MUZICĂ RĂTĂCITĂ ÎN CARNE

La ultima confruntare mondială a națiunilor, Olimpiada, femeile au luat șapte din cele opt medalii care au salvat onoarea României. Nu este pentru prima dată, dar noi nu am observat nimic. Dacă le-aș întalni pe stradă pe Susanu sau pe Andrunache nu le-aș recunoaste deși au adus României multe medalii si titluri olimpice. Desi au salvat țara si la Olimpiada de la Atena dar si in alte locuri, noi nu am înțeles încă faptul că femeile au rămas singure in lupta noastră cu alte nații. Romania a ramas un teritoriu al vulgarității misoginismului de bodegă și de șantier. In zilele Olimpiadei mă așteptam să le vad pe toate ecranele de televizor si zambind de pe coperta tuturor ziarelor pe femeile noastre de aur.

Am căutat două ore pe internet ca să aflu unde s-a născut Alina Dumitru și ce scoală sportivă a făcut. De-abia am găsit ceva, dar mi-au rămas destule pete albe. Am găsit cu greu că Sandra Izbasa iubește papagalii si Nutella (probabil că nu are voie s-o manânce decât de Revelion) si ca adoră, ca si mine, pastele carbonara. Despre Diță –Tomescu si fostul ei sot, mai tanar cu 6 ani, azi doar antrenor, am aflat mai multe doar pentru că a fost o surpriză si pentru conducătorii delegatiei noastre. Oricum astazi ecoul s-a stins, peste două trei saptamani n-o s-o recunoască nici portarul de la Agentia Natională pentru Sport. Am vrut să cunosc sau să pot a-mi închipui frânturi din viața normala a acestor femei de exceptie, dar am aflat foarte putine. Aproape anonime isi vor temina viata sportivă iar noi vom continua să fabricăm staruri de doi lei, să vorbim de Monica lui Iri sau de Bahmutanca si Prigoană. Ne-am obisnuit cu acestă mare de vulgaritate ce ne cuprinde pe toți si pe care am raspandit-o peste tot in societate. O mocirlă in care ne afundăm in fiecare zi mai mult și care cuprinde tot mai multă lume. In timpul Olimpiadei pe toate canalele de sport erau aceleasi personaje: Gigi, Iancu, Mititelu, Turcu, Copos, Taher intr-o nefarsită si agramată telenovelă fără urmă de poveste. Intre certuri, injuraturi, enormități retorice, se mai derulau pe kroll stiri scurte despre olimpiada. Rareaori apărea câte o declaratie a fetelor noastre campioane.

Femeile din lumea noastră sunt victime ale indiferenței noastre, nu sunt doar victime ale misoginismului. Ne uităm la femeile noastre cu indiferență. Le iubim indiferent sau le evaluăm cu intoleranță. Ne concentrăm pe sărbători si gesture simbolice iar restul vietii noastre cu ele este lăsat in paragină. Ipocrizia prăznuirii simbolice este o dominanta a vietii noastre. Ceea ce ar trebui să fie centrul vietii noastre impreună, am reusit s-o izolăm in ritualuri vulgare. Valentin s Day, 8 martie si 1 martie, zilele onomastice sunt zile în care câștigă florăresele si vânzatorii de nimicuri. Trăirea acesta ritualică, redusă la cateva zile pe an, golește de sens responsabilitatea noastră in a cântări si prețui exact resursele și contribuțiile femeii in societatea noastră de ciobani si cocalari. Un buchet de flori si un parfum ne spală păcatul de a nu respecta femeia cele 360 de zile în care nu e onomastică sau sarbatoare marketizată.

Un nefericit de ritual in care ne mințim și cumpărăm indulgențe ne face să rămânem o societate primitivă de patriarhi inchipuiți, fără minte si sensibilitate. Nu vedem că ritualurile acestea ale celebrării feminitatii abstracte ne mint si ne inșală, iar simbolismele dulcegăroase ele le accepta si chiar se bucură căci au cu noi rabdarea infinită a mamei si puterea de a indura a sclavei?
Cumpărăm indulgente ca niste păcătoși fricoși și socotim uneori în bani meschina noastră libertate. Dar ritualul nu are viață, in cel mai bun caz poate să amintească de niste emoții sau instincte demult adormite. Ce să facă ele in noptile de singuratate, când noi uitam să venim, cum zicea Nichita, cu prăznuirea noastră simbolică?

Ar trebui să fim, simplu, alături de ele, nu specialisti in intrupări simbolice ori in metafore inflorite. Pe peretele din coliba pescarului din Batranul si marea, ne spune Hemingway, fusese o fotografie veche de unde il privea chipul sotiei. Văzand cum se decoloreaza fotografia, personajului i se face milă si pune fotografia pe un raft, sub o camasa curată. Nu, nu este vorba de nici o metaforă aici, scriitorul o spune intr-o scrisoare catre un prieten: ” „Nu exista in ea nici un fel de simbolism. Marea este marea. Batranul este batranul. Baiatul este un baiat si pestele este un peste (…) Tot simbolismul de care vorbeste lumea e shit”. Gestul personajului de a ocroti fotografia si chipul soției este unul de o tandrete cosmică, nu e un ritual încifrat.

Cioran , scepticul scepticilor, in singurartatea lui de gheață, a spus la final că femeia este muzică rătăcită în carne . Nu e in această rostire vreo odă dulceagă si nici vreun gând de sofistă profunzime simulată. Este ceea ce cred eu că pot iubi si respecta femeile la noi: să nu le amăgim și să nu ne amagim nici noi prin ritualuri si simbolistică impotentă. Să le privim așa cum sunt și să recunoastem că sunt egale cu noi. Că sunt parte a fiintei noastre, nu obiecte de care ne folosim din când in când.

L-am vazut in zeci de cadre pe halterofilul neamț care se bucura ridicol la câstigarea medaliei de aur, dansând ciudat, căutînd îmbrătisarea echipei ca un copil de câteva luni care caută acum să învețe gesturile socializării, ca un om care a uitat îmbrățișarea. Era ciudat și am inteles de ce doar cînd s-a urcat pe podium avand în mână o greutate mai mare ca haltera de 300 de kg: chipul sotiei ucise într-un accident de circulatie. L-am văzut uitându-se cu lacrimi spre cer si am descifrat in ochii lui cea mai mare tristete și cea mai neagra singuratate: singur pe lume, cu o cruce in spate in formă de halteră, un om care a văzut abisul de gheață al insingurării. Acolo, in fata unui miliard de oameni a vrut să spuna ceva ce sigur nu are curaj să spuna când iese la o bere cu băieții: iubirea nu se termină odată cu moartea, ea poate dăinui, iar femeia este o parte din ființa fără de care nu suntem nimic.