revista POLITICA martie-aprilie 2009

Acesta nu este un razboi cu Bucurestiul

Dacã am interpreta dezbaterea de presã pe care o stimuleazã media clujeanã ca fiind un rãzboi cu Bucureştiul, atunci am fi în adevaratã epopee sau în absurd.

Absurd ar fi motivul pentru care a început aceastã polemicã. Emil Boc şi echipa lui migrantă de la primărie nu ar fi un motiv destul de serios de război. Dacă bucureştenii acuză de nepotism, de fapt, nu fac decât să arate că şi noi facem ca şi ei, chiar dacă ne dăm mari europeni. Emil Boc poate fi o ocazie, un prilej, un pretext, dar, în nici un caz, motivul pentru o dispută!

Nerealizările mandatului de primar rămân, chiar dacă presa clujeană a făcut un efort imens să le ascundă, să le împacheteze în proiectele ce se spunea că vor veni, în tunele pe sub Cluj, zgârie nori, metrouri şi alte fantasme pentru fraieri. Nici azi nu avem spital de urgenţă, centuri ocolitoare, stadion, filarmonică, promisiunile importante ale primului mandat. Şi acum mulţi jurnalişti, poate, mai au reflexul de a-l sprijini pe fostul primar, dintr-un reflex mecanic, poate pavlovian, când se aprinde becul la guvern, mulţi câini de pază ai democraţiei încep să saliveze. Este involuntar, cum să-i critici pentru asta, mai ales că este criză!

Dacă nu ar fi absurd, am fi într-o adevărată epopee: până la urmă, şi războiul din Troia a început dintr-un motiv mai mult decât vulgar, frumoasa Elena. Mai sunt două lucruri de precizat: majoritatea celor care scriu aici, în paginile Ziua de Cluj, nu vor să încălzească ciorba lui Sabin Gherman, aici avem o altă dezbatere. Am încercat să fac distincţia clară între legătura noastră cu oraşul Bucureşti şi legătura cu România şi capitala ei. Dacă unii sudişti sunt fericiţi să interpreteze tot ce este discuţie despre regiuni ca fiind secesiune, nu-i mai puţin adevărat că mulţi ardeleni abordează îngust şi emoţional o problemă pentru care nu au soluţie, dacă ar veni întrebarea: bine, şi ce facem a doua zi?

Nu poţi respinge, ca boul, un proiect pe care strămoşii l-au visat de secole, ai şansa să-l faci să funcţioneze. România este un asemenea proiect, imperfect, poate încă nu este eficient, dar noi suntem parte a lui, noi îl construim alături de fraţii noştri din celelalte provincii istorice. Am terminat tot ceea ce se putea face pentru asta, nu este necesar să mai depunem eforturi, nu mai trebuie să facem nimic? Putem spune că am făcut tot ceea ce se putea pentru ca proiectul România să reuşească pe deplin? Cred că am făcut prea puţin sau aproape nimic.

Nici măcar nu este vorba de Cluj în această dezbatere, este vorba de Transilvania. Clujul trebuie încă să se reinventeze pe sine pentru a se transforma într-o comunitate adevărată. în această dezbatere este vorba, până la urmă, de modernizarea României şi descentralizare. Aceasta este esenţialul şi una din luptele pe care trebuie sa le dăm în fiecare zi. Democraţia şi administraţia nu pot rezolva problemele oamenilor de la distanţă, de o manieră generică. Fiecare regiune are profilul ei, urgenţele ei şi chiar identităţi culturale distincte. Descentralizarea este o urgenţă majoră: banii trebuie cheltuiţi acolo, unde se produc, pe programe votate de comunităţile locale.

Controlul asupra cheltuirii banului public este o altă cerinţă legată de descentralizare şi el se poate face doar acolo unde avem efectele, cel care face cheltuiala, dar şi beneficiarul. într-o administraţie centralizată, responsabilitatea se depersonalizează şi acesta este cel mai mare rău. Guvernul Tăriceanu a dat în campania electorală pentru consum trei miliarde de euro din Fondul de dezvoltare, fond alimentat de vânzarea BCR.

Dacă ardelenii ar fi fost în situaţia de a planifica singuri ce să facă cu un miliard care le-ar fi reveni, probabil că politicienii noştri i-ar fi investit iî autostradă, nu în cadouri electorale. Descentralizarea şi regionalizarea sunt necesare, pentru că trebuie să existe un raport între resursele produse şi alocare de resurse. Sunt de acord cu orice taxă de solidaritate pentru regiuni sărace, sunt principii socialiste ale coeziunii şi solidarităţii, care se aplică şi comunităţii naţionale, dar nu pot să accept ca o regiune să producă resurse pentru toţi şi să fie ultima atunci când este vorba de alocarea de fonduri pentru drumuri sau repararea şcolilor .

Nu ne batem cu bucureştenii, nu acesta este fondul problemei. România este o ţară supercentralizată, o moştenire a comunismului, dar asta nu e singura explicaţie. Şi ţările care au venit după monarhii puternice sunt destul de centralizate, chiar dacă mult mai raţional. Centralizarea are avantajul că se poate conduce cu oameni puţini şi chiar mai puţin pregătiţi. Centralizarea ar putea să folosească resursele mai bine, pentru proiecte mari, dar la noi nu mai este cazul. Rămânem centralizaţi, pentru că moştenirea luată de unii în 1989 să nu se disipeze.

încă avem o clasă politică în mare măsura validată înainte de 1989, clasa politică ce se ţine cu dinţii de putere. Toţi aceştia ştiu că acela care are toate resursele în mană, are puterea. Deci nu se poate face nici justiţie, nici presă liberă, nici transparenţă atîta timp cât toate resursele sunt centralizate. Mai este un lucru, odată dată puterea comunităţilor, ele nu o vor mai lăsa din mâini, iar nomenclatura de la centru rămâne fără resurse. Trebuie să fim realişti, nici comuniţătile locale nu sunt sută la sută pregătite să ia puterea şi s-o administreze. Sunt încă mulţi primari sau oameni politici care aşteaptă mereu ordine de la centru, care nu îşi dau seama cât de important este mandatul primit de la comunitate prin vot.

Bine, prieteni, într-o zi ardelenii o să aibă tribună. Dar v-aţi gândit la tribuni? Pe o tribună a Ardealului nu se poate urca oricine, mulţi s-ar urca degeaba, doar să fie văzuţi mai de departe. Cei care se urcă trebuie să ştie că nu se mai pot da jos, nu pot să mai facă pauză. Tribuna nu este tonomat, unde bagi banul şi se coboară scara. Va trebui să găsim o metodă de solidaritate pentru ca să ne întreţinem instrumentele colectivităţii, presa fiind locul public unde ar trebui să se intâlnească ideile, emoţiile şi proiectele, fără presă proiectul colectiv nu are şanse. Degeaba ne plângem sau facem pe aroganţii! Trebuie să ne luptăm pentru orice drept, nimeni nu ne face cadou nici o formă a libertăţii. Aici este lupta noastră, a ardelenilor, aici este sensul solidarităţii ardelene. Cât timp vom înţelege asta, nu vom pierde războiul, poate doar bătălii mai mici.

Nu e vorba de nici un război cu Bucureştiul. Este o luptă cu noi înşine, cu superficialităţile şi micimile noastre, mai ales cu lipsa de participare la proiecte colective.


cititi in http://www.ziuadecj.ro/

CAPITALA NOASTRA, ORASUL LOR

Lupta dintre Bucureşti şi Cluj nu a început odată cu bătălia mea cu primarul care este, cum mi-a scris un jurnalist ieri, este veche de aproape 100 de ani, dar Clujul nu a reacţionat. Ar fi normală lupta dacă ar exista o competiţie creatoare între o capitală a Nordului şi una a Sudului. Din fericire, imaginea de astăzi a acestei competiţii ne arată că nu este vorba de un ethos de conflict între cele două oraşe, nu sunt identităţi care să se fi creat în oglindă, ci este vorba doar de o nomenclatură administrativ-mediatică, obişnuită cu zeciuiala, care îşi apără nişte privilegii câştigate de-a lungul timpului.


In ultimii ani, mă opresc zilnic o grămadă de oameni pe stradă ca să mă felicite sau să mă încurajeze pentru lupta mea cu miticii. Le-am spus multora că se înşală, că nu este nici o luptă, că ar putea fi dacă noi, ardelenii, nu am avea prostul obicei să ne băgăm piuneza înapoi şi să exclamăm stoici: Dacă trăbă, trăbă! Altfel, luptele noastre rămân mici războaie individuale pe care le stinge timpul şi care nu pot aduce mari schimbări, cel puţin imediat.

Plecarea lui Boc la Bucureşti şi echipa de 22 de funcţionari de la Primărie (aşa scrie presa de Bucureşti, dar mă îndoiesc asupra exactităţii) nu a fost, probabil, cel mai inteligent lucru pe care putea să-l facă Premierul, dar nici nu poate justifica linşajul mediatic la adresa clujenilor făcut de media din Capitală. Clujenii care ajung, acum, la Bucureşti sunt trataţi ca emigranţii români de la Roma, îmi spunea un fost student, ce lucrează la o filială a unei firme străine.

L-am auzit şi pe Adrian Nastase, în spiritul ironiei sale uşor arogante, cu imunitatea încă sus, că a propus un schimb de populaţii între Cluj şi Bucureşti, pasămite, ca să ne coste mai puţin guvernarea. Probabil, şi Adrian Năstase este partizanul ideii că locuitorii Bucureştiului sunt proprietarii Capitalei României şi ar trebui să ne pună taxă de intrare dacă vor.

Este cea mai mare eroare pe care o fac prietenii noştri de pe malurile Dâmboviţei. Este adevărat, Bucureştiul este al locuitorilor de pe acolo, iar noi nu putem să revendicăm Ferentariul sau Balta Albă, Lipscanii ori Dămăroaia, nici Carul cu Bere, nici Hanul lui Manuc. Acolo bate, probabil, inima oraşului lor, acolo putem şi noi, ardelenii, să gustăm din farmecul discret al Balcanilor, evident, contra cost, ca orice turişti. Aceste lucruri, bune sau rele, sunt parte din identitatea lor şi proprietatea lor, materială sau spirituală. Dar Capitala nu, ea este a României. Ministerele, Guvernul sau sediul administratiei centrale nu sunt proprietatea lui Vanghelie sau Crin Antonescu. Nici funcţiile de ministru sau secretar de stat şi nici cele de experţi sau funcţionari nu sunt proprietatea bucureştenilor.

Capitala ar trebui să fie nu doar rezultatul unei conjuncturi istorice, ci şi rezultatul unui minim consens. Capitala trebuie să te facă să te simţi mândru de ea, ea este centrul simbolic al statelor-naţiune şi ar trebui să ţină la acest statut. Când îşi alege Primarul sau când se gândesc strategiile urbanistice, Capitala României ar trebui să se compare cu alte capitale europene, să încerce să respecte reguli sau stiluri de viaţă de acest nivel. Cum spun microbiştii, capitala face parte din altă divizie, iar locuitorii unei capitale au o responsabilitate în plus, căci ea este cea care dă tonul, concentrează o parte a culturii semnificative, reprezintă ţara în ochii lumii. Din nefericire, Bucureştiul este astăzi urât chiar de locuitorii lui, iar pentru noi este un loc pe îl putem iubi sau accepta doar “la pachet” cu România sau obligaţi de conjunctura istorică a faptului că este localitatea care concentrează funcţiile capitalei. Din păcate, pe harta mentală a majorităţii românilor Bucureştiul nu mai este adevărata şi incontestabila capitală.

Cine a vizitat fosta capitală a Germaniei, Bonn, în ultima vreme ar putea observa un fenomen interesant: este un oraş pe jumătate mort, un oraş pustiu, aproape părăsit. Şi-a pierdut funcţia de capitală şi, acum, locuitorii lui observă cum se degradează un oraş părăsit, un oraş care nu mai adună toate energiile Germaniei.

Apar acum nişte tembeli, cei care vor să restrângă libera circulaţie în România şi ei îmi aduc aminte de perioada lui Ceauşescu, cu arestarea ţăranilor din Gara de Nord, când cumpărau pâinea produsă pe câmpiile lor. O gureşă, asemănătoare cu unii jurnalişti de astăzi, Carmen Dumitrescu, dacă ţin bine minte, înfiera pe bieţii bătrâni, fugărindu-i cu Miliţia prin Gara de Nord. Rareori am văzut ceva mai trist, ceva mai nedrept, ceva mai ticălos. Linşajul mediatic al clujenilor de astăzi este ceva mai soft, dar la fel de trist.

Clujul a furnizat în anii din urmă miniştri, secretari de stat, şefi de autorităţi, în general, specialişti care nu s-au făcut de râs. îmi spunea un bătrân bucureştean, fost ministru, că, probabil, tehnicienii din Cluj sunt apreciaţi la locurile de muncă datorită centrării pe sarcină, pe profesie şi pentru că nu provin dintr-o cultură instituţională bazată pe corupţie şi şmen. Se şmecheresc unii pe parcurs, dar cei mai mulţi nu au reflexul şmecheriei. Nici nu prea aveau cum să-l deprindă, deoarece Clujul a fost mereu colonizat de la Bucureşti sau din Sud cu conducători. În perioada interbelică, conducătorii instituţiilor importante erau numiţi de Bucureşti, iar în perioada comunistă prim secretarii şi majoritatea şefilor erau aduşi din Sud sau din Moldova. Paradoxul este că oraşul Cluj nu a respins asta şi chiar a câştigat în perioada interbelică din acele implanturi culturale. Pentru că principala caracteristică a unei capitale este deschiderea, păstrarea intactă a puterii de atracţie, de absorbţie a valorilor, chiar de seducţie. Bucureştiul ceauşeştilor şi bolşevicilor era mult mai deştept şi mai pragmatic, era, cu adevărat, o capitală. Clujul absoarbe tot ce este în Transilvania, români şi maghiari, şi asta il face să română o capitală adevărată, spirituală şi culturală, indiferent că are sau nu firman de la Bucureşti pentru asta.

Posibilitatea de atracţie a valorilor este condiţia menţinerii acestui statut privilegiat în orice ţară. în primii ani de democraţie, Bucureştiul ne-a sărăcit comunitatea de intelectuali de marcă: Augustin Buzura, Liviu Maior, Grigore Leşe, Teodor Cătineanu, oameni care au plecat la Bucureşti şi au rămas acolo. I-am pierdut noi, i-a câştigat România!

Acum, bucureştenii vor să pună barieră, vor să se închidă între ziduri şi, cumva, aş putea înţelege enervarea băieţilor din Bucureşti faţă de clujeni. Este justificată de bătăliile pe care au început să le piardă cu Clujul: le-am încurcat socotelile la fotbal, Liga Campionilor este o căciulă cu mulţi bani, a venit acum şi politica să-i enerveze: Preşedinte din Dobrogea, Premier din Cluj.
Acum 1o ani, când am ajuns la Bucureşti împreună cu Vasile Puşcas şi Ioan Rus, nu am avut senzaţia că nu suntem doriţi, am fost mereu primiţi cu simpatie. Toată lumea cu care vorbeam se revendica de la rădăcini ardelene, şi nu de la Gheorghe Lazăr, care le-a dus şcoala la Bucureşti, ci căutându-şi radăcini de sânge, adevărate.

Degradarea României din ultimii ani se vede cel mai bine pe obrazul Capitalei. Vedeţi noii idoli şi proaspetele vedete, Zăvoranca, Nikita, Ogică, Dârţă, Naomi, Magda Ciumac! Televiziunile nu sunt o excepţie, degradarea este profundă, personajele amintite au corespondenţe şi în politică, şi în administraţie.

Acum, bucureştenii au devenit intoleranţi, rasişti. Cele aproape patru sute de posturi de la cancelaria prim- ministrului, inventate de Tăriceanu, erau ocupate de pile, neveste, amante, cu rădăcini în Mogulia şi Oligarhia. Greu de reformat, greu de redus numărul de posturi pentru că, în Bucureşti, interesul naţional se confundă adesea cu cel al funcţionarilor de start. Boc nu trebuia să desfiinţeze Cancelaria, trebuie să dea o lecţie de management eficient, să-i dea afară şi să-i supună pe toţi la concurs, să arate că vine cu o altă cultură, pe care este hotărât s-o impună cu bâta!

Când o capitală îşi pierde forţa de atracţie, este începutul sfâşitului. Iar semnul cel mai important este intoleranţa, chiar violenta respingere a celor care pot aduce mereu sânge proaspăt. Cred că niciodată Capitala României nu a fost în această situaţie, nu a atins acest grad de anomie şi degringoladă. Iar noi, clujeni sau nu, nu avem nici un motiv de bucurie. O ţară fără o capitală a sufletelor, fără un loc unde se află timona, este o ţară în derivă.

E greu să inventăm acum o altă capitală, suntem obligaţi să o ajutăm pe cea pe care o avem să se trezească. Chiar să o colonizăm când are nevoie de noi. Dar, mai ales, trebuie să reacţionăm când este cotropită de miticism, ţigănie, prostie sau corupţie. Capitala Românei este problema tuturor, oraşul lor mă interesează mai puţin, pot să şi-l urce pe autostrăzi supendate, să-l bălăngăne în gondole aeriene sau să-l mute în Cartea Recordurilor!

Televizorul mut

Pentru George

Faceţi un experiment care o să vi se pară, vă asigur, fascinant. Daţi drumul la televizor, altfel ştiu că nu se poate trăi, dar opriţi-i sonorul. Si dacă nu vi se pare prea mult, nu citiţi şirul de cuvinte care fuge pe krol. Uitaţi-vă la televizor ca şi cum v-aţi uita pe fereastră. Închipuiţi-vă că viata trece ca un râu pe la geamul dumneavoastră.

Plimbaţi-vă cu telecomanda de pe un post pe altul după cum vă vine cheful. O să vedeţi că viaţa începe să primească o altă culoare si poate că televizorul va fi o mobilă mai interesantă nu un duşman. O să vedeţi femei care citesc de pe prompter şi dau din cap mai să iasă din cadru, unele cu un nas mai mare decât ar trebui să poarte cineva filmat din profil. Dar un lucru e sigur: femeile de pe televizoarele noastre sunt mai frumoase dacă am tăiat sonorul, nici dezacorduri, nici accent pus aiurea.

Din când in când râul de imagini vă aduce politicieni prinşi în colt de jurnaliştii şi văzuţi aşa nici nu par aşa de antipatici. Politicienii dau mult din mâini să împingă din gâtlej cuvinte pe care nu le au în vocabular, pentru că au citit prea puţin şi, unora, nici şcoala nu le-a prea plăcut. Dar fără cuvinte, politicienii sunt mai reali. Se vede că sunt relaxaţi, se vede că nu îi doare capul de criză, se observă că au venit să fie văzuţi. Văzuţi şi atât! Sunt îmbrăcaţi ca la nuntă şi din destul de des îşi ating nasul şi mai dau şi alte semne ale minciunii. Le vezi ochii alunecoşi şi dacă sunt puşi pe o canapea sau un fotoliu se tolănesc intr-un mod in care este clar că vor să ocupe tot spaţiul. Au fost învăţaţi de consilieri să se uite în cameră ori de câte ori au ocazia, dar ei coboară privirea pentru că nu au ce spune din privire, coboară ochii si îşi pipăie nodul la cravată, cu nelinişte si spaimă.

Jurnaliştii veniţi la talk-showuri cu politicienii se sprijină cu sictir cot şi privesc totul cu dispreţ, de regulă nici măcar nu se întorc spre interlocutor. Observi pentru prima dată că ei se îmbracă ciudat, nouă din zece refuză costumul sau cravata, culorile hainelor lor vor să atragă atenţia. In general, un jurnalist nu are nimic pregătit, nici notiţe, nici date sau studii, vorbeşte ca un academician despre orice, la orice oară, cu oricine si oricât timp. Pentru prima dată poţi observa gesturile de respingere pe care jurnaliştii le fac faţă de partenerii la discuţie.

Dacă ajungeţi pe nişte posturi de folclor sau manele, ori de câte ori vei ridica ochii spre televizorul- fereastră, o să vezi şiruri de oameni care joacă neîncetat o sârbă sau o învârtită unde fiecare dă din picioare în legea lui. Nu poţi ghici când se schimbă muzica şi nici cine se uită la asemenea tâmpenii: cine poate râde sau plânge la asemenea folclor, de „voie bună”, cum se spunea la un moment dat prin comunism.
Spre seară vin vedetele şi se rotesc pe la toate studiourile pregătite să arate chiloţi şi craci. Acolo dacă ai ceva cultură vizuală nu mai pricepi nimic. Unghiurile de filmare devin tot mai ciudate, decolteul este un centru de interes mai tare decât orice şi o să mai observi că toate paraşutele prezente ţin un microfon in dreptul buzelor. Probabil cântă, poţi să te gândeşti, doar nu recită sonete de Shakespeare. Seara personajele inventate in noaptea trecută de genialul Dan Diaconescu (nu glumesc!) fac o tură pe la ceilalţi colegi din showbiz, urmând să încheie in studioul OTV o zi foarte grea. Îl poţi vedea pe Dan Diaconescu uitându-se ca un gospodar veritabil la fiinţele din bătătură, privindu-le cu înţelegere şi iubire. Zâmbeşte enigmatic şi trage cu coada ochiului la cameră cu dublu înţeles si văzând seria de frankesteini produsă te întrebi dacă e un tip genial, un regizor grozav, sau doar un caracalean care si-a deşertat paporniţa la oraş şi a descoperit că poate găsi acolo proşti mai mari ca el.

Dacă eşti microbist o să poţi vedea acelaşi meci de vreo 10 ori pe săptămână, iar pe posturile locale de televiziune noul primarul are la el nenumărate blocnotesuri si pixuri lungi (oare când voi vedea un primar care are stilou la el, fără însă să aibă degetele pline de cerneală?) cu care ascultă atent cererile cetăţenilor. Si publicitatea este mai suportabilă la televizorul mut căci nu poate fi ridicat sonorul care te sperie la fiecare ecran publicitar. Transmisiile de la faţa locului sunt minunate la televizorul mut, un fel de leitmotiv pentru viitorul televiziunii: nişte fătuţe de regulă fără pile, sau unele prea virtuoase trimise la munca de jos, stau prin stradă, in apă până la genunchi, sau in rahat, dacă s-a spart vreo conductă de aia, se uită fix la tine, nu înţelegi ce vor, în schimb oamenii trec pe lângă sau chiar prin faţa ei ca şi cum nici nu ar exista. Ehei, unde sunt vremurile de altădată când lumea se aduna să-i pună coarne protevistului care transmitea din mijlocul maselor sau ţigănuşii îi furau portofelul si telefonul antenistei care era in direct şi nu putea mişca!

Dacă treci pe la preoţii de la Trinitas Tv o să vezi cu surprindere că atunci când apar cadre cu icoane sau fresce, camera urcă de jos în sus, de la picioare spre chip, deşi parcă ne aşteptăm să fie invers. Atâţia ani ne-au criticat femeile că ne uităm la ele de jos în sus şi noi care nu ştiam că de fapt ne închinăm la icoane cu acea ocazie.


Prietenul meu de la Bucureşti, cel care mi-a dat ideea televizorului mut, merită o ţuică făcută de tata. Am descoperit cum poţi transforma un duşman in prieten, cum poate cu adevărat televizorul să fie o fereastră spre lume. Televizorul fără sonor ar putea face lumea mai bună, păcat că Octavian Paler s-a dus dincolo fără să apuce să descopere această minune a civilizaţiei: televizorul mut. Maestrul mi-a spus odată că îşi iubeşte patria când nu umblă pe stradă şi când nu se uită la televizor. Maestre, televizorul mut este acceptabil, mă lasă să-mi iubesc ţara, mai greu este cu mersul pe stradă...

cititi acest text in http://www.ziuadecj.ro/

Vasile Dâncu: „Grupul de la Cluj a fost un nume dat renunţării la imobilism şi centralism de tip bolşevic”

Interviu Gazeta de Cluj

• „Politica este un joc de fotbal asemănător cu cel din Occident, unde câştigă mereu cei care au bani să merite victoria”
• „Deocamdată, Clujul le strică şmecheriile dâmboviţenilor la politică şi fotbal, iar eu mă bucur că am fost primul care a avut curajul să sară la bătaie
• „Conduce Mircea Geoană, iar ceilalţi se rotesc pentru a nu roade sacul”
• Marian Vanghelie este comparabil cu Obama, dacă spunem că Ferentariul este asemănător cartierului Manhattan”

Gazeta de Cluj: Aţi mers la vot duminica trecută? Ce vă face să continuaţi să votaţi? Contează votul meu, al dumneavoastră, al oricărui cetăţean?

Vasile Dâncu (V.D.): Am votat, eu şi familia mea, din solidaritate cu colegul meu de partid, Pop Teodor Puşcaş. Altfel, nu aveam nici un motiv să merg la vot, ştiam că nu va aduce soluţii urbanistice şi nici oameni providenţiali. Cred că oamenii trebuie să mergă la vot, singura modalitate prin care se pot aduce oameni serioşi în politică, chiar dacă încă nu este cazul la noi, unde alegerile din anul acesta au fost alegerile cele mai viciate din istoria acestei democraţii. Cumpărarea de voturi a devenit o regulă, iar metodele de marketizare duse mult prea departe. În teoriile de critică socială europene apar- cu ocazia alegerilor- tot mai multe cărţi care fundamentează „antielectoralismul” şi argumentele, tot mai solide, pentru a nu merge la vot. Am început şi eu un capitol pentru o carte pe această temă, dar m-am oprit din scris, pentru că nu ar folosi la nimic, oamenii sunt destul de dezamăgiţi de democraţia noastră originală. Merită să mergem la vot ca să ne vadă copiii noştri. Poate, peste 30 sau 40 de ani votul lor va primi consistenţă. Sunt utopii necesare, utopii care trebuie cultivate împotriva evidenţelor pentru că, totuşi, democraţia, chiar falsificată, este mai bună decât dictatura. Lucrul acesta îl ştiu din experienţă. 28 de ani am trăit experienţa sistemului comunist şi ştiu foarte bine. Dacă nu cultivăm măcar o iluzie, atunci nu suntem vii.

Gazeta de Cluj: De ce credeţi că nu mai merg românii la vot? Din cauza crizei, a politicienilor, a manelelor, a „vrăjelilor” şi „gogoşilor” pe care majoritatea politicienilor le servesc în fiecare campanie electorală?

V.D.: Ca să pară europeni, o tristă aparenţă de modernitate, am putea spune. Dar nu e aşa, nu merg din lene, plictiseală, indiferenţă şi lehamite. Nu e nici un program filosofic sau civic în spate, pur şi simplu cei mai mulţi nu merg pentru că nu le „iese” nimic. De aceea la locale a plouat peste satele româneşti cu bani, ulei, zahăr, telefoane mobile, beri, mici, pături, cizme, găleţi şi alte tipuri de mesaje cu un conţinut adânc de program politic european. Guvernanţii liberali au câştigat alegerile la sate, semn că mesajul lor a fost perfect integrat de o conştiinţă civică şi o cultură politică evoluate şi modernizate peste noapte. Nu merg oamenii la vot şi pentru că sunt dezamăgiţi de alegerile proaste pe care tot ei le-au făcut în trecut. Au votat de multe ori aiurea, la mişto, l-au votat pe unul că e mai diliu, au taxat cu sictir pe unii intelectuali care îşi încercau şansa, iar acum văd că lucrurile nu merg bine, dar nu ştiu de ce. În ruptul capului nu ar putea să accepte că ei sunt cei care au greşit când au votat hoţi, caricaturi sau şmecheri, ce le-au promis fântâni cântătoare, şosele suspendate sau cine ştie ce alte fantasmagorii. Din păcate, mergem spre mai rău, candidaturile sunt tot mai demagogice, mai lipsite de substanţă, iar modul în care oamenii cântăresc candidaturile, tot mai defect. Tot din păcate, cu prezenţă mică sau mare, calitatea politicienilor este neschimbată.

Gazeta de Cluj: Ştiu că sunteţi fan al sportului cu balonul rotund. Este politica asemănătoare fotbalului? Mai ales din prisma scandalurilor care macină ambele domenii, atât de dragi românului. Consideraţi că fotbalul, la fel ca politica, se joacă în arenă sau în spatele uşilor închise, între „eminenţele cenuşii”?

V.D.: Am scris destul de mult despre politică şi fotbal. Mă fascinează asemănările şi, mai ales, modul în care acest sport vulgar şi plin de manelişti este o ciumă emoţională care ne robeşte sufletele. Fotbalul seamănă cu politica, aşa cum toate lucrurile dintr-o societate sunt înlănţuite. Dacă în politică nu contează întotdeauna cine votează, ci persoana care numără voturile, în fotbal de multe ori contează doar cel care suflă şi cine ridică steagurile pentru offside. Şi în politica noastră, ca şi în fotbal, se vorbeşte mult, dar rezultatele sunt tot mai proaste. Politica şi fotbalul sunt paradisuri ale valizelor cu bani şi multe posturi se moştenesc. Copiii arbitrilor devin arbitri, nevestele, copiii sau nepoţii politicienilor devin politicieni. Conducătorii de cluburi se întâlnesc la DNA cu politicieni de marcă, transferul de jucători nu este diferit de migraţia politică şi galeria îţi strigă numele, în politică, dar şi în fotbal, doar dacă plăteşti. Bucureştiul trebuie să câştige mereu, iar Provincia trebuie să tacă şi să se mulţumească cu firimituri. Deocamdată, Clujul le strică şmecheriile dâmboviţene la politică şi fotbal, iar eu mă bucur că am fost primul care a avut curajul să sară la bătaie. Mandatul de antrenor sau cel de ministru de interne e la fel de scurt, iar Mitică Dragomir, Hrebenciuc, Becali, Copos, Pinalti şi alţii activează în culisele comune ale fotbalului şi politicii, hotărând scorul. Absenteismul din tribune seamănă leit cu cel electoral, iar cei care fac rost de bani nu retrogradează, îşi pot mereu cumpăra locul în Divizia Naţională. Sintetic: politica este un joc de fotbal asemănător cu cel din Occident, unde câştigă mereu cei care au bani pentru ca să merite victoria.

Gazeta de Cluj: Şi ca să rămânem la acelaşi capitol, unde se situează Vasile Dâncu în momentul de faţă: la încălzire, pe banca de rezerve, în tribune, în faţa televizorului? Când îl vom putea vedea, din nou, pe Vasile Dâncu „cu mingea la picior” pe arena politicii româneşti?

V.D.: În cabina de transmisie, vorbind, precum prietenul Cornel Dinu, cu fraze prea lungi şi cuvinte formate din prea multe litere ca să fie înţelese de cei din teren. Am o cerere depusă la federaţie pentru a obţine cartea verde şi a deveni jucător liber. Aş vrea să joc din nou doar în meciuri de binefacere sau să revin în competiţie, dacă se va pune accent pe jocul de cap.

Gazeta de Cluj: Care este în momentul de faţă starea PSD Cluj, mai ales după înfrângerea din 15 februarie, când candidatul PSD, domnul Teodor Pop Puşcaş, a obţinut doar şapte procente din voturile clujenilor? Cine este „vinovatul” pentru acest eşec? Ce ar fi trebuit să facă PSD pentru a obţine mai multe voturi de la clujeni?

V.D.: Nu prea ştiu ce se întâmplă la PSD Cluj, pentru că mi-am dat demisia din toate funcţiile şi nu prea am avut contact strâns cu birourile. Am văzut în presă că au fost aduşi specialiştii de campanie a lui Oprescu, a venit Geoană cu mulţi miniştri si am fost binecuvântaţi chiar şi cu prezenţa lui Marian Vanghelie. Unii lideri au refăcut legătura bună cu Bucureştiul, s-au dezis de apartenenţa la Grupul de la Cluj şi tot nu am câştigat. Delegaţia condusă de Mircea Geoană a fost aşteptată la aeroport de un grup de peste 100 de persoane şi acest semn de forţă şi mobilizare mi-a dat speranţe. Din păcate, electoratul nostru nu a rezonat la această hotărâre şi mobilizare. Eu nu ştiu dacă există vreun vinovat, colegii mei trebuie să facă analize. Este clar însă că nu e productiv să cauţi un ţap ispăşitor. Nici nu cred că există soluţii miraculoase. Poate în afara uneia pe care o ştie oricine, munca. Dar nu am ce sfaturi să dau, aş vrea să ajut dacă pot, dar nu în cadrul unui proiect făcut de mine. În 2004, când am luat cele mai multe voturi, PSD Cluj câştigând cel mai mare număr de voturi la alegerile locale în judeţul Cluj, unde am învins Alianţa DA, unii cârcotaşi care se temeau de schimbul de generaţii, mă acuzau pe la colţuri că am greşit strategia, că a fost prea agresivă, prea opulentă, prea opresivă ... Au avut acum ocazia să-şi facă strategia după cum au vrut deja în două alegeri. Vor putea şi de acum încolo, liniştiţi, eu nu mă bag să trag de volan când stau în dreapta sau în spate. Iar dacă vreunul din colegi obţine la alegerile generale peste 86.000 de voturi cât am obţinut eu pentru Senat în 2004, singur, ajutat de întreaga echipă, atunci eu mă ridic în picioare în faţa lui, îmi ridic clopul şi timp de un ciclu electoral îi spun sensei.

Gazeta de Cluj: În ce direcţie se îndreaptă PSD Cluj în momentul de faţă? Ce le recomandaţi colegilor dumneavoastră pentru următoarea perioadă?

V.D.: Se întoarce la matcă, devine, cred, o organizaţie normală. Probabil, se va concentra pe reconstrucţie şi va renunţa la avangardă. Încerc să mă feresc să dau sfaturi, chiar şi atunci când mi se cer.

Gazeta de Cluj: Este PSD un partid reformat ori s-a abătut de la calea pe care dumneavoastră şi colegii dumneavoastră aţi dorit să o impuneţi? Cine sunt vinovaţii pentru starea PSD din momentul de faţă? Este PSD în agonie?

V.D.: PSD este un partid la putere, iar la putere nu putem pretinde să facă reformă şi scandal intern. Ne-am oprit din reformă atunci când era mai uşor de făcut şi surprinzător, eliminarea unor baroni locali a început acum, când ar fi mai mare nevoie de linişte. Dar reforma şi modernizarea sunt lucruri atât de rare în societatea românească, încât merită salutate şi încurajate indiferent de contextul în care apar. Contrar a ceea ce cred unii adversari ai stângii, PSD nu se află într-o situaţie proastă, iar conflictul intern poate face şi unele victime necesare pentru ca Partidul să se modernizeze. Şi votul uninominal a fost imperfect şi original, dar a eliminat o serie de elefanţi „greu de ucis” prin alte metode democratice.

Gazeta de Cluj: Mai există „Grupul de la Cluj”?Grupul de la Cluj a fost un nume dat nevoii de schimbare, renunţării la imobilism şi centralism de tip bolşevic. Acum este greu să fie vizibil, căci toţi ochii sunt îndreptaţi spre femurul porcin al guvernării. După ce se va fi terminat împărţeala şi unii vor rămâne flămânzi, schimbarea şi reforma vor avea din nou suporteri. Sinceri şi dezinteresaţi, mânaţi doar de interes naţional, dar nu ştiu însă dacă-i vor mai găsi pe cei care să stea în faţă cu steagul ridicat în bătaia vântului. Recent l-am auzit pe Miron Mitrea spunând că în PSD „trebuie schimbat modul de a face politică”. Era să pic de pe scaun, sper că va da alt nume schimbării sau revoluţiei pe care o gândeşte şi nu se va revendica de la zbaterea noastră.

Gazeta de Cluj: Cine conduce acum PSD? Cine este „Gigi Becaliul” PSD? Dar eminenţa cenuşie?

V.D.: Conduce Mircea Geoană, iar ceilalţi se rotesc pentru a nu roade sacul.

Gazeta de Cluj: Ce rol are Marian Vanghelie în PSD în momentul actual? Îl vedeţi pe primarul sectorului 5 înscris într-o cursă pentru fotoliul de preşedinte al României? Îl putem compara pe Vanghelie cu Obama?

V.D.: Marian Vanghelie este comparabil cu Obama, dacă spunem că Ferentariul este asemănător cartierului Manhattan. Orice se poate în România zilelor noastre, nimic nu pare scandalos, vulgar sau indecent.

Gazeta de Cluj: Care este apelativul cu care trebuie să ne adresăm de acum înainte: profesorul Vasile Dâncu, analistul Vasile Dâncu, strategul Vasile Dâncu sau politicianul Vasile Dâncu?

V.D.: Dom’ Profesor sau „Coach”, cum îmi spuneau adesea studenţii de la sociologie.

interviu realizat de Augustin Stanciu

Mândru că sunt român?

Participare tardivă la o emisiune moderata de Robert Turcescu

In drum spre aeroport, ascultam o emisiune de radio moderată de Robert Turcescu, cu profesionalism, cu dinamismul care l-a făcut cunoscut, dar mai ales cu o suferinţă nedisimulată în detaşare de subiect, despre mândria de a fi român în condiţiile hăituirii conaţionalilor noştri din Italia. Aş fi vrut să particip prin telefon, dar trebuia să urc în avion aşa că piticul mi-a rămas pe creier şi nu mă pot abţine să nu mă bag, chiar tardiv, în această dezbatere. Mai cred că aceasta dezbatere ar fi important de făcut şi la ea ar trebui să participe intelighenţia noastră (pe unde o mai fi ea?) pentru a lămuri o serie de lucruri legate de identitatea de român si sursa emoţiilor legate de ea. Am asistat la emisiunea lui Robert la un adevărat concert identitar. Moderatorul se chinuia să stăvilească şi să canalizeze indignarea celor care nu înţelegeau de ce trebuie să plătim toţi pentru câţiva romi care fură sau violează. Întrebările şi afirmaţiile care curgeau în valuri se refereau la câteva lucruri cărora, din nefericire, nu le-am dat un răspuns clar în dezbaterea publică la zecile de talk-showuri zilnice cu Nikita, Magda Ciumac, Sexi Braileanca, Crin Antonescu, Sergiu Andon, Sever Voinescu sau Mădălin Voicu.

Unu: prima întrebare se referea la nedreptatea care se poate crede că ni se face, adică de ce să suportăm toţi pentru unii. Sunt câţiva infractori care pătează obrazul întregii naţiuni, spunem cel mai adesea. Răspuns: este pentru că mecanismul de identificare psihologică este acelaşi şi la bine şi la rău. Adică, am luat emoţie pozitivă şi mandrie din faptele celor puţini care au făcut cultură, istorie sau sport, marii români, ne hrănim mândria cu Brâncusi, Eliade sau Cioran, acest beneficiu nemeritat, are ca şi costuri faptul că trebuie să suportăm şi partea rea. Şi aceştia, răii, sunt tot puţini, dar relevanţi. Cu ei avem o legătură chiar mai puternică, legătura contemporaneităţii. Nu poţi lua din istorie doar nectarul zeilor, nu poţi selecta doar partea care-ţi convine, ceilalţi se uită la tine ca prezenţă în spaţiul lor de proximitate, ei nu au nici un motiv sau destul timp ca să aleagă doar partea convenabilă ţie. Străinul are dreptate să ne pună vize sau să ne dea afară din ţara lui pentru că partea noastră rea îl deranjează, îl ameninţă, lui nu-i putem cere să facă calcule de compensare, să pună el in balanţă ce avem noi bun cu ce avem rău şi să facă judecăţi istorice. El se întâlneşte cu partea delicventă a românităţii şi, pentru omul simplu, ameninţarea unui delincvent în metrou este mai puternică decât emoţia estetică resimţită, eventual, în momentul când a văzut Pasărea măiastră sau Poarta sărutului. Evident, dacă a ajuns să le vadă, căci statul român nu a făcut vreodată prea mari eforturi în această direcţie. La Hădăreni si in alte sate unde au fost făcute linsaje împotriva unor romi delincvenţi, noi, românii buni şi înţelepţi, ne-am comportat mult mai violent decât italienii. Românii care s-au adunat să-i linşeze pe romi nu s-au gândit la ţiganii de treabă si lunga convieţuire cu ei.


A doua problemă: sunt câtiva infractori, spunem, restul românilor sunt serioşi. Nu ştiu dacă procentul de delincvenţă este mai mare la noi decât la alţii, probabil că nu, dar în contactul cu societatea italiană, delincvenţa românilor a depăşit pragul de acceptabilitate al locuitorilor de acolo. Sigur că italienii au delincvenţii lor, mafioţii lor periculoşi, dar tipurile de infracţiuni pe care le fac româno-romii şochează prin încălcarea unor tabuuri ale civilizaţiei. Violul femeilor bătrâne sau al fetiţelor este unul din actele ritualice care se apar de secole mai ales in războaie, iar în civilizaţia contemporană ele şochează. Grav este că noi vedem la Ştirile de la ora 5, zilnic, indivizi care şi-au violat mama, fiica sau nepoata de trei ani, iar acest lucru nu ne mai provoacă un cutremur moral. Ne-am obişnuit cu aceste lucruri, au intrat parcă în domeniul ficţional, le eliminăm din calcul atunci când evaluăm nucleul nostru cultural identitar. Ne indignăm doar din când în când, atunci când vreo televiziune de ştiri descoperă că mor alţi domnii Lăzărescu, pentru că acesta a devenit deja un stereotip cultural. Această scădere a pragului de sensibilitate la violenţă şi crimă ne face totuşi diferiţi de italieni, nemţi sau englezi. Degeaba dăm vina pe jurnalişti sau politicieni, nu sunt ei principalii fabricanţi pentru starea de respingere a românilor, când este vorba de 30% din infracţiunile din Roma, nu este vorba mecanismul ţapului ispăşitor, ci de o pondere prea mare a noastră pe tabloul criminalităţii. Este deja o realitatea statistică, metodă statistică pe care o folosim, inconştient, şi noi când spunem că marea majoritate a românilor nu sunt infractori. Trebuie să recunoaştem acest prag de sensibilitate joasă, această obişnuire cu crima şi violenţa, este indicator al gradului de civilizaţie. Conflictul cu celelalte societăţi se naşte din decalajul de civilizaţie, chiar dacă noi ne minţim că nu este aşa. Nivelul unei civilizaţii este dat de nivelul cel mai de jos, nu este rezultatul unei medii aritmetice, aşa cum nivelul culturii se verifică la vârf, unde tot excepţia face regula, nu media.

Trei: pe ce fundamentăm sentimentul de mândrie sau ruşine, pe ce ne bazăm? Nu este normal să ne legăm mândria şi mulţumirea de o calitate pe care nu am dobândit-o prin muncă sau talent. Ne-am născut romani aşa cum suntem determinaţi ca bărbat sau femeie, iar in interiorul categoriei românilor intră atât infractorii, cât geniile. Când ne înpăunăm cu meritele marilor români facem o greşeală de generalizare. Când alţii ne introduc in aceeaşi categorie cu infractorii este, de fapt, acelaşi procedeu. Mândria de a fi român ar trebui să fie fie un proiect, nu o staţie terminus. Ar trebui să urmărim mereu să construim motive pentru a fi mândri cu suntem români. Dacă dascălul reuşeşte în misiunea lui, dacă arhitectul construieşte frumos şi unic, dacă jurnalistul găseşte miezul întrebării sau al răspunsului, înseamnă că lucrăm la proiectul mândriei de a fi români. Înţeles aşa, sentimentul de mândrie se deosebeşte radical de cel de ruşine. Nu mai este opusul lui, devine proiect de civilizaţie şi cultură şi iese din domeniul emoţiei sau şmecheriei. Se poate lucra la proiectul mândriei de a fi roman, dar pare asbsurd să spui că lucrezi la proiectul ruşinii de a fi român, chiar dacă unii trag tare fără să-şi dea seama că fac asta.

Patru: ne punem prea des întrebarea dacă suntem sau nu mândri, dar nu prea ne interesează răspunsurile. In emisiunea lui Robert Turcescu oamenii aduceau mai mult argumente când vorbeau de ruşinea că sunt români, când vorbeau despre mândrie parcă era ceva dat, un fel de ADN de român bun, stricat în fiecare zi de corupţie, şpagă, nesimţire sau individualism. Nu cred că filosofia românului bun de la natură, dar stricat de civilizaţie, este profitabilă. Nici teoria cea cu ţapii ispăşitori după care suntem buni dar avem politicieni corupţi, medici şpăgari, profesori violenţi, ţigani infractori care ne fac de ruşine, nu merge. Este simplist şi incorect, ne minţim încă odată, ne ferim de a da un răspuns unei întrebări serioase. Mândria nu este dată prin talentele extraordinare şi valori moştenite, iar ruşinea este doar excepţia. Mândria trebuie să fie operă de civilizaţie, de zi cu zi, proiect de educare, de culturalizare, de credinţă si promovare a valorilor. Ruşinea vine din nerealizări, din rateuri, din rebuturile acestui proiect. Raportul dintre cele două este mereu schimbător, dar numai aşa putem lega mândria de a fi roman de viaţă, de realitate. Altfel vom considera fals că mândria vine de undeva din transcendent, doar ruşinea vine de la viaţă. Am asistat la magnifica scenă de pe stadionul din Zurich, asta vara, la meciul cu italienii, când 10.000 de oameni îmbrăcaţi în tricolor s-au ridicat de câteva ori in picioare şi au strigat minute în şir: mândru ca sunt român. Am lăcrimat emoţionat chiar dacă aveam sentimentul că nu înţeleg bine motivaţia acelor oameni. Nici acum nu ştiu, vorbeam cu noi înşine, cu italienii din tribună, cu cei de acasă sau cu elveţienii rătăciţi pe stadion.

In final, totuşi, sunt mândru că sunt român? Îmi doresc să fiu mândru, adică vreau să fiu din ce în ce mai mândru. Am chiar şi un program personal pentru asta. Nu mă întreb prea des, dar recunosc că, uneori, răspunsul e Nu, dar de cele mai multe ori este DA. Spunea comicul francez Coluche, „Da, sunt mulţumit că sunt francez: Pe de o parte, pentru că sunt francez, pe de altă parte pentru că îmi place să fiu mulţumit”. Eu sunt mândru că nu sunt infractor, că sunt profesor şi mulţi studenţi mă plac, sunt mândru că am mulţi prieteni, sunt mândru când scriu un text din care cineva învaţă sau care mângâie vreo suferinţă, ori umple vreo singurătate. Alteori nu sunt mândru de defectele şi nerealizările mele, dar această ruşine nu o transfer italienilor, nici jurnalistilor, nici politicienilor. Italienilor, dacă m-ar întreba, le-aş răspunde: Fierro di essere Romeno.




Cititi acest text in Ziua de Cluj (http://www.ziuadecj.ro/), vineri 20 februarie 2009

Tudor Gheorghe despre criza

http://www.trilulilu.ro/Blanche/337ad878208de9

ROMÂNI SI UNGURI, PRIZONIERI INTR-O LUME MICĂ

Drama uciderii lui Marian Cozma este un eveniment care leagă România de Ungaria mai mult decat şedinţele comune de guvern, la care nu se hotărăşte nimic, mai mult decât autostrada din visele ardelenilor, mai mult decât simpozioanele de multiculturalism. Spun ne leagă, nu în sensul că ne înfrăţeşte, ci în sensul că pune în evidenţă graniţele unei lumi în care avem un destin comun.

În prima fază, când am auzit vestea înjunghierii unui sportiv român în Ungaria, ca români verzi, ne-a venit să scoatem cuţitele şi să trecem graniţa. Am auzit apoi că este vorba de un ţigan şi am răsuflat parcă uşuraţi. Bine că n-a fost un ungur! Am putut da drumul unui ritual de solidaritate emoţionant, un manifest împotriva barbariei şi violenţei. Mulţi au început să declame ode poporului maghiar, care s-a manifestat exemplar. Au scris unii chiar că se infirmă credinţa că ungurii ar fi naţionalişti, iar relaţia lor cu noi ar fi una de conflict.

Nimic mai fals, mergem prea departe cu efuziunea şi patetismul. Nimic nu s-a schimbat în relaţia noastră cu ungurii şi nici în ceea ce priveşte conflictul de vecinătate sau identităţile noastre născute din confruntarea de sute de ani din Transilvania. Ultimele două decenii au produs modificări majore în relaţia dintre români şi unguri, ne-am apropiat mult, am scăpat de multe spaime, dar să nu exagerăm: nu suntem fraţi.

În schimb, suntem fraţi de suferinţă. Trăim într-o lume care a scăpat de întuneric doar de puţin timp. Am învăţat acolo să urâm pe ascuns, să nu respectăm aproapele şi unii au învăţat că totul este permis pentru a trăi un pic mai bine. O lume cu puţină speranţă, cu puţină lumină. Poate, ungurii au avut o rudă de salam în plus, dar nu e mare diferenţă. În lumea deschisă de căderea zidului Berlinului bâjbâim încă în căutarea sensului. Administraţiile noastre sunt bazate pe nepotism şi corupţie. Politicienii care nu mai sunt aleşi în Parlamentele noatre cer indemnizaţie de şomaj, pentru că nu au meserie, nu se pricep la nimic sau nu mai vor să muncească. Guvernele noastre, africane – cum inspirat a scris un prieten jurnalist!- au ca principală preocupare creşterea prosperităţii conducătorilor şi spolierea statului.

Altfel, cum se explică existenţa clanurilor mafiote de ţigani şi în Ungaria, ţară pe care o credeam mai civilizată decât România. Pur şi simplu, politicieni şi poliţişti intră în relaţii cu lumea interlopă pentru mai mulţi bani, pentru mai multă putere. Ca în Craiova noastră, unde politica şi ţigănimea au găsit un limbaj comun: banul. Dacă românii şi ungurii ar avea stat, atunci haitele de ţigani infractori ar fi în puşcărie sau în diferite cimitire. Un stat adevărat nu ar tolera cultura infracţională care năpădeşte chiar şi instituţiile statului, nu ar avea cum să aplice filosofia drepturilor universale ale omului în condiţiile unei violenţe de ev mediu. Ungurii din Veszprém au ieşit cu lumânări din solidaritate cu nefericirea echipei de handbal, dar şi ca un protest mut faţă de propria lor condiţie: oricând, ei sau copiii lor pot fi victimele unor hoarde de sălbatici ocrotiţi de corupţia din politică, justiţie, poliţie şi administraţie.

Noi, sociologii, am învăţat încă de la primele cursuri că statul are monopolul violenţei legitime. Iar în România sau Ungaria, dacă statul ar mai fi în viaţă, atunci ar folosi acest atribut: adică violenţa împotriva violenţei. Dar noi nu credem în ordine sau lege, nu ne interesează aceste lucruri, aleşii noştri se distrează aruncând cu mâncare sau băutură în campania electorală, iar restul este circ televizat zi de zi. Amărâtul de cetăţean se bucură şi el de un mic şmen care i-a ieşit în campanie: a luat o bere şi niste mici pentru votul acela care oricum nu-i folosea la nimic. Din păcate, prea multă ţigănie se combină cu eşantioane de democraţie, iar mai grav este că ţigănia nu este doar apanajul culturii romilor.

A devenit un model de a trăi în afara legii, normelor şi civilizaţiei pentru unii locuitori de pe plaiul mioritic şi, probabil, şi de pe întinderea nesfârşită a Câmpiei Panonice. Romii au scăpat de ţigănie, nu mai trebuie să se plângă la Oficiul pentru Combaterea Discriminării, deja ea a devenit un stil de viaţă şi pentru o parte din majorităţile care îi detestă şi îi discriminează. La noi, miniştrii de interne se schimbă din două în două săptămâni pentru ca mafiile să-şi asigure reprezentarea în guvern şi fiecare şef de partid să aibă un serviciu de informaţii personal. La modul în care am ajuns să ne împuşcăm pe străzi, cred că putem raporta, cu mândrie patriotică, faptul că suntem mult mai tari decât ungurii, i-am bătut la acest capitol.şi pe mine m-a impresionat gestul sutelor de maghiari care l-au omagiat pe românul Cozma.

La întrebarea dacă noi am fi făcut la fel în cazul în care un sportiv maghiar ar fi fost ucis în România, cred că am fi făcut la fel, poate eram chiar mai patetici. Sigur, una din condiţii ar fi ca ucigaşul să fi fost tot ţigan. Nu ştiu cum ar fi reacţionat şi ungurii dacă ucigaşul ar fi fost etnic maghiar. îmi aduc însă aminte că sondajele privind relaţiile interetnice, pe care le-am făcut aproape zece ani în România, arătau că una din puţinele asemănări atitudinale între noi şi unguri era respingerea faţă de ţigani. Aici eram, cu adevărat, asemănători, fraţi, aş putea spune. O atitudine nedreaptă faţă de o etnie năpăstuită de vremi, gestul unor bolnavi care îi urau pe unii mai bolnavi decât ei.

Acum, să nu ne grăbim prea tare pentru a decreta că s-a sfîrşit orice conflict cu ungurii şi că începem un mileniu de pace. Nu a trecut decât o saptămână de la momentul în care Preşedintele României a fost nevoit să le spună “never” unor politicieni unguri care caută, ca şi cei români, doar calea uşoară de a câştiga voturi. Avem încă multe lucruri pentru care ne putem duela, dincolo de bătălia pentru Ardeal. Vom mai cânta pe la chefuri “S-o suit Horty pe cal” şi o să le spunem cuvântul acela jignitor şi nedrept, care- în traducere- înseamnă “om fără ţară”, iar ungurii o să ne mai spună, la supărare, “budos olah”.

Dar avem şi un lucru care ne apropie, fără să fim fraţi: români şi unguri, suntem prizonierii unei lumi mici, pline de violenţă, corupţie şi barbarie. O lume unde speranţa moare în fiecare zi şi unde oamenii din Veszprem, Seghed, Nădlac, Deva şi Piteşti au iesit cu lumânări în mâini, speriaţi. Nu ştiu câţi dintre ei auziseră înainte de Marian, handbalistul, sau înţelegeau ipocrizia bătăliei televiziunilor pentru audienţă , dar toţi au simţit că sunt singuri în faţa morţii, că statul care ar trebui să-i apere este doar o mascotă pe care conducătorii o folosesc pentru a merge la furat.



O piesa a lui Daniel Fat: NU SI NEM
http://www.trilulilu.ro/cuoreblu50/550519e01651e5

POVARA STÂNGII

Discuţia despre îngheţarea salariilor este un foarte bun prilej privind modul în care se răzbună politica pe cei care promit uşor sau despre cât de mult cântăreşte identitatea. Preşedintele a lansat ideea îngheţării salariilor, dar dacă rămânem la această temă, nu vom ajunge la nici un rezultat.


Este o măsură care ar trebui gândită doar într-un sistem de compensare. Depinde, ea poate fi acceptabilă dacă se îngheaţă preţurile, de exemplu, condiţie imposibil de realizat în economia sălbatică de piaţă. Sau dacă s-ar putea prezerva toate locurile de muncă, s-ar realiza astfel o altă condiţie şi aceasta la fel de utopică. Măsura nu este oportună pentru că poţi arunca toate costurile crizei doar pe salariaţi, oameni care, oricum, suportă sistemul dezechilibrat de pensii din România. Aflat la guvernare, PSD are o dificultate suplimentară, povara identităţii. Cei de dreapta, în situaţii de criză, se ocupă de cei bogaţi, dau ajutoare structurale pe baza unor teorii cu aer savant, stânga însă este condamnată să-i apere pe cei mulţi, adică pe cei care au suportat- în istorie- toate crizele economice ale capitalismului.

Cum ar putea PSD, un partid de stânga, mă întreabă un jurnalist , să accepte o asemenea măsură? Din păcate, PSD trebuie să aibă un program de stânga adevărat, care se revendică prin credinţa în valori, nu doar prin gratuităţi şi cadouri pentru populaţie. Ce diferenţă a fost între PSD, PDL şi PNL în privinţa promisiunilor de campanie, în timp ce criza mondială începuse, în februarie 2007, în SUA. Niciuna. Toate cele trei partide au dat dovadă de proiecte de comunicare cu accente de populism exemplar (de stânga, de dreapta - nu poţi să-l cataloghezi). Din nefericire, politica românească nu se revendică de la sisteme de valori care să cristalizeze acţiunea politică.

La vorbe şi promisiuni e liber în campanie, acolo unde nu există credinţe ferme şi proiecte serioase ale partidelor. PSD a renunţat la o parte a identităţii sale când a ales să facă o coaliţie în interes naţional cu PDL. PSD trebuie să fie avocatul celor mulţi în Guvern, dar va trebui mereu să negocieze cu PDL, mai ales că a făcut greşeala de a lua toate ministerele care redistribuie bani de la buget. în locul negociatorilor PSD, aş fi împărţit frăţeşte cu PDL ministerele cu potenţial de conflict social, mari consumatoare de fonduri, ştiind că nu vor fi bani în 2009. Probabil, nici pesediştii nu au putut să facă o proiecţie veridică spre criză, s-au gândit, poate, că banii daţi pensionarilor, salariaţilor în sănătate, educaţie sau funcţionarilor conservă voturi ori aduc unele noi. Este adevărat, gândirea este valabilă pentru regiuni sărace şi în condiţii de belşug, când se poate da de la centru.

Mulţi manageri politici din PSD provin din zone caracterizate de sărăcie, iar acest lucru afectează, dacă nu mă înşel, şi viziunea PSD, uneori.
Sper să nu se supere foştii mei colegi, nu-i critic, îmi dau şi eu cu părerea, poate era mai inteligent să împărţim şi riscurile, şi posibilele avantaje cu PDL. Mai ales în condiţii de criză, alocaţiile sociale vor fi insuficiente, vor crea nemulţumiri. Oricâte ar încerca să facă miniştrii PSD responsabili, stânga ar putea pierde din simpatie. Dacă faci în patru ani 100 de km de autostradă (un mizilic într-o lume normală!), la noi poţi deveni erou naţional, dar pentru scăderea nivelului de trai nu te iartă nici votanţii tăi.

Cred că PSD poate să-şi păstreze identitatea de stânga şi în condiţiile coabitării cu PDL (nici ei nu sunt cine ştie ce dreptaci!), însă venind mereu cu proiecte, cu imaginaţie, cu strategii creative de adaptare la criză. De multe ori, proiectele mici creează efecte mari, printr-o lege a epidemiilor sociale. Vor fi momente când, invariabil, pesediştii se vor opune în guvern unor măsuri, dar nu poate fi singura strategie de a rezista identitar.

Cât despre păstrarea capitalului electoral, în condiţiile crizei, trebuie mânuită cu atenţie o asemenea intenţie (na, că fac versuri!) pentru că o poţi păţi, poţi primi eticheta de demagog şi o pot crede asta chiar şi cei pentru care te-ai luptat, dacă o duc rău. Avem un paradox recent: PSD s-a luptat cu Guvernul Tăriceanu pentru bazinul său electoral: ruralul. A obţinut câte ceva, a făcut concesii guvernului pentru măsuri de asistenţă a locuitorilor din rural. Când colo, pentru prima dată, la ultimele alegeri votul pentru PSD a venit din... urban. Ţăranii au primit prin biserici şi primării liberale câteva din miliardele de euro din deficitul lui 2008 şi au votat... pe cei care aveau cheile de la cămară, nu pe cei care se luptau pentru banii lor de agricultură şi care le-au mărit pensiile, şi au readus unele subvenţii.

în condiţii de criză, fiecare gest politic trebuie cântărit, cercetat, făcut studiu de impact, este periculos să te conduci doar după instinct. Din păcate, încă nu cred că suntem capabili să creăm strategii de criză eficiente, cu toate bunele intenţii ale Guvernului, pentru că majoritatea politicienilor români gândesc mai ales în termeni de cheltuire de resurse, nu ştim să gândim efecte programate creatoare de resurse. Povestea cu cota unică nu a fost verificată şi, în condiţii de scădere economică sau stagflaţie, nu cred că de la cota unică a venit creşterea recoltării de venituri la bugetul de stat.

Cred că se pune o presiune prea mare pe PSD, pe baza faptului că este un partid de stânga. Când nu sunt bani, identitatea de stânga este o povară în sistemele neevoluate, care au conservat prea mult moştenirea comunismului.
E o sarcină grea, dar PSD are o şansă de a se reforma (nu credeam să mai scriu vreodată această frază!) Să ne aducem aminte că, între 2001 şi 2004, PSD şi-a conturat ideologia de stânga, dar în administrarea ţării a făcut ce trebuia pentru integrarea în NATO şi încheierea negocierilor cu UE.

Este un moment complicat pentru PSD, dar cred că îl va trece cu bine în colaborarea şi confruntarea cu PDL, căci în guvern sunt oameni cu experienţa guvernării 2001-2004, când nu s-a condus ţara după ureche, ba din contră. Problema va apărea la partid, unde s-ar putea să se despartă apele. Sub presiunea crizei am putea să asistăm la apariţia unor dispute de clarificare ideologică. Stânga baronilor sau cea a vechilor comunişti, bazată pe melodia gratuităţii traiului pentru popor, ar putea pierde teren în faţa unui curent de social-democraţie cu spirit european, mai imaginativ, mai creativ, mai apropiat de calea a treia... Norocosul de Geoană mai are o şansă... pe care nu cred că o va folosi.

PUPINCURISM ŞI MELANCOLIE

Pupincurismul la români este tehnică, dar pentru unii se apropie de artă. Si nu ar fi nimic dacă pupincuristul nu ar face pauze de respiraţie când işi învârtoşează limba şi injură, căutând duşmani presupuşi puntru dosul pe care-l lustruieste, cu gândul de a face plăcerea completă celui masat. Pe malurile Dâmbovitei pupincurismul este dinamic, concurential, competitiv şi mai usor de suportat. Cel care-l practică vrea să ia locul cuiva, se vede şi este acceptabil, in fond, politica este competiţie.

Acum că adie miros de ciolan, pupicuristii sunt in alertă, caută locuri unde isi pot exersa cu maximă eficientă atingerea de catifea a limbii si mierea din cuvinte. Dacă Ziua de Cluj, de exemplu, nu ar apărea in Revista presei din Modrogan, Kisselef, sau Aviatorilor, multi politicieni nu s-ar chinui să răspundă jurnalistilor, multi politicieni sau analisti nu şi-ar da cu părerea şi nu ar scrijeli cu plaivasul. O forma de pupincurism politic dinspre stânga este să critici Grupul de la Cluj pentru relatii cu PDL sau Băsescu, pe principiul ca îi faci plăcere lui Iliescu, lui Năstase sau chiar lui Mircea Geoană. La început au încercat să demostreze că Grupul de la Cluj nu există. Apoi s-au chinuit să zică tare si răspicat că nu mai există. In timp ce infulecă ciolanul de la cazanul unde Traian Basescu stă cu polonicul, unii se uită spre Cluj şi strambă din nas. Cică noi vrem să ne repozitionam, să spargem PSD, că participăm la un complot, suntem oamenii lui Băsescu.

Pare interesant, doar că noi nu suntem nicăiri in spatiul politic, nici la cazanul cu ciolan, nici la masă cu Băsescu, nici cu PDL-ul la chefuri. Stau si mă scarpin sub căciulă, ca Moromete, şi nu mă pot abtine să recapitulez câteva lucruri din trecutul apropiat.

Când a inceput scandalul Biletelul şi, in doua saptamani, Alianta DA a pierdut peste 10 procente am propus să ne vedem de treabă, să facem opoziţie de stânga şi să nu ne ocupăm cu spargerea ei, căci PD-ul va veni in opozitie, alaturi de noi, si vor capitaliza o mare parte din electorat. Dacă in acel moment Alianta DA avea 37%, peste doua saptamani, separate de integerea PNL –PSD, PD avea 40% iar PNL 20%, iar noi nu reauseam sa crestem deloc. Dintr-o alianta de 37% am reusit sa facem doua partide care, impreună, aveau 60%. Am avut dreptate, dar era prea tarziu.

In momentul in care s-a propus suspendarea lui Basescu şi eram vicepresedinte, însărcinat cu analiza si strategia, am spus public că este o prostie care il va relansa pe Traian Basescu şi va impinge PSD mult in jos. După scandal, Băsescu a crescut vreo 25 de procente, PDL ul s-a relansat, iar PSD a scăzut la 17%. Colegii au recunoscut public că a fost o mare greseală că nu m-au ascultat, dar unii se fac că au uitat.

In conditiile în care Guvernul Tariceanu nu era un guvern legitim cu 20%, am propus o motiune de cenzură, in urma căreia PSD ar putea participa deschis la guvernare, eventual pentru a pregati terenul pentru guvernarea urmatoare. Desi hotararea s-a luat in unanimitate la BPN, in Parlament unii s-a opus si ne-am facut de râs, lipsindu-ne 12 voturi. Peste un an, s-a dovedit ca PNL a trădat in seara alegerilor, dar memoria scurtă a celor obisnuiti doar să pupe, a inregistrat doar spaima de PDL.

Am spus apoi că rezultatele viitoarelor alegeri vor face posibilă si probabilă o coalitie dintre PSD si PDL. Toti au spus că nu este aşa, căci bine a zis Domnul Iliescu, liberalii sunt pentru noi adversari tactici, deci ne pot fi prieteni, pedistii lui Băsescu sunt adversarii strategici, ideologici, dusmanii de moarte. Au venit alegerile si s-au răsucit peste noapte toti adepţii teoriilor despre adversarii tactici si cei strategici. S-au dus toti la Băsescu să bată palma, in schimbul funcţiilor. Evident, pentru Romania si in numele crizei. Noi, de la Cluj, ne uităm la televizor , nu vrem funcţii, nu vrem nici macar să se recunoască faptul că am avut dreptate.

Am mai spus atunci că trebuie sa se gândeasca bine PSD-ul, să nu regrete apoi Alianta cu PDL, căci sacrificiul este destul de mare, e greu să fii in acelasi timp şi prieten si dusman, un partid mare ca PSD ul va putea aborda greu alegerile prezidentiale fiind in coalitie cu Traian Basescu. Nimeni nu m-a băgat in seamă, câţiva colegi s-au strâmbat la mine iar unul mi-a zis: Ma, tu chiar esti Gică Contra, vrei să strici coalitia cu PDL? Peste câteva zile început opozitia in PSD la proiectul cu PDL, unii văzând că s-au pripit.

Ca o consecinţă a faptului că am avut dreptate de mai multe ori, am fost impinsi usor spre ieşire. Am acceptat să plecăm. Să ne vedem de meseriile noastre, să ne reintâlnim cu viaţa, cu cărtile, cu familiile si prietenii. Cateodată imi vine să le dau telefon unora din cei care au vrut să scape de noi şi să le spun un sincer multumesc. Sunt fericit să mă reintâlnesc cu viata mea cea normală si simplă, iar Ioan Rus imi confirma acelaşi sentiment.

Dar nici aşa nu este bine, vin unii iar să ne facă proiecte politice de luptă pentru Primaria Cluj, sau alte năzbâtii. Dacă vreau să-mi fac meseria de dascal si să sa joc fotbal cu baiatul meu si nu mă interesează nici o functie publica, însemna că am o strategie cu Traian Băsescu? Dacă ne-am săturat de moluştele care se ascundeau după noi sau de pupincuristii care visau în spatele nostru la ziua când vor avea si ei pupincuristii lor, este un semn că vrem să rupem partidul? Este normal ca de la masa cu PDL unii să ne critice că nu luptăm activ cu pedeliştii?

Multi au început să moară de grija PSD Cluj, după ce ani şi ani au ridicat osanale greţoase lui Boc sau Nicoară. Am o colectie de câteva sute de articole şi ode închinate lui Boc de oameni care acum critică organizatia PSD că nu face opozitia pe care o vor ei. Mă gândesc chiar să public o antologie cu deontologi, cum le spune prietenul meu Mircea Badea. E adevarat, poate nu am avut destui bani să ne putem promova ideile iar in campanii, dacă atacam primaria in conferinta de presă, erau mereu si jurnalisti care ne răspundeau pe loc, in numele primarului, absent din Cluj. Am avut multi prieteni din media care ne-au sprijinit mereu, pe gratis, deontologic, dar in lupta cu Bucurestiul, pentru descentralizare sau reforma partidului, dar in lupta locală resursele judetene si municipale ale Aliantei DA au fost mai tari decât noi si proiectele noastre.

Mă tot intreb, oare dacă PSD ar face ce spun ei, partidul va plăti mai putin in campanie? Sau dacă respectă indicatiile analistilor, celor de la PSD nu o să li se mai ceară 1500 de euro pe aparitie tv, zeci de mii de euro pe advertoriale si stiri in ziare, zeci de mii de euro pentru outdoor? Cred ca actuala conducere a PSD Cluj ştie ce are de făcut, s-au retras doar doi oameni, cantitate neglijabilă, iar cei care vor să-i ajute s-o facă direct, nu prin invăluire. Să le publice ideile, să ajute cu bani sau cu participare la activităţi militante, să promoveze candidatii, să se arunce în lupta politică anunţindu-şi candidature când este cazul.

Pe cei care sunt pupincuristi prin vocaţie, talent sau vointa de a parveni, îi sfătuiesc să adopte pupincurismul concurential, dinamic. Adică să spună direct ce vor, să candideze, să se exprime in spatiul public, să-şi asume un destin politic, să lupte cu cine cred ei că trebuie luptat. Să renunţe la a face proiecte pentru alţii, sau a critica aluziv doar, doar s-o prinde Domnu cutare, asteptand poate să fie promovati. Pupincuristii melancolici (ah, melancolia este fericirea de a fi trist) sunt niste jalnice limbi umblătoare şi lor le prefer duşmanii autentici. Tristeţea frustrată a pupincuristului melancolic mă deprimă si imi taie până şi pofta de a scrie despre el, intr-o tară unde un neamţ celebru, ajuns la Bucuresti, spunea că este dezgustator faptul in Romania nu poti avea nici măcar dusmani, a doua zi îţi devin prieteni.

Vasile Dâncu

PS. Acest articol nu face referire la intelectualii, jurnalistii sau reprezentantii unor partide sau sindicate care mi-au propus să candidez independent sau sub sigla lor la primaria Cluj. Lor le multumesc pentru că vroiau să se implice activ într-un proiect de schimbare, nu făceau proiecte pentru altii. Sper că nu va trece mult timp până să ne intâlnim, cu toţii, intr-un proiect de schimbare a Clujului.

Jurnal

Efectul TOLEA CIUMAC în politică și capcana pentru PSD

Decapitarea ministrului Gabriel Oprea pune un diagnostic pe momentul politic. Sistemul politic românesc este bolnav si grupurile de interese au invadat viața politică. Atacul unor structuri ale siguranței statului de către crima organizată este semnul transformării statutului si pierderii manopolului violentei legitime pe care-l are statul, cum zice Max Weber, dar mai ales piederea autorității si functiile de asigurare a ordinii si justitiei sociale. Convoiul de 2000 interlopi si cetateni din Craiova, de la inmormantarea lui Caiac, transmis in direct la televiuni, a arătat un model in care acolo unde instituțiile statului renuntă la atributiile de ordine publica si siguranta cetateamnului, în locul lor aceste atributii sunt preluate de lumea interlopă si grupurile de interese. Politia si politica din unele orase sunt in conexiune cu grupuri de interese, aceasta fiind una din semnificațiile luptei impotriva generalului Virgil Ardelean. Cu generalul Ardelean la interne, in funcție de control intern, interlopii politicii nu ar fi reusit să-și promoveze in functii de conducere, mai ales la inspectoratele judetene, politisti corupți sau afiliati unor grupuri de interese. După ce Dragnea a reusit să impuna aberatia controlului total al judetelor prin Președinte de Consiliu Judetean si Prefect de la acelasi partid, lucru acceptat si de PDL, ce mai lipseste din ecuatia controlului total al resurselor unui judet? E simplu, seful inspectoratului judetean de politie pus de grupurile de interese . Lucrare perfectă, ecranaj total.

***

L-am vazut si pe Vanghelie trimitind la presa armaghedoane (rimează cu vanghelioane) prin intermediul finului său Stochiță cu aberatii despre Grupul de la Cluj si un complot pentru ruperea unității de monolit a PSD. Această aberatie, lansată si pe un armaghedon distribuit de un jurnalist de la o televiziune prietena, arată lipsa de inspiratie a marelui inchizitor, moralist si păzitor al identității PSD care este Marian Grămăticul. L-am vazut acuzând de coruptie un vicepresedinte de la Ilfov, il vad cărând stindardul luptei anti-Băsescu si nu pot observa o grozavă nepotrivire: niciodată PD (si nici PDL) nu a pus un adversar serios pentru marele lider din sectorul 5, mereu a avut cel mai slab candidat . A avut un candidat femeie sau un tânar fără notorietate si fără experienta . Nu cumva el este bufonul care simulează lupta cu Presedintele si, prin aceasta, o devalorizează?

Nu pot să nu mă mir cum liderii PSD nu observă capcana pe care le-o intinde grupul celor s-au opus aliantei cu PDL. Acestia se luptă să distrugă alianta si caută soluții pentru crea un scandal din care PSD sa iasă de la guvernare pentru ca sa fie posibilă o bătălie cu Traian Basescu in toamnă, alaturi de PNL si UDMR. Capcana este că atacându-l mereu pe Basescu si Boc, PSD iși sabotează propria guvernare. Cine este interesat să se rupă coalitia de guvernare? Poate doar cei care au incă proiectul cu PNL, proiect in care liberalii i-au trădat in seara alegerilor. Ce alt sens are vânatoarea de simpatizanti PDL in PSD, dacă PSD si PNL sunt intr-un proiect politic comun, poate doar cautarea efectul de semana o neincredere care va exploda apoi prin ruperea coalitiei.
Obsesia ca Băsescu vrea sa rupa PSD este deja o tâmpenie veche si e repetată de prea mult timp ca sa mai reziste ca explicatie. Dar daca este repetată insistent, ea ar putea deveni realitate în cazul in care s-ar pune problema unui scandal in coalitia de guvernare si PSDul ar trebui sa plece. In sociologie, acest fenomen se numeste profetie care se autorealizează.

***

Ce sa mai spun de tâmpenia cu Grupul de la Cluj care vrea sa rupă PSD? Numai inteligența unor cretini poate agita acest pericol după ce Ioan Rus si cu mine ne-am dat demisiile din toate functiile, nu am candidat, am revenit la meseriile noastre si ne simtim foarte bine așa. Unii fosti colegi de proiect si-au pus cenusa in cap si au spus că Grupul nu exista si nici n-a existat vreodată. Au fost iertati. Hotilor inteleg să le fie frică de Virgil Ardeleanu, dar de reformă sau modernizare politică, de descentralizare sau de autonomie decizională in administratia locală cine să se mai sperie? Ele au fost ingropate si a ramas doar ura unora care si-au pierdut functiile sau complexul celor fabricati de minirevolta de la Congresul din 2005. Ce să intelegem din invocarea Grupului de la Cluj chiar in conditiile in care ne-am lasat la vatră? Că este nevoie de noi, spaima si ura celor care ne invocă ar trebui să ne mobilizeze? Multumim pentru atentionare, ne gândim.

***

Gabriel Oprea a plecat cu demnitate din functia de ministru dar cei care aplaudă victoria unor politicieni contestati nu de mult de toată lumea vor ajunge in scurt timp sa regrete că nepăsarea noastra a produs in politică mici monștri pe care societatea i-a scapat de sub control. I-am vazut des la televizor si ne-au devenit familiari, simpatici. Unii aveau dosare penale barosane dar in bulibaseala noastra nu mai stim cine este vinovat si cine nu. Altii erau agramati si fara scoală, dar presa i-a promovat pentru a lovi in partidele din care veneau, sau pentru a face spectacol. La noi, politicienii, este insa principala vină. Am populat lumea politică cu personaje bizare si acestea incep sa ia controlul. Numesc acesta efectul Tolea Ciumac, ca sa nu îi spun Frankenstein. Dan Diaconescu l-a creat pe Tolea, in dispretul decentei televizuale, iar intr-o seara, in direct, creatia lui l-a ridicat pe sus și l-a dus la tomberon. Multi din cei pentru care s-a creat un uninominal stâmb, falsificat, deja asteaptă cu tomberoanele la usa politicienilor spilcuiti, marii lideri politici ai momentului.

***

O ultimă remarcă, este păcat că social democratii, colegii mei, nu se concentrează, de exemplu, pe explicarea proiectului privind interzicerea cumulului dintre salar si pensie. Dincolo de lipsa de strategie, de greselile de comunicare, de graba cu care s-a facut, este un proiect corect care deseneaza o parte din viitorul Romaniei. Trebuie sa-i sprijinim pe pensionarii utili, dar schimbul de generatii nu se poate face dacă majoritatea posturilor sunt ocupate iar absolventii pleacă in străinatate pentru locuri de muncă. Este încă un front de lupta impotriva aliantei PSD-PDL, atac ce vine tot din partea celor care vor PSD-ul plecat din Guvern. Ministrii PSD din Guvern ar trebui să il sprijine consistent pe Marian Sârbu, măcar in fata contestările acestui proiect din interiorul PSD, contestări care se inmulțesc. Mă tem că Guvernul nu va rezista presiunii venite de peste tot si va renunta la acest proiect.

Trag speranta că prietenii mei pesediști din Guvern vor putea, in fine, să lucreze la capacitatea lor maximă si nu vor mai fi atacați din interior, in numele interesului de partid. Daca nu vor fi solidari intre ei, dacă vor ceda usor comisarilor politici, vor fi eliminati sub diverse pretexte. Cel mai mare păcat va fi acela că stau la masa guvernului cu pedelistii. Competenta celor mai multi dintre ei, pe majoritatea îi cunosc foarte bune, este singura modalitate de a arata o altă față a PSD. Si Romania ar avea doar de câstigat...

Am folosit un limbaj decent?

La multi ani!

Multumesc sutelor de prieteni care mi-au trimis mesaje de felicitare de sarbatori si Sf'antul Vasile. Am incercat sa raspund dar, in cele doua saptamani petrecute in Alpi, am pierdut multe ocazii sa raspund telefoanelor sau unor mesaje. Urez tuturor cititorilor blogului meu fericire, noroc si bunastare pentru 2009. La multi ani!

Vasile Dancu

Grigore Leşe

Nu aplaudaţi, speriaţi cântecul!


Ce faci dacă rămâi singur cu cântecul? Dacă nu ai nici televizor, nici radio, prietenii sunt departe şi clubul Bamboo nu s-a deschis încă. Când nu te ajută nici studiile superioare să te minţi şi nici nu poţi să-şi feresti privirea, ca de învăţătoarea care-ţi punea o întrebare prea grea. Când te ţintuieşte mai tare decât mâna întinsă a politicienilor de pe afişele vulgare de campanie ce faci, prietene? Aşa-i că ai încurcat-o?
@@@

A fost primul gând care mi-a trecut pe sub frunte când Grigore Lee a deschis un concert Cluj cu cei şase bătrâni fărşeroţi din Cogealac.

Grigore Leşe a revenit cu un spectacol la Cluj cu gândul să se răzbune pe noi. După cinci ani, Grigore Leşe s-a întors să cânte la Cluj cu încrâncenarea ţăranului care vrea să arate ceva unui oraş care de multe ori ne-a copleşit cu ipocrizia şi micimea lui, pe noi, copiii de ţăran, veniţi aici. A venit să-şi ia o revanşă într-un loc unde nu a fost înţeles pe deplin. Cred că oraşul acesta l-a rănit, l-a pizmuit şi la ţinut pe loc în dezvoltarea lui artistică. Nu a mai venit să ne horească aşa cum o făcea când noi credeam că este un talent care se va pierde într-o zi, când noi credeam că este o fântână din care bei şi nu trebuie să-i multumeşti niciodată, căci era de datoria ei să-ţi stea în drum. S-a pregătit mult, cred, pentru această reîntoarcere acasă. A vrut să ne arate cât de mult s-a schimbat şi că este atât de tare în voinţa şi geniul lui încât este în stare să facă ceva ce ura, în altă parte a vieţii lui, adică spectacol. Ne-a arătat că viaţa nu poate fi povestită de oricine, că atunci când este adusă pe scenă, când este cosmetizată, aceasta nu o poate face oricine. A venit parcă spunând: domnilor, sunteţi destepti, puţin snobi, hai să vă luaţi la intrecere cu cascada de simboluri din povestea satului din dans, din glas, din murmur sau din sunetul instrumentelor de lemn. Ne-a spus o poveste cu un profesionalism desăvârşit, ca un chirurg ne-a despicat coşul pieptului şi ne-a repornit inimile. Şi nici nu s-a uitat la noi. Nu i-a tremurat nici vocea şi nici mâna, privirea i-a rămas întoarsă acolo, în lumea satului, unde i s-a copt sufletul şi glasul.

Unii dintre noi au putut învăţa multe despre cântec, în timpul acela dăruit nouă de Grigore Leşe. Eu, copil crescut pe colinele de la poalele Tiblesului. rămân să-i mulţumesc pentru că mi-a reamintit cântecul, mi-a readus imagini, sunete, mirosul de pământ reavăn de primăvară şi mirosul greu de argilă din ţintirim. Mi-am adus aminte ceva pe care îl lăsasem în copilărie în Runcul Salvei. Mi-am adus aminte cântecul, ceea ce mama plamădise în sufletul meu, cântându-mi în copilărie. Mi-a adus aminte tristeţea bunicului şi a tuturor grănicerilor din familia mea care două secole au bătut drumurile Europei în războaiele străine de ei. Mi-a adus înapoi cântecul pe care, plecând la oraş, l-am lăsat necântat.

Cu ochii vâlcele, cum zicea Grigore, mi-am adus aminte că pentru cântec nu este nevoie de cuvinte. Bătrînii din Cogealac cântau şi povesteau cu mâinile şi cu ochii o poveste pe care o înţelegeam fără cuvinte. Tehnica lor polifonică l-a integrat de fiecare dată firesc şi pe Grigore Leşe, astfel că nu i-am mai putut auzi cuvintele, doar tristeţea, doar povestea tristeţilor pe care satul le adună în cântece cu speranţa poate că Domnul s-o îndura să le uşureze viaţa dacă vedea-va atâta jale. Am auzit îngânatul care e şi acompaniament şi cântecul fiinţei care se alătură durerii celuilalt. Îngânatul copilului de la ţâţă şi ultimul cântec al bătrânului care trece dincolo, cu inima grea sau uşoară.

Am învăţat că fiecare are cântecul său şi, uneori, sufletele se sincronizează în cor, alteori fiecare om cantă melodia lui, cântecele se pot amesteca şi murmurul care le conţine este vuietul vieţii, muzica cu care oamenii încearcă să acopere muzica sferelor. Bătrânii fârşeroţi cântau nişte cântece dintr-o altă lume, dar după cinci minute nu am mai înţeles nici cuvintele lui Grigore, erau toţi într-o lume, bătrânii aromâni construiau un concert perfect, fiecare cântând povestea lui, totul armonizându-se în povestea care-i conţinea pe toţi, în cosmosul satului închis în sine şi deschis doar spre cer. O lume a satului în care lucrurile se amestecă, căsătoria cu moartea, cătănia cu hora, viaţa şi moartea. La un moment dat, povestea pe care ne-o spune Grigore şi-a pierdut linearitatea narativă. Mireasa cu cătănia se amestecă, cei plecaţi dincolo, cu cei plecaţi departe. Grigore ne spune povestea lui şi a rătăcirii lui prin lume. Cum Dumnezeu de seamănă atît de mult poveştile rătăcirii noastre? El a venit să ne spună o poveste despre viaţa de la ţară şi de ce e pribegia cea mai rea dintre bolile pământului.

Mi-am adus aminte că oamenilor de la sat nu a avut cine să le cante, trebuia de multe ori să-ţi cânti tu cântecul. Cantecul bătrânilor şi al lui Grigore nu este cântec de spectacol, este pentru a ogoi sufletul cântăreţului. Fiecare trebuie să-şi cânte cântecul, ca într-un performance inevitabil, într-o zi va trebui să ridici mâna sau să baţi din palme ca bătranul cimpoier din Cogealac şi să-ţi deschizi sufletul în cântec. Grigore ne-a mai reamintit că omul îşi făcea singur instrumente. Instrumentele de lemn ale unei civilizaţii ţărăneşti, care de multe ori a pierit sub fierul străinilor şi îl refuză la cântare, potrivite sunetului trisţetii lui mute.
Am aflat şi faptul că orice cântec îmbatrâneşte, nu ne mai spuneţi prostia că un cantec ramâne veşnic tânăr. I-am văzut pe oamenii aceia bătrani care nu făceau teatru, ei erau cântecul vieţii lor. Ei erau cântecele pe care le cântau. Cântecele lor îmbătrâniseră odată cu ei. Şi vor muri odată cu ei. Cei care vor veni după, le vor putea învia, dar nu vor mai fi cântecele lor, vor fi cântecele acelora.

Cu ochii ponor, cum tot Grigore zice într-un cântec, am început să gândesc tâmpenii mai mari decât mine. Adică m-am gandit că fiecare popor trebuie să lase ceva în lume. Şi dacă nu am ştiut să lăsăm cetăţi, nici catedralale înalte, poate că poporul nostru poate lăsa în lume o dâră de cântec. Pe loc mi-am dat seama că nu se poate, căci satul cu oameni adevăraţi a intrat sub brazdă, iar noi, ceilalţi, nu ne preţuim propria viaţă, deci nici cântecul ei.

La final, s-a aprins lumina şi Grigore ne-a văzut stând în picioare cu ochii înlăcrimaţi. Nu a putut să plece pur şi simplu şi nu din cauza aplauzelor. Parcă ne-a spus, nu aplaudaţi, aplauzele alungă cantecul. Şi-a recunoscut în sală prieteni şi profesori, şi-a adus aminte de cei duşi şi ne-a spus că oraşul este destul de pustiu fără aceştia. Grigore a uitat de răzbunare. A început să horească din toată inima, cu drag de oameni, aşa cum numai el ştie să o facă. Şi mai mult, a vrut să ne pornească glasurile noastre. Parcă nu aţi mai cântat de mult, ne dojenea ridicând palmele lui mari de plugar, ca două aripi de înger, vedea că nu putem decât a murmura şi ne dojenea doar din priviri. De ce v-aţi pierdut cântecul, ne spunea parcă. El ştia cât de greu este să-ţi deschizi baierele sufletului după ce te-ai închis printre blocurile de beton. Ne era frică să nu stricăm magia, mergeam murmurând, împleticindu-ne după el, iar el mergea înainte ca un prapor, cu clopul ridicat, undeva spre cortină, trăgându-ne după el în întunericul din „Nu-i lumină nicări”. La final, profesionistul de la Bucureşti s-a reîndrăgostit de muzica lui. Încet, încet, o sală uimită a început să murmure, iar Grigore cânta cu tot sufletul. Nu aplaudaţi, speriaţi cântecul! Staţi, încă nu aplaudaţi, vreau să vă mai cânt una de dragoste. Dădea din mâini ca din două aripi îndemnându-ne să mergem după el. Greu de realizat, ce mai mulţi nu au cântat niciodată, iar cei ce ne-am întâlnit măcar o dată în viaţă singuri cu cântecul, uitasem, nu mai aveam aer, coşul pieptului ne devenise prea mic. Ne era frică şi ruşine să mai încercăm. Frunză verde, iadăra... unii vor cânta pe stradă, pe măsură ce li se va dezgheţa sufletul.

Una dintre fetele de pe scenă lăcrima uşor şi îşi ştergea lacrimile pe furiş, probabil pentru că-l vedea pe Grigore fericit pentru o seară. Şi atunci mi-am dat seama că Grigore Leşe s-a schimbat mult şi a meritat să se schimbe. El are o misiune mare, are un talent pe care nu are voie să-l risipească, un talent, cum spuneau bătrânii din satul meu, pe care Domnul i l-a dat să-l înmulţească, nu să-l piardă pe cărările lumii.
E genial, spunea o doamnă lângă mine. Nu, doamnă, mi-am spus în barbă, ştergându-mi o lacrimă. E un biet om, un om întreg. Dar noi, ceilalţi, suntem nişte umbre, nişte copii care şi-au lăsat sufletul în grădina copilăriei şi s-au rătăcit printre blocuri.

@@@
Deci, ce faci prietene dacă într-o zi rămâi singur cu cântecul. Dacă el se uită la tine şi te ţintuieşte cu degetul şi te întreabă: unde ţi-e sufletul băiete, l-ai pierdut prin lume sau l-ai băut în crâşme, ori l-ai dat pe mândre. Dacă ai fost la întâlnirea cu marele nostru lăpuşan plecat la Bucureşti, poţi spune: badea Grigore Leşe mi-o spus că sufletul e ca apa, oricât ai cheltui, nu se gată. Eu am ajuns acasă şi am scris în Jurnal: „Azi, 21 noiembrie, o plouat toată noaptea şi o trecut Grigore Leşe pe la noi, mi-o adus o scrisoare le la ai mei, cei duşi şi cei care încă mai scurmă în ţărâna de pe Dealurile Ţibleşului.”

Vasile Dancu

Un imens scandal sexual

Ieri, colegul meu de rubrică de la Ziua de Cluj, Adrian Damiean Groza, un tânar jurnalist de exceptie, a scris un editorial pe o temă gravă, cea a disolutiei statului român, a dezinstituționalizării. Un editorial serios, scris cu mult talent si implicare. M-am uitat in timpul zilei de câteva ori pe siteul ziarului să văd dacă acest articol este vizitat de cititorii inteligenti de pe net. Mi-a venit să nu mai scriu editorialul de azi. Lumea nu se inghesuia să aleagă textul, desi avea un titlu frumos, o parafraza după Musil. Un articol despre o televiziune din Chinteni avea de 5 ori mai multe , unul despre ieftiniri era de 15 ori mai citit, iar unul cu panseurile lui Trombetta avea de 3 ori mai multe accesări. Totalmente nedrept, chiar nu sunt interesati oamenii de ceea ce li se intamplă? Este statul atât de devalorizat ideologic de bătălia politică a ultimelor două decenii. Acum când statele sunt singurul actor social aflat in luptă cu criza economia mondială , nu pare important un subiect care priveste viata noastră?

Trăim drama că statul are o imagine atât de deformată la noi încât paradoxul este urmatorul: cei care au clase putine si inteleg fragmantar, sunt mai batrani, au in schimb o viziune mai progresistă, fără să stie, iar cei destepti au fost intoxicati cu ideologii care-i fac victimele unui neoliberalism vulgar si falimentar, sunt retrograzi fără să-și dea seama.

Am văzut cu totii că statul nu este un bun organizator in economie, sigur că nu trebuie sa aibă nici dreptul de a se a se atinge de proprietatea privată, decat in situatii de forta majoră, dar experienta noastră cu un comunism sovietic, adus cu forta intr-o țară rurală, nu este totul. Si eu mă enervez când văd politicieni de stânga, venerabili cu studii la Moscova, care spun că vedem deja cum invinge stânga, statul recâștiga teren, cum socialismul invinge. Să fim serioși, a fost vorba de incă o gaură pe care capitalistii au dat-o in buzunarele goale ale amărâtilor, statul a mai platit odată cu banii nostri insuportabila lui slăbiciune.

Nu statul corupt, gestionat de baronii locali ce stau cu ulcica la conductele pe care circulă banul public, nu acesta este statul care avem nevoie pentru o societate modernă si inclusivă, ci un stat rational care se ocupă de supravegherea legalitatii, care este corect cu toti contribuabili, care asigură justitie, educatie si ingrijire medicală. Instituțiile statului ar trebui să se ocupe de majoritatea domeniilor sociale: să regleze, să supravegheze, să ofere servicii.

Statul trebuie sa fie mai mult decat un arbitru, nu doar un paznic , ar trebui să fie cel care gândeste strategic dezvoltarea tării, echilibrează investitiile, caută resurse, inclusiv private, se ocupă de cercetarea fundamentală, de cultură si chiar de apărarea acestei țări. Sau putem crede că suntem o natiune fericită, fără dusmani, fără nimic de furat, fără interese contrare cu ale altora, fără competitori? Lucrând in Guvernul Romaniei am cunoscut administratii ale altor state care aveau sute de sociologi care studiau continuu ce se intamplă, ce trebuie facut in politicile publice, cum trebuie luptat impotriva riscurilor si cum îi putem proteja pe cei slabi.

In Romania toți vor să ia din functiile statului, dar de fapt viseaza doar la banii nostri. Parteneriatul public – privat este incă o formă de sifona bani din bugetele locale, putine exemple de succes se pot găsi. Dar statul bolsevic, apoi cel pesedist, taranist, pedist ori penelist nu este blamabil pentru că este stat, ci pentru că seamană cu noi. Statul german nu semănă cu statul roman, chiar dacă și cel german are defecte, cu sigurantă, probabil cel suedez sau norvegian sunt altfel constituite.

Nivelul de modernitatea al statului este consonant cu nivelul de civilizatie si are legătură cu ceea ce este Romania profundă. Statul suntem noi, organizarea democratică modernă a statului este o forma institutională pe care o primesc interesele noatre comune. Interesele noastre comune se refera la securitate personala, la sistemul de sananate, la educatie, la transporuri si comunicatii si multe altele. Pentru că 99% dintre oameni au un set de interese comune, 1% dintre noi nu au nevoie de nici o organizare comună. Ba nu, gresesc, au si ei macar un interes, mentinerea ordinii existente, ordine pe care tot noi o plătim, adică mentinerea armetei si altor forte de represiunea care îi apăra pe cei 1% de eventala furie a amărâtilor din plutonul celor 99%. Cand nu avem increderea in stat, in institutiile lui, este o neincredere in noi insine, in solidaritatea si responsabilitatea de care suntem capabili.

Conform unui studiu de anul trecut, al Merill Lynch si Capgemini, in lume 1% dintre adulti sunt milionari in dolari, adica detin 40% din avutia mondiala si sunt in jur de 40 de milioane de persoane. Un studiu mai exact din interiorul acestui 1% ne arată că adevaratii milionari sunt 9,5milioane persoane, adica cei care au active de cel putin 1 milion de dolari.

In 2007, PIB mondial a fost de aproximativ 47.000 de miliarde de dolari iar primele 250 de firme mondiale au avut vanzari 14.870 miliarde de dolari, mai mult decât PIB ul intregii Uniuni Europene care a fost in 2007 de 13.740 de miliarde de dolari.

Se vede că puterea corporatiilor a devenit mult mai mare dacât a statelor si acest lucru se vede si in planul acestor ideologii neoliberale acre au invadat media si chiar piața educatiei nationale de stat. Statul plăteste educarea copiilor care au in manuale ideea că piața este Dumnezeul tuturor lucrurilor, iar statul este asistenta socială sau sectoristul incult din colț. Dar cine să organizeze educatia sau cercetarea, cine să vadă daca regulile competitiei economice sunt cât de cât respectate, cine să se ocupe de sanatate sau de patrimoniul cultural national?

Putem sa ne bazăm pe cei din Top 500, ne lăsăm pe mâna lor?Copos sau Voiculescu, alti miliardarii care se inghesuie pe listele uninominalului pentru a sta mai aproape de resursele statului si a avea imunitate, nu merită să inlocuiască statul in atentia noastră, pentru ca se ocupă de interesele lor, nu de a le noastre.

Astazi cel mai important este echilibrul, după cum spune David Rothkopf, intrun bestseller recent intitulat ”Superclass”. Echilibrul, nu echilibristica pe care o facem aici la noi. Altfel, cum scria Scott Adams,”singurul mod în care reusesc să adorm noaptea este inchipuindu.mi o onspirație a unor mesteri păpușari foarte pricepuți care iau cele mai imporatnet decizii, in timp ce politicienii alesi de noi dezbat probleme drapelului și definiția căsătoriei”.

Unde este ”scandalul sexual” din titlu? Peste tot găsim, doar am stabilit că politica e o curvă după care alergă toți. Dar pentru atributul ”imens” ce dovezi aduc? Nu prea am, era un truc publicitar, imi cer scuze, cititorule! O compensatie pot oferi, totusi: statul se lasă violat zilnic de marii si micii capitalisti, iar păzitorii lui stau de șase, scornind bancuri mestesugite. A propos, stiți ce se intamplă daca un politician ia viagra: creste in inălțime.

...
http://www.ziuadecj.ro/

AMERICA NU CREDE IN LACRIMI

O explozie de bucurie si lacrimi a cuprins lumea la victoria lui Obama. Am vrut si eu să câstige democratul, deși i-am scris in seara victoriei unui prieten ”Noi, negri din lumea intreagă, indiferent de culoarea pielii, ne bucurăm un pic prea repede, iar tu, stelist inrăit, să-ți aduci ca Steaua a avut 2-0, in minutul 10, cu Olimpique Lyon”. Mi-a trecut acest lucru prin cap poate si sub influenta a două cărti pe care le am pe noptieră: Al Gore, Asaltul asupra rațiunii si La Societe des victimes, cartea sociologului francez Guillaume Ernier.

America este tara tuturor posibilitilor, e adevarat, dar mai ales a celor de control social si de management inteligent al unui corp social neomogen, mereu alimentat cu aluviuni de toate rasele si culturile. Alegerea lui Barack Obama (după alegeri isi va aduce tot mai mult aminte că este si Hussein!) a fost rezultatul unei mobilizari a victimelor, cu aspect de răscoală, de revoltă impotriva sistemului. Americanii saraci s-au mobilizat împotriva unui sistem care a devenit tot mai impopular. Am auzit si jurnalisti din Europa, exclamând pe la televiziuni, că nimic nu va mai fi ca inainte, fraza pe care am auzit-o destul de des după 9-11 septembrie. E adevarat, după 11 septembrie s-au restrâns foarte multe libertăți, a inceput un razboi de hartuire si inoculare a unor frici noi societătii globale si mai ales celei americane. Mi-au rămas si mie in minte imaginile cu o ciupercă nucleară deasupra unui oras american, imagini care l-au propulsat pe George W. Bush pentru un nou mandat.

La frica de teroriști s-a adăugat frica de criza economică, frica de viitor. Alegerea lui Obama s-a făcut sub semnul fricii, nu ca efect al unei politici a increderii. Ca si cunoscător al teoriilor soft power americane, aș putea spune că săracii, cu putinii lor bani, au mai salvat odată sistemul american, iar acum si-au mai cheltuit și votul în acest sens.

In orice sistem social cei din clasele populare au devenit obiect al compasiunii generale, un sentiment deja democratic. Femeile, negrii, saracii, muncitorii sau functionarii , minoritatile de toate felurile, emigranții sunt astăzi considerati victime și dau o mare lupta pentru a li se recunoste diferenta, a se omologa rana, refuzând de multe ori , chiar ei înșiși, statutul de egal. America si marii ei scenaristi ne-a mai oferit o utopie, cu un happy end rapid, formulă care poate directiona foarte bine emotia colectivă: un negru presedinte, o speranță pentru toți.
Vă aducceți aminte de 1996, cum plângeau oamenii pe stradă la alegerea profesorului Emil Constantinescu. După alegerea lui Constantinescu, sistemul politic s-a consolidat si multe din ramășitele comunismului par mai vii azi decât erau in 1995. Ce au reusit Emil Constantinescu a fost sa ucidă prima izbucnire de speranță. Și Traian Băsescu a reusit să stoarcă lacrimi si sperante in 2004, dar astăzi reușitele luptei lui cu comunismul sau coruptia sunt incă sub semnul indoielii și chiar ar putea să piardă acestă luptă, dacă nu va reuși să-și facă o armată profesionistă.

Stim din studiile de psihologie experimentală că indivizii pot fi docilizati prin șocuri emotionale: sperante mari, dezamăgiri, iar sperante, iar dezamagiri. După câteva șocuri, speranța schimbării moare definitiv. Stiu de la un scriitor american cum se imblânzeste un cal salbatic: se leaga puternic pentru ca se smuceste tare de două ori, a treia oară nu va mai incerca, poate să-l ducă și un copil de dârlog.

Sistemul actionează mai bine sub acoperire, in spatele unor aparente de schimbare si având pe scaunele din față oamenii doriți de mase. Cu Ion Iliescu in fată sistemul devenea transparent, iși pierdea paravanul necesar. In luptă directă cu Traian Basescu se intorc, democratic, o serie de figuri si metehne din trecut. Nu doar că se intorc, dar se și legitimează, ne sfidează si ne pun să plătim despăgubiri pentru perioada in care au trebuit să stea mai ascunse. Sistemul se simte bine in confruntare, stie să anihileze pe cei care bagă levierul intre rotile dințate.

Mi-am adus aminte că au trecut patruzeci de ani de la momentul in care Martin Luther King a lansat visul american al egalitatii oamenilor, dar a murit pentru asta. Insemnă că masele, victime astazi ale goanei dupa profit, pot schimba lumea doar prin sacrificiu, nu prin invadarea saloanelor puterii. Noi, românii, am văzut si faptul că pînă si revoltiile, nu doar democratia, pot fi contrafăcute.

America are astazi si o misiune istorică foarte complicată, a rămas prea singură in asigurarea ordinii mondiale si este de inteles că nu va putea să accepte aerul de libertate si eliberare si dansurile victoriei mai mult de o noapte. Maine, toată lumea la treabă, nu se acceptă mahmureala si refacerea după chef, ca la noi in Balcani. In mod obiectiv, America nu cred că își poate permite să fie cea care duce astăzi steagul libertăților si eliberării individului din infernul capitalist, așa cum speră dezmosteniții din lumea întreagă. Ne-a spus-o Obama, in primul lui discurs, America se poate schimba, dar rămâne America.

Nu trebuie să ne agităm prea tare, să nu le cerem stâpânilor să redevină sclavi. Nu ne-ar strica să fim realisti, să nu visăm degeaba. Citiți, mai degrabă, ultima carte scrisă de politician remarcabil al Americii, care probabil a caștigat votul maselor, dar nu a fost lăsat sa fie Presedinte: Al Gore. America stie să folosească energia visului, stie să producă oameni puternici, stie să treacă peste propriile slăbiciuni. Dar, cu siguranță, America nu crede în lacrimi!

...