Despre Marea Fraudare a Alegerilor Prezidentiale.

Desigur, alegerile au fost fraudate, dar nu duminica, 6 decembrie.

Este un subiect atât de important încat ar trebui să-l scriem cu majuscule şi să-i inventam o siglă. Să-i zicem MFA (sau MFAP – Marea Fraudare a Alegerilor Prezidentiale). Ca JO pentru Jocuri Olimpice, SOV pentru Vântu, sau RSR pentru România eternă. Imaginaţia politicienilor, încordată la maximum, a propus chiar ca să cerem să vină alţii să ne organizeze alegerile, cei din UE sau Consiliul Europei, aşa cum meciurile de fotbal, tot mediocre, sunt arbitrate de fluieraşi străini. Alţii au propus să le repetăm, unii sa-i suspendăm pe cei care au câştigat, nu ar fi fost exclus să propunem criterii de temperament pentru validarea candidaturilor sau modalităţi de acordare a cartonaselor galbene şi roşii.

Este nefiresc să cheltuim atîta energie, doar suntem în ţara lui Caragiale şi totul trebuie luat în râs, ca un semn de normalitate. Noi dacă ne raportăm la ceva cu seriozitate este un semn că s-a stricat ceva acolo in miezul României profunde. Mai ironic, mai serios, cu tristeţe chiar, trebuie să recunoastem că fraudarea alegerilor este un mod de a face politică în Romania. Nu doar in campanie, prin tot ceea ce facem, noi toţi, politicieni, partide, instituţii ale statului şi cetăţeni.
Au fost fraudate alegerile?

Răspunsul îl ştim cu toţii, nu este un secret pentru nimeni. Alegerile sunt fraudate de douăzeci de ani, sistematic, cu nonşalanţă, fără de ruşine, ca un act de normalitate politică. Deşi îi înţeleg tristeţea lui Mircea Geoană, voi spune că din complotul fraudării alegerilor face parte şi invingătorul, dar şi invinsul. Si publicul, dar şi cei absenţi. Victime inocente sunt doar copiii si adolescenţii, ei si viitorul lor. Toti participăm la o mare fraudare in care, in spirit national, ne furăm căciula ca şi tehnică electorală cotidiană.

Când este vorba de metodele de cîştigare a alegerilor atunci nu există politician care să fie capabil a renunţa la o candidatură sau la un mandat atunci cînd simte că nu va putea face ce promite sau nu este in stare să facă nimic din ceea ce a spus în campanie. De două decenii oamenii merg la vot cu speranţă, dar statul pe care îl iau politicienii în stapînire este din ce în ce mai puţin capabil să asiste sau să provoace dezvoltarea si cresterea nivelului de trai.

Ne mai trebuie şi alte argumente ale fraudării alegerilor din ultimii 20 de ani? Nu am un camion de dovezi, doar niste observatii de bun simt (nu din Romania Bunului Simt)

1. Cand 67% dintre români cunosc cazuri în care se oferă ceva material pentru a se vota cu un candidat si 20% spun că au primit ei înşişi sau cineva din familia lor, atunci este clar că sistemul va rămâne viciat şi până nu se va scrie în lege, foarte clar, că mita electorala, inafara unui petec de hartie sau un compact disc ori DVD cu programul candidatului, se pedepseste cu puşcărie vom rămâne la stadiul în care suntem şi nu are rost să ne mai enervăm la televizor;

2. Fraudă este si modul în care se face bugetul în orice an electoral, indiferent de regimul politic, modul cum se planifică cheltuielie si vestita Ordonanţă 7 si toate formele prin care sunt cumpărate comunităţi intregi cu drumuri, podeţe care se duc repede pe Apa Sambetei, asfalt electoral si bani pentru biserici şi pentru predica din duminica votului;

3. A alege, a vota este un surogat pentru a actiona in spatiul politic. Oamenii merg si votează, optimismul social creste cu vreo 15-20 de procente si toată lumea asteaptă să se intâmple ceea ce îşi doresc. Nimeni nu le spune oamneilor că nu ajunge să votezi pentru ca să poţi trăi mai bine. Nici faptul că atunci când vezi că politicienii sau partridele votate ce nu fac ce au promis trebuie contestate prin actiune energică, prin referendumuri, ONG si orice forme de protest care le poate revoca mandatul pe care l-au luat prin fraudă, minţind in cadrul contractului social în care au primit voturi in schimbul unor promisiuni;

4. A propos, vorbeam alegere, atunci când nu avem o alegere veritabilă votul este alterat, nu are cum să-şi producă efectul. In cele mai multe alegeri nu avem programe alternative, o alternativă la prezent sau o alternativă la proiectul adversarului. Se promite aberrant, orice, fără discernământ. Se alege intre oameni, sau parcă şi mai grav, oamenii aleg constient între două rele. 46% dintre romani au spus după această campanile că sunt de acord cu ideea că alegem răul cel mai mic pentru că toţi politicienii sunt corupţi, iar 26% sunt de acord că este o expresie un pic prea dură, dar are un miez de adevăr;

5. Frauda este şi aşa zisa dezbatere stanga - dreapta, cel puţin la noi, mai degrabă motiv de demarcatie a unor sfere de influentă si interese, dar nu şi premise pentru viziuni asupra viitorului. Vreo 25-30 de procente dintre cetăţeni se declara a fi de stânga sau de dreapta si mai putin de 10% dintre ei pot gasi elemente de diferenţiere, adică justifica optiunea. Ceilaţi sunt altceva, sunt majoritatea, sunt poate independenti sau electroni liberi, pe ei cine-i reprezintă? Ei nu au drept de reprezentare mai ales că independentii nu beneficiază de condiţii egale cu reprezentantii partidelor pentru a se inscribe in alegeri. Pentru ca un independent să se inscribe intr-un colegiu are nevoie de 100000 de semnaturi iar unul de pe lista doar de cateva mii.

6. Votul se fraudează si atunci când indecişii hotărăsc, cum a fost şi cazul acestor alegeri. Ei indecisi, adică cei care nu au o viziune, nu au informaţii, nu-I cunosc pe politicieni sau acţiunile lor, ei sunt cei care se hotărăsc in campanii, in ultima saptămână sau chiar în ziua votului. Multi decid in cabină sub impresia unei imagini sau a unui impuls de moment. Si-asa doar 22% dintre români au spus că au aflat ceva relevant despre candidaţii la Presedinţia României în această campanile, restul stiau totul sau, mai précis, nu au fost interesaţi de nimic. Nu Diaspora a hotărât cine va fi Presedintele, indecişii au hotărât.

7. Votul fraudat provine şi din faptul că se confruntă viziuni diferite despre functia de Presedinte. Nu este adevarat că oamenii il aleg pe cel pe care-l consider a fi cel mai potrivit pentru un standard pe care l-am stabilit noi toti, in unanimitate, sau macar in majoritate. Daca ar exista un portret robot, atunci am “masura” candidaţii cu aceste măsuri omologate. Nici pe departe, este vorba de viziuni diferite, oamenii nu votează pentru aceeasi Românie. O demonstrează distributia geografică: in interiorul arcului carpatic si in diaspora europeană o culoare, inafara arcului carpatic o altă culoare politică. Este o fractură adîncă ce tine de sărăcie, de libertate de gandire şi viziune fată de stat.

8. In Romania, inteleapta lege zisă uninominală face ca in colegii oamenii pot vota un om care sa-i reprezinte, dar calculatorul il alege pe cel de pe locul trei sau cel de pe locul doi, după o procedura care cică asigură mai bine diversitatea politică. Invingătorul poate rămâne doar cu afisele de campanile amintirii si poate cu frustrarea că a fost admis fără loc în sistemul politic;

9. Votul este fraudat şi atunci când cei alesi işi schimbă partidul după ce au fost alesi sau cand se schimbă orientarea politică. Tot fraudă a vointei poporului este şi atunci când partidele impun pe liste in colegii din provincie paraşutati de la Bucuresti, fara legatură cu comunitatile respective sau cu ethosul acelor locuri. Mulţi din acei oameni vin rar in colegiu si se simt datori doar fata de oligarhia partidului care i-a propulsat pe un loc eligibil.

10. Votul este cheia de boltă a democraţiei, oamenii cred că votează în cadrul si pentru consolidarea unui sistem egalitar. Nimic mai fals, este un sistem egalitar care perpetuează inegalităţile. Alegerile sunt periodice, dar nu schimă sistemul politic, ci doar ocupantii birourilor; libertatea cuvântului este inutilă datorită lipsei de acces la tribune care să facă vocea auzită, iar libertatea presei este temperată de monopoluri si concurenţa marilor grupuri finaciare.

11. Oamenii merg să voteze pentru a crea o majoritate. La noi, criza din această toamnă a avut in centru obsesiva cautare a majorităţii. Unii au stricat-o, alţii au facut alta si tot asa … Votul crează, de fapt, o minoritate care devine stăpâna statului, ocupă posturile si guvernează clientelar. Când se stabilizează un guvern, se uită repede de descentralizare, subsidiaritate activă si participare la decizii. Dacă am spune oamenilor cinstit: veniţi la vot ca să vă alegeţi o minoritate care vă va conduce următorii ani ar fi mai cinstit, măcar avertizaţi fiind nu am mai putea spune că este vorba de o fraudă. După orice vot, majoritatea cedează in faţa minorităţii.

12. Votăm pentru schimbare, este o frază tip pe care o spun şi politicienii şi alegătorii. Dar în cea mai mare parte este o minciună. Niciuna din marile schimbări nu s-a făcut prin vot, nici reforma socială, nici cea politică, nici schimbările . Votul nu schimbă direcţia maşinii guvernamentale, nici mersul unei societăţi. Au murit multi oameni in decembrie 1989, a fost mereu nevoie in istorie de revolutii, rascoale, războaie pentru ca să se schimbe ceva


Putem găsi multe alte argument ale alterării, fără să mă refer la mestesugitele metode de a fura la urne pe care le publică ziarele din cand in cand si pe care partidele (toate) le transmit cu grija la organizatii cu motivatia că sunt indicatii pentru a preveni hoţia celuilalt. Aici Victor Ponta, în supărarea lui de a doua zi, a spus un adevar major: concurenta este intre masinării de fraudare, unele câstigă, altele pierd. Restul sunt doar chestiuni de stil. De ce să mai activăm Curtea Constituţională, să o mai punem la lucru, acolo sunt niste juristi venerabili care au facut multe servicii politicii din ultimele 4 -5 decenii si au si ei dreptul la odihnă si liniste, alaturi de un salar mare combinat cu o pensie dodoloaţă. Iar dacă o facem sper că bieţii judecatori de la CCR primesc diurnă pentru zilele în care îi batem la cap cu intrebarile si neliniştile noastre.
Desigur, mereu sunt fraudate alegerile. Nu la urne, nu din organizarea procesului de vot apare frauda cea mare, falsificarea democratiei.

Stim asta, nu facem nimic pentru a moderniza statul, institutiile si sistemul politic. Politicienii se plâng doar atunci când pierd, se enervează doar când pierd la mustaţă sau când le trebuie o justificare. Ca si simpli cetăţeni ne place să credem că acei care ne guvernează nu ne merită, ei, guvernanţii cred că ar merita un popor mai bun, noi le zâmbim si participăm la bai de multime, ei se ingrijorează retoric ne întind mâna si după aceea se dezinfectează cu spirt. Uite asa, din fraudă în fraudă, din simulare in simulare, dintr-o minciună în alta, impingem căruţa tricoloră spre râpa istoriei.

Patologia politica a excesului.

Cum a putut pierde Mircea Geoană?

Ma întreb cum a reusit Mircea Geoana sa piarda dupa ce coalitia care-l sprijinea a reusit, la cateva zile după turul I, sa ajunga la o diferenta linistitoare.

Toate mergeau linistit spre o victorie facilă. Traian Basescu nu avea prea multe mijloce pentru a ridica tensiunea electorala, mai ales pentruca fusese fixat in stereotipul conflictualist, o eticheta care,bazandu-se pe comportamentul de jucator, il priva pe Presedinte de posibilitatea de a declandsa un scandal. O modalitate ar fi fost dezbaterile directe, dar aici Geoana actionat inteligent: a acceptat doar strictul necesar, adica o singura dezbatere.

Cum din dezbaterea anterioara Mircea Geoana ieșise bine, nu era de asteptat nici o surpriza. Presedintele era prizonier, iar Alianta electorala putea sa-si calculeze șansele aproape aritmetic. Trebuia doar tras de timp si lasate lucrurile să curgă.
Nu erau necesare gesturi bruste, poate ca nici publicarea obsesiva a sondajelor, corecte, cu Basescu la mare distanta sub Geoana nu trebuia facuta. Doar o prezenta eleganta, pacificatoare, exemplificare a linistii si stabilitatii viitoare.

A aparut atunci ceva care a burversat totul, iar Mircea Geoană poate ca nici nu este vinovat pentru asta, nici el si poate nici echipa de strategie de campanie.
A devenit invingator si cei din jurul lui au incepuit sa se miște pentru a aduce o contributie la victoria finala. Daca-l cunosc bine pe Hrebenciuc el nu cred ca a gandit asta. El parca știa sa astepte, să stea camuflat, sa nu se expuna aiurea. Poate ca aici lucrurile i-au scapat de sub control pentru că fiecare a vrut sa arate ca este cel care l-a ajutat decisiv.

Domnul Patriciu l-a ajutat cu filmuletul de la Ploiesti, iar televiziunile partenere l-au dat de atîtea ori pâna ce toata lumea s-a excitat prea tare (unii contra, altii pro) dar daca tragem linie cei mai multi au ajuns la concluzia ca este fals si unii deja s-au hătarât sa merga la vot.

A venit apoi altcineva care l-a dus la Timisoara, in loc sa-l duca la Alba Iulia. Considearata ca indecenta, alianta semnată la Timisoara i-a activat impotriva pe anticomunisti, anticomunuisti care nu fusesera foarte sensibili la mesajul lui Traian Basescu.

In acel moment inca era Presedinte. Dar a venit ultima dezbatere si vizita nocturna la Sorin Ovidiu Vantu. Putea sa recunoasca faptul ca l-a vizitat pe omul de afaceri de 1000 de ori, nu s-ar fi creat o asemenea emotie. Dar fusese cu o zi inainte, s-a dus noaptea si mai ales.... a confirmat mesajul central al Presedintelui: este o copie, este jucarie, nu este autentic.

Unele alegeri le-a facut el, dar cele mai multe le-au facut altii. Probabil au fost facute cu buna intentie, ori dintr-un pragmatism exagerat, dar este cert ca au fost greseli enorme.

De ce nu au putut să astepte sustinatorii lui, de ce nu au avut rabdare?

Cred ca suferim in politica romaneasca de o patologie a excesului, dublata de o adictie de conflict. Strategiile de conflict, nu cele de cooperare, reprezintă regula in politica romaneasca. Parca este o dependenta de violenta, o adictie de adrenalina, dopamina, serotonină. Ca si adictia de jocuri de computer, coportamentul adictiv fata de conflict da o puternica emotie si implicare personală, un surplus de emotie si un fel de surogat de realitate.

Violenta politica si conflictul sunt importante si pentru ca stimulează o anumita solidaritate si pot loc de proiecte politice.

Presedintele a fost de nerecunoscut in campania de pana la primul tur. Toti spunea ca nu il recunosc, ca nu mai are forta, nici energie. In ultima dezbatere parca a inviat. Oamenii l-au recunoscut, era el, fara insa a avea timp sa se enerveze pe strategia lui de conflict. Oare a fost asta o strategie? Nu stiu, poate.

Cred ca marea arta a strategului este sa stii sa-ti infrânezi instinctul de a ataca, de a declansa prematur atacul sau violenta.

Nu-mi place să citez din Sun Tzu, dar batranul chinez are dreptate din nou: Arata-te puternic cand esti slab si slab cand esti puternic.
De ce am uitat noi adevarurile acestea simple?

8 decembrie 2009
PS
MULTUMESC SUTELOR DE PRIETENI CARE M-AU SUNAT SA MA FELICITE PENTRU MUNCA FACUTA DE ECHIPELE IRES SI CSOP LA EXIT POLL. CELOR CARE NE INTREABA PE MAIL CUM AM REUSIT LE SPUNEM CA A FOST MUNCĂ ISTOVITOARE SI RABDARE.

interviu in revista 22

Ce calcul credeţi că a făcut PSD când a ieşit de la guvernare?

Partidele în România nu sunt organizaţii, nu sunt dotate cu experţi care să elaboreze scenarii prognostice în domeniul social sau politic. Partidele iau forma omului din vârf sau a echipei care deţine puterea la un moment dat, au emoţii, răzbunări sau slăbiciuni omeneşti. Este o parte din farmecul şi tragedia partidismului românesc. PSD, ca şi alte partide din România, nu are mecanisme de decizie şi planificare strategică care să facă nişte modelări sau simulări complexe legate de efectele posibile. Dar, dincolo de asta, era clar că PSD era pus într-o situaţie tare complicată, cu prezenţa în guvern, dar şi cu strategia de opoziţie.

Mircea Geoană trebuia să facă în acelaşi timp opoziţie ca să obţină un scor cât mai apropiat de cel al partidului. Modul în care i-au atacat pe cei doi miniştri ai PD-L în parlament a fost evident o modalitate de a face opoziţie, dar le-a stricat relaţiile cu partenerii de coaliţie. Nu cred că PSD ar fi acceptat asta din partea PD-L. Au câştigat libertate de mişcare, dar au pierdut o mare parte din resurse, inclusiv resursele de tip poziţie administrativă în administraţia locală. Este greu să mobilizezi astăzi militanţii fără bani foarte mulţi sau fără resursele pe care le oferă funcţiile din administraţie. Armata funcţionarilor publici din administraţia centrală şi locală reprezintă scheletul armatei electorale pentru orice partid sau candidat. Nimic altceva nu mobilizează, în politica românească nu mai contează ideologiile, nu mai avem programe sau proiecte comunitare sau partizane.

S-a ales scenariul ce părea ultima speranţă: ne dau afară de la guvernare şi devenim victimele care vor fi ajutate de popor să vină la putere, să aducă moralitatea pierdută etc. etc. Nu ştiu dacă posibila victimizare va reuşi să compenseze pierderea resurselor reprezentate de mii de funcţii în administraţie. Cred că trebuia rămas la guvernare sau, dacă se ieşea, asta trebuia făcut din mai sau iunie 2009.

Aţi fost unul dintre susţinătorii activi ai lui Geoană în 2005, la Congresul extraordinar din decembrie 2006 etc. A confirmat Geoană speranţele puse în el?

În 2005, în februarie, dacă nu mă înşel, am răspuns la un interviu asemănător în revista 22, cu sinceritate, în care am lansat fără intenţie o sintagmă care a făcut carieră, „etichetă pe un produs expirat“, cea care a prefaţat trimiterea lui Iliescu în sanatoriul preşedinţilor de onoare. Atunci, deşi lumea era nemulţumită, nu mi-a sunat telefonul vreo două zile, a fost o surpriză şi o spaimă generală. Apoi oamenii au văzut că nu m-a trimis nimeni la Canal şi s-au exprimat liber la Congresul din martie, l-au votat pe Mircea Geoană. În noaptea Congresului n-a dormit nimeni, a fost un entuziasm general în toată ţara, în partid, dar şi în afara lui, lumea nu credea că este posibil. A durat un an şi jumătate acest suflu al descentralizării şi democraţiei în partidul nostru.

Acum, după patru ani, nu mai contează ce spui, viaţa politică a involuat, iar dezbaterea a dispărut. A mai rămas o singură modalitate de a atrage atenţia, înjurătura. Mă tem însă că şi asta se demonetizează şi nu mai rămâne niciun canal de comunicare între politicieni şi public.

Mircea Geoană are acum o bătălie de dat şi nu voi fi eu cel care să-l atace, deşi poate aş avea motive s-o fac. Nu o să pot face asta nici dacă iese învins, singura şansă să spun ce cred ar fi dacă el ar câştiga. Am şi o slăbiciune pentru Mircea, aproape îmi vine să spun că mi-e milă de el, trăiesc senzaţia că nu este total motivat nici atunci când îţi face un rău, o face cu strângere de inimă, ca şi ucigaşul care îţi trage un glonţ în cap, iar apoi, cu remuşcări, te înveleşte grijuliu cu haina lui să nu te răceşti prea repede. Nu cred că este cinic, dar cred că de multe ori nu are consecvenţă şi destulă încredere în oameni şi în ceea ce ar putea face cu adevărat.

Uitându-mă în urmă, Mircea Geoană a confirmat o parte din speranţele puse în el, mai departe nu a reuşit să meargă, de vină probabil fiind şi noi, cei care ne-am pus speranţe prea mari. Dacă am fi fost mai puţin aventurieri, cum bine a spus Octav Cozmâncă, dacă am fi fost cinici, cum ar fi trebuit, ne-am fi dat seama că Mircea este bun doar pentru proiectul de a-l învinge pe Iliescu şi l-am fi lăsat din braţe la Congresul din 2006, căci aveam semne de inconsecvenţă. Nu am făcut-o, l-am ajutat să ia toată puterea, plătim preţul naivităţii şi al încrederii în oameni. Nu am niciun fel de supărare, ştiu unde a fost greşeala, iar pentru faptul că l-am susţinut nu mi-e dator cu nimic. Am făcut-o atunci fără să cer nimic în schimb, aş face o din nou dacă ar avea lupte cu fantomele cu care se lupta atunci. Nu aş face-o pentru el, ci pentru nişte principii pe care n-o să le părăsesc niciodată, indiferent ce fac ceilalţi.

Mai este ceva, o circumstanţă atenuantă pentru Mircea Geoană. În 2006, preşedintele Traian Băsescu s-a angrenat în procesul comunismului. Cred că a făcut-o cu bună-credinţă, dar nu ştiu dacă momentul a fost bine pregătit. Evident, ştiu refrenul cu „nu este momentul, nu s-a copt situaţia“ şi sunt de acord că ceva trebuia făcut. Băsescu a avut atunci o victorie relativă, Raportul nu a avut efectul moral sau simbolic scontat. Dar cred că atunci ceva s-a rupt şi în autoritatea lui Mircea Geoană, cred că la nivelul întregii societăţii a început o contraofensivă care a schimbat ceva din suflul mersului înainte în care era angrenată întreaga societate românească. Ion Iliescu a fost adus înapoi, cu surle şi trâmbiţe, parlamentul s-a coalizat în suspendarea lui Băsescu, parcă tot mai multe lucruri legate de transparenţă şi diferenţiere au început să meargă înapoi. Şi PSD a intrat într-o bătălie pe care a pierdut-o atunci. Nu ştiu exact cât de mare a fost presiunea şi în ce fel s-a exercitat asupra lui Mircea Geoană, cum nu ştiu, de asemenea, cum a fost presat Adrian Năstase, pentru ca să nu accepte să candideze împotriva lui Ion Iliescu în 2005. I se cuvenea şi ar fi câştigat fără probleme, dar asta e istorie şi dacă ne uităm prea mult în trecut ne împiedică la mersul înainte.

Sigur, Mircea Geoană nu a îndeplinit decât o parte din speranţele mele, dar sper că măcar şi-a îndeplinit speranţele pe care el şi le-a pus în el însuşi sau cele cu care l-a învestit familia sau noii lui prieteni. Îi doresc succes!

Ce concluzii trageţi pentru candidatul PSD Mircea Geoană, după analizarea sondajelor de opinie?

Mircea Geoană este deocamdată candidatul care intră în turul al doilea cu Traian Băsescu. Se bazează încă pe partidul care are cea mai mare reţea de militanţi şi susţinători. Are şi un statut de victimă acum, are totul deschis pentru a veni cu un proiect alternativ. Depinde de curajul lui de a ieşi din stereotipiile de până acum. Dacă de trei ani faci acelaşi lucru, nu te poţi aştepta la efecte diferite în campanie, ceva trebuie schimbat major şi el ştie ce trebuie.

Nu vreau să fac referire la cifre de sondaj, acestea se pot schimba, încă nu am intrat nici măcar în campanie. Un singur lucru mai „tehnic“ l-aş remarca: deşi la sfârşitul săptămânii trecute s-au lansat încă trei candidaţi, în ceea ce priveşte ierarhiile nu s-a schimbat nimic, semn că nu era nici o surpriză, iar cei nou veniţi nu au adus ceva nou. Cel puţin deocamdată, competiţia este deschisă şi nu vreau să fac ceea ce fac unii colegi de breaslă care inventează scenarii sigure de câştig sau pierdere, în funcţie de echipa pentru care lucrează. Este important ca oamenii să fie lăsaţi să aleagă, fără a le induce noi, sociologii, ierarhii sau fotograme definitive.

Totul se joacă, chiar dacă nu prea există hazard în campanie şi nici cadouri de la Dumnezeu. În campanie nu se pot face minuni, credibilitatea nu se câştigă în patru săptămâni, atacul la adversarul principal nu este foarte credibil în perioada electorală, în campanie te urmăresc fantomele trecutului tău politic. În campanie, se face un fel de decont, opinia publică nu este formată chiar din guguştiuci, cu toate că tot mai mulţi oameni îşi vând voturile pe mici, bere sau pungi cu zahăr şi ulei. Se face campanie de când au apărut ghioceii, iar sensibilitatea oamenilor s-a tocit. Cred că va fi destul de greu să se comunice în această campanie, deşi este o speranţă pentru orice candidat: aproape 30% dintre electori spun că s-ar putea răzgândi până în toamnă. Evident, n-o să spun electoratul cărui candidat este mai răzgândac şi nici care este cel care are cel mai hotărât public susţinător.

Cât este de corectă afirmaţia lui Miron Mitrea potrivit căreia Geoană ar fi prizonierul grupului Vanghelie-Hrebenciuc? Şi care ar fi consecinţele pentru partid?


Cred că Miron Mitrea ştie mai bine decât mine ce se întâmplă în undergroundul partidului şi are şi curajul să o spună. Îl respect pentru asta, deşi, dacă o făcea mai devreme, poate ne puteam ajuta reciproc. Dar nu sunt de acord cu ideea de prizonier, face parte cumva din stereotipul „sfetnicilor trădători“ şi îmi dă senzaţia că îl absolvă pe Mircea Geoană de responsabilitate. Cred că noi, românii, avem un talent al tânguirii, al doinitului, al cântecului de jale şi al „bocitului“. Bietul lider, este înconjurat doar de năpârci care îi ascund realitatea! Să judecăm corect: cine i-a adus pe aceşti oameni în jurul lui? Liderul celui mai mare partid din România are puterea de a alege cu cine se înconjoară. Dar asta nici măcar nu este grav, haideţi să vedem mai departe. Sunt zeci de mii de oameni în acest partid, cei mai mulţi onorabili, cu meserii serioase, cu imagine publică bună în comunităţile lor.

Ei de ce nu spun nimic, de ce nu ies public să spună că le este ruşine ca în numele lor să vorbească cineva care este agramat sau că partidul este folosit pentru interesele unui grup restrâns? Sunt sute de oameni în Consiliul Naţional, nimeni nu spune ceva în şedinţele formale, toţi vorbesc ca babele, se plâng pe la colţuri. Sunt personalităţi naţionale, miniştri, oameni cunoscuţi între cei 30–40 de conducători de la vârf, ei ce fac acolo? De ce nu se adună să facă curăţenie, să-i elimine pe cei care îi fac de râs? Toţi acceptă, le place ori nu, nici măcar nu are importanţă, oricum alimentează prin pasivitate autoritatea liderilor de la vârf.

Am fost o perioadă lăsat singur să mă opun unor aberaţii din partid, eram bătut pe umăr discret şi încurajat pe la colţuri, dar în şedinţele noastre toţi puneau capul în pământ şi participau la laşitatea generală. Culmea, la un moment dat eram pe aceeaşi baricadă cu Ion Iliescu, dar, cu toată autoritatea lui, şi el a fost învins. Să dăm vina pe Hrebenciuc sau Vanghelie pentru ceea ce se întâmpla rău este deja o laşitate şi mai mare. Cât timp nimeni nu spune nimic deschis împotriva acestor oameni, cât timp atâţia oameni se înghesuie să le pupe mâna, ei sunt lideri ca şi toţi ceilalţi. Vinovăţia este colectivă şi nici liderul nu are vreo circumstanţă atenuantă.

E posibil ca PSD să joace la două capete, adică şi cu Oprescu, şi cu Geoană, repetând istoria de la alegerile din Bucureşti?

Îmi place să cred că România nu este Bucureşti, în România se mai şi votează, candidaţii trebuie văzuţi, trebuie să vină cu idei sau proiecte, ori măcar să reprezinte ceva. Înscenarea de la Bucureşti, cu victimizarea lui Sorin Oprescu, nu cred că mai poate funcţiona la nivelul întregii ţări. Reţeaua lui Cozmâncă a început să lucreze, dar capacitatea ei de mobilizare este destul de slabă. Combinaţia cu reţeaua Universităţii „Spiru Haret“ poate aduce ceva în plus. Nu bag mâna în foc, am trăit să văd în politică multe lucruri care îmi păreau de neînchipuit. Dar refuz să cred că întreg partidul poate să îl trădeze pe preşedintele său într-o bătălie atât de importantă. Dacă ar fi aşa, atunci am bate recordul mondial la ticăloşi şi cameleonism. Însă este clar, partidul va reacţiona aşa cum a fost învăţat să acţioneze în ultimii ani, deci Mircea Geoană va culege ce a semănat.

În cazul în care Geoană pierde alegerile şi nu reuşeşte să readucă PSD la guvernare, care credeţi că ar putea fi evoluţiile din PSD?

Partidul s-ar putea reînscrie pe linia modernizării şi reformei, deşi va fi destul de greu. Nu ştiu dacă s-a păstrat entuziasmul şi nici dacă mai există climat pentru asta în partid.

Sper că tinerii vor forţa să intre în partid şi deopotrivă intelectualii vor căuta să readucă dezbaterea despre echitate, solidaritatea socială şi coeziune în centrul proiectelor politice. Este un teren fertil pentru că această criză a demonstrat că marile disproporţii şi polarizarea socială tot mai accentuată nu pot fi ascunse, atenuate de artificii financiare, cum au fost creditele şi alte soluţii de a oferi iluzia bunăstării pentru toate clasele.

Ar putea chiar să se dea o bătălie ideologică, să vedem dacă se mai poate miza pe o ideologie ca liant sau suntem doar o adunătură de vânători de funcţii în administraţie, indiferent de parteneri şi context. Ar putea fi un moment al adevărului. Ar fi o şansă să facem apel la valori şi la credinţele prin care stânga a făcut management societal în Occident, cu mai mult sau mai puţin succes, dar păstrând mereu o linie progresistă.

Dacă nu vom face asta foarte repede, ne vom pierde identitatea de stânga, vor veni vremuri grele în care politicienii abili se vor folosi de specialişti, indiferent de partide, iar distincţia dintre stânga şi dreapta va fi mai puţin netă sau chiar va dispărea.

Recent, Ioan Rus a vorbit despre posibilitatea apariţiei unui nou partid social-democrat. E plauzibil acest proiect? Credeţi că ar avea şanse?

Este alternativa la stagnarea sau la încremenirea în situaţia dezideologizată de azi. O explozie de roşu şi oameni cu capetele în pământ, care nici măcar nu se mai obosesc să spună sloganele tradiţionale ale stângii. Când un om de stânga spune „noi“, el nu se referă doar la colegii de partid, vorbeşte în numele unor categorii mai largi, nu vrea doar să-i belească pe adversari, vizează şi un proiect solidar cu cei care au pierdut bătălia socială şi startul.

Peste tot în Europa s-au înfiinţat cu succes partide noi în ultimele două decenii şi multe sunt deja la putere. Partidele istorice au un handicap tot mai pronunţat, tradiţia le face să rămână anchilozate în concepte şi percepte.

Dacă se merge în acest ritm, cu absurda bătălie politică, personalizată, subsumată doar intereselor de grup, atunci un nou partid se va naşte sigur. Din cioburile partidelor de azi sau chiar din emoţia risipită a celor care au crezut vreodată în ceva,
într-un proiect de societate sau în vreo imagine a viitorului. //


Interviuri realizate de ARMAND GOŞU