TABĂRA MEA ESTE ROMÂNIA

Am lansat vineri un proiect frumos, cred că este vorba de complexul sportiv multifuncțional cel mai modern din România, complexul Gheorgheni, din Cluj. Fără tam-tam, fără tăiere de panglică, împreună cu primarul orașului, Emil Boc. Un cunoscut site de știri politice a titrat, sigur, pentru audiență mai mare, ”Vasile Dâncu a schimbat tabăra: Cu cine și cum a fost filmat vicepremierul”. Articolul era, în schimb, corect, informativ și fără nicio tendință. Apoi au mai încercat și alții să găsească ceva incorect politic în alăturarea mea cu primarul care nu are aceleași ”efuziuni politice” cu mine. Trecând peste faptul că acum fac parte dintr-un guvern independent, situație trecătoare, țin să fac câteva precizări care cred că sunt importante acum, mai ales în perspectiva faptului că oamenii sunt puși să aleagă la 11 decembrie între oameni, dar și în funcție de atitudini și cred că tema depășește umila mea condiție de moment, înscriindu-se în cea a luptei politice.

Cred că România nu mai poate să cultive războiul politic permanent. Așa s-au pierdut toate ocaziile pentru a dezvolta România, așa am pierdut timp, resurse și mai ales o cultură a solidarității, fără de care România pierde astăzi cei mai buni oameni printr-o migrație masivă.

Sunt printre cei care cred că politica este necesară, că partidelele politice sunt fundamentul democrației, fără de care nu putem gândi decât variante de dictatură (mai dure sau mai soft). Am scris de zeci de ori despre nevoia de ideologii, ca sisteme de valori și grile de lectură a realității politice. Avem nevoie de partide politice puternice și de competiție reală și inteligentă între ele, competiție de idei, programe și personalități reprezentative.

 Dar, dacă ne uităm cu realism, vedem că această competiție sănătoasă nu prea există în acest moment. Poate suntem la un moment de cotitură, poate asistăm la criza unui tip de civilizație politică, chiar dacă nu vedem zorii uneia noi. Doar discursul de nihilism politic nu este de ajuns pentru o nouă construcție. Dar, dincolo de nevoia de politic, niciun om normal nu mai poate accepta ideea că un conflict permanent între oamenii care fac politică să fie singura miză. Pentru politicieni, conflictul este o formă de legitimare şi un fel de verificare a ataşamentului. Conflictul politic este continuu, el nu poate avea o rezolvare, pentru că acest lucru ar însemna să dispară chiar politica şi personajele ei, însă constatăm că, în ultima perioadă, se naşte o cultură a conflictului care este incapabilă să genereze proiecte serioase, pe termen lung.

Am scris în ultima mea carte, ”Politically incorrect. Scenarii pentru România posibilă” despre faptul că acest ethos al conflictului are nevoie mereu de adeziune publică şi de aici politica noastră primeşte alte două rele: marketizarea şi populismul. Logica şi discursul confruntării dezvoltă şi o logică de argumentare care este legată doar de confruntare. Retorica politică devine o armă, nu un instrument de educare sau comunicare. Conflictul permanent produce şi îndepărtarea oamenilor de politică, absenteismul electoral creşte, credibilitatea instituţiilor are de suferit serios, intelectualii fug de angajare politică, iar sediul politicii a devenit platoul de televiziune, cu toate efectele colaterale ale acestui fapt: vulgaritate, spectacol ieftin, inconsistenţă, prevalenţa emoţionalului în faţa raţionalului.

Politica românească şi partidele din acest sfert de secol au reuşit să perpetueze un marketing al urii şi o retorică a respingerii emoţionale a adversarilor politici, deveniţi subit duşmani de moarte (după cum o atestă şi azi discursurile de înfierare propagate de o parte dintre liderii de partid). În acelaşi timp, omniprezenţa retoricii de demascare a duşmanului politic a făcut imposibil orice examen critic veritabil. În hărmălaia celor care demască ceva în fiecare zi este imposibilă promovarea analizei sau vocea specialiştilor în sociologie, economie sau politologie.

 

Oamenii sunt tot mai fascinaţi de vulgaritatea politicii, dar şi-au pierdut capacitatea de a admira sau de a crede în cineva. În condiţiile unei politici a simpatiei spontane, emoţionale, politicienii sunt iubiţi sau respinşi fără motive şi fără o fundamentare cât de cât elaborată. Un marketing al urii este folosit de aşa-zişii strategi, răspunsul emoţional este o hoardă care înjură şi nici măcar nu-l ascultă pe celălalt. Politicienii nu dialoghează pe teme politice, pe teme structurate pe probleme reale, adună dosare unii despre alţii, se duelează pe tema cine este mai corupt.

 

Politica din tranziție a fost în tot acest timp o politică ineficientă, in multe momente istorice, o instituţionalizare a urgenţei, un răspuns pompieristic la cereri sociale tot mai complexe şi la crize tot mai dese. Majoritatea politicienilor îşi construiesc proiectele viitorului pornind exclusiv de la modelul trecutului, nu adaptându-se la o realitate care se schimbă foarte repede. O politică de amatori, una a improvizaţiei şi diletantismului a ţinut loc de un management strategic al societăţii.

 

Personal, nu mi-a plăcut niciodată să merg pe calea absurdă a renunțării la gândirea proprie, în beneficiul unor instincte gregare, lucru care mi-a adus destule sancțiuni, la vremea respectivă. Sunt intelectual de stânga și această identitate îmi este de ajuns. Știu, de asemenea, că sunt momente în care politicienii trebuie să facă ceea ce îi îndeamnă rațiunea, nu doar sufletul. Când se poate concilia calea inimii cu cea a rațiunii și ambele cu comandamentele sociale și imperativele naționale, atunci ne putem afla în situația ideală.

În rest, cred că trebuie să respectăm, când facem politică, câteva comandamente de conștiință, care nu sunt blocate de posibila apartenență ideologică.

Este nevoie să punem dezvoltarea comunităților și a indivizilor în centrul oricăror programe sau politici. Chiar dacă sunt importante cifrele creșterii macroeconomice sau creșterii PIB-ului, dacă ne mor copiii în maternități sau tinerii se infectează în spitale, totul este degeaba, intransigențele ideologice devin criminale.

Sunt sigur că dacă blocăm proiectele comunităților locale pe principiul că sunt conduse de adversari politici sau de oameni care nu ne plac, comitem o crimă împotriva umanității. În activitatea mea de ministru am căutat să construiesc programe în care m-am consultat, am dialogat, am întrebat, dar am exclus din orice analiză criterii care nu au legatură cu eficiența socială, nevoile oamenilor sau sprijinul celor defavorizați.

Cred că reformele făcute exclusive din birourile guvernului sunt simplificatoare și neadecvate, in acest scop întâlnirea cu oamenii sau reprezentanții lor ne arată exact ceea ce ar trebui sa facem pentru a nu desena politici din avion sau programe care mai mult încurcă decât ajută. In tot acest an, de cate ori am putut, am fost alături de asociatiile primarilor si prefectilor la adunările lor, de unde am luat cele mai importante proiecte.

De aceea, principiul transparenței pe care-l promovez de peste 15 ani în spațiul public mă îndeamnă să mă feresc de ipocrizie: în orice eveniment de contact cu vreun politician sau altul este prezentă mass-media și totul se desfășoară la vedere.

Nu pot accepta politica de ură, înțeleasă greșit ca politică de partid, practică ce a blocat până acum construcția de autostrăzi sau reformarea școlii, ori a sistemului sanitar. Unii pot deveni eroi la televizor pentru propriul electorat pentru că se luptă eficient cu armele înjurăturii, ciomagului argotic sau acuza de corupție generalizată abuziv, dar eu pot participa doar la lupte care se dau cu alte arme și cu ținte care să vizeze altceva decât orgoliul personal ori interesul de gașcă.

Sunt sigur că aceste alegeri vor arăta că folosirea armei programelor de dezvoltare și a politicilor sociale începe să fie mai tare decât războiul sterp dintre taberele politice, razboi bazat pe campanile negativă.

În ceea ce mă privește, nu trebuie să fac lucruri speciale pentru a afirma cine sunt, nici în ceea ce privește programul meu și nici identitatea sau apartenența la grupuri. Sunt același, de peste 15 ani, de când am făcut primele lucruri în administrație și politică. Nu mi-am schimbat nici ideile, nici prietenii, nici pasiunile. Am mai cumulat experiențe, dezamăgiri sau am învațat să visez mai realist, am cunoscut oameni mulți care iubesc România și nu sunt doar dintr-un singur partid, dar toate acestea nu au făcut decât să-mi amplifice sentimentul că sunt dator, alături de români, să facem ceva pentru o Românie mai bună pentru copiii noștri.

Nu pot schimba niciodata ”tabăra”, ca să folosesc sintagma jurnaliștilor. Tabăra în care sunt eu este România.

Mister TIFF

L-am cunoscut pe Tudor Giurgiu acum aproape 10 ani, cu proiectul de la TIFF in stare de draft version. Era foarte tânăr și subțirel și m-a socat dimensiunea visului său. Clujul era încă un oraș damnat, închis iar el vroia să-l deschidă spre stele și să-l transforme prin film. După atâția ani festivalul a devenit un reper pentru Romania. Pe harta culturală a Europei festivalul filmului de la Cluj aduce Romaniei o prezență pe care nu o avem în alte domenii. Fără sumele investite de ICR în puțe și ponei roz. Doar cu entuziasmul unei echipe de tineri și alergătura sutelor de voluntari. Festivalul a intrat deja în memoria colectivă a clujenilor ca și reper identitar, unii propun chiar să-l punem pe stemă.

Mercantilismul clujean a început însă să simtă miros de Caritas: toată lumea cere mulți bani pentru orice detaliu: cafele, servețele, scobitori, bețigașe. In loc sa votăm în Consiliul Local și în cel judetean pentru ca noi, cei din comunitate, să ne plătim aceste cheltuieli, ca să devină un festival al nostru, noi ne mândrim cu un brand pe care nu l-am creat, dar nici măcar nu vrem să-l intreținem. Să ni se dea, ca pe vremea lui nea Nicu.

Mister TIFF, Tudor, adică, am senzația că a inceput să obosească. E un regizor matur, are proiecte și probabil că nu mai are energia de a cerși bani pentru organizarea unui festival de acest nivel. Nici nu concepe să nu-l dezvolte, vrea sa-l ducă la un nivel la care, din păcate, noi încă nu am ajuns. A impune branduri in mintea oamenilor este azi un lucru extrem de dificil. Acum ne-am propus la o sezătoare literar artistică să câștigăm titlul de capitală culturala europeana pentru Cluj în 2021. Pe acel proiect ar trebui să dezlăntuim un adevarat război de 10 ani, iar TIFF ul poate fi un proiect decisiv. Alături de instituțiile multiculturale și rețeaua unică de interconfesionalitate. Dar trebuie să adunăm cu toții la acest proiect, să punem resurse împreuna, suflet si tot ce mai trebuie, așa cum n-a fost niciodată în istoria orașului nostru. Ar fi o ocazie pentru a vedea dacă am putea chiar deveni o comunitate adevarată, nu doar niste insule dintrun arhipelag. Am putea să construim ceva împreună și cred că asta ne-ar putera lega. Am avea ceva de apărat, nu doar interesele noastre de partid, grup, de gașcă, de etnie sau de religie.

Ne trebuie, cred, și o victorie comună pentru prima noastră pagină de istorie care să nu aibă nevoie de notițe sau rectificari la traducerea din română în maghiară sau în germană.

L-am reintâlnit pe prietenul meu, mister TIFF, usor obosit, ușor trist. Ni se pare firesc să plătească tributul acestei munci de Sisif pentru copilăria petrecută aici, poate și lui îi pare. Dar nu este normal!

Gandiți-vă ce i-am spune dacă ar oferi acest proiect unui alt oraș, să zicem, Budapesta?

Noapte buna, Cluj, oriunde te-ai afla! Cine știe, poate maine dimineață , poate în altă zi, vom începe să descoperim că de câte ori trece trenul vreunei speranțe comune prin gara noatră mică, nouă ne cade pălăria pe ochi.

Oras de nisip

Dupa Revolutie, doi din cei mai importanti profesori universitari ai Clujului, magistri ai mei, au plecat la Bucuresti si nu au mai vrut, in ruptul capului, sa se mai intoarca. Si-au vandut casele si, la protestele nostre, ale celor care-i indrageam, unul din ei mi-a spus ca vrea sa stea la hotel cand vine, pentru ca asta este relatia lui cu orasul. Au plecat intelectuali importanti spre Bistrita sau la Arad, la Satu Mare sau la Sibiu. Intre 1997 si 2005, un patron al unei firme ce exporta tineri in Canada mi-a aratat o baza de date cu poeste 11.000 de familii tinere dispuse sa plece, desi aveau cu totii locuri de munca bune si situatie materiala. Nu incetez sa ma mir de ce pleaca oamenii din oras fara macar sa se uite in urma.

Mie mi-a placut Clujul pentru ca raspundea, la inceput, cel mai bine unei timiditati innascute si pentru ca era un oras care nu te baga in seama. Te ignora si puteai sa-l ignori. Poti trai o viata in Cluj si sa nu ti se ceara sa fii clujean. Nu mi-am dus cu mine familia la Bucuresti sau la Bruxelles, pentru ca imi placea sa ma intorc aici. Dar nu am gasit decat o data o echipa locala interesata de aceasta comunitate. Si atunci, electoratul nu ne-a dat sansa sa lucram direct pentru Cluj, oamenii au vrut altceva. Toata lumea vroia doar ca sa nu acumuleze capital electoral celalalt. Este un fel de instinct al ignorarii reciproce pe care-l dezvolta clujenii. Am construit un brand important in domeniul cercetarii, dar niciodata nu am gasit ajutor sau apreciere prea multa la noi acasa.
Orasul nu este o prezenta in mintea locuitorilor sai. Este un loc fara identitate pentru ca fiecare epoca s-a luptat doar pentru partea sa comunitate. Orasul sasilor, orasul ungurilor, orasul evreiesc. Acum, orasul romanesc, construit pe vremea comunismului sau cel mai trist: acela pe care il construim acum in vremea regimurilor Funar sau Boc. Mai multi clujeni au identitati definite in copilaria care nu a avut loc la Cluj: se simt bistriteni, oradeni, sebeseni, dejeni, satmareni, moroseni. Isi aduc aminte ca sunt clujeni doar la mare sau in concediu, cand sunt intrebati de unde vin.

Oamenii cei mai importanti sunt veniti din satele sau orasele judetului si mai ales din judetele ardelene. I-au adus aici universitatile si au ramas sa-si faca meseriile aici. Si-au format echipe de prieteni si retele sociale pe care le folosesc ca si substitut pentru comunitate. Merg in concediu impreuna si inventeaza diplome sau premii prin care se gratuleaza reciproc, dar nu adauga nimic comunitatii. Vin echipe la Primarie, la Prefectura, la universitati, la conducerea spitalelor care nu deschid institutiile spre public sau spre constituirea unei elite clujene care se recunoaste pe sine, dincolo de batalii si competitie. Se concureaza specialistii intre ei, institutiile intre ele. Aproape nimeni nu se gandeste la oras.

Avem o lista de cetateni de onoare care demonstreaza lipsa de preocupare si respect pentru istoria acestui oras. Dincolo de tot felul de nulitati sau ilustri necunoscuti, alaturi de personalitati veritabile, il avem inca si pe Molotov printre cei cu care ne mandrim. Primarii nostri nu sunt interesati sa-i retraga, macar postmortem acest titlu, pana una alta ramane valabil urmatorul fapt istoric:

Consiliul politic al Primariei Cluj, largit cu reprezentantii vietii politice, culturale si sociale a orasului a tinut eri, 18 martie, 1947, orele 12 in sala festiva a Primariei o sedinta solemna la care a participat Inalt Prea Sfintia sa Nicolae Colan, seful Bisericii Ortodoxe, general Victor Precup, Emil Petrovici – rectorul Universitatii "Ferdinand", Vasile Pogaceanu – prefectul judetului, dr. Alexe Kiss Csobor – rectorul Universitatii "Bolyai". Primarul municipiului Cluj a subliniat meritele ministrului de Externe al Uniunii Sovietice, Viaceslav Molotov, in lupta pentru pacea si libertatea popoarelor si serviciile speciale facute Romaniei si indeosebi Ardealului prin cunoscuta declaratie de la 3 aprilie 1944, care a contribuit la pregatirea evenimentelor de la 23 August, precum si faptul ca la conferintele internationale si la conferinta de pace a sustinut interesele politice si teritoriale ale Romaniei.

Exemplul statuilor este si el relevant. Funar a incercat sa constituie un imaginar romanesc in traditia interbelica si apoi cea comunista. Cum s-a priceput, cum l-au sfatuit cei trimisi de la Bucuresti sa-l consilieze. Opozitie au facut doar ungurii, dar si ei destul de palid, desi asupra statuilor ar fi trebuit sa facem o discutie publica foarte serioasa. Pentru ca din imaginarul national fac parte si personalitatile ardelene, care sunt rare printre statuile din Cluj. Acum citim des articole unde ziaristii arata ca majoritatea statuilor sunt ciobite, vandalizate, inscriptionate. In plus, ar fi interesant un studiu al turismului pe care l-au facut statuile prin oras, fiind mereu reamplasate, trimise la periferii, ascunse sau aduse in fata in functie de stapanire si epoci istorice. Statuile nu reprezinta mare lucru pentru oameni in Cluj, sunt semnele unei memorii colective inexistente.

Stema orasului este un alt exemplu. In perioada lui Gheorghe Funar s-a aprobat o stema care se pare ca nu a fost validata de Comisia Nationala de Heraldica, dar ea functioneaza. Mai ales pentru ca nu prea intereseaza pe nimeni. S-au indignat unii oameni la un moment dat, dar nu au fost urmati de nimeni si lucrurile au ramas asa. Stema o foloseste doar Primaria, ea nu apare in brandurile orasului, in ocazii oficiale sau festive. Oricum oamenii nu si-o pun pe tricouri, nici nu avem productii pentru turism cu stema orasului. Este o stema despre care nu stie nimeni ce contine. Chiar, stiti care sunt elementele din stema? Cei care cititi acest articol, probabil ca ati simtit imboldul de a cauta pe internet sa o vedeti!

Nici macar nu avem un imaginar de confruntare aici, la Cluj-Napoca. Nu este o lupta dintre romani si maghiari. Este un razboi al ignorarii, o lipsa de socialitate. Ne despartim usor de orasul acesta pentru ca nu exista o memorie sociala comuna pe care s-o partajam. Nu prea avem istorie comuna, nici un prezent comun. Un prezent comun inseamna sa participam la proiecte comune. Asteptam sa le faca altii sau ne multumim cu putin. Acceptam ca o serie de evenimente sa ni se intample, fie ca ne convin sau nu. Nici votul nu ne mai intereseaza. La ultimele alegeri locale au participat mai putin de o treime din cetatenii cu drept de vot. Politicienii si elitele veritabile trebuie sa lanseze idei si sa caute sprijinul si mobilizarea celorlalti.

Nepasarea generala trebuie sparta prin incercari repetate, prin depasirea inertiei si fragmentarii. Am descoperit acum cativa ani, Societatea Romana Mozart, un proiect al Prof. Dr. László Ferenc, un mare intelectual care s-a luptat cu ignoranta noastra ani de zile, dar a realizat ceva ce poate deveni o marca a Clujului. Asa cum insistenta lui Tudor Giurgiu a produs, la Cluj, unul din cele mai importante evenimente culturale din Romania, exista sigur zeci de idei lasate in uitare de nesabuinta noastra.

Suntem ca un oras de nisip care nu rezista in timp decat prin aparenta materialitatii. Fara sufletul nostru si fara lucrari la care sa punem ceva din gandurile si energia noastra, orasul se va sfarama dupa fiecare generatie. Ne va curge printre degete, fara sa-l intelegem, fara sa lase urme serioase in cultura si civilizatie, fara sa ne intre in suflet. Ne trebuie un proiect identitar, o opera in care ar trebui sa ne recunoastem si sa ne vedem cu totii, ca intr-o oglinda.
Primul pas, primul proiect trebuie sa fie, in viziunea mea, pregatirea existentei unei memorii colective comune, fara de care nu vom avea o identitate. Avem nevoie de o istorie a Clujului. Avem atatia istorici importanti la Cluj-Napoca care au datoria sa scrie o istorie a comunitatii noastre. In cadrul descentralizarii ar trebui sa ne propunem sa introducem istoria Clujului ca materie obligatorie de predat in scoli. S-o acceptam toti si s-o predam in romaneste, ungureste si nemteste. O istorie de la intemeiere si pana la constructia celor doua mall-uri. Trecand prin 1940, Caritas sau Dacia Felix. O istorie evenimentiala, sincera, fara ideologii. Nu ne mai ajuta cu nimic istoriile paralele ale romanilor si ungurilor ori sasilor. Ele nici macar nu ar mai interesa decat pe foarte putini. Este o idee pe care ar trebui sa o transformam in proiect comunitar. Eventual, pentru un asemenea proiect, ar trebui sa platim bani din bugetul local.

Fara asta, orasele noastre nu vor avea o prezenta vie in mintea locuitorilor. Vor ramîne locuri fără identitate, insule plutitoare in oceanul unei singurătăți cosmice.

Hei, intereseaza pe cineva?


...

Cititi o replica, un text exceptional, pe www.citynews.ro, al prietenului meu Liviu Alexa Clujul n-are suflet

Ar fi trebuit dizolvat Ion Iliescu pentru rezultatele din judetul Cluj?

Ca dovadă a respectului datorat vârstei şi experienţei politice incontestabile a domnului Ion Iliescu, preşedinte de onoare al PSD, nu am dorit să intrăm într-o polemică având ca subiect rezultatele alegerilor din judeţul Cluj.

Apreciem însă sfatul pe care l-am primit recent de la domnia sa, de aceea am stat cu picioarele în lighean şi cu statisticile în mână şi ne-am uitat la rezultatele obţinute de Ion Iliescu în judeţul nostru, compeţiile electorale la care a participat:


1996 Ion Iliescu J udetul Cluj 67.149 voturi 15,29%
2000 71.129 voturi 18,30%


Municipiul Cluj-Napoca

1996 ION ILIESCU 22.083 voturi 11%
2000 24.611 voturi 13,33

Toate sub 20%, Domnule Presedinte!

Cu modestie, Domnule Presedinte, eu, cel despre care spuneti ca nu ma pricep la munca politica, singura a dată când am candidat pentru o funcţie publică a fost în anul 2004, la alegerile pentru Parlamentul României, unde am obţinut 82.558 voturi, adică un procent de 25% din voturile valabil exprimate in judetul Cluj.

Este valabila logica luării de notite?

Cifrele prezentate mai sus arată fără echivoc că legitimitatea politică a domnului Ion Iliescu nu s-a creat niciodată în Transilvania, unde a pierdut alegerile. Ne întrebăm în registrul dezbaterii din aceste zile: Ion Iliescu ar fi trebuit dizolvat pentru rezultatele slabe obţinute în aceste competiţii electorale in judetul Cluj? Iar Nicuşor Constantinescu ar fi fost şi atunci partener la o astfel de decizie?



Vasile Dâncu,

Preşedinte PSD Cluj