ROMÂNIA DE DINCOLO BUCUREȘTI

Bucurestiul este capitala, dar nu este România.

Altadată am scris, mai nervos, capitala noastră - orasul lor. Acum însă nu vreau să polemizez cu cineva, vreau să mă bucur aici pentru că CFR Cluj 1907 este campioana Romaniei la Fotbal. Pentru ardeleni (oameni care se prind mai greu): capitala fotbalului este Cluj Napoca, cel puțin până la anul!. Capitala handbalului este la Râmnicu Vâlcea si Constanța, iar cea a baschetul la Ploiești (deși era aproape să o readucem la Cluj).

Din momentul în care punga bugetului statului nu a mai fost dispusă să fie gaurită de către federații si ligile profesioniste, Bucureștiul nu mai este în stare să se organizeze. Este un semn, primul, că vechea ordine, stabilită pe vreme lui nea Nicu se prăbușește. Provincia se trezește, încet, încet, dar ireversibil. Sigur, doar un semn firav, mai este mult de lucru până să construim o României vie, diferită de ce avem acum: o capitală a monopolului puterii în jurul căreia se învârte o Provincie peticită, compusă din feudele unor baroni portocalii, roșii, albaștri sau rosu-alb-verzi.

Comunitățile subjugate din provincie au început să fluiere politicienii care încearcă să se bage în seamă pe stadioane, acesta fiind un lucru bun. In alte situații, clientelele de la primarii se solidarizează cu primarii prinși cu furatul si fac manifestații de sustinere, acesta fiind un lucru rău. Dar, una peste alta, cred că sportul dă un semn despre vitalitatea provinciei care a ajuns la concluzia că poate învinge Bucurestiul. Primul semn este bun chiar dacă pentru a câstiga, se foloseste încă de modelul bucureștean: importul de resurse. Următorul pas va trebui să fie cel al producerii de resurse interne pentru a câstiga.

Acum provincia învinge cu ajutorul unor sportivi crescuți în țări sau continente care furnizează mercenari: Portugalia, Brazilia, Argentina, Africa. Se termină banii și vom ajunge să ne organizăm în acest sens. Mii de copii din Cluj joacă deja fotbal, handbal sau baschet in scoli private și adorm noaptea cu tricorile de la Universitatea Cluj sau CFR 1907 sub pernă.

Am văzut, sâmbătă seara, în Gruia, douăzeci de mii de oameni fericiți. In Transilvania, dar și în alte orase din Provincie, se bucură și alții. Oameni care au obosit asteptând ca echipele bucureștene să facă ceva în Europa. Acum presa sportivă se va chinui vreo câteva săptămâni să pună sub semnul întrebării această victorie a noastră, a provincialilor. Asta este problema lor. Noi ne bucurăm că visul nostru de performanță legat de București a murit și începe o altă etapă.


Uneori trebuie să moară speranța pentru ca să poți vedea clar și să începi să trăiești.



cititi acest articol si altele in www.ofcorso.ro

Acesta nu este un razboi cu Bucurestiul

Dacã am interpreta dezbaterea de presã pe care o stimuleazã media clujeanã ca fiind un rãzboi cu Bucureştiul, atunci am fi în adevaratã epopee sau în absurd.

Absurd ar fi motivul pentru care a început aceastã polemicã. Emil Boc şi echipa lui migrantă de la primărie nu ar fi un motiv destul de serios de război. Dacă bucureştenii acuză de nepotism, de fapt, nu fac decât să arate că şi noi facem ca şi ei, chiar dacă ne dăm mari europeni. Emil Boc poate fi o ocazie, un prilej, un pretext, dar, în nici un caz, motivul pentru o dispută!

Nerealizările mandatului de primar rămân, chiar dacă presa clujeană a făcut un efort imens să le ascundă, să le împacheteze în proiectele ce se spunea că vor veni, în tunele pe sub Cluj, zgârie nori, metrouri şi alte fantasme pentru fraieri. Nici azi nu avem spital de urgenţă, centuri ocolitoare, stadion, filarmonică, promisiunile importante ale primului mandat. Şi acum mulţi jurnalişti, poate, mai au reflexul de a-l sprijini pe fostul primar, dintr-un reflex mecanic, poate pavlovian, când se aprinde becul la guvern, mulţi câini de pază ai democraţiei încep să saliveze. Este involuntar, cum să-i critici pentru asta, mai ales că este criză!

Dacă nu ar fi absurd, am fi într-o adevărată epopee: până la urmă, şi războiul din Troia a început dintr-un motiv mai mult decât vulgar, frumoasa Elena. Mai sunt două lucruri de precizat: majoritatea celor care scriu aici, în paginile Ziua de Cluj, nu vor să încălzească ciorba lui Sabin Gherman, aici avem o altă dezbatere. Am încercat să fac distincţia clară între legătura noastră cu oraşul Bucureşti şi legătura cu România şi capitala ei. Dacă unii sudişti sunt fericiţi să interpreteze tot ce este discuţie despre regiuni ca fiind secesiune, nu-i mai puţin adevărat că mulţi ardeleni abordează îngust şi emoţional o problemă pentru care nu au soluţie, dacă ar veni întrebarea: bine, şi ce facem a doua zi?

Nu poţi respinge, ca boul, un proiect pe care strămoşii l-au visat de secole, ai şansa să-l faci să funcţioneze. România este un asemenea proiect, imperfect, poate încă nu este eficient, dar noi suntem parte a lui, noi îl construim alături de fraţii noştri din celelalte provincii istorice. Am terminat tot ceea ce se putea face pentru asta, nu este necesar să mai depunem eforturi, nu mai trebuie să facem nimic? Putem spune că am făcut tot ceea ce se putea pentru ca proiectul România să reuşească pe deplin? Cred că am făcut prea puţin sau aproape nimic.

Nici măcar nu este vorba de Cluj în această dezbatere, este vorba de Transilvania. Clujul trebuie încă să se reinventeze pe sine pentru a se transforma într-o comunitate adevărată. în această dezbatere este vorba, până la urmă, de modernizarea României şi descentralizare. Aceasta este esenţialul şi una din luptele pe care trebuie sa le dăm în fiecare zi. Democraţia şi administraţia nu pot rezolva problemele oamenilor de la distanţă, de o manieră generică. Fiecare regiune are profilul ei, urgenţele ei şi chiar identităţi culturale distincte. Descentralizarea este o urgenţă majoră: banii trebuie cheltuiţi acolo, unde se produc, pe programe votate de comunităţile locale.

Controlul asupra cheltuirii banului public este o altă cerinţă legată de descentralizare şi el se poate face doar acolo unde avem efectele, cel care face cheltuiala, dar şi beneficiarul. într-o administraţie centralizată, responsabilitatea se depersonalizează şi acesta este cel mai mare rău. Guvernul Tăriceanu a dat în campania electorală pentru consum trei miliarde de euro din Fondul de dezvoltare, fond alimentat de vânzarea BCR.

Dacă ardelenii ar fi fost în situaţia de a planifica singuri ce să facă cu un miliard care le-ar fi reveni, probabil că politicienii noştri i-ar fi investit iî autostradă, nu în cadouri electorale. Descentralizarea şi regionalizarea sunt necesare, pentru că trebuie să existe un raport între resursele produse şi alocare de resurse. Sunt de acord cu orice taxă de solidaritate pentru regiuni sărace, sunt principii socialiste ale coeziunii şi solidarităţii, care se aplică şi comunităţii naţionale, dar nu pot să accept ca o regiune să producă resurse pentru toţi şi să fie ultima atunci când este vorba de alocarea de fonduri pentru drumuri sau repararea şcolilor .

Nu ne batem cu bucureştenii, nu acesta este fondul problemei. România este o ţară supercentralizată, o moştenire a comunismului, dar asta nu e singura explicaţie. Şi ţările care au venit după monarhii puternice sunt destul de centralizate, chiar dacă mult mai raţional. Centralizarea are avantajul că se poate conduce cu oameni puţini şi chiar mai puţin pregătiţi. Centralizarea ar putea să folosească resursele mai bine, pentru proiecte mari, dar la noi nu mai este cazul. Rămânem centralizaţi, pentru că moştenirea luată de unii în 1989 să nu se disipeze.

încă avem o clasă politică în mare măsura validată înainte de 1989, clasa politică ce se ţine cu dinţii de putere. Toţi aceştia ştiu că acela care are toate resursele în mană, are puterea. Deci nu se poate face nici justiţie, nici presă liberă, nici transparenţă atîta timp cât toate resursele sunt centralizate. Mai este un lucru, odată dată puterea comunităţilor, ele nu o vor mai lăsa din mâini, iar nomenclatura de la centru rămâne fără resurse. Trebuie să fim realişti, nici comuniţătile locale nu sunt sută la sută pregătite să ia puterea şi s-o administreze. Sunt încă mulţi primari sau oameni politici care aşteaptă mereu ordine de la centru, care nu îşi dau seama cât de important este mandatul primit de la comunitate prin vot.

Bine, prieteni, într-o zi ardelenii o să aibă tribună. Dar v-aţi gândit la tribuni? Pe o tribună a Ardealului nu se poate urca oricine, mulţi s-ar urca degeaba, doar să fie văzuţi mai de departe. Cei care se urcă trebuie să ştie că nu se mai pot da jos, nu pot să mai facă pauză. Tribuna nu este tonomat, unde bagi banul şi se coboară scara. Va trebui să găsim o metodă de solidaritate pentru ca să ne întreţinem instrumentele colectivităţii, presa fiind locul public unde ar trebui să se intâlnească ideile, emoţiile şi proiectele, fără presă proiectul colectiv nu are şanse. Degeaba ne plângem sau facem pe aroganţii! Trebuie să ne luptăm pentru orice drept, nimeni nu ne face cadou nici o formă a libertăţii. Aici este lupta noastră, a ardelenilor, aici este sensul solidarităţii ardelene. Cât timp vom înţelege asta, nu vom pierde războiul, poate doar bătălii mai mici.

Nu e vorba de nici un război cu Bucureştiul. Este o luptă cu noi înşine, cu superficialităţile şi micimile noastre, mai ales cu lipsa de participare la proiecte colective.


cititi in http://www.ziuadecj.ro/

Introducere în summitologie

Summitologie? Încă nu există în dicționare un asemenea cuvant sau o asemenea disciplină științifică, dar cred că nu este mult până se va breveta. Ar fi stiinta organizării summiturilor, NATO sau de alte tipuri. De doi ani asteptăm summitul NATO care ar trebui să ne schimbe destinul istoric. Cu asemenea aspirație am putea breveta o stiinta a intîlnirilor de nivel înalt, summituri, pe englezeste. Cred că ni se potriveste acest lucru si oricum nu ne-am ales alte specializări pentru mult discutatul brand de țară. Am fi putut persevera in meteorologie, mineralogie sau oenologie. La un moment dat am fi putut să ne specializam in apologie (pentru Conducătorul iubit) sau in gerontologie, cand Ana Aslan lansase vise farmaceutice contra imbatrânirii. In virusologie, caci am avut destui specialisti iar politicienii aliați au simulat cu nerusinare o pandemie (aviară, ați uitat?), care era sa ne izoleze de lume. Suntem insă mult mai talentati in summitologie, desi este o disciplină aflată la început.
Ne plac simularile, le facem cu o mare plăcere. Nimeni nu mai circulă, nimeni nu mai face nimic. Pot să moară oameni în mașinile salvării, noi avem un cult pentru blocarea circulației in cinstea lor iubiți. Am simulat mereu și vom simula și de acum incolo. Va aduceti aminte? Statul se face că ne plătește, noi ne facem că munci! Summitologia este bună si pentru că ne scapă de muncă. O saptamana liberă pentru bucuresteni uiar pentru parlamentari chiar două săptămânoi de libertate. Simularea cu tinerii atlantiști, dincolo de scurtcircuitele ce ne aduc aminte de cămine studențești, ne place pentru că este comparabilă cu organizarea din cutite și pahară de care vorbea Eminescu. E adevarat că Bucurestiul este expert in a gafa. "Fara taxiuri, fara acreditari, fara sunet - bine ati venit in Romania, gazda Summitului NATO 2008." Sub acest titlu, Reuters vorbeste despre organizarea summitului NATO. Dar nu e nici o problemă, Bucurestiul are un obraz mai gros decat talpa bocancului sovietic.
În summitologie avem zeci si zeci de specialisti, analiști sau jurnaliști. Repetă cu gesturi savante cuvinte goale, banalități de gospodină, dar spun mereu cuvinte care îi legitimează: securitate, scut antirachetă, strategii, Rusia, SUA, marile puteri, doctrine militare, pozitie geostrategică etc. E atat de dezvoltată știința lor incât nici nu stiu dacă Putin vine sau nu la Bucuresti a doua zi. Dar vorbim sigur despre cre va face țarul roșu ori Imperiul său. De fapt, cand vorbim despre relatii internationale, NATO sau geopolitică, se uită de nivelul de trai, politici fiscale, cosul minim de trai decent, productivitatea industrială sau balanța comercială, ori cea de plăți. Analiștii nostri destepti au cravate mai frumoase decat ceilalti, laptopurile noastre sunt la fel cde mici si usoare, conc eptele sunt la fel de goale. Cand se ocupă de summituri, Romania poate face achizitii fara sa respecte termenele de licitații și atunci functionarii guvenamentali suntb fericiți. Cumpăram veceuri c e costă cât laboaratoare informatice sau masini care sunt scumpe ca elicopterele. La summituri lumea ne bagă in seamă, cand nu cred că Bucurestiul e Budapesta, iar orgoliul nostru este sartisfăcut. Acceptăm să nu putem vorbi la telefoanele mobile cu zilele, să nu deschidem geamurile, să nu ne apropiem de perdele si sa nu lasam copiii să se joace cu pustile de jucărie. Ne place să fim umiliți, avem experiența servituții voluntare în gene. La summituri căutarea de anarhisti și ruperea lor în bătaie poate să satisfacă orgoliul unor militieni care se bucură că ordinea și disciplina de dinainte se poate reinstaura pentru măcar o săptămână. Păcat că nu am fost pregătiți, fiind primul summit adevarat, altfel am fi inscenat o bătaie cu anarhistii, un blat eventual, in care ne-am fi putut folosi de galeria lui Gigi Becali sau de debrasatorii lui Copos. Ne place si pax americana, nu ne săturăm să filmăm pe tragătorii de pe acoperișuri sau pe falnicii agenți americani. Jurnalistele noastre juisează vorbind despre cel mai puternic presedinte sau despre Marele Licurici. Masinile si coloanele cu girofar ne bucură ca o liturghie de inviere si transmitem mereu in direct, pe toate posturile de televiziune.
E bine, la summit! Presedintele nostru își face poze cu sefi de stat și in loc de rapirea din Serai, in spatele pozei cu George Bush, americanii ne-au invatat să punem Marea Neagră, un prieten sigur, cum zicea Iorga. In acest timp, pe plaiurile mioritice, Romania se transformă in Hotel de lux iar summitologia face uriase progrese.

Dreptul la iarnă

Tot mai frecvent, dacă ninge in timpul iernii, Capitala României ne oferă cel mai jalnic spectacol al functionarii administratiei româneşti. Este de vina Dumnezeu! Nu ne putem lupta cu stihiile naturii. Ce vreti, nu putem sa scoatem zapada din oras, asteptăm primavara. Nu avem contractre decat pentru 30% din strazi.... Incredibil, asta spun primarii din Bucuresti, ce apar bronzati, in timpul noptii de prin Dubai sau Brazilia, atunci cand sunt intrebati de ce nu isi fac datoria de a curata orasul de zapadă. S-ar putea crede ca a trecut un tsunami peste Bucuresti, dar nici vorbă, a fost doar o zi de ninsoare de vreo 24 de ore.

De sapte ani de cand fac politică nu reusesc sa gasesc un fir logic in functionartea administratiei Capitalei. Azi am ajuns însa la o concluzie care pare usor exagerată sau absurdă, insă din păcate, alta nu pot să găsesc: coruptia si politicianismul sunt cele mai importante ratiuni de a fi si a funcţiona. Tot ce se face pentru oras are conotatii si etichete electorale. Dacă ne uităm in parcurile putine si prost ingrijite vedem inscriptii cât copacii: Acest parc a fost refacut de Primaria Sectorului X, Primar Xulescu. Primariile si unii primari îşi afisează realizarile ca si cum ar fi niste Mecena sau niste sponsori, nu functionari in slujba cetăţenilor. Am văzut ca unele partide nu au candidat serios, am vazut situatii incredibile in care consilierii unor partide sunt retrasi pentru ca primarul general sa aibă majoritate usoară. Totul in timp ce, in declaratii, bătălia politică pare necruţătoare. Rezultatul votului este, uneori ciudat, candidatii cateodată nu sunt cei mai buni pe care un partid sau altul i-ar putea arunca in luptă. Bordurile se schimba in fiecare an, centrul si arterele principale se asfaltează in fiecare vară. Bugetul insa se cheltuie, fara sa ramână urme prea consistente desi este imens. Cand vine o ploaie mai serioasă Capitala este sub ape si e dezastru national. Dacă este cald vara, cum ar trebui să fie, Bucurestul rămâne fără curent. De fapt, in ultima vreme, intreaga noastră societate, a devenit parcă tot mai meteosensibilă. Am tot dat vina pe odioasa mostenire comunistă peste un deceniu si jumătate dar acum nu mai este normal sa facem asta. Au trecut aproape două decenii, timp in care unele tari europene s-au schimbat radical.

Tot ce se intampla la noi are o cauză clară: incompetenta celor care se ocupă de administratie si serviciile publice. La ce se pricep totusi primarii si sefii departamentelor din primariile noastre: la politică. Sunt meseriasii talk-showurilor, excelenti colectori de voturi, organizatorii de vanghelioane, proprietarii functiei si .... potentiali miliardari. Luptători pentru imagine si angrenati doar in actiuni care pot aduce profit politic, majoritatea primarilor generali si sectoriali se ocupă de imagine. De fapt, Capitala se ocupă mai mult cu politica. Şi cu producerea de ... bani. Incep sa-i inteleg tot mai bine pe locuitorii acestui mare oras: nervosi, agresivi, neincrezători, violenti, grabiti, individualisti si necooperitivi dacă administratia le propune ceva. Este un adevarat supliciu să fi locuitor al acestei capitale.

In copilărie si in tinerete stiam sute de poezii despre iarnă. Multe nu le-am uitat nici astăzi dar imi par a face parte dintr-o altă lume. Un spectacol al neputintei noastre de a organiza o viata urbană civilizată ne ia fericirea de a ne bucura de zapadă. Ce să trebuie să-i răspund copilului de sapte ani care se repede la geam si striga fericit: Tată, afară ninge!?

Măcar să interzicem pastelurile de iarnă din manualele scolare, ele pot crea confuzie in randul copiilor care s-ar putea să nu inţeleagă că iarna este un adevarat dezastru pentru ţară şi mai ales pentru Capitala ei. In general, poetii trecutului, nostalgici ai iernii, ar trebui interzisi.

Promit si eu să uit toate poeziile despre iarna spre care gresit am fost indreptat de profesoara de română si tatăl meu. As vrea să salvez, totusi, o poezie a ingerului Nichita care, dragi edili ai Micului Paris, nu este decât aparent o poezie despre iarnă, sau dacă n-o să mă credeti, atunci recunosc: e vorba despre iarnă doar in munti, nu in orasul nostru minunat, terorizat de acest adevarat flagel. Este o filă din Noduri si Semne: M-am însingurat / pentru că am simţit că tu nu mă mai iubeşti,-/ lacrima mamei mele de gheaţă era, - / stăteam şi rânjeam şi o rugam să plângă, / dar iarnă se făcuse în munţi. / M-am dat de mâncare lupilor, / dar lupii erau friguroşi şi bolânzi. / Mâncaţi-mă! am strigat la ei, am strigat. / Noi nu, mi-au răspuns, / noi nu mâncăm om îngheţat!
Am stiut că atunci când ne exercităm dreptul de vot pierdem o parte din fragila noastră libertate, dar acum am aflat un lucru mai grav: dacă votăm cu ochii inchisi ne pierdem si dreptul la iarnă.

text aparut in www.qmagazine.ro