Scandalul Sorin Ovidiu Vântu - Analiză - Vasile Dâncu

CERCETAREA SOCIOLOGICA A IRES DESPRE PERCEPTIA PUBLICA A ROMILOR

SONDAJ POLITIC

Am primit sute de telefoane sau mailuri pentru ca să comentez basmul lui Sebastian Lazaroiu.
In zilele următoare o să încerc o analiză mito-critică, dar până atunci vă pun la dispozitie, dragi cititori, un grafic cu rezultatele ultimului sondaj de opinie privind intentiile de vot ale romanilor. Ultimele interviuri s-au facut in 1 septembrie 2010.

Sigla PP inseamna Partidul Poporului (sau Partidul lui Dan Diaconescu, dupa cum am spus subiectii).

Intrebarea a fost deschisă.

ROMANIA - societate cu incredere limitată

Multe lucruri ne plăcea să le credem despre noi, românii, bucăti de identitate pozitivă, povesti si mituri despre stramosi si trecutul luminos in care s-a plamadit poporul si fiinta noastră culturală. Suntem suflete mari de ospitalieri, iubim strainii, suntem muncitori, suntem cinstitii istoriei si saraci pentru ca nu avem noroc ca alte neamuri. Am rămas să păzim crestinătatea europeană, am fost singuri impotriva tuturor, ne-am iubit neamul si țara dintotdeauna. Istoria învățată la școală ne-a consolidat aceste povesti identitare, fiecare popor procedând la fel in aproape doua secole de constructie a națiunilor și a statelor-națiune.

Si noi am trecut prin acestă fază, iar perioada comunistă chiar a accentuat mult acest proces. In euforia construcției omului nou și megalomania lui Ceausescu, mulți români au crezut că suntem o natiune mare și o țară cu viitor de aur. Succesele sportivilor de la Olimpiade, unde ne plasam, de regula, in primele zece natiuni, îmi conferea mie, personal, in adolescenta, sentimentul că această țară este una din națiunile cu un potential care nu se poate valorifica doar datorita dictaturii. După revoluție, eu și alții din generația mea, am descoperit că tocmai dictatura reusea să ne dea senzatia sau chiar să adune resursele in asa fel încât să fim undeva la inceputul clasamentelor modiale, in unele domenii. Si nu era doar propaganda care crea aceasta senzatie, era vorba si de o atitudine fata de Ceausescu si Romania cultivată in Occident privind rezistenta noastra la presiunea Uniunii Sovietice, dar succesele sportive si chiar culturale se datorau organizarii la scara de masa a unor tipuri de activitati.

Exceptionalitatea românească era un sentiment destul de răspândit în populație, păcat că nu avem sondaje din acea vreme pentru a putea face comparații și dinamici. Cert este că după 1990 și ”prefacerile” care au urmat (ca să folosesc un termen deja consacrat de propaganda comunistă) Romania si-a pierdut din încredere, iar romanii din optimismul debordant.

Astazi după douăzeci de ani de destin second hand Romania pare devastată de neîncredere. Milioane de oameni au parasit Romania si suportă tragedia migratiei. Mulți nu se vor mai intoarce niciodată, mulți deja formează o majoritate care votează radical diferit decât cei din țară. După castigarea alegerilor de către Traian Băsescu, romanii dinăuntru nu au privit cu ochi buni diaspora care a votat masiv pentru presedinte, multi propunând să le luam dreptul la vot pentru că nu ”manâncă salam cu soia”, cum s-ar fi spus dacă eram imediat după revoluție.

Sărăcia instaurată rapid si diferentierea socială care a inceput să apară nu puteau decît să producă o serie de efecte negative. Cei care au pierdut competitia încep să-și explice rămânerea în urmă prin faptul că acei care au reusit au facut-o prin coruptie, relatii sau noroc.(peste 80% dintre romani credeau asta anul trecut, când am făcut un sondaj pe acestă temă).

Isi pierd increderea in instituții chiar dacă asteaptă încă statul care să vină să-i salveze. Dar in primul rând își pierd increderea in ceilalți oameni. Neîncrederea devine o adevarată ciumă emotională, provocând, în fond, un fel de desocialializare. Românii se repliază nevrotic spre familie, fenomen minunat privit din punct de vedere moral, sociologic insemnând insemnând un indicator de enclavizare si neparticipare socială. Ceilalti devin ”infernul”, cum spunea Sartre, un semen la prima intalnire beneficiind de o incredere de doar 6%, 66% dintre noi suspicionându-i pe ceilalti că vor doar sa profite de pe urma noastră. In conditiile în care nici relatia de vecinatate nu trece un sfert din populatie ca incredere, altădată criteriu de organizare si solidaritate comunitară si socială, la fel de important ca si rudenia si legatura de sânge, este clar că egoismul se accentuează, iar neicrederea nu poate produce decât tot neincredere. Neincredrea se apropie încet, încet de intoleranță și mai ales de greutatea asocierii pentru actiune comună. Sindicatele si-au pierdut credibilitatea iar organizatiile nonguvernamentalr nu mai sunt ce au fost în anii 90. Oamenii si-au pierdut și încrederea în sine și asta face să se apere izolându-se de ceilalți. Politicienii au făcut tot ce au făcut ca să separe oamenii după cat mai multe criterii, inafara celor mostenite: două sau mai multe Romanii, poporul si ceilalți, nesimtiții si victimele inocente ale nesimțiților, desteptii oraselor ce voteaza cu democratie si prosti ce votează cu neo si cripto etc.

Parcă am pârjolit grînile și am otrâvit fântânile in fața unui inamic care nu mai venea, dar noi eram pregatiți de luptă. Ca și în evul mediu acesta tehnică de autodistrugere este absolut ineficientă. N-o sa inteleg niciodata de ce sa otravesti fântanile cand erau râuri nepoluate din care dusmanii puteau bea apă și nici nici de ce sa ardem holdele pentru ca oricum dusmanii nu erau aici ca să secere, să uște graul si apoi sa-l faca paine sau clatite, ar fi insemnat să se mute la noi. Un razboi româno-român a inceput să se dezvolte tacit, cu izbugniri in campanii electorale sau în conflicte.

Analizând rezultatele acestui studiu am inceput să caut pe internet ceva comparații, alte studii sociologice, pentru ca să văd unde ne plasăm. Nu am ajuns prea departe pentru ca am dat, intamplator, de un document despre care tot auzisem dar nu l-am vazut niciodată in manualele de istorie. Imaginea servetelului celebru prin care, la Ialta, Stalin si Churchill au împărțit lumea noastră. Am rămas șocat și am oprit orice căutare.





Am sentimentul puternic că acesta este actul de nastere pentru noua Românie, cea de acum. Destinul unei părți importante din natiunile civilizate ale lumii tranșate pe colțuri de mese. România increderii limitate este copilul născut din acel viol. Putem să ne uităm in graficele analizei IRES ca intr-o oglindă. Suspiciunea și neincrederea, lipsa solidarității cu celălalt dau imaginea unei populatii, nu a unei națiuni. O colectie de indivizi singuri, speriați de viitor, incapabili să se identifice cu proiecte comune, incapabili să se gandească la viitor fără a scoate cuțitul, incapabili să viseze la viață normală.


cititi sondajul IRES: BAROMETRUL INCREDERII ROMANILOR
pe www.ires.com.ro

Muncă şi români.

Un sondaj plictisitor despre tractoare si chinezi

Editorial pentru VOX PUBLICA.RO



Nu am folosit o sintagmă clasica în titlu, de genul, munca la români, pentrucă munca este pentru tractoare si chinezi, spunem noi adesea. Alteori spunem: fac orice, daca nu degenerează în munca. Mircea, fa-te ca lucrezi sau Noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne plătesc. Muncă inseamnă viata, dar nici lenea nu a ucis încă pe nimeni. Este greu să găsim un subiect mai bun de glume la români decât munca.
Sigur, este un subiect din categoria haz de necaz, pentru că munca nu este subiect plăcut pentru noi. Am inventat dihotomia dintre a munci si a face bani. Cine munceşte nu are timp să facă bani. Povestile filosofice persane sunt nimic pe lângă infinita noastră rezervă de glume legate de muncă.
Recent, a tinut prima pagină, doar cateva zile, subiectul mortii unei tinere la Bucuresti, de extenuare, spun unii, evident nu angajatorii. A mai murit acum vreo trei ani o fata la o multinationala (ambele morti sunt in curtea unor angajatori straini) iar in ultimii 2 ani peste 300 de oameni au murit in accidente de muncă. Totul a durat putin, societatea isi urmeaza cursul politicienii din opoziţie au făcut un pic de campanie, cei de la putere s-au apărat cum au putut si, rapid, toată lumea a uitat subiectul.
Nu s-au intrebat nici analiştii, dar nici guvernantii , despre amploarea fenomenului muncii peste program si nici cel al nerespectării clauzelor contractuale de către angajator. Să nu mai vorbim de munca la negru, aspect care ar trebui sa fie la ordinea zilei mai ales pentru cei de stanga.

Văzând asta unul din tinerii mei colaboratori mi-a propus să facem un studiu ştiinţific pentru a vedea cât de extins este fenomenul munncii peste program si, in general, ce mai cred românii despre muncă. Nu ne aşteptam să intereseze prea mult autorităţile, aşa ca l-am finanţat noi, să spunem din curiozitate ştiinţifică.
Nu am avut mari surprize, dar rezultatele nu sunt bune pentru a ne face să dormim liniştiţi. Studiul ne arată că tot mai mulţi români lucrează ore suplimentare, dar reacţiile si percepţiile lor sunt încă destul de naive, caracteristice pentru o societate in care cultura muncii este încă intr-o forma primitiv dezvoltata.
In aproape o treime din locurile de munca activitatea nu este normată in nici un fel, iar procente zdrobitoare dovedesc ca oamenii sunt mulţumiţi de program , 85%) si 59% sunt mulţumiţi de salariu. Deşi consideră că locul de muncă este solicitant, doar 15% caută un loc de muncă. Interesanţi sunt şomerii si casnicele, doar vreo treizeci si ceva la sută dintre ei caută un loc de munca, restul nu ştiu ce au în plan. Deşi 59% dintre romani observă pe propria piele ca legislaţia muncii din România nu protejează angajatul, si 76% cred ca legislaţia muncii nu se respecta în ţara noastră, ei nu vor nici o schimbare, putini s-ar revolta, putini ar face reclamaţii sau ar căuta o ameliorare a situaţiei.

Sa nu mai luam în calcul lipsa de mândrie: 76% ar accepta un loc de munca sub pregătire lor, 75% un loc de muncă în care se fac ore suplimentare, 56% sută ar accepta si un salariu mic, sub aşteptări . Deşi 63% din angajaţi au avut in ultimele 12 luni un cunoscut care a pierdut locul de muncă, doar 41% din romani sunt îngrijoraţi pentru locul lor de munca, oamenii fiind, în general, mulţumiţi.

Lipsa de mândrie a a angajaţilor din România este explicabilă şi prin lipsa unui angajament real din partea sindicatelor pentru programe de solidaritate cu angajaţii. In timp ce Franţa a fost paralizată câteva luni de grevele privind primul contract de muncă, in România se conturează tot mai mult o masa de manevră imensă care nu este capabila s-şi reprezinte situaţia de dominare şi să reacţioneze. Sindicatele se luptă doar câteodată, pentru salarii, iar politicienii îşi aduc aminte doar in campanie de aceste subiecte.
Am văzut şi în acest studiu, în ţara lui Dorel, despre muncă vorbim cu lejeritate ca si cum nu ar fi vorba despre propria nostră viaţă. Munca înnobilează, spuneau comuniştii, dar romanii le-ar răspuns corect ideologic: dar noi nu avem nevoie de nobili.
Suntem in prezenţa unei conştiinţe sociale încă premoderne, unde timpul nu costă bani şi munca nu este valorizată ca fiind sursa cea mai importantă, pentru cei mulţi, sursă pentru succes şi prestigiu. Câştigurile la Loteria română hrănesc visul de a scăpa de muncă: nu o sa mai muncesc niciodată, a spus acum câţiva ani un câştigător la loterie din Tulcea.
La facultate, îmi aduc aminte despre primul deceniu de după revoluţie, nu aveam pe nimeni să-şi dorească să predea un curs de sociologia muncii si, de regulă, apelam la jurişti care vorbeau mai mult de dreptul muncii şi nu despre fenomenul social ca atare.
Fascinanta lume a lui Dorel este un teritoriu în care râdem cu pofta, dar cu tot mai accentuată amărăciune. In alte culturi, publicitatea creează semnificaţii in cadre specifice ale consumului, atunci când imaginează diferite situaţii. Acolo se proiectează mirajul, evaziunea, chiar si parodia. La noi, însă, mergem in alta direcţie, una din producţiile publicitare de cel mai mare impact , serialul publicitar la cognacul Unirea (genială, trebuie să recunoaştem) ia in tărbacă tocmai munca, adică tocmai cultura muncii şi regulile ei.
Nu vreau să spun că nu se munceşte în România. Se munceşte, probabil, tot mai greu , dar şi ineficient. Dezorganizat, fără raţiune, fără tragere de inimă, cu un management al procesului care dă o productivitate mică.

România care munceşte este un teritoriu tot mai trist. Oamenii fără apărare acceptă tot mai multe servituţi. Nu mai visează la ceva mai bine, se mulţumesc cu puţin, spun că totul li se pare bine si frumos la locul de munca pâna îl pierd, deşi peste jumătate nu vad nici o posibilitate de angajare. Aici nu mai este vorba doar de o cultură a muncii, cum am scris mai sus, împrumutând vocea sociologului, poate. Este vorba de ceva mai grav. Începem sa devenim tot mai sclavi, ne pierdem independenţa de a alege şi de a dispune liberi de forţa si energia noastră. Vom munci tot mai greu, tot mai mult şi pe bani tot mai puţini dacă nu băgăm de seamă că munca este mai importantă decât credem noi acum şi că de la legislaţia muncii si până la şcolarizare, de la o justă ierahizare a profesiilor la o strategie de reprofesionalizare a României , sunt zone întregi de social faţă de care suntem iraţionali şi orbi. Ca de la politicieni, la absolvenţii de clasa a VIII, suntem un popor care nu ia munca în serios, o consideră poate neimportantă si de aceea este un teritoriu lăsat chinezilor si tractoarelor.

Pedeapsa pentru cei care nu iau munca in serios să fie oare trimiterea lor in sclavie?


NB. Rezultatele studiului lansat astăzi se pot vedea la adresa www.ires.com.ro