigatii puternice în România, în rest ... mocirlă, o mlaştină care înghite totul. Se animă moralitatea doar când apare lupta pentru scaune.

Exista însă și o cauză structurală, un fel de hibă istorică. România nu a avut și nu are nici acum un proiect. Noi nu ne propunem să ajungem undeva, nu programăm mijloace, nu facem un plan. Trăim pur și simplu, iar competiția politică se dă în jurul resurselor statului. Un individualism atroce ne împinge la acest tip de comportament rapace. Cred că am făcut prea multe secole naveta între pădure și bordei și nu avem sentimentul istoriei, al duratei. Suntem în stare să furăm lumânarea de la căpătâiul mortului, să ne furăm chiar și căciula pentru a nu ne pierde dexteritatea. În politică, singura regulă este să te opui unui posibil succes al celuilalt, totul este electoralism vulgar și demagogie. Când apare cineva și vrea să ducă lucrurile înainte este repede izolat de ceilalți și învins.

În România comunitatea și societatea sunt abstracții. Concretețe și identitate au doar familia, gașca, clanul. Un stadiu premodern de dezvoltare socială generat de un continuu mimetism și adoptarea formelor fără fond.

Comentariu pentru CURS DE GUVERNARE (www.cursdeguvernare.ro)

Locul unde nici o casă nu semănă cu alta

Un strain mi-a spus odată că nu înţelege cum poate fi condusă România, pentru că este o ţară unde nici o casă nu seamănă cu alta. Nu mă gândisem vreodată la asta, ba, din contră, multă vrem am crezut că este bine că suntem o naţiune în care fiecare caută originalitatea, diferenţa, individualizarea. Acum încep să înţeleg mirarea străinului în faţa acestei explozii a diferitului şi dezordinii, pentru că este , cred, cauza principală a ineficienţei noastre. Cred că explică de ce nu putem să construim opere de civilizaţie durabile, nu putem pune energiile împreună pentru a realiza ceva care să fie opera noastra colectivă. Nu aşa se construieste o civilizatie, ci cu ajutorul modelelor, prin naşterea unor practici si proceduri care standardizează şi perfectionează. Poate doar în cultură este nevoie de a încerca să depăseşti regula, desi este nevoie, şi scolo, de a admira şi a recunoaste valoarea celuilalt pentru a face o şcoală. Nu cunosc vreun curent cultural sau artistic care să aibă un singur creator, neimitat vreodată de cineva, neurmat de vreun discipol.
Povestea caselor româneşti este un bun indicator pentru lipsa noastră de apetenţă în realizarea unor proiecte colective. Nu înţelegem nevoia de reciprocitate şi nici solidaritatea cu ceilalţi. Când un guvern îl înlocuieşte pe altul, nici măcar formal nu încearcă să continue vreun proiect început de acesta. Reluăm totul de la început, ca în mitul Mesterului Manole, încât orice proiect ramâne într-un stadiu incipient.

Astfel ţara este un uriaş cimitir de proiecte abandonate. Dacă asemanatorul şi simetria nu ne plac, este clar că ordinea este pentru noi nefirească şi apăsătoare. Nu respectăm reguli şi societatea noastră nu va fi niciodată un cosmos. Dacă mereu cautăm diferenţa, nu vom structura niciodată comunităţi puternice in care solidaritatea este si organizarea socială produc eficienţă. Va fi mereu doar o competiţie pentru a devaliza resursele comune si niciodată nu vom înţelege ce este interesul public. Fugind mereu de ordine şi ascundu-ne de lege, ne vom invîrti în cerc.

Am trecut zilele astea prin mai multe localitati din Ardeal. Am observat ca multe case semanau unele cu altele, evident, cele vechi. Să mai însemne asta ceva?


Articol publicat in CORSO

Oras de nisip

Dupa Revolutie, doi din cei mai importanti profesori universitari ai Clujului, magistri ai mei, au plecat la Bucuresti si nu au mai vrut, in ruptul capului, sa se mai intoarca. Si-au vandut casele si, la protestele nostre, ale celor care-i indrageam, unul din ei mi-a spus ca vrea sa stea la hotel cand vine, pentru ca asta este relatia lui cu orasul. Au plecat intelectuali importanti spre Bistrita sau la Arad, la Satu Mare sau la Sibiu. Intre 1997 si 2005, un patron al unei firme ce exporta tineri in Canada mi-a aratat o baza de date cu poeste 11.000 de familii tinere dispuse sa plece, desi aveau cu totii locuri de munca bune si situatie materiala. Nu incetez sa ma mir de ce pleaca oamenii din oras fara macar sa se uite in urma.

Mie mi-a placut Clujul pentru ca raspundea, la inceput, cel mai bine unei timiditati innascute si pentru ca era un oras care nu te baga in seama. Te ignora si puteai sa-l ignori. Poti trai o viata in Cluj si sa nu ti se ceara sa fii clujean. Nu mi-am dus cu mine familia la Bucuresti sau la Bruxelles, pentru ca imi placea sa ma intorc aici. Dar nu am gasit decat o data o echipa locala interesata de aceasta comunitate. Si atunci, electoratul nu ne-a dat sansa sa lucram direct pentru Cluj, oamenii au vrut altceva. Toata lumea vroia doar ca sa nu acumuleze capital electoral celalalt. Este un fel de instinct al ignorarii reciproce pe care-l dezvolta clujenii. Am construit un brand important in domeniul cercetarii, dar niciodata nu am gasit ajutor sau apreciere prea multa la noi acasa.
Orasul nu este o prezenta in mintea locuitorilor sai. Este un loc fara identitate pentru ca fiecare epoca s-a luptat doar pentru partea sa comunitate. Orasul sasilor, orasul ungurilor, orasul evreiesc. Acum, orasul romanesc, construit pe vremea comunismului sau cel mai trist: acela pe care il construim acum in vremea regimurilor Funar sau Boc. Mai multi clujeni au identitati definite in copilaria care nu a avut loc la Cluj: se simt bistriteni, oradeni, sebeseni, dejeni, satmareni, moroseni. Isi aduc aminte ca sunt clujeni doar la mare sau in concediu, cand sunt intrebati de unde vin.

Oamenii cei mai importanti sunt veniti din satele sau orasele judetului si mai ales din judetele ardelene. I-au adus aici universitatile si au ramas sa-si faca meseriile aici. Si-au format echipe de prieteni si retele sociale pe care le folosesc ca si substitut pentru comunitate. Merg in concediu impreuna si inventeaza diplome sau premii prin care se gratuleaza reciproc, dar nu adauga nimic comunitatii. Vin echipe la Primarie, la Prefectura, la universitati, la conducerea spitalelor care nu deschid institutiile spre public sau spre constituirea unei elite clujene care se recunoaste pe sine, dincolo de batalii si competitie. Se concureaza specialistii intre ei, institutiile intre ele. Aproape nimeni nu se gandeste la oras.

Avem o lista de cetateni de onoare care demonstreaza lipsa de preocupare si respect pentru istoria acestui oras. Dincolo de tot felul de nulitati sau ilustri necunoscuti, alaturi de personalitati veritabile, il avem inca si pe Molotov printre cei cu care ne mandrim. Primarii nostri nu sunt interesati sa-i retraga, macar postmortem acest titlu, pana una alta ramane valabil urmatorul fapt istoric:

Consiliul politic al Primariei Cluj, largit cu reprezentantii vietii politice, culturale si sociale a orasului a tinut eri, 18 martie, 1947, orele 12 in sala festiva a Primariei o sedinta solemna la care a participat Inalt Prea Sfintia sa Nicolae Colan, seful Bisericii Ortodoxe, general Victor Precup, Emil Petrovici – rectorul Universitatii "Ferdinand", Vasile Pogaceanu – prefectul judetului, dr. Alexe Kiss Csobor – rectorul Universitatii "Bolyai". Primarul municipiului Cluj a subliniat meritele ministrului de Externe al Uniunii Sovietice, Viaceslav Molotov, in lupta pentru pacea si libertatea popoarelor si serviciile speciale facute Romaniei si indeosebi Ardealului prin cunoscuta declaratie de la 3 aprilie 1944, care a contribuit la pregatirea evenimentelor de la 23 August, precum si faptul ca la conferintele internationale si la conferinta de pace a sustinut interesele politice si teritoriale ale Romaniei.

Exemplul statuilor este si el relevant. Funar a incercat sa constituie un imaginar romanesc in traditia interbelica si apoi cea comunista. Cum s-a priceput, cum l-au sfatuit cei trimisi de la Bucuresti sa-l consilieze. Opozitie au facut doar ungurii, dar si ei destul de palid, desi asupra statuilor ar fi trebuit sa facem o discutie publica foarte serioasa. Pentru ca din imaginarul national fac parte si personalitatile ardelene, care sunt rare printre statuile din Cluj. Acum citim des articole unde ziaristii arata ca majoritatea statuilor sunt ciobite, vandalizate, inscriptionate. In plus, ar fi interesant un studiu al turismului pe care l-au facut statuile prin oras, fiind mereu reamplasate, trimise la periferii, ascunse sau aduse in fata in functie de stapanire si epoci istorice. Statuile nu reprezinta mare lucru pentru oameni in Cluj, sunt semnele unei memorii colective inexistente.

Stema orasului este un alt exemplu. In perioada lui Gheorghe Funar s-a aprobat o stema care se pare ca nu a fost validata de Comisia Nationala de Heraldica, dar ea functioneaza. Mai ales pentru ca nu prea intereseaza pe nimeni. S-au indignat unii oameni la un moment dat, dar nu au fost urmati de nimeni si lucrurile au ramas asa. Stema o foloseste doar Primaria, ea nu apare in brandurile orasului, in ocazii oficiale sau festive. Oricum oamenii nu si-o pun pe tricouri, nici nu avem productii pentru turism cu stema orasului. Este o stema despre care nu stie nimeni ce contine. Chiar, stiti care sunt elementele din stema? Cei care cititi acest articol, probabil ca ati simtit imboldul de a cauta pe internet sa o vedeti!

Nici macar nu avem un imaginar de confruntare aici, la Cluj-Napoca. Nu este o lupta dintre romani si maghiari. Este un razboi al ignorarii, o lipsa de socialitate. Ne despartim usor de orasul acesta pentru ca nu exista o memorie sociala comuna pe care s-o partajam. Nu prea avem istorie comuna, nici un prezent comun. Un prezent comun inseamna sa participam la proiecte comune. Asteptam sa le faca altii sau ne multumim cu putin. Acceptam ca o serie de evenimente sa ni se intample, fie ca ne convin sau nu. Nici votul nu ne mai intereseaza. La ultimele alegeri locale au participat mai putin de o treime din cetatenii cu drept de vot. Politicienii si elitele veritabile trebuie sa lanseze idei si sa caute sprijinul si mobilizarea celorlalti.

Nepasarea generala trebuie sparta prin incercari repetate, prin depasirea inertiei si fragmentarii. Am descoperit acum cativa ani, Societatea Romana Mozart, un proiect al Prof. Dr. László Ferenc, un mare intelectual care s-a luptat cu ignoranta noastra ani de zile, dar a realizat ceva ce poate deveni o marca a Clujului. Asa cum insistenta lui Tudor Giurgiu a produs, la Cluj, unul din cele mai importante evenimente culturale din Romania, exista sigur zeci de idei lasate in uitare de nesabuinta noastra.

Suntem ca un oras de nisip care nu rezista in timp decat prin aparenta materialitatii. Fara sufletul nostru si fara lucrari la care sa punem ceva din gandurile si energia noastra, orasul se va sfarama dupa fiecare generatie. Ne va curge printre degete, fara sa-l intelegem, fara sa lase urme serioase in cultura si civilizatie, fara sa ne intre in suflet. Ne trebuie un proiect identitar, o opera in care ar trebui sa ne recunoastem si sa ne vedem cu totii, ca intr-o oglinda.
Primul pas, primul proiect trebuie sa fie, in viziunea mea, pregatirea existentei unei memorii colective comune, fara de care nu vom avea o identitate. Avem nevoie de o istorie a Clujului. Avem atatia istorici importanti la Cluj-Napoca care au datoria sa scrie o istorie a comunitatii noastre. In cadrul descentralizarii ar trebui sa ne propunem sa introducem istoria Clujului ca materie obligatorie de predat in scoli. S-o acceptam toti si s-o predam in romaneste, ungureste si nemteste. O istorie de la intemeiere si pana la constructia celor doua mall-uri. Trecand prin 1940, Caritas sau Dacia Felix. O istorie evenimentiala, sincera, fara ideologii. Nu ne mai ajuta cu nimic istoriile paralele ale romanilor si ungurilor ori sasilor. Ele nici macar nu ar mai interesa decat pe foarte putini. Este o idee pe care ar trebui sa o transformam in proiect comunitar. Eventual, pentru un asemenea proiect, ar trebui sa platim bani din bugetul local.

Fara asta, orasele noastre nu vor avea o prezenta vie in mintea locuitorilor. Vor ramîne locuri fără identitate, insule plutitoare in oceanul unei singurătăți cosmice.

Hei, intereseaza pe cineva?


...

Cititi o replica, un text exceptional, pe www.citynews.ro, al prietenului meu Liviu Alexa Clujul n-are suflet

ORASUL FĂRĂ FRICĂ

(Despre cum nu seamana Madridul cu Clujul)

Am primit un semnal discret de remember de la citynews.ro din Cluj, la Madrid, dupa o noapte in care am scris continuu in camera de hotel din Piata Castilla, comoda si usor de transformat in birou. Eram oarecum obosit si dornic sa privesc orasul ca un spectator detasat. Nu era prima data cand treceam prin Madrid, dar acum aveam aparatul de foto cu mine si m-am gandit sa caut romani. Semnalul tinerilor mei prieteni clujeni mi-a dat inca o sarcina, haide sa vedem ce asemanari as putea sa gasesc intre cele doua orase.
Am hoinarit cateva ore cautand figuri, ascultand cu ureche ascutita ce vorbeau dar mai nales muzicala spaniola vorbita in zeci de dialecte. M-am uitat direct la figurile oamenilor, am incercat sa compar femeile noastre cu spanioloaicele astea micute (si obosite cum spune Beigbeder in ultimul lui roman). Toata dupa masa nu am intalnit nici macar un barbat care sa treaca de 1.90 de centimetri, astfel ca aveam si o ciudata perspectiva de sus, ca un foisor miscator care se muta de ici colo prin furnicarul madrilen. Am tot cautat sa ghicesc in miscarea buzelor unora mai albi ceva cuvinte romanesti dar ... am auzit asa ceva mult mai tarziu.
Primul lucru care m-a socat a fost naturaletea cu care oamenii intrau in contact vizual cu mine. Lucru rar chiar si in alte orase europene, madrilenii comunica cu deschidere din priviri cu toti cei care le ies in cale. Desi au trecut prin razboaie civile si tot felul de alte cruzimi si, regulat, prin atentate distrugatoare, oamenii acestui oras nu sunt infricosati. Nu se uita disperati in stanga si dreapta doar, doar vor descoperi un teriorist, cum fac locuitorii Londrei. Nu se impacienteaza daca un strain se apropie si-i intreaba ceva intr-o limba pe care nu o cunosc cum se inatampla uneori in vreun oras german sau austriac. M-am plasat ca japonezul pe un traseu turistic de facut cu metroul si am inteles cum se apara majoritatea madrilenilor de frica: multi dintre ei aveau carti in maini. Nu ghiduri turistice si nici romane politiste sau horor, carti de beletristica serioasa, eseuri si chiar filosofie. M-am apropiat obraznic de mai multi ca sa vad autorul si titlul si ei nu s-au ferit, imi zambeau larg si se ofereau sa-mi spuna ceva despre carte. Din pacate putini stiu engleza sau franceza, iar spaniola mea este saraca datorita fotbalului pe care-l jucam cand aveam ore la filo, in studentie.
Mi-am adus aminte despre un text al meu despre spaimele clujenilor. Am primit zeci de telefoane si sute de mailuri de confirmare, am facut si o emisiune maraton de televiziune despre asta. Vorbeam acolo despre spaimele celor venit in timpul industrializarii fortate care dupa 1900 erau paralizati de frica de a nu fi dati afara din oras. Lipsa locurilor de munca si framantarile haosului tranzitiei nu aveau cum sa le inteleaga decat ca o incercare indreptata impotriva lor. Atunci spaima lor a primit un raspuns si o explicatie, valabila mai bine de un deceniu: de vina sunt ungurii care vor sa ne ia Transilvania. La fiecare 15 martie, echipe de zgomote incercau sa trezeasca aceste spaime si reuseau, chiar daca maghiarii erau greu de mobilizat, greu de scos din mutenia lor de un secol. Intre biserici si credinciosii lor s-au tras garduri grele. Intre maghiari si romani s-au construit cazemate de hartie si celuloid.
Si Emil Boc a folosit o sperietoare a sistemului ticalosit, neocomunismului sau partidului stat. A castigat pina la urma cu ajutorul peremistilor, caci oamenii isi recunosteau cel mai usor frica. Le era familiara, traisera deja cu ea de 15 ani. Frica unora de altii in Cluj este paradoxala, caci aici nu au fost violente intre locuitori, nici macar in timpul razboaielor. Toata istoria lui Clujul a fost un oras linistit nu ba cunoscut macelurisau atentate, chiar si perioada ocupatiei horthiste a fost linistita la Cluj. Si totusi, inca imi staruie in minte imaginea unor batrani unguri din Grigorescu care am venit la o adunare electorala a UDMR,unde eram si eu cu Ioan Rus, si carora nu le venea sa creada ce au auzit despre armonie si comunicare romano-maghiara: Adica, domnule Dincu, a zis o batranica cu ochi albastri, dumneavoastra nu vreti ca noi ungurii sa parasim acest oras. Deci, putem ramane? Am vazut-o plangand si imi pare rau atunci ca mi-a fost rusine sa plang si eu, barbateste oprindu-mi lacrimile in gat.
Romanilor inca le este frica de unguri, iar ungurilor le este frica de romani. Celor care sunt clujeni de trei generatii le este frica de hoarda de tarani ce vin peste ei, ortodocsii se tem ca greco-catolicilor isi pot lua bisericile inapoi, universitatile se ascund unele de altele si nu pot crea un spatiu academic comun de manifestare, iubitorii lui U Cluj se tem ca rivalii lor de la CFR vor deveni campioni, toti se tem ca securitatea (sau securitatile) inca ii mai urmaresc.
Ar trebui sa vina cineva care sa nu-i mai sperie pe clujeni, sa nu le mai zgandareasca vechile rani. Poate cineva care sa vrea sa-i conduca cinstit, vorbindu-le despre cate mai au de facut impreuna, despre cum trebuie sa se ingrijeasca fiecare de vecinul si aproapele sau, despre cum sa se salute in fiecare dimineata unii pe altii si cum sa nu-si bata reciproc in calorifere.
Pe madrileni poate ca violenta extrema i-a lecuit de frica. Sau poate cartile acelea pe care le poarta in maini peste tot le dau o alta viziune asupra vietii, poate ca, vorba batranului meu dascal de filosofie: aceasta disciplina, baiete, te ajuta sa te pregatesti pentru moarte. Bine, bine, profesore, am doar 18 ani i-am spus eu! Stiu, stiu mi-a spus profesorul meu, dar daca lasi frica sa-ti intre in oase, atunci mori in fiecare zi cate putin. Mi-am adus aminte astfel de profesorul meu de filosofie, Grigore Gazdac, la Madrid, intr-o seara aramie de noiembrie in timp ce constatam care este privinta in care Clujul nu seamana deloc cu capitala Spaniei.

Madrid 7 nov 2007

publicat in CITY NEWS CLUJ, 9 nov 2007

Cititi www.citynews.ro