Se afișează postările cu eticheta politica. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta politica. Afișați toate postările

19 iulie, 2019

Politica noastră și viitoarele primejdii

Despre ură, repulsie si identitate negativă



Alegerile europene și mai ales prezenţa ridicată la urne au entuziasmat în toată Europa, dar i-au și îngrijorat pe oamenii care și-au păstrat simţul critic. Politica în viitor nu va fi un marș triumfal și cred că numeroase capcane se arată. Dar în aceste momente de euforie pentru unii, ar trebui să ne uităm și la unele aspecte pe care le-aș numi marile primejdii ale politicii în viitor.
Una dintre cele mai importante primejdii este identitatea politică negativă. Este clar că partidele sunt respinse tot mai mult, își pierd credibilitatea și partizanatul pare tot mai slab. Poate că este tot mai greu ca oamenii să se identifice cu cauze generale sau să viseze la schimbarea lumii sub stindardul unor șefi de partide care parcă au tot mai puţin dimensiuni eroice.
Dar alegerile europene au arătat și la noi că, atunci când motorul votului nu este atracţia, emoţia apartenenţei, inversul acestor identităţi, repulsia, poate aduce chiar mai multă lume la vot. Sociologii au început să numească sentimentul de respingere, chiar ură – drept emoţie negativă, identitate negativă. Identificarea politică negativă îi apropie pe toţi cei care merg să voteze împotriva unui lider politic sau împotriva unui partid. La noi, sloganul principal a fost „La pușcărie” și asta a mobilizat mase mari de oameni. La nivel european, eurobarometrele au măsurat nivelul nucleului mediu de fideli la 6,3%, pe când cel al celor care votează contra a ceva la 48,8%. Mobilizarea identificărilor negative a adus un mare succes în cele mai recente alegeri europene, devenind o bună reţetă. Dar nu cumva această reţetă ascunde o mare capcană? Poţi construi un proiect european sau naţional, dacă ne referim la alte alegeri, doar pe respingere, situaţie în care oamenii dau, de fapt, un vot în alb, pentru că se rezumă doar la a dori eliminarea unui actor politic? Se poate să renască speranţa fără a crea emoţii pozitive și participarea oamenilor la un mare proiect politic?

Ca o consecinţă a identificării negative, ura animă cel mai bine spaţiul public și din România, dar nu doar de aici. Politica a devenit, în ultimii doi ani, o corrida sângeroasă. Șefii de partide se calomniază în direct la televiziune, în prime-time sau își fac dosare penale pentru decizii care ţin de oportunitatea politică. La fel în interiorul partidelor, luptele sunt sângeroase și coaliţiile se fac doar pentru ca șefii să-și păzească spatele. În doi ani, coaliţia actuală de guvernământ a schimbat peste 70 de miniștri, ca un reflex al negocierilor generate de luptele interne și de captarea unor resurse. Președintele României se luptă la fiecare ieșire publică cu guvernul, iar reprezentanţii puterii îl etichetează ca infractor sau nazist. Șefi ai unor partide declară fără să clipească că milioanele de votanţi ai pesediștilor și sutele de mii de membri sunt cu toţii neoameni, corupţi sau o adevărată „ciumă roșie”. Mecanismele de solidaritate colectivă se defectează, coeziunea minimă care poate produce acel „NOI” ca naţiune se rarefiază, fundamentul acţiunii colective devine tot mai fragil. Nu mai suntem capabili de niciun proiect colectiv, de nicio strategie care să se bazeze pe o minimă solidaritate, majoritatea proiectelor se fac cu scop polemic, mai degrabă să separe, decât să adune. Președintele României a lansat ideea și o comisie ale unui proiect de societate, dar de vreo trei ani nu am mai auzit nimic. Proiectul „România educată”, dincolo de intenţii generoase, nu are șanse să schimbe învăţământul dacă nu sunt cooptate toate forţele politice. Nu cu mulţi ani în urmă s-au început descentralizarea și regionalizarea sau schimbarea Constituţiei României, dar totul a rămas în aer. Ura a trecut pe primul loc și toată energia disponibilă se cheltuieşte pentru eliminarea adversarului. Astăzi toate proiectele politice sunt destinate să rezolve mici chestiuni administrative sau crize, orizontul politicii mari s-a înnegurat din pricina urii și actorii politici coboară privirea doar la adversar și la isteria de fiecare zi. Discursurile isterice aduc politicieni isterici peste noapte în atenţia publică, doar pentru că nu au rușine și pot rosti, fără să roșească, cele mai mari vulgarităţi la adresa inamicilor politici. Discursuri ale urii au mai fost și vor fi, de regulă partidele extremiste fac acest lucru, dar acum vorbim de ură ca sentiment predominant în relaţiile politice.
Ne confruntăm de câţiva ani cu periferizarea politicii, ocuparea centrului de către personaje politice minore, aduse în guvern sau în alte funcţii doar ca premiu pentru anumite victorii electorale. Actul de guvernare nu mai este un act de substanţă intelectual-strategică, unde expertiza și experienţa sunt cele mai importante criterii, ci intervine apartenenţa la un grup sau o organizaţie. Această disoluţie a criteriilor de competenţă duce la cotidianizarea circului și a spectacolului unei continue hărţuieli politice, deoarece astfel politica arată că lucrează, iar politicienii minori că sunt activi.

Dar cea mai mare primejdie este, pentru prezent și viitor, lipsa de participare la politică și guvernanţă consistentă a unei elite intelectuale,  pornită mai ales spre analiză critică, dar și cu apetit al implicării pentru transformarea partidelor. Intelectualii au fost goniţi din partide cu numeroase pretexte, în beneficiul unor lideri politici care nu au avut un proiect, au condus fiecare după intuiţie, sub presiuni ale unor grupuri de interese interne sau externe. Fără a se stabili priorităţi prin consens politic, majoritatea guvernărilor au fost improvizaţii. Reîntoarcerea intelectualilor în politică (chiar dacă unora le este scârbă sau greaţă) este un imperativ necesar și este singura soluţie pentru o infuzie de inteligenţă în creierul mort al politicii minore din ultima perioadă. Liderilor politici care nu se vor înconjura de intelectuali nu le dau nicio șansă să devină lideri semnificativi, transformaţionali.
Din păcate, o schimbare a elitei politice nu are nici condiţii interne care să o favorizeze. Moștenim o cultură oligarhică, partidele sunt mai aproape de ceea ce Sartori numește partide clientelare, iar dintr-o perspectivă ideologică sunt catch all party (fără diferenţe ideologice sau ţinte privilegiate electorale). Instituţiile nu sunt credibile, sunt percepute ca fiind nefuncţionale şi corupte. Prin oamenii care le populează şi prin modul în care se raportează la orizontul de așteptare al publicului, instituţiile nu sunt percepute ca fiind îndreptate spre a servi interesele publicului. Încrederea în instituţiile politice este fundamentul încrederii sociale generale, componentă de bază a capitalului social. România este o ţară cu un potenţial scăzut de capital social, ceea ce conduce la o mare pierdere de populaţie în ultimii ani
Primejdia cea mai mare vine însă și din faptul că, în administraţie și în serviciile către populaţie, avem un capital uman dezamăgit, fără speranţă și care nu are nici măcar curajul de a face o încercare de a se gândi la altceva decât la migrarea externă. Asta se întâmplă mai ales pentru că rezultatul politicilor publice generează percepţia unei mari injustiţii sociale. Românii se simt „victime” ale unui sistem politic şi social inegalitar, ameninţaţi cu sărăcia și excluderea socială. Aproximativ 5 din 10 români consideră că, în ultimii 5 sau 10 ani, inegalităţile dintre oameni, în România, au crescut, iar 44% dintre intervievaţi consideră că, în viitor, inegalităţile dintre români vor crește. Când vine vorba despre principala cauză pentru care unii oameni sunt mai săraci decât alţii, cei mai mulţi dintre intervievaţi consideră că acest lucru se întâmplă din cauza societăţii care nu le oferă șanse – 52%, în timp ce doar 23% cred că este vorba despre cauze care ţin de meritul și talentul lor, iar 20% despre lipsa norocului sau a șansei.
Ce le lipsește liderilor și administratorilor? Pare simplu: autonomia și simţul responsabilităţii, autenticitatea, altfel spus capacitatea de a rămâne fidel unor credinţe și valori reale pe care le împărtășesc, dar și capacitatea de a le transmite echipei, capacitatea de a crea spirit de grup și solidaritate internă, capacitatea de a crea obiective clare. Le lipsește și dorinţa de a încuraja schimbarea, dar și curajul de a aplica soluţii care pot aduce cu ele un mic risc electoral.
Din interacţiunea mea destul de prelungită cu sistemul administrativ, dar și din zeci de cercetări empirice pot concluziona: multe dintre eșecurile de management public, inclusiv eșecul absorbţiei de fonduri europene sau cel al construcţiei de autostrăzi, provin și dintr-o tot mai răspândită incompetenţă. Dar ce le lipsește cel mai mult liderilor și administratorilor este formaţia solidă. Majoritatea liderilor aleși, dar și masa liderilor numiţi în funcţii guvernamentale, în administraţia centrală sau locală au o pregătire educaţională precară.

În ultimii ani, în multe ţări, scrutinele au dat o puternică lovitură reperelor simbolice, pietrelor de hotar care sunt stânga și dreapta. Este adevărat, se pare că ultimele alegeri au făcut și mai insignifiantă distincţia stânga – dreapta. Macron a construit primul hibrid politic din bucăţi de stânga și dreapta, aneantizând această distincţie care, chiar dacă nu era prea funcţională, orienta oarecum electoratul și îi obliga și pe politicieni la o anumită disciplină a discursului și a programului, limita populismul posibil. Acum, în haosul creat, temele goale și cuvintele magice ale propagandei pot crea un haos și mai mare și vor multiplica volatilitatea electorală. Elaborarea ideologică este necesară și, în viitor, trebuie pus ceva în loc; fără ideologiile care organizează valorile în proiecte politice și umaniste, orice discursuri devin posibile si aneantizarea eticii de asemenea.
Millennials – o speranţă a salvării?
Despre generaţia celor pe care îi catalogăm drept millennials există în știinţele sociale mai multe stereotipuri, contradictorii uneori, dar ușor de integrat în două clase: vor fi marii reformatori ai politicii, deoarece vor reinventa implicarea civică sau participarea ori, susţin mulţi cercetători, vor fi groparii ei, deoarece sunt individualiști și manifestă un egoism care, din contră, distruge implicarea. Într-o lucrare devenită celebră „Generation Me”, Jean Twenge consideră că indicatorii care operaţionalizează implicarea civică sau capitalul social au valori mai mici decât cei măsuraţi anterior, din generaţiile trecute, prevalând valorile materiale și raportarea la sinele individual.
Nu votul, crede sociologul Anne Muxel, este principala formă a expresiei politice la această generaţie, ci formele participative neconvenţionale: protestele, consumul angajat sau voluntariatul și mobilizarea pentru cauze sociale sau civice. Prezenţa pe reţelele de socializare și manifestarea în aceste reţele sunt considerate de majoritatea tinerilor ca fiind o formă importantă de a face politică.
Politica, așa cum o cunoaștem în acest moment, ca democraţie reprezentativă, și pe care tinerii o resping, nu are cum să fie salvată dacă nu se poate reinventa. Tinerii nu vor accepta să aducă mici reglaje pentru a lăsa ca lucrurile să meargă înainte tot așa. Deocamdată, faţă de cererile lor a apărut o mișcare care a început să câștige voturi în sistemul politic tradiţional: Dacian Cioloş alături de PLUS și USR. Doar că volatilitatea este caracteristica cea mai importantă a politicii celor pe care îi catalogăm ca fiind millennials și nu știm dacă această emoţie colectivă va putea fi susţinută de acești politicieni tineri, care se declară, cel puţin în acest moment, a fi pe contrasensul politicii noastre tradiţionale.
Experienţa europeană a macronismului, cu puternice ecouri și în România, unde Dacian Cioloș, partidul lui și aliaţii din USR sunt câștigătorii ultimelor alegeri, a arătat că entuziasmul electoratului, dar și al tinerilor care au susţinut această mișcare condusă de un om care nu câștigase până atunci niciun vot și o mișcare fără sediu s-a diluat destul de rapid. Macronismul nu a reușit să reseteze sistemul, statul a rămas la fel de obez, cheltuielile publice mai mari, iar inegalitatea mult mai accentuat percepută. Discursurile frumoase și programul ce hibridează teme de stânga și de dreapta au încercat să reinventeze o a treia cale, dar fără proiectele pragmatice și curajoase ale unui Tony Blair sau Gerhard Schroeder.
Părea a fi prima intrare a unei mișcări reformiste a tinerilor în politică, dar, în scurt timp, mișcarea vestelor galbene a arătat limitele acestui proiect, iar ultimele alegeri europene din Franţa au mai arătat un eșec al încercării de înnoire a politicii.
În România avem câteva lucruri certe. În primul rând, millennials sunt interesaţi de politică, în condiţiile în care aceasta le oferă o experienţă personală, interesantă și generatoare de identitate pozitivă. Nu cred că, în viitor, partidele, indiferent cum se vor poziţiona discursiv, vor reuși să convingă tinerii să militeze activ pentru programe sau proiecte politice formale, în sensul tradiţional, mai ales redistributive: mărim burse, dăm călătorii gratuite pe calea ferată, abonamente gratuite la metrou etc.
În al doilea rând, politica pentru millennials trebuie să fie construită în jurul unor proiecte de intervenţie socială, în numele unor valori, îndreptate înspre reglaje sociale, poate mai apropiate de zona locală, decât a politicii naţionale. Nu patronarea propagandistică trebuie să fie acţiunea politicienilor și partidelor, ci facilitarea discretă, imboldul și crearea de resurse pentru autoorganizarea, oferirea de cadre discrete pentru o politică activă de proximitate, pragmatică și concretă în care dorinţa participativă a tinerilor să se poată manifesta.
În fine, încă millennials sunt permeabili la campanii pe social media, dar caută mereu ceva nou, experienţe cool, mai greu pot fi convinși la fidelizarea faţă de proiecte sau programe pe termen lung, de aceea politica trebuie să se adapteze la ei, altfel este greu să credem că ei se vor adapta politicii. Politica trebuie să devină mai creativă, să aducă în faţă oameni care reprezintă experienţe de succes, domenii de interes și idei interesante. Politrucul tradiţional, aureolat de victorii în alegeri și vechime în administraţie, nu are nicio șansă în a coopta și motiva tinerii să participe la proiectul construirii unei noi politici pentru o altă Românie.
Decepţia lor faţă de politică, sentimentul inadecvării şi dorinţele unei vieţi etice îi fac să caute mereu alternative. În faţa incertitudinilor legate de viitorul lor, acţionează într-un mod neinteligibil pentru partidele politice și consultanţii lor. La singurul miting electoral al Alianţei 2020, realizat la Cluj, unde peste câteva zile vor obţine un mare succes electoral, un prieten din conducerea USR mă întreba contrariat de ce au venit doar câteva sute de participanţi, deși în acest oraș sunt iubiţi și unde frecvent la proteste ieșeau mii de tineri. Nu înţelegea că mitingurile de partid nu transmit ideea de protest, ci, mai degrabă, ideea de loialitate pentru un partid, ceea ce millennials refuză din principiu.
La fel, guvernanţii PSD nu au înţeles de ce nu i-au votat nici tinerii și nici angajaţii la stat, deși au dat burse și salarii mari, au iniţiat programe de tip start-up de antreprenoriat și alte beneficii. Ce nu au înţeles și înţeleg greu politicienii este că oamenii acceptă cu greu să fie cumpăraţi, atunci când văd că asta se face pentru a ascunde neîndeplinirea unor standarde etice.
Tinerii înţeleg că, atunci când primesc gratuităţi sau avantaje în schimbul unei viziuni sau a unui proiect de viitor sunt, de fapt, păcăliţi. Chiar dacă primesc aceste beneficii, văd zilnic o lume care nu-i cuprinde în niciun fel, chiar cuvântul viitor a dispărut din programele politice, modelându-și aspiraţiile diferit de generaţiile trecute. Dacă alte generaţii ale protestului (cum este cea din 1968) au încălzit la piept visul schimbării lumii din temelii, cei de acum vor doar să o îmbunătăţească, să-i repare stricăciunile și inegalităţile. Fiecare vrea să refacă lumea în funcţie de nevoile lui individuale, de valorile lui, nu mai nutresc vise măreţe, revoluţionare, cele care au eșuat de atâtea ori. Nu mai cred în unirea sub stindardul clasei, nici sub drapelul unor partide cu nume pompos, vor doar o viaţă mai bună pentru ei, fiecare în felul lui.
Dacă vor reuși aceste vise mici să fie afluenţii unui mare fluviu care să schimbe lumea vom vedea, deocamdată avem o revoluţie tăcută, care izbucnește ici și colo, dar parcă tot mai des, iar marile primejdii care pândesc politica par să se multiplice.







18 iulie, 2019

Millennials și politica. România - 2019


Autori; Vasile Sebastian Dâncu
                           Adriana Dîncu


„Tinerețe nu este decât un cuvânt”,
Pierre Bourdieu, 1978



Rezumat
Articolul exploreaza comportamnetul politic al generatiei numită generic ”Millenials” in Romania, bazanduse pe date obtinute din anchete de opinie recente, bazandu-ne pe idea ca se poate vorbi despre generaţii în ştiinţele sociale1, putem accepta că se poate vorbi despre o concepţie comună, despre un fel de „habitus generic” ce caracterizează o cohortă și care poate explica evenimentele, credinţele, atitudinile și comportamentele, toate acestea considerând a putea fi denumite generic ideologie dominantă, cu accente de schimbare de la o generaţie la alta. Cele mai importante fenomene desprinse din aceasta analiza sunt: Neîncrederea în politică și în toate formele ei de manifestare: partide, organizaţii neguvernamentale sau responsabili politici; votul intermitent; Protestul este forma preferată de participare politică; revolta confuză; dezinteresulul și neinformarea; protestul ca forma de afirmare a identității;

Mulţi analiști operaţionalizează o afirmaţie celebră a lui Pierre Bourdieu care contestă existenţa conceptului sociologic de „tinereţe”, considerând că este o construcţie artificială, folosită pentru tot felul de scopuri, dar neacoperind o realitate destul de concretă. Este adevărat, diviziunea între vârste nu acoperă neapărat și diferenţele culturale semnificative. Dincolo de aceasta, există diferenţe majore între cum funcţionează sociologic vârsta și generaţia. Dacă vârsta este plasarea individului pe scara propriei lui vieţi, generaţia este plasarea unor cohorte în mediul social-istoric. Vârsta se schimbă, generaţia nu se schimbă. Să luăm exemplul categoriei de 18 - 25 de ani și vom putea observa că o treime pot fi studenţi, o treime angajaţi deja, restul pot fi șomeri înregistraţi ca atare, iar o altă parte tineri necuprinși în niciun sistem. În interiorul acestei categorii socio-demografice pot fi diferenţe foarte mari, diferenţe pe care le putem estompa prin măsurarea sociologică a unor opinii și atitudini, dar să nu uităm că acestea sunt prin ipoteze construite să integreze cazurile individuale în categorii cât mai uniforme, cu grad cât mai mare de tipicalitate.
Fără a cita autorii clasici care au fundamentat posibilitatea de a vorbi despre generaţii în ştiinţele sociale1, putem accepta că se poate vorbi despre o concepţie comună, despre un fel de „habitus generic” ce caracterizează o cohortă și care poate explica evenimentele, credinţele, atitudinile și comportamentele, toate acestea considerând a putea fi denumite generic ideologie dominantă, cu accente de schimbare de la o generaţie la alta. A face parte dintr-o generaţie înseamnă a partaja anumite idei, repere care vor produce în final răspunsuri culturale sau comportamentale asemănătoare.
Astfel, dacă trecem de dezbaterea legată de existenţa sau nonexistenţa unor generaţii, putem accepta că există condiţii socio-economice și culturale care influenţează modalitatea în care se formează anumite cohorte demografice. În cazul nostru, vom studia un caz concret, mai uşor de circumscris generaţional, comportamentul millennials în câmpul politic românesc, reacţiile și modul specific prin care se manifestă la alegeri sau în alte situaţii concrete în care avem reacţii la fenomene sau stimuli politici.
Schimbarea politică
nu se manifestă doar în cazul millennials
Astăzi, majoritatea sociologilor și cercetătorilor din zona știinţelor sociale observă că viaţa politică este tot mai schimbată din multe puncte de vedere. Trăim succesiv crize politice de angajament politic, încrederea în politicieni și în instituţii scade, militantismul și partizanatul politic devin fenomene sociale în descreștere. Absenteismul electoral este tot mai prezent, cetăţenii respectă tot mai puţin ceea ce altădată puteam numi partea de „angajament civic” din contractul social. Noile tehnologii de comunicare, internetul și social media au transformat destul de mult modalităţile de manifestare a atitudinilor politice, dar și alte comportamente care se manifestă vizavi de vot, politică sau partidele politice. De multe ori, se exagerează privind aceste modificări, în sensul că se consideră ca fiind caracteristice doar tinerilor, ceea ce nu este adevărat. Sunt câteva caracteristici care sunt vizibile în mod mai frecvent în cazul tinerilor, dar afectează toate categoriile de vârstă. Totuși nu putem nega un destul de mare „gap” generaţional, dar și o diferenţă destul de mare între tinerii educaţi2  și cei cu studii elementare, aceștia din urmă fiind mai apropiaţi de atitudinile și credinţele celor mai vârstnici.
Neîncrederea este regula
Neîncrederea în politică și în toate formele ei de manifestare: partide, organizaţii neguvernamentale sau responsabili politici a devenit deja o regulă. Evident că acest lucru fragilizează foarte mult democraţia și pune sub semnul întrebării legitimitatea liderilor sau a deciziilor, dar mai grav este că această neîncredere devine explicaţie și cauză pentru derive antidemocratice: extremism, populisme de toate felurile, absenteism și neparticipare la acţiunile civice.
În fond, apare o subiectivizare a spaţiului public. Ce înseamnă asta? Parametrii rezonabili sau obiectivi își pierd importanţa în faţa subiectivităţii individuale care începe să facă regula. Legăturile individului cu clasa, cu familia sau cu egalii săi, se pierd și individul caută modele mai personalizate. Raportul dintre cetăţean și politică este mai flexibil, mai negociabil, capabil de surprize și mutaţii bruște. Inconstanţa se vede clar și în România în votul tinerilor din 2014, la prezidenţiale, în 2016 la alegerile generale și la alegerile europarlamentare din 2019. Dacă în iunie 2014 tinerii au votat masiv în turul II cu Klaus Johannis, PSD a câștigat și pe categoria de millennials în 2016, în 2019 votul s-a mutat spre zona partidelor noi (Alianţa 2020) și PNL. În cazul millennials dispar multe dintre medierile politice tradiţionale de natură instituţională sau organizaţională, iar votul devine o realitate fluidă, „lichidă” chiar, dacă ar fi să folosim terminologia lui Zygmunt Baumann.3
Votul intermitent este tot mai frecvent
Mulţi cetăţeni renunţă la practica votului ca fenomen de continuitate, absentând de la alegeri pe care le consideră irelevante, fără programe sau candidaţi care să-i impresioneze. Uneori se exagerează neparticiparea tinerilor. Mai ales în România se întâmplă asta, unde tinerii sunt făcuţi responsabili pentru câștigarea alegerilor de către forţe retrograde, dar nu se ţine cont că, la alegerile din 2016, tinerii au votat la alegeri la nivelul ponderii lor din societate, doar că presa și partidele care au pierdut alegerile au folosit acest argument pentru a explica mai ușor înfrângerea, tinerii fiind indicaţi drept ţapul ispășitor.
Este însă adevărat, vom vedea și în datele expuse mai jos, millennials preferă participarea politică neconvenţională. Simt o eliberare de afilierile tradiţionale și revendică dreptul de a nu vota sau discută despre votul alternativ, ca vot de protest. Votul este un drept, nu mai este o datorie, iar alegătorul își câștigă autonomia faţă de această datorie. Votul nu mai este normă civică atașată contractului social.
Millennials se arată tot mai nemulţumiţi de oferta de pe piaţă, deoarece media filtrează, sondajele arată și reţelele sociale explică și dezbat ceea ce se întâmplă într-o realitate pe care ei o văd diferit. Cei mai mulţi spun că nu sunt nici de stânga, nici de dreapta, noţiunile de stânga sau dreapta fiind depășite. Sentimentul acesta de incoerenţă politică și alte forme de nemulţumire faţă de posibilităţile pe care politica le aduce pentru emanciparea individului nu fac decât să ducă la dezangajarea faţă de datoriile tradiţionale. De altfel, în timpul unuia dintre cele două referendumuri pentru demiterea preşedintelui României, Traian Băsescu, din 2012, 43% dintre cetăţenii români aderau la afirmaţia „Am sentimentul că nu sunt stăpân pe propriul meu destin”, deci există o bază psihologică în acceptarea unei dominaţii sau măcar conştientizarea unei supradeterminări pentru români, în condiţiile în care nu este vorba de fatalism, deoarece 85% consideră că „Oamenii pot schimba societatea după gândirea şi voinţa lor”.4
Observăm și în alte studii o incoerenţă aproape perfectă a votului la români, nu doar la segmentul millennials. Multe cercetări realizate în ultimii ani duc la ideea unei incoerenţe în dinamica votului, sociologic vorbind, nu există delimitări partizane care să structureze votul politic.
Studiile asupra volatilităţii electorale arată că peste 60% dintre cei care au mers la vot în ultimii 10 ani au ales două, trei sau mai multe partide, fenomen pe care sociologii americani îl numesc nevroză electorală. Richard Katz şi Peter Mair5 au explicat, la un moment dat, că evoluţia partidelor politice conduce spre o dependenţă de sfera publică, prin aşa-numita teorie a cartelizării politice, teoria partidelor cartel. Ei susţin că răspunsul politicienilor la crizele tot mai dese și la procesul dezideologizării va fi trecerea în faza partidelor de masă, de tip catch all, partide care nu mai sunt legate de clase sau categorii limitate și care vor să ia voturi de peste tot, partidele nemaifiind astfel dependente de categorii sociale, ci de administraţie și de structurile statale. Este o fază a politicii anilor ‘80 din Occident; la noi începe să se manifeste acum.
Protestul este forma preferată
de participare politică
Criza democraţiei reprezentative a devenit cosubstanţială unui nou tip de manifestare politică: protestul și contestarea. Sigur, protestul politic este vechi în viaţa politică, dar acum devine comportament colectiv esenţial, chiar mai important decât votul. Ane Muxel6 vede în tripticul neîncredere - vot intermitent - protest baza unui nou model de cetăţenie, considerând că ideea depolitizării tinerei generaţii este cu totul falsă. În fond, tinerii sunt mai critici și mai neîncrezători faţă de politică, însă, în același timp, apare un nou tip de pragmatism, un contract social și politic mereu renegociat, în spiritul schimbării continue și al noilor provocări.
Tinerii nu mai acceptă militantismul tradiţional, bazat pe stabilitatea și încrederea în sistemul politic, preferă în schimb mobilizări emoţionale, de scurtă durată. Atitudinile politice sunt mai marcate de valori postmaterialiste sau de valori universaliste sau globaliste.
Protestele şi politica de identitate
În ultimii cinci ani, millennials au fost deosebit de activi în cadrul protestelor antiguvernamentale.
IRES7 a realizat anchete care au evaluat atitudinile participanţilor la aceste mișcări de protest antiguvernamental, unde, în mare măsură, millennials au fost motorul și nucleul cel mai important al mobilizării și participării. În ianuarie 2017, tinerii între 18 și 35 de ani auziseră de proiectele de ordonanţă de urgenţă iniţiate de guvern privind graţierea și modificarea Codului penal în pondere mai scăzută decât celelalte categorii de vârstă – 86%, comparativ cu 97% dintre vârstnici și 93% din populaţia generală.
La fel, aceștia auziseră de protestele organizate împotriva acelor ordonanţe în pondere ușor mai scăzută (89% vs. 94% dintre vârstnici); în timp ce 94% dintre vârstnici au auzit de proteste de la televizor, doar 57% dintre tineri au auzit de ele din această sursă, iar 34% au auzit de ele pe internet (comparativ cu 3% dintre vârstnici).
23% dintre tineri spuneau că, la protestele din duminica de dinaintea realizării sondajului de opinie, a participat cineva din familia lor, dintre prieteni sau apropiaţi, în timp ce doar 5% dintre vârstnici spun același lucru, respectiv 15% dintre toţi participanţii la studiu. În timp ce 74% dintre tinerii care au auzit de proteste erau de părere că, în urma acestora, guvernul ar fi trebuit să renunţe la proiectele de ordonanţă de urgenţă, doar 38% dintre vârstnici și 59% din total eșantionului erau de aceeași părere.
Întrebaţi care este părerea lor despre participarea președintelui Klaus Iohannis la aceste proteste neautorizate, 78% dintre tineri își exprimau o părere bună sau foarte bună, proporţia vârstnicilor care aveau aceeași opinie fiind de doar 32%, la nivelul întregului eșantion fiind de 54%. Mai mult, tinerii spuneau că faptul acesta le-a schimbat părerea în bine despre Klaus Iohannis în proporţie de 38% (vs. 18% dintre vârstnici și 29% din totalul eșantion), în timp ce 11% declarau că opinia li s-a schimbat în rău (vs. 47% dintre vârstnici și 28% din total eșantion).
În momentul realizării studiului, tinerii auziseră în cea mai redusă proporţie de declanșarea procedurilor pentru punerea în aplicare a iniţiativei președintelui României de a organiza un referendum privind continuarea luptei împotriva corupţiei – 71% vs. 90% dintre vârstnici și 85% din populaţia generală. Cu toate acestea, tinerii și-au exprimat acordul cu această iniţiativă în cea mai ridicată proporţie – 81% vs. 45% dintre vârstnici și 64% din total eșantion, iar 89% spuneau că ar participa cu siguranţă sau probabil dacă acesta ar fi organizat (vs. 67% dintre vârstnici și 79% din total eșantion).
O cultura politică diferită. O revoltă confuză.
Tinerii se simt mai apropiaţi de ideea de participare decât de cea de delegare prin vot a unei liste de reprezentanţi pe care nu îi mai poţi schimba sau controla. Este și dorinţa de a rezolva probleme punctuale, imediate, respingând ideea de contract pe bază de principii sau problematici generale. Politica se individualizează mai mult, interesul personal devine mai pregnant, în detrimentul identificării cu o clasă socială sau cu o categorie mai largă.8
Astfel, tinerii sunt puţin prezenţi în politică, cei care fac parte din organizaţiile militanţilor de partid având rareori libertatea de a gândi în afara ideologiei de partid, devenind ascultători și tradiţionaliști, ca și cadrele mai vechi de partid, pe care îi au ca modele, ca tutori sau în calitate de șefi. De cele mai multe ori, politicienii folosesc tineretul doar ca paravan de imagine, deoarece nu pot înţelege dubla lor revendicare, formată din doi termeni care par opuși, contradictorii: autonomie și integrare.
România - un loc neprietenos
În general, în ultimii ani, în cultura millennials din România și-a făcut loc sintagma dintr-un cântec devenit un fel de imn: „Nu m-am născut în locul potrivit”. Într-un Barometru al încrederii,9 realizat de IRES în februarie 2017, întrebaţi care variantă privind încrederea pe care o au în România li se potrivește cel mai bine, millennials spun în proporţie de doar 43% că au avut încredere în România și o mai au încă, în vreme ce vârstnicii nu și-au pierdut încrederea în ţară în proporţie de 73% (49% la nivelul întregului eșantion). Alţi 31% dintre tineri spun că au avut încredere în România, dar i-a dezamăgit, și la fel spun și 21% dintre vârstnici și 31% din totalul eșantionului, iar 11% dintre tineri spun că nu au avut încredere în România niciodată (proporţia vârstnicilor care spun asta fiind aproape inexistentă, sub 1%, iar la nivelul întregului eșantion fiind de 7%). În fine, 14% dintre tineri spun că încep să aibă încredere în ţara lor, deși nu au avut până acum și la fel spun 6% dintre vârstnici și 11% din totalul intervievaţilor.
Mai mult de jumătate dintre tineri cred că România nu poate asigura viitorul copiilor lor (51%), în timp ce vârstnicii sunt cei mai optimiști din acest punct de vedere – 54% fiind în dezacord cu această idee, iar persoanele de vârstă medie (36-50) sunt cele mai pesimiste (63% cred că România nu poate asigura viitorul copiilor lor).
Percepţia inegalităţii este destul de prezentă la toate vârstele şi generaţiile, iar la millennials este cea mai negativă, doar 38% dintre ei cred că în România se poate vorbi de egalitate de șanse, comparativ cu 50% dintre vârstnici care spun același lucru; doar 23% dintre aceștia spun, de asemenea, că există, în România, un om în care să aibă foarte mare încredere, comparativ cu 38% dintre vârstnici. Cu toate acestea, un lucru pozitiv, millennials sunt de acord în proporţie mai redusă decât celelalte categorii de vârstă cu afirmaţia „Toţi cei bogaţi s-au îmbogăţit în mod necinstit” – 58% - comparativ cu 81% dintre vârstnici care spun asta și 69% din totalul eșantionului.
În timp ce mai mult de jumătate dintre tineri spun că au multă sau foarte multă încredere în Uniunea Europeană – 52%, proporţia vârstnicilor care spun același lucru este de puţin peste o treime – 36%.
Mai mult de jumătate dintre participanţii la sondaj cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani, 53%, spun că s-au gândit cel puţin o dată să protesteze faţă de statul român, în timp ce doar 26% dintre vârstnici s-au gândit la acest lucru pe parcursul vieţii lor.
Dintre tinerii intervievaţi, doar 5% spun că au multă sau foarte multă încredere în politicieni, comparativ cu 19% dintre vârstnici care spun același lucru. În parlamentari au încredere 3% dintre aceștia (vs. 24%), în miniștri 9% (vs. 35%), în primari 33% (vs. 47%).
Singura instituţie în cazul căreia nivelul de încredere al tinerilor îl depășește pe cel al vârstnicilor este Administraţia Prezidenţială – creditată cu încredere multă sau foarte multă de 32% dintre tineri, comparativ cu 25% dintre vârstnici.
Interes și importanţa percepută a votului
Într-o anchetă IRES10, realizată cu trei luni înainte de alegerile europarlamentare din 2019, tinerii tind să considere că a vota este important în proporţie mai redusă decât vârstnicii, respectiv decât populaţia generală; pe o scală de la 1 la 5, unde 1 însemna „deloc important”, iar 5 „foarte important”, tinerii aleg valoarea maximă pentru importanţa votului în proporţie de 57%, în timp ce vârstnicii o aleg în proporţie de 71% (64% totalul eșantionului). Doar 17% dintre millennials spun că există o doctrină politică cu care să se identifice, proporţia vârstnicilor care spun acest lucru fiind de 48% (28% din totalul eșantionului). În timp ce jumătate dintre vârstnici (50%) consideră că doctrina partidelor este foarte importantă pentru decizia oamenilor privind votul, proporţia tinerilor care cred același lucru este de aproximativ două ori mai scăzută – 27%.
În timp ce peste trei sferturi dintre tineri (76%) spun că ar fi dispuși să voteze un partid cu o doctrină diferită de cea faţă de care se simt apropiaţi, dacă l-ar considera mai puţin corupt decât alternativele, proporţia vârstnicilor care spun același lucru este de doar 61%.
Atunci când votează pentru un partid, cel mai important criteriu ales de majoritatea respondenţilor din cadrul tuturor categoriilor de vârstă este programul propus, însă acest criteriu este ales de o proporţie mai redusă a tinerilor (43%) comparativ cu a vârstnicilor (56%), întrucât pentru tineri sunt importanţi liderii partidului în proporţie semnificativ mai mare (33% vs. 16%).
Millennials reprezintă categoria de vârstă în rândul căreia se remarcă cel mai scăzut nivel al acordului cu afirmaţia „Statul ar trebui să fie limitat la cât mai puţine atribuţii” – 43% sunt de acord, comparativ cu 56% dintre vârstnici care își exprimă acordul cu această afirmaţie. Apare aici un paradox: dincolo de căutarea autonomiei, tinerii români simt încă nevoia unei protecţii din partea statului, respingând teoria neoliberalistă a sta2tului minimal.
Dezinteres și neinformare.
Ce știu millennials despre politicieni şi partide?
Un alt paradox este legat de faptul că dimensiunea cognitivă a culturii politice, adică nivelul măsurat de informare, arată că, dincolo de expunerea superioară la surse de informare, millennials este cea mai informată generaţie în raport cu celelalte categorii de vârstă.
Proporţiile tinerilor care declară că știu cine sunt președinţii principalelor partide politice din România sunt, constant, cele mai scăzute din rândul tuturor categoriilor de vârstă; astfel, 68% spun că știu cine este președintele PSD (vs. 93% vârstnici și 83% total eșantion), 27% știu cine este președintele PNL (vs. 79% dintre vârstnici, 51% din total eșantion), 29% știu cine este președintele ALDE (vs. 80% vârstnici, 53% total eșantion), 23% cine este președintele UDMR (vs. 67% vârstnici și 41% per total), doar 15% știu cine este președintele USR (vs. 44% dintre vârstnici și 28% din total), o proporţie similară știind cine este președintele PLUS - 14% (vs. 46% vârstnici și 27% din total), 18% cunosc cine este președintele PMP (comparativ cu 56% vârstnici și 33% total), iar 16% cunosc numele președintelui Pro România (vs. 63% dintre vârstnici și 35% din total). Dar una dintre descoperirile cele mai surprinzătoare ale acestei anchete sociologice a fost aceea că aproape o treime dintre millennials, 29% dintre intervievaţii între 18 și 35 de ani, recunoştea că nu știe cine este președintele niciunui partid politic, în timp ce proporţia celor ce spun același lucru este de 5% în rândul vârstnicilor și de 15% la nivelul populaţiei generale.
Într-o anchetă realizată de IRES cu o lună înaintea scrutinului din 26 mai 201911, puţin peste un sfert dintre tinerii intervievaţi (29%) spune că știu cine este președintele Senatului, în timp ce proporţia celor care spun că ar cunoaște numele acestuia în rândul vârstnicilor este de trei sferturi (75%), iar la nivelul întregului eșantion aceasta este de peste jumătate (54%). Dintre cei care declară că ar deţine această informaţie, doar 51% dintre tineri îl identifică pe Călin Popescu-Tăriceanu, spre deosebire de 88% dintre vârstnici și 77% din totalul eșantionului.
Doar 15% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani spun că știu cine este președintele Camerei Deputaţilor, la fel spunând 57% dintre cei de peste 65 de ani și 37% din totalul eșantionului. Dintre acei 15%, 73% îl identifică corect pe Liviu Dragnea, în timp ce vârstnicii identifică numele corect în proporţie de 89%.
Numele președintelui Curţii Constituţionale este cunoscut de 5% dintre tineri, de 25% dintre vârstnici și de 14% din totalul intervievaţilor.
O nouă cultură, valori politice diferite
În studiul IRES realizat cu o lună înainte de alegerile europarlamentare din 2019, analiza unor parametri de percepţie a cadrului democratic și a funcţionării democraţiei, tinerii arată mai degrabă pesimism și neîncredere faţă de aceste probleme. Millennials sunt pesimiști faţă de ideea că societatea românească este capabilă să susţină o democraţie, în proporţia cea mai ridicată – 39% spun acest lucru, comparativ cu 25% dintre vârstnici și 30% din totalul intervievaţilor.
Trei sferturi dintre ei (75%) spun că și-ar dori un șef de stat care să treacă peste Parlament în deciziile pe care le ia, comparativ cu jumătate dintre vârstnici (51%) care spun același lucru. La nivelul întregului eșantion, 61% dintre respondenţi spun asta.
Intervievaţii între 18 și 35 de ani susţin în cea mai ridicată proporţie ideea cum că un guvern de tehnocraţi ar fi bun pentru România – 53% spun că ar fi bun, comparativ cu 35% dintre vârstnici care cred asta și 45% din populaţia generală. În proporţie foarte ridicată – 77% - tinerii consideră că democraţia este eficientă în menţinerea ordinii publice; proporţia celor care cred asta scade la 51% când vine vorba de intervievaţii de peste 65 de ani, în timp ce la nivelul întregului eșantion este de 65%.
Mai puţin de un sfert dintre tineri (23%) cred că biserica ar trebui să aibă influenţă în deciziile statului, în timp ce proporţia vârstnicilor care spun același lucru este de peste jumătate (54%), în timp ce aproximativ o treime (31%) din totalul intervievaţilor susţine influenţa bisericii asupra statului.
Aproximativ 8 din 10 tineri își manifestă disponibilitatea de a vota un candidat independent la alegerile prezidenţiale din acest an (sigur sau probabil da), în timp ce doar 6 din 10 vârstnici spun același lucru, proporţia la nivelul întregului eșantion fiind de 7 din 10 intervievaţi.
Această percepţie asupra cadrului general de funcţionare a sistemului democratic din România arată marele gap generaţional: între millennials și celelalte generaţii există o diferenţă destul de mare de viziune. Unele atitudini cu aspect nedemocratic nu sunt decât o formă de protest faţă de actuala stare de lucruri.
Ce s-a întâmplat la ultimele alegeri?
Într-un studiu sociologic realizat de IRES în ziua votului din 26 mai 2019,12 millennials confirmă unele dintre caracteristicile menţionate până acum. Nivelul de interes declarat al tinerilor pentru politică (44% apreciază că sunt foarte sau destul de interesaţi) nu este diferit semnificativ de cel al altor categorii de vârstă, la fel nici interesul declarat pentru alegerile europarlamentare din ziua realizării sondajului (79%). În schimb, este semnificativ mai crescut interesul pentru referendumul pe tema justiţiei organizat în aceeași zi, în legătură cu care se declară foarte sau destul de interesaţi 79% dintre millennials, comparativ cu 47% dintre vârstnici și 67% din rândul tuturor participanţilor la sondaj. Referendumul ca formă neconvenţională de participare este mult mai atractiv pentru că este învestit și cu o aură morală (lupta împotriva corupţiei) și este, cel puţin în teorie, destinat să rezolve o problemă reală. Ca o consecinţă a iniţierii referendumului, comparativ cu media eșantionului (46%) și mai ales cu vârstnicii de peste 65 de ani (34%), millennials au un nivel mai ridicat de încredere în Klaus Iohannis, mai mult de jumătate dintre aceștia (54%) spunând că au multă sau foarte multă încredere în această personalitate politică. Asociat cu această cauză, Dacian Cioloș este o altă personalitate care se bucură de un nivel al încrederii semnificativ mai ridicat în rândul tinerilor, 41% dintre aceștia având multă sau foarte multă încredere în acesta, comparativ cu 16% dintre vârstnici și 30% dintre respondenţi la nivelul întregului eșantion. Chiar dacă era în opoziţie cu puterea, Victor Ponta, altădată autodeclarat ca reprezentantul tinerilor din politică, inspiră încredere în proporţie scăzută tinerilor – 15%, comparativ cu 28% dintre vârstnici și 20% dintre toţi intervievaţii.
Doar 4% dintre millennials spun că au multă sau foarte multă încredere în Liviu Dragnea, comparativ cu 36% dintre vârstnici care spun același lucru. Proporţia celor care au încredere în Liviu Dragnea la nivelul întregului eșantion este de 15%.
În aceste momente de vârf al emoţiei politice, cât privește participarea efectivă sau intenţia de participare la vot declarată nu există diferenţe semnificative între categoriile de vârstă.
Din rândul tinerilor care au participat la vot sau intenţionau să o facă în data de 26 mai 2019, Alianţa 2020 USR-PLUS a întrunit 44% din voturi, această formaţiune fiind urmată de PNL, cu 31% din voturi, apoi urmând PSD cu 9% din voturile tinerilor. În rândul vârstnicilor, cea mai mare proporţie, similară cu cea a votanţilor Alianţei din rândul tinerilor – 44% înclinau spre PSD, 23% spre PNL, iar doar 6% spre Alianţa 2020.
Nu se observă diferenţe semnificative în ceea ce privește momentele luării deciziei de a participa la vot la alegerile europarlamentare sau la referendum între diferitele categorii de vârstă.
Dintre tinerii care spuneau în ziua votului că nu vor participa la scrutin, cei mai mulţi invocă motivul lipsei de încredere în partide și candidaţi – 37% (menţionat de vârstnici în proporţie de 13% și de întregul eșantion de 29%), acest motiv fiind urmat de lipsa timpului – 27% (menţionat de vârstnici în proporţie subunitară și de eșantionul total de 9%).
Un sfert dintre tinerii intervievaţi declară că pe parcursul campaniei au fost îndemnaţi de către cineva să participe la vot, comparativ cu 8% dintre vârstnici și 14% din total.
Noi valori și repere politice bruiate
Lipovetski, R.D Putnam și alţi sociologi13 consideră că, odată cu millennials, avem o generaţie al lui „EU”, hiperindividualistă, căutătoare de confort personal, materialistă și indiferentă la cauze generale, mai ales că acestea se leagă de o scădere a participării generale, observată mai întâi în SUA, apoi și în democraţiile occidentale. Dar, dincolo de ceea ce putem măsura prin studii, putem vorbi și despre un bruiaj al reperelor politice tradiţionale. Dispariţia regulilor și cutumelor credibile pentru tineri se traduce mai departe și prin lipsa unor repere de identificare.
Într-un studiu recent al IRES14 despre mitologiile românilor, 81,1% din eșantionul de millennials consideră că nu există nicio persoană sau personalitate din România cu care și-ar dori să semene, 51,1% pot menţiona personalităţi din străinătate cu care le-ar place să semene, doar 44,4% au un personaj din istoria României care i-ar putea inspira și doar 20,5% arată atașament faţă de un politician de după 1989 pe care-l respectă, faţă de 27,3% pentru media populaţiei. Revolta este astfel destul de confuză, iar remediul este o gestiune optimistă a incertitudinii.
Protestez, deci exist ca subiect politic
Am arătat într-un alt text dedicat protestelor din ultimii ani că mişcările de protest pot fi interpretate și din perspectiva lui Pierre Bourdieu ca rituri de instituire, ritualuri care au efect de separare, de marcare a diferenţei, între cei care participă şi cei care nu participă. Prin aceste rituri, oamenii vizează o eficacitate simbolică, acţionează asupra reprezentării, câştigă o învestitură făcută să transforme şi imaginea de sine, dar şi imaginea în faţa celorlalţi. Cei care participă poartă pancarte în care polemizează cu ceilalţi, în locul cărora se sacrifică. Fiind vorba şi de o polemică politică, aceste rituri caută să fixeze limite ale modernităţii şi progresului de mentalitate. Bourdieu consideră aceste acte ca făcând parte dintr-o adevărată „magie socială”, prin care se garantează legitimitatea acestor ritualuri şi credibilitatea lor. Întrebându-se asupra semnificaţiei ultime pentru aceste rituri de instituire, elemente de magie socială, el răspunde că pe unii oameni „caută să-i scape de insignifianţă, pe alţii să-i împingă înspre nimicnicie”. În toată această perioadă, millennials au căutat să facă uneori și o polemică intergeneraţională, absolutizând diferenţele, reale de altfel, faţă de vârstnici.15
La o întrebare directă dintr-un sondaj IRES - „Credeţi că oamenii care au ieşit la protestele recente sunt diferiţi de cei care au stat în casă?” - 45% cred că sunt diferiţi şi 48% că nu sunt diferiţi cu nimic. Portretul diferit creionat are ca elemente ale nucleului reprezentării următoarele: Sunt curajoşi, hotărâţi, ştiu ce vor (14%); Vor o schimbare, vor binele societăţii (11%); Sunt mai activi, implicaţi, au luat atitudine (10%).
Dar urmează şi o serie de trăsături negative:
Sunt dezorientaţi, neinformaţi, nehotărâţi (4%); Nu au votat (4%); Au fost plătiţi (3%); Sunt impulsivi, nebuni, violenţi, spontani (2%); Au timp, nu au loc de muncă, nu sunt ocupaţi (2%). Aceste discursuri de diferenţiere au fost duse chiar mai departe, spre absolutizarea chiar a diferenţei între generaţii.
Această formă de participare neconvenţională a tinerilor în viaţa publică arată nevoia de politică sub forma experienţei personale, ca reconstrucţie identitară. Protestez, deci exist, mă diferenţiez prin aceasta de masa votanţilor care nu înţeleg viitorul și care au o supunere oarbă faţă de regulile sistemului. Poate este și o formă de narcisism colectiv; de pe urma acestor proteste, zeci de mii de selfie circulă pe reţelele de socializare. Dar este destul de clar că este o formă de participare politică în care millennials își revendică dreptul la iniţiativă și creativitate, dar, mai ales, caută o modalitate de a fi vizibili, de a deveni actori ai politicului, dar fără angajamente pe termen lung și fără contract. Această politică cool nu știm în ce formă va evolua, cum va influenţa sistemul politic, deoarece toate mișcările de proteste și de contestare sunt alergice la instituţionalizarea și venerarea liderilor.



Referinţe BIBLIOGRAFICE
1.  Mannheim, Karl, Le problème des générations, Armand Colin, «Hors Collection», 2011, Pp. 168, 2e édition
2.  Cautrés, Bruno, Muxel, Anne (dir.), The New Voter. France and Beyond, Palgrave Macmillan, 2011, New York
3.  Bauman, Zygmunt, Liquid Times: Living in an Age of Uncertainty, Cambridge: Polity Press, 2007, Pp. 115
4.  Dâncu, Vasile Sebastian, Politically incorrect. Scenarii pentru o Românie posibilă - editia a III-a, Şcoala Ardeleană, 2018
5.  Katz, Richard S., Mair, Peter, Changing Models of Party Organization and Party Democracy: the emergence of the cartel party, Party Politics, Vol. 1, No. 1, p 5-31 (1995).
6.  Idem II
7.  IRES – Percepții publice privind protestele generate de măsuri legate de amnistie și grațiere. Sondaj telefonic, 25 ianuarie 2017, Eşantion total: 978, 281 tineri 18-35 ani. Marjă de eroare: ± 3,2 %
8.  Sloam, James, New Voice, Less Equal: The Civic and Political Engagement of Young People in the United States and Europe, Comparative Political Studies, septembrie 2012, http://cps.sagepub. com/content/early/2012/08/30/0010414012453441
9.  IRES – Barometrul încrederii – februarie 2017. Sondaj telefonic realizat în data de 20 februarie 2017 pe un eșantion total de 1.171 18+ din care 337 tineri. Marjă de eroare: ± 2,9 %
10.  IRES – Percepții publice privind politica și partidele politice, Sondaj telefonic realizat în data de 27 februarie 2019 pe un eşantion total de 1.858 indivizi 18+, din care 561 tineri între 18 și 35 de ani, Marjă de eroare: ± 2,3%
11.  IRES – Percepții privind teme de actualitate publică. 24-25 aprilie 2019. Eșantion total: 901 subiecți, 18 ani și peste din care 274 tineri între 18-35 ani. Eroare maximă tolerată de ± 3,3 %
12.  IRES – Alegeri europarlamentare 2019. Comportament electoral și opțiuni de vot. Sondaj telefonic. 26 mai 2019. Eșantion total: 6.210 subiecți, 18 ani și peste din care 1.657 tineri între 18-35 ani. Eroare maximă tolerată de ± 2,4 %
13.  Lipovetsky, Gilles, L’ère du vide: Essais sur l’individualisme contemporain, Paris, Éditions Gallimard, 1989 și Putnam, Robert D., Making Democracy Work: Civic Tradition în Modern Italy, Princeton University Press, 1993
14.  IRES – România magică. Mituri şi aspiraţii ale românilor. Studiu realizat în perioada 6-13 iulie 2018, pe un eşantion de 1.291 de persoane, reprezentativ pentru populaţia adultă din România. Eroarea maximă tolerată: ±2,7%
15.  Dâncu, Vasile Sebastian, Protestez, deci exist, Editorial Sinteza # 38, Martie-Aprilie 2017


10 iulie, 2018

Capitalismul românesc – o mare neînţelegere




                                      Motto: „Înţelegeţi şi îmbrăţişaţi capitalismul! Este calea naturală spre o viaţă mai bună. Nu vorbim de o construcţie artificială, ci de modul întipărit în oameni de a-şi construi viitorul.”

Cineva, pe Internet

Capitalismul este astăzi o realitate şi în acelaşi timp o utopie. Realitate presantă în lume, un fel de tabu în România. Cum spunea un american, este mai uşor să vorbim despre sfârşitul lumii decât despre sfârşitul capitalismului. Pare un fel de stadiu ultim al evoluţiei sociale şi politice, un fel de împărăţie a Domnului pe pământ. În orice caz, un fel de societate ideală, cu toate crizele care se înmulţesc. În România, în ultimii ani, echipa de la Critic Atac a început să furnizeze analize interesante şi demne de luat în seamă, dacă ar exista o piaţă a ideilor la noi, dar fiind declaraţi intelectuali de stânga, intelectualii dreptei nu intră în dialog cu aceştia. De altfel, a existat şi încă există în societatea noastră forţe de descurajare care taxează orice încercare de a pune sub semnul întrebării şi dezbaterii unele aspecte ale capitalismului cu formule standard: comunişti, totalitari, colectivişti sau simpatizanţi ai Rusiei roşii.
Nu voi dezvolta în acest spaţiu o polemică în acest sens şi nu din motive care ţin de lipsa de rezonanţă sau de lipsa pieţei ideilor, dar mă limitez să semnalez apariţia unor lucrări ale unor tineri analişti, lucrări de reflecţie critică asupra capitalismului sau reflecţiile lor în mişcarea ideilor ori în practica socială din România. Mă refer aici la lucrări ale lui Corneliu Ban[i], Alexandru Racu[ii], Florin Poenaru[iii], Alexandru Cistelecan şi Andrei State (coordonatori)[iv].

Un capitalism ciudat
Nicolae Ceauşescu declara, în 15 iulie 1989: „Capitalismul în România a apus pentru totdeauna”. Cum argumenta dictatorul cu doar şase luni înainte de prăbuşirea sistemului şi orânduirii pe care o credea veşnică: „Am acordat la această consfătuire o atenţie şi problemelor economiei mondiale şi îndeosebi situaţiei ţărilor în curs de dezvoltare. Aceasta pentru că, actualmente, situaţia ţărilor în curs de dezvoltare este deosebit de gravă. Mai mult de 4 miliarde de oameni trăiesc în sărăcie şi în acest deceniu situaţia lor a continuat să se înrăutăţească, în timp ce ţările bogate, şi din acestea, desigur, un mic grup de bogaţi, au acumulat anual zeci şi zeci de miliarde de dolari din ţările în curs de dezvoltare. Este o situaţie care nu poate să continue mai departe! Aşa se prezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim! A inechităţii, a jafului, a asupririi! Am cunoscut-o sute de ani, şi o sută de ani sub capitalism, aceasta. De aceea am declarat că pentru noi a apus întotdeauna… o asemenea cale! Poporul nostru spune câteodată, că aceasta se va întâmpla când o face plopul mere sau răchita micşunele (aplauze). Dar nu vă grăbiţi să aplaudaţi. Genetica modernă a făcut progrese uriaşe (aplauze). şi e posibil să ne întâlnim cu plopi şi cu răchite care să facă micşunele, dar nici atunci, chiar în asemenea situaţii, nu vom admite întoarcerea înapoi. Capitalismul în România a apus pentru totdeauna! Poporul este adevăratul stăpân şi va rămâne veşnic stăpân al destinelor sale, al bogăţiilor ţării! (aplauze, urale)”[v].
De fapt, poate că Ceauşescu avea ceva dreptate. Nu era capitalism în România şi, dacă ar fi să fim riguroşi, poate că nici măcar nu a existat vreodată cu adevărat, în condiţiile în care o ţară preponderent agrară după doar câteva decenii de dezvoltare a ajuns să fie dată de către marile democraţii pradă de război sovieticilor. Cert este că, după 1989, s-a născut în România un capitalism ciudat, o copie imperfectă a sistemului capitalist occidental. S-a născut cu forcepsul, prin presiunile Occidentului, ale Băncii Mondiale sau FMI, în procesul de integrare în UE şi NATO. Este adevărat, capitalismul nostru are certificat de naştere semnat de Uniunea Europeană şi se numeşte „economie funcţională de piaţă”.
Suntem capitalişti cu patalama, chiar dacă unii cârcotaşi observă că ponderea statului în PIB este încă de 37%, că există vreo 40 de tipuri de ajutoare sociale şi, în multe judeţe din România, cel mai mare angajator este statul, prin instituţiile sale. Capitalismul nostru este încă dominat de marile companii, ceea ce nu pare a fi sănătos din perspectiva dezvoltării echilibrate a societăţii şi a economiei, în timp ce s-a dispensat de aproape 4 milioane de români, în deplinătatea forţei lor de muncă şi care rătăcesc prin Europa sau prin lume
Capitalismul românesc s-a născut nefiresc faţă de cel din alte societăţi. Micii întreprinzători din anii de după revoluţie au fost comercianţii care au valorificat oportunitatea unei pieţe puţin reglementate, puţin sau deloc impozitate şi au început comerţul cu Turcia sau cu alte vecinătăţi. Prin căpuşarea unor întreprinderi de stat sau resurse comune, acest capitalism de desfacere nu este cel care ar fi trebuit să fie, adică acel sistem de piaţă care produce bunuri şi servicii. Pornind cu sfârşitul, este uşor de observat că nici nu a crescut organic.
S-a născut astfel un sistem economic şi social hibrid, dar şi o societate ciudată, tot hibridă, unde foarte greu putem deosebi clar fenomenele de piaţă de trecutul socialist. Analizele vremii arată destul de clar care sunt trăsăturile noului capitalism românesc. Lucrul esenţial care se vede că lipseşte este chiar piaţa cu mecanismele ei economice. Structurile politice nu sunt autonome şi nici separaţia puterilor în stat nu acţionează, chiar dacă noua Constituţie de după revoluţie le trece pe acestea în textele, care rămân încă o vreme literă moartă. Economia este încă subordonată politicului, iar societatea civilă este cvasi-inexistentă. Societatea noastră a rămas blocată pentru o anumită perioadă de timp între socialism şi capitalism. Acestei nebuloase i s-a spus tranziţie, dar avea aspectul unei „treceri de la nimic spre niciunde” cum am scris într-un articol, după vreo 15 ani de la revoluţie.
Unii analişti vorbesc despre faptul că acest capitalism de tip dâmboviţean s-a născut prin privatizări frauduloase şi a continuat destul de mult timp ca un fel de rezervor pentru vechea nomenclatură, reciclată după câţiva ani în noua clasă de întreprinzători. Există şi argumentare pentru această analiză, dar nu este uşor de generalizat. Experienţa mea în administraţia centrală mi-a relevat o caracteristică importantă: capitalismul nostru este un „capitalism” al sindicaliştilor care continuă să aibă privilegii impresionante (inclusiv posibilitatea de a cumpăra pe nimic active ale statului). La „dure” negocieri cu guvernul, reprezentanţii patronilor sunt tot sindicalişti, în niciun caz nu se luptă cu ceilalţi. În organismele comune nu poţi să-ţi dai seama, după discursuri, care sunt cei din patronat şi cei din sindicate.

Capitalismul românesc este… străin
În ultima vreme, o caracteristică a capitalismului autohton este cea după care capitalismul nostru nu mai este chiar românesc. În 2017, Institutul Naţional de Statistică (INS) ne anunţa că, în economia naţională (a României) funcţionează 44.575 de „grupuri de întreprinderi”. Grupul de întreprinderi defineşte două sau mai multe întreprinderi în care una dintre întreprinderile participante la grup deţine controlul asupra celorlalte, prin control înţelegându-se deţinerea a mai mult de 50% din voturi, de regulă, dată de deţinerea a mai mult de 50% din capital. Interesant este că din cele 44.575 de grupuri de întreprinderi 5.308 sau 12% din total sunt rezidente sau controlate din interior, în timp ce 39.267, adică 88%, sunt grupuri de întreprinderi multinaţionale controlate din exterior.
La prima vedere, aceasta pare a fi o veste bună, capitalismul nostru s-a integrat marilor fluxuri de capital internaţional, chiar fără să vrea, prin dezvoltare naturală. Dacă privim dintr-un alt unghi, vom observa că nu avem o clasă a marilor capitalişti români, ceea ce poate crea disfuncţionalităţi majore, mai ales în situaţii de criză, când capitalurile se retrag de pe pieţele conexe, spre zona de unde au plecat, adică în ţările care sunt mari puteri economice.
Avem 70% capital privat în economie dar, cum demonstrează o lucrare recentă, semnată de Iulian Stănescu[vi], după un studiu al primelor 130 de companii româneşti în ordinea cifrei de afaceri, 95 sunt deţinute de capitalul străin, 25 de statul român şi numai 10 au ca acţionari majoritari sau integrali capitalişti români. Un lucru este evident, dominaţia capitalului străin asupra celui autohton este deja o realitate, mai mult decât atât, capitalul străin controlează cele mai multe şi cele mai mari companii din domeniile strategice ale economiei. Capitalul românesc domină doar zonele periferice, zone instabile şi lovite frecvent de crize. Capitaliştii noştri au pierdut competiţia, dar mai ales nu sunt în zona înălţimilor de comandă ale economiei: finanţe, bănci, resurse naturale, energie.

O copie?
Putem critica realitatea ultimelor decenii şi prin intermediul faptului că am imitat mecanic, cu mai multă sau mai puţină convingere un model de capitalism occidental, în absenţa unor mecanisme economice şi sociale adecvate: lipsa unor generaţii de antreprenori şi o cultură antreprenorială, lipsa pieţei, dar, mai ales, lipsa capitalului. Capitalismul nostru s-a construit nu pe baza deţinerii de capital, ci pe baza de status social, pe bază de influenţă sau de reconversie a unor poziţii de putere în vechiul regim în capital economic. Nu cred că putem vorbi despre un mecanism bazat complet pe corupţie sau relaţii, dar este clar că nu a existat o concepţie de reconstrucţie a instituţiilor, în aşa fel încât să poată arbitra competiţia corectă care să ducă la o construcţie sănătoasă a noilor componente productive, dar care să ţină cont şi de nevoile de dezvoltare socială. Statul a fost răstignit între agresivitatea neoliberală de limitare a acţiunii lui, dar mai ales a deposedării de resurse, şi o rezistenţă socială a populaţiei la schimbarea majoră a sistemului de proprietate şi de producţie, stimulate şi de forţele conservatoare sau naţionaliste.
România nu a venit în concertul statelor din UE cu un proiect propriu de dezvoltare; a fost mai degrabă pasivă şi a ajuns să aplice politicile unui schematic aquis comunitar, uniformizator, dar pentru care încă nu este nici astăzi pregătită. De fapt, reţetele promovate de Banca Mondială sau de FMI au adus o oarecare disciplină fiscală, dar rezultatele nu au condus spre dezvoltare, consideră destul de mulţi analişti. Unele terapii de şoc sau politicile de austeritate au creat un capitalism contabil, care a scăzut încrederea în proiectele politice sau în reţetele de dezvoltare.

Capitalismul fără capitalişti
O echipă de sociologi americani care a studiat acest lucru în ţările din Est a numit acest tip de societate „Capitalism fără capitalişti”. În fond, aceasta a fost cea mai importantă întrebare a primului deceniu, la care însă nu i s-a dat un răspuns ferm: se poate construi o societate capitalistă fără capitalişti? O lucrare colectivă semnată Cil Eyal, Ivan Szelenyi şi Eleanor R. Townsley[vii] a analizat modul în care societăţile din Estul Europei au fost obligate ca, după prăbuşirea regimurilor comuniste, să construiască capitalismul în lipsa unei clase de proprietari şi deţinători de capital care să fie un fel de burghezie, cum a fost cea de la începuturile capitalismului european, când acumularea de capital a creat o clasă nouă şi a schimbat, până la urmă, relaţiile sociale. Mecanismul a fost altul în Est, capitalismul nu s-a născut pe baza unei confruntări cu puterea, cu establishmentul, ci prin contribuţia establismentului care şi-a schimbat direcţia de acţiune, de la păstrarea puterii, la construcţia unei noi relaţii de putere în care şi-a conservat rolul. Într-o manieră diferită de fosta URSS, unde Ivan Szelenyi spune că avem „capitalişti fără capitalism”, în România am trăit paradoxul unei treceri planificate spre capitalism şi economie de piaţă, unde cea mai mare parte a reţetei a fost realizată în afara sistemului politic şi social românesc, prin organizaţii internaţionale, fundaţii, Banca Mondială, UE sau NATO.

Gândire blocată în religia pieţei. Câteva mituri şi iluzii colective

E adevărat, tranziţia din ultimele decenii a fost şi este încă o perioadă înfloritoare pentru penetrarea oricărei ideologii anticomuniste sau prodemocratice. O bună perioadă am confundat capitalismul cu democraţia şi această confuzie încă se mai păstrează în cazul multor discursuri apologetice ale dreptei.
A fost perioada în care s-a produs o reconversie a capitalului social şi politic, materializat în poziţia în ierarhia socială, în capital economic. Acest lucru s-a păstrat chiar şi astăzi, după aproape trei decenii, deoarece în cea mai mare parte, liberalii români lucrează, în marea lor majoritate, la stat, iar capitalişti şi întreprinzători sunt mulţi dintre cei pe care presa îi numeşte baroni locali, adică clienţi sau membri ai Partidului Social Democrat. Avem în acest prim deceniu experienţa socială a unei transformări utopice, un fel de inginerie socială de construcţie a capitalismului şi economiei de piaţă[viii].
Religia pieţei a funcţionat şi încă funcţionează în promovarea capitalismului nostru. Dreapta noastră şi reprezentanţii ei au avut doar două soluţii politice la această tranziţie: privatizarea şi reducerea rolului statului, adică preluarea pârghiilor de producţie, dar fără asumarea costurilor sociale de funcţionare a societăţii. Stânga s-a mulţumit să facă acompaniamente sociale pentru capitalism. S-a limitat la a cere salariu minim, pensii mai mari, garanţii sociale pentru angajaţi. Am avut omniprezenţa religiei pieţei. Astăzi, religiile tradiţionale au fost înlocuite cu alte sisteme de credinţe şi valori. Cum spunea acum câteva decenii Karl Polanyi, economia a fost extrasă din societate, din ansamblul relaţiilor sociale. Consecinţele sociale ale economiei sunt prezentate ca fiind generate de un sistem obiectiv, legile pieţei sunt prezentate ca „naturale”; intervenţia este prohibită, cel mai bun lucru pe care îl putem face ar fi să ne supunem. Fundamentul acestei religii presupune că piaţa este corectă, iar valoarea este corect şi întotdeauna reflectată în preţ. Stânga, dacă critică piaţa, devine eretică şi poate să fie pedepsită ca atare. Dumnezeul sau Alahul acestei religii a pieţei este piaţa financiară, iar bursele sunt templele sau bisericile unde se produce ritualul şi unde se antamează minunile viitoare. Semnele din piaţa de capital sunt interpretate şamanic (pieţele ne dau semn!) similar cu Dumnezeu ne-a dat un semn.


Confuzia dintre piaţă şi capitalism
Piaţa şi capitalismul sunt concepte folosite ambiguu, mai ales în discursul politic, ca sinonime, deşi nu este cazul nici măcar a unei sinonimii parţiale. Chiar şi Ion Iliescu, ayatolahul stângii, în textul trimis colegilor de Senat, înainte de o dezbatere, avea un fragment în care, criticând derivele comunismului, spune că a fost o greşeală „ignorarea pieţii şi a legilor sale obiective şi substituirea lor cu arbitrariul sistemului de dominaţie partid-stat”. În general, toate sistemele ideologice de stânga fac eroarea de a recunoaşte piaţa ca fiind un criteriu unificator pentru caracterizarea lumii contemporane. De aici pleacă şi confuzia dintre piaţă şi capitalism. Dar să vedem diferenţele.
Piaţa este, într-adevăr, un mod de reglare economic, fondat pe concurenţă şi atomicitatea actorilor. Capitalismul este un mod de proprietate şi un proces. Capitalismul este legat prin proprietatea mijloacelor de producţie de actori privaţi care caută să acumuleze şi să concentreze capital pentru a se pune la adăpost de concurenţă.
În 2007, premiul Nobel pentru economie a fost obţinut de către trei americani, Leonid Hurwicz, Eric Maskin şi Roger Myerson, pentru lucrările legate de teoria jocurilor aplicată la analiza mecanismelor pieţei. „Această teorie ne permite să distingem situaţiile în care pieţele funcţionează bine de cele în care pieţele funcţionează prost”, a afirmat Comitetul Nobel. Deci piaţa este mai mult o metaforă, ea nu garantează egalitatea actorilor şi nici aplicarea unor legi care garantează progresul. Dacă ar fi aşa, nu ar trebui să ne chinuim cu consilii ale concurenţei care, însă, oriunde în lume, nu fac faţă imaginaţiei şi presiunii celor care creează mecanisme imperfecte de competiţie.
Capitalismul conţine elemente care sunt greu de despărţit: proprietatea şi concentrarea capitalului, care contrazic atomicitatea actorilor şi deci concurenţa perfectă. Piaţa şi capitalismul pot să intre în contradicţie de multe ori. Dacă piaţa favorizează inovaţia, competiţia, în beneficiul consumatorilor, capitalismul, prin logica concentrării, distruge concurenţa şi creează dezechilibre şi raporturi de dominare. Pervertirea economiei de piaţă este o realitate astăzi, în epoca globalizării şi multinaţionalelor care au PIB-uri mai mari decât statele.
Intrăm prea uşor în această capcană de acceptare a capitalismului ca sinonim pentru piaţa perfectă. Piaţa este eficace, dar nu este legitimă în toate domeniile. Liberalizarea pieţei de energie este foarte bună, dar există domenii unde păstrarea operatorilor publici, eventual în parteneriat cu operatori privaţi, este necesară.
Sectoarele educaţiei şi culturii, oricât se deschide piaţa, au funcţii publice pe care le poate îndeplini doar operatorul public, cu misiune specifică: canalele publice de radio şi televiziune au raţiunea de a exista indiferent cât de mult se diversifică oferta.

Fără ideologii. Alte mituri
Capitalismului nostru fără capitalişti şi fără producţie sau piaţă i se adaugă şi o altă lipsă. Este un capitalism fără ideologie, fără substanţă. Intelectualii români au difuzat până la refuz stereotipuri simpliste, iar dinspre universităţi nu a venit vreo ofensivă academică de natură să nască o dezbatere critică şi măcar o sofisticare a argumentărilor dreptei. Neocomunismul sau corupţia au fost singurele elemente care erau luate în calcul pentru a justifica capitalismul şi economia de piaţă. În fond, cel mai tare mit care a funcţionat a fost mitul echivalenţei dintre capitalism şi democraţie, o naştere a condiţiilor pentru individualism prin limitarea sau chiar aneantizarea puterilor publice. Singura datorie socială pentru individul cetăţean liber este consumul. Capitalismul este sinonim cu democraţia, pentru că alegerile sunt libere şi aceasta este generată de sistemul capitalist. Dacă ne uităm mai atenţi, putem observa că democraţia nu se reduce la alegeri libere, că sunt multe alte elemente constitutive ale unui spaţiu de libertate sau democraţie, dar confuzia funcţionează perfect azi.
A apărut şi un alt mit important: mitul regenerării capitalului. Cea mai importantă poziţie a fost cea conform căreia, dacă redistribuim resursele spre marii capitalişti, aceştia creează locuri de muncă şi astfel reîncepe mereu un ciclu al producerii de valoare care înseamnă dezvoltarea necontenită a societăţii. E adevărat că se acumulează valoare în mâinile unei minorităţi, dar mai devreme sau mai târziu valoarea se redistribuie la nivelul întregii societăţi. Cheltuielile pentru educaţie sau pentru sănătate sunt considerate costuri, nu investiţii, astfel este imposibil a se vorbi despre o regenerare socială, care se poate realiza prin acest tip de investiţii.
După o concepţie oarecum feudală, capitalismul nostru s-a bazat pe o pseudoideologie a societăţii de proprietari. Ocrotirea proprietăţii a devenit principala dimensiune şi mai puţin crearea condiţiilor pentru naşterea unui capital românesc. Cea mai mare eroare a dreptei româneşti este faptul că nu a înţeles importanţa marelui capital ca bază a naşterii producţiei. Într-o perioadă de maximă concentrate a capitalului şi de expansiune globală, la noi dreapta încă se luptă pentru naşterea întreprinderilor mici şi mijlocii, ca bază a economiei naţionale. Astfel, capitaliştii români nu au avut şi nu au nici acum o ideologie proprie, nici capital şi astfel nu avem un capitalism românesc racordat la circulaţia mondială a capitalului. Cu toate că vorbim mereu despre idealul unirii cu Republica Moldova, capitalul românesc nu a reuşit nicio expansiune cât de cât mai importantă spre teritoriul pe care-l revendică.

Mentalitatea capitalistă, în socialism prost mascat
Ceaţa din mintea oamenilor simpli, a opiniei publice, când este vorba de atitudini şi credinţe capitaliste este la fel de mare cum este cea din mintea capitaliştilor sau intelectualilor. Sondajul IRES[ix], cu privire la percepţia unor aspect legate de capitalism ne arată exact lipsa unei coerenţe de gândire şi proiect capitalist.
Şi acum cea mai mare parte dintre români (82%) cred că „statul ar trebui să reglementeze mai bine concurenţa de pe piaţă”, iar 62% dintre ei sunt de părere că „marile companii de stat nu ar fi trebuit privatizate în anii 90”. Alte întrebări arată lipsa de evoluţie a mentalităţilor după 30 de ani de capitalism şi economie de piaţă. O proporţie covârşitoare dintre români (90%) cred că „primul responsabil cu crearea locurilor de muncă este statul şi apoi sectorul privat”, 85% cred că „primul responsabil de bunăstarea oamenilor ar trebui să fie guvernul / statul şi apoi indivizii”. Cel mai bine se vede acest decalaj de mentalitate între capitalismul trăit şi cel de reţetă în faptul că 81% dintre respondenţi la sondajul realizat de IRES cred că „cele mai mari întreprinderi ale ţării ar trebui să fie în proprietatea statului şi nu în sectorul privat”.
Despre câştigătorii tranziţiei, cei care au reuşit să se îmbogăţească, 63% dintre români au o părere proastă şi foarte proastă. O atitudine care a evoluat negativ în ultimii 30 de ani a fost părerea despre modul în care au reuşit cei care au făcut averi în România: 60% cred că au făcut avere prin încălcarea legii, 17% prin relaţii şi 7% prin noroc. Doar 11% dintre români cred că au făcut avere prin muncă şi merit social.
Observăm aici că-i lipseşte capitalismului românesc un ingredient principal: încrederea în instituţii, în conducători, în ceilalţi oameni sau în viitor.
Într-o ţară în care cota unică a fost descrisă de partidele de dreapta aflate la conducere aproape un deceniu ca fiind singura formulă viabilă, deşi este puţin răspândită în economia de piaţă normală, 57% dintre români cred că „bogaţii ar trebui taxaţi suplimentar”. Chiar dacă în jur de 80% dintre oameni recunosc că firmele private asigură locuri de muncă şi contribuie la dezvoltarea economiei sau că servesc societăţii în general (76%), totuşi 73% cred că oamenii de afaceri exploatează angajaţii, găsesc lacune ale legilor (71%), câştigă prea mult faţă de munca pe care o fac (68%), nu sunt sinceri şi cinstiţi (48%), nu respectă legea (48%).
Doar 15% dintre români spun că se gândesc ca, în viitor, să deschidă o afacere proprie, această descurajare fiind efectul lipsei de încredere în mediul economic social şi politic din România, dar motivaţia principală expusă ca justificare fiind „nu am bani pentru asta”. Lipsa capacităţii de gestionare a riscului, specifică pentru societăţile de tip paternalist, şi mentalitatea asociată sunt prezente: 63% dintre respondenţi spun că este mai bine să ai un salariu mic şi sigur decât unul mai mare, dar nesigur, iar 55% cred că este mai bine să ai mai puţini bani decât să-i rişti într-o afacere.

Utopiile socialismului rezistă
La întrebarea devenită clasică la noi: ce părere aveţi despre afirmaţia : „Socialismul a fost o idee bună, pusă în aplicare greşit?”, 67% dintre români sunt de acord, un decalaj semnificativ de mentalitate sau o supravalorizare a socialismului ca ideologie, în comparaţie cu practica socială pe care o cunosc nemijlocit sau nu.
Atunci când întrebăm eşantionul format dintre cei care au trăit ca adulţi în perioada comunistă „Dacă era mai bine sau mai rău înainte de 1989,” comparând cele două epoci, 66% spun că, înainte de 1989, era mai bine. Dacă întrebăm subiecţii care sunt aspectele care s-au îmbunătăţit după 1989, observăm că avem doar trei aspecte care depăşesc 75% ca procent de favorabilitate: condiţiile de călătorie în străinătate, consumul de produse şi servicii şi dreptul de a alege. În fine, condiţiile de locuire sunt îmbunătăţite, spun 52% dintre români. La polul celălalt, al majorităţilor privind aspectele care s-au înrăutăţit, avem: industria (81%), situaţia politică (74%), infrastructura (65%), învăţământul 69%), fericirea românilor (68%), sănătatea 65%), piaţa muncii (61%), nivelul de trai (59%).
Puşi direct în faţa unei alegeri, între capitalism şi socialism, cei care au trăit şi înainte de 1989 au ales 50% socialismul şi 44% capitalismul. Cei care au ales capitalismul au avut ca principale justificări libertatea şi pentru că oferă un trai mai bun şi respect pentru oameni. Nostalgicii socialismului argumentează prin traiul mai bun şi lipsa grijilor, prin faptul că toată lumea avea un loc de muncă, prin existenţa siguranţei vieţii, a egalităţii dintre oameni, iar unii (35%) chiar cred că era mai multă libertate.
Doar 31% din eşantionul de adulţi care au trăit în comunism cred că generaţiile de azi sunt mai fericite, 59% cred că sunt mai nefericite. Despre nivelul de educaţie, 69% dintre români cred că generaţiile de acum sunt mai needucate, 52% că au mai puţine şanse de a se realiza.

Liberalii şi capitalismul
Daca analizăm votanţii PNL, partidul care are marca şi ideologia centrală a capitalismului, comparându-i cu cei ai PSD, despre care bănuim ca vor fi de stânga, deci adversari, observăm acelaşi paradox, o surprinzătoare harababură şi dezordine a credinţelor şi ideologiilor. Să analizăm câteva caracteristici ale mentalităţii de dreapta, capitaliste, prin intermediul răspunsurilor celor două categorii de subiecţi menţionate anterior. Vom observa că, după aproape trei decenii de politică şi bătălii între stânga şi dreapta, de presiune pentru adoptarea ideologiilor liberale, între votanţii de stânga ai PSD şi votanţii PNL sunt foarte mici diferenţe în ceea ce priveşte crearea unei mentalităţi capitaliste. La afirmaţia de esenţă stângistă „Statul ar trebui să reglementeze mai bine concurenţa de pe piaţă”, votanţii penelişti sunt mult mai intervenţionişti decât cei de stânga (78% vs. 64%). O afirmaţie de aceeaşi factură, dar mai tare ca atitudine de stânga „Cele mai mari întreprinderi ale ţării ar trebui să fie în proprietatea statului şi nu în sectorul privat”, votanţii PSD au o pondere de favorabilitate de 87%, în timp ce votanţii PNL de 81%. La afirmaţia „Primul responsabil de bunăstarea oamenilor ar trebui să fie guvernul /statul şi apoi indivizii” acordul pentru această linie ideologică este la fel la pesedişti şi la liberali... 86%. Am fost surprins şi de răspunsurile la afirmaţia „Primul responsabil cu crearea locurilor de muncă ar trebui să fie statul şi abia apoi sectorul privat”, unde votanţii PSD au răspuns afirmativ în proporţie de 96%, dar nici fanii penelişti nu au fost departe: 81%.
Părerea proastă şi foarte proastă despre cei care s-au îmbogăţit în România în această perioadă este răspândită în proporţie de 55% între pesedişti şi 50% în cazul peneliştilor. La o întrebare privind modalitatea în care au făcut avere patronii români, 82% dintre votanţii de stânga şi 77% dintre cei de dreapta cred că acumularea de capital s-a făcut prin încălcarea legii, prin relaţii sau noroc. Cu afirmaţia „Socialismul a fost o idee bună, pusă în aplicare greşit” sunt de acord 69% dintre cei de stânga şi 61% dintre cei de dreapta. Iar ideea că „înainte de 1989 era mai bine” este împărtăşită de 75% dintre votanţii PSD şi de 62% dintre cei ai PNL.
Apare o singură diferenţă semnificativă între cele două ipotetice „câmpuri ideologice”: la întrebarea ce ar alege între capitalism şi socialism, social-democraţii aleg în proporţie de 66% socialismul (32% ar fi pentru capitalism), iar cei de dreapta ar alege în proporţie de 77% capitalismul (22% fiind fani ai socialismului).
Putem explica această inconsistenţă prin lipsa culturii politice, prin slaba instituţionalizare a partidelor sau prin eşecurile majorităţii guvernelor care s-au succedat la putere ori printr-un populism care a şters diferenţele între câmpurile ideologice născute prematur şi prea fragile. În fond este vorba despre o mentalitate mai degrabă anticapitalistă în întreg spectrul politic din România. Deşi este aplicat de aproape trei decenii, capitalismul are rădăcini slabe în mentalitatea românilor şi aceste eşecuri de socializare produc în continuare anxietate şi depresie.

Văzut din multiple unghiuri, capitalismul românesc este un sistem hibrid, dar mai ales o copie, un împrumut neconvingător. Este raţional să credem că este un produs al unei etape istorice peste tot în lume. Faptul că nu ne putem închipui nimic dincolo de el sau suntem inhibaţi să facem asta este o altă problemă. În fond, dincolo de critici, capitalismul a adus nivelul de trai cel mai înalt şi chiar nivelul de libertate individuală necunoscut până acum de societatea umană: nu ştim dacă se va putea adapta la unele cerinţe şi provocări: nevoia de comportamente economice responsabile, economie partenerială, fragmentarea puterii şi desacralizarea instituţiilor, globalizarea, pesimismul social şi refuzul politicii partinice, aşa cum le cunoaştem azi. La început a adus emanciparea naţiunilor, dar azi migraţiile şi dominaţia marelui capital fac tot mai multe naţiuni să se închidă după graniţe şi să respingă noile formule ale globalizării. Încrederea în progres a furnizat energie câteva secole, acum atomizarea şi pesimismul, birocratizarea şi limitarea meritocraţiei devin probleme majore, care îi fac pe tot mai mulţi să respingă contractul social. Egalitatea de şanse constată mulţi că este în agonie, iar ascensorul social este blocat în multe ţări. Partidele politice care promiteau cea mai bună selecţie a elitelor astăzi par că nu mai pot realiza această aspiraţie. Capitalismul global are aceste provocări, nu ştim dacă va reuşi să le treacă conservându-şi esenţa. Capitalismul românesc este senin, crede în miturile începuturilor, încă este într-o adolescenţă tâmpă. Un antreprenoriat de familie, autohton, se chinuieşte să schimbe câte ceva, să atragă atenţia la dezvoltare. Dar nu este auzit, pentru că în spaţiul public o hărmălaie imensă şi o bulibăşeală sinistră ocupă agenda: este competiţia dintre grupuri care vor să împartă o parte din golul care are aparenţa puterii politice. Între timp, resursele se pierd şi un viitor în care nimeni nu mai are încredere se iveşte timid. Capitalismul românesc se naşte prin cezariană şi este încă la incubator. Este un mutant, un corp străin, dar mai ales o mare neînţelegere.
Ca să nu rămână o fantomă, o paiaţă, capitalismul românesc are nevoie de oameni, în principal, de români, dacă se poate. Să împrumute de la ei, dacă nu suflet, măcar minte. Obligatoriu are nevoie de oameni care să creadă în el, în valori sau în viitorul creat aici, înăuntru, nu „afară”. De oameni care să lupte pentru ideile lor, pentru profit, şi care să devină capitaliştii noştri de mâine.




[i] Ban, Cornel, Dependenţă şi dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, editura TACT, Cluj-Napoca, 2014

[ii] Racu, Alexandru, Apostolatul antisocial. Teologie şi neoliberalism în România postcomunistă, editura TACT, Cluj Napoca, 2017

[iii] Poenaru, Florin, Epoca Traian Băsescu. România în 2004‑2014, editura TACT, Cluj Napoca, 2014

[iv] Cistelecan, Alexandru, State, Andrei (coord.), Plante exotice. Teoria şi practica marxiştilor români, editura TACT, Cluj Napoca, 2014

[v] https://mariusmioc.wordpress.com/2011/08/03/nicolae-ceausescu-in-1989-capitalismul-in-romania-a-apus-pentru-totdeauna-video/
[vi] Stănescu, Iulian, Puterea politică în România. De la comunism la noul capitalism (1989-2014), editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2014
[vii] Eyal, G.,  Szelenyi, I. şi Townsley, E.R., Capitalism fără capitalişti. Noua elita conducătoare în Europa de Est, editura Ziua, Bucureşti, 2001.
[viii] Vasile Sebastian Dâncu, 2010, Gândirea blocată în religia pieţei, Revista Cultura, nr. 291 din 16 septembrie 2010
[ix] Studiul Capitalismul şi societatea: percepţiile românilor cu privire la capitalism, realizat de IRES, în perioada 4 - 16 iunie 2018, pe un eşantion de 866 de persoane, reprezentativ pentru populaţia adultă din România. Eroarea maximă tolerată: eşantion total: ±3,4.


  O înfrângere și lecțiile ei Există în fotbal momente în care scorul nu mai e doar cifră, ci rană colectivă. CFR Cluj a trăit o asemenea cl...