10 iluzii politice pentru o vară fierbinte

În această vară, politicienii cei mai importanţi nu au plecat în vacanţă. Nu este ceva obișnuit, nu s-a mai întâmplat. De regulă, se pleca încă de pe la jumătatea lui iulie, apoi în august, undeva pe la sfârșit, se făceau școli de tineret în staţiuni – la mare sau la munte, unde liderii își umflau mușchii în faţa fetelor de la partid sau a celorlalţi membri imberbi și spuneau lucruri trăsnite. Dar acum nu şi-au permis să plece și pot să cred că nu au plecat din frică sau nesiguranţă. Se anunţase pe reţelele sociale digitale că o să se întâmple o așa-zisă revoluţie și unii nu vroiau să fie departe când se împarte prada, ceilalţi crezând și ei în teoria revoluţiei au rămas, probabil, pentru a apăra statul, poziţiile lor de putere. Este posibil ca toţi să se fi gândit că poate veni o revoluţie a străzii care să măture guvernul și să schimbe regimul politic din România.

O primă mare iluzie, aceasta a revoluţiei din august, a ţinut politicienii în priză, chiar dacă o asemenea răsturnare (nu revoluţie!) se putea întâmpla doar în septembrie 1991, când au fost aduși 10.000 de mineri și erau alte condiţii, iar statul era încă imprecis definit. Sigur se putea și altfel să cadă guvernul, dar trebuia să fie la putere cineva care să se sperie și să-și dea demisia, cum s-a întâmplat în cazul tragediei de la Colectiv. Dar, în acest război de toate zilele, cu o guvernare care a adunat de la început sute de mii de oameni în stradă, manifestaţiile însemnau deja un fel de normalitate mai zgomotoasă. Iluzia revoluţiei care poate scurtcircuita procesul lung și anevoios al schimbării democratice înflăcărează încă mintea unora, chiar oameni de bună credinţă şi fără partizanate politice.

Dar revoluţiile veritabile sunt rare și nu aduc schimbarea rapidă și bună, armonia și progresul. Să studiem ce s-a întâmplat cu revoluţiile din nordul Africii, revoluţiile cu frumoase nume de flori, cu revoluţia portocalie din Ucraina sau cu Maidanul. Au fost schimbări prin violenţă, care au dus la destructurarea statelor și nu la instaurarea democraţiei, a meritocraţiei sau a altor vise din teoria democratică. Revoluţiile care schimbă o societate sunt cele pașnice, realizate de multe ori prin compromis politic, prin luciditate, prin renunţarea la mari orgolii personale, prin promovarea unor oameni competenţi, chiar dacă nu provin din familia politică sau biologică, prin alianţe deștepte sau strategii de dezvoltare îndrăzneţe. Uneori, politicienii care au avut curajul să se opună naţionalismelor populiste sau conservatorilor de toate felurile au realizat salturi istorice fără să moară oameni sau să se dea foc oraşelor și instituţiilor.

Iluzia carapacei sau guvernanţa fără exterioritate este cea după care nu e nevoie să colaborezi cu cei din opoziţie, pentru că oricum ei nu vor decât să te dea jos. Această iluzie este completată de credinţa că, dacă te concentrezi milimetric pe programul de guvernare și faci în fiecare zi câte ceva, nu mai este nevoie să comunici sau să explici. Faptele vor construi o carapace prin care te vei apăra eficient. Se mai numește și iluzia faptelor care vorbesc de la sine și care este alimentată de speranţa că degeaba vorbești în politică, doar faptele creează voturi. Inutil să spunem că este o mare naivitate și că regula alternativei funcţionează și atunci când o guvernare are rezultate bune. Memoria socială este foarte scurtă, iar oamenii cred că li s-a făcut o reparaţie, că oricum încă nu au primit de la guvern cât ar merita, așa că hai să vină și alţii, să mai dea și ei câte ceva. Această iluzie pe care o împărtășesc de vreo trei decenii cei care ajung la putere este completată de o spaimă, tot iluzorie, a opoziţiei: dacă guvernanţii cresc salariile și pensiile, noi nu vom mai ajunge la putere, deci trebuie să ne opunem cu orice preţ. Am demonstrat anterior că nu există recunoștinţă politică eternă din partea electoratului.

O altă iluzie este aceea că strada este singurul instrument eficient pentru a realiza proiectul opoziţiei de scurtare a guvernărilor. Strada poate să explodeze în proteste spontane, însă emoţia nu durează mult, oricum este greu de întreţinut, deoarece strada nu poate avea un program și, de regulă, oamenii se ridică pornind de la indignări morale, nu pentru că fac politică sau au partizanate politice puternice. Folosirea străzii de către politicieni le creează acestora iluzia că sunt puternici și că nu mai trebuie să facă nimic. Rareori se întâmplă când politicieni, inteligenţi și talentaţi, ce-i drept, se pot ridica să călărească valurile de emoţie colectivă care s-au creat în stradă. În cazul acestei iluzii se confundă strada cu electoratul care stă în case și este apostrofat de către cei care mărșăluiesc revoltaţi la mitinguri. Iluzia mutării conflictului în stradă nu rezolvă un lucru important: construirea alternativei de către contraputeri, societate civilă sau partidele de opoziţie. Paradoxal, cultivarea străzii poate crea forţe politice antisistem sau să spulbere partidele tradiţionale, inclusiv pe cele aflate în opoziţie. Când politicienii mută conflictul în stradă, cel puţin un lucru se va întâmpla cu necesitate: ei pierd controlul asupra acţiunii politice.

Această iluzie este soră cu alta: folosirea justiţiei pentru a tranșa lupta politică. Până la urmă, așa cum s-a văzut și din experienţa românească, toate partidele care au trecut pe la putere se plâng de faptul că au fost victime nevinovate ale luptei anticorupţie. A face denunţuri penale, a-i ataca în justiţie pe ceilalţi pentru tot felul de lucruri poate fi o tehnică de gherilă, dar nu este o formă de a ajuta la modernizarea societăţii. Când Justiţia este lăsată să își facă treaba, toată lumea câștigă. Comenzile politice pot deforma sistemul juridic și, până la urmă, toţi politicienii, și nu doar ei, vor suferi, mai ales că se pierde încrederea în stat și instituţiile lui. Percepţia lipsei justiţiei sociale, dar și a înfăptuirii justiţiei pentru cei fără mijloace materiale deosebite sunt astăzi percepţii generalizate în România.

O altă iluzie politică este cea care s-a cuibărit în capul celor care cred că politica poate fi coborâtă la un nivel oricât de jos, deoarece principiul este să te întâlnești cu masele care pot deveni votanţi: iluzia eternei reîntoarceri la mase. Politica ar trebui să crească nivelul, să motiveze, să-i ajute pe oameni să-și structureze aspiraţii politice și comunitare, să folosească partea lor bună. A-i conduce pe oameni folosindu-ne de defectele lor este o atitudine cinică și care va produce, nu peste multă vreme, mari daune tuturor, inclusiv celor care au promovat-o. Politica de galerie a fost utilizată, în 2012, împotriva lui Traian Băsescu, acum a fost îmbrăţișată de intelectuali și politicieni ca demers civic cu rol civilizator. Aș putea să pariez că expresia devenită strigăt de luptă va reveni în politică și nu va trece mult timp până se va întâmpla acest lucru.

Iluzia diasporei salvatoare a fost și încă este trâmbiţată în momente în care migraţia noastră ar putea fi instrumentată politic. Diaspora este un concept imaginar, am văzut acum că mulţi vorbesc despre salvarea care nu poate veni decât de la ea, aceasta fiind compusă din cei mai buni dintre noi, în contrast cu cei care au rămas acasă. Să privim cu realism, poporul român din diaspora este o realitate complexă, cu lumini și umbre, asemenea poporului român care a rămas între graniţe. Am întâlnit mulţi oameni care ne fac cinste în ţările unde lucrează, de la intelectuali, la simpli manipulanţi sau îngrijitoare de bătrâni. Ei merită mai mult din partea noastră, am propus de mai multe ori public, dar și în proiecte politice, să înfiinţăm un minister al diasporei cu buget serios, cu fonduri pentru păstrarea identităţii, pentru educaţie și școală în limba română acolo unde sunt comunităţi mai închegate. Chiar dacă s-au mai făcut eforturi, ne aducem aminte de diaspora, mai ales în perioada de vot. Ar trebui și mai multe locuri în Parlament pentru diaspora, deoarece a crescut și numărul de voturi prin care această comunitate participă la alegerile generale și prezidenţiale. Dacă în 2009 au fost la vot undeva peste 147.000, la turul al 2-lea pentru alegerile prezidenţiale din 2014 au votat 377.651 de români din diaspora, cei șase reprezentanţi de azi din Parlament ar putea fi poate dublaţi, schimbându-se norma de reprezentare. Cu siguranţă însă mulţi dintre românii care au experienţa diasporei și se întorc în ţară aduc aici o cultură modificată, se vede asta în satele bănăţene, ardelene sau bucovinene, dar salvarea României poate veni numai din partea unei elite politice și intelectuale, indiferent unde s-a format, dacă tot vorbim despre compoziţie, dar care să înţeleagă ce trebuie făcut pentru modernizarea ţării, dar mai ales ce sacrificii trebuie să ne asumăm, ce costuri trebuie plătite, ce păcate naţionale și ce boli ale spiritului trebuie lecuite. Diaspora este necesară în procesul de schimbare a României, dar va putea participa la el în ipostaza în care revin acasă și participă la tot procesul. Până acum, în 2009 și 2014, diaspora a ajutat aducerea a doi președinţi de dreapta, dar asta nu a produs o schimbare decisivă a destinului României. Dar pașii spre integrarea sau re-integrarea diasporei în naţiunea română trebuie făcuţi de către noi, cei din interior, dar nu cu ode și floricele verbale, ci cu măsuri active și mai multă toleranţă.

Iluzia că putem capta bunăvoinţa Bruxellesului sau Washingtonului pentru una sau alta dintre tabere este o dominantă a ultimelor decenii. Nimic mai fals decât ideea că, prin ajutorul străinătăţii, vom mătura adversarul politic de pe scenă. Nicio șansă, străinătatea va reacţiona doar după interese în fiecare moment. Discursul despre sacralitatea democraţiei este bun doar pentru adormit naivii politicului. Din străinătate nu se văd clar vinovaţii, se vede clar însă un singur lucru: acolo unde nu este consens politic și este o luptă de uzură cotidiană, apare un risc de ţară. Sunt periclitate investiţiile străine, decizia politică este nesigură, lipsesc stabilitatea și previzibilitatea, corupţia poate știrbi interesele economice. Nu contează cine este de vină, pentru investitori sau pentru analiștii militari, guverne ori asasini economici, important este altceva, nu stabilirea de vinovăţii. În mod logic, vor investi bani cât mai puţini, vor vrea să ne vândă bani cât mai scump, să ia dobânzi mai mari și orice fel de resurse cât mai ieftin. Nu e doar legea pieţei, ci chiar o lege a firii.

Iluzia sau naivitatea, dacă nu prostia, că politica se referă doar la cine pune mâna pe putere, cine împarte bugetul și are pâinea și cuţitul. Politica nu este doar despre jocul secund al confruntării și al competiţiei. Politica se ocupă cu securitatea unei naţiuni. Când conflictul politic este ireconciliabil, politicienii inteligenţi trebuie să se uite în jurul lor, să vadă ce alte fenomene se întâmplă, cine mai participă și cine ar putea să câștige din acest conflict. Mai sigur, să vedem ce putem pierde cu toţii, dincolo de estimarea pierderilor politice sau câștigurilor celor angrenaţi în conflict. Când, în 2009, s-a descoperit o uriaşă cantitate de gaze și petrol în Mediterana orientală și în alte zone de la confluenţa ţărilor din zonă, Siria a trebuit să aleagă o strategie, și alegerea din acel moment a dus la războiul alimentat prin cereri de adâncire a democraţiei care macină ţara astăzi. În Marea Neagră s-au descoperit rezerve asemănătoare și noi credem că asta nu va influenţa politica internă? Ar trebuie să fim pregătiţi pentru diferite forme de consens și, mai mult, să pregătim negociatori și strategi deștepţi pentru vremurile grele care vor veni. Dacă nu vom pune conflictele de orgolii personale între paranteze, vom fi în mare pericol. Sau chiar suntem deja.

Mai sunt si alte iluzii care participă la menţinerea războiului civil început acum aproape un deceniu. 

Una dintre ele este cea a guvernanţilor care confundă câștigarea alegerilor cu garanţia că, timp de patru ani, nu vor fi deranjaţi indiferent de tipul de management politic pe care îl adoptă sau independent de oamenii pe care îi promovează în funcţii. În fine, aș mai menţiona iluzia că schimbarea oamenilor duce neapărat la schimbarea lucrurilor în politică sau în societate. Însă pentru o schimbare majoră, este nevoie de un program sistematic, în care trebuie să stabilim ce vrem să sacrificăm pentru a trăi mai bine, ce ne asumăm dacă vrem să fie bani mai mulţi la buget, ce criterii de performanţă folosim ca să nu fim plătiţi toţi la fel, ca în comunism. Nu în ultimul rând, trebuie să ne asumăm că protecţia socială nu trebuie să facă excese, trebuie ţintită doar la cei care sunt în imposibilitatea de a produce valoare în societate. Adică pentru schimbare reală este nevoie de curaj, de luciditate și de eliminarea formelor de populism, nu doar de dărâmarea unor politicieni mai puţin talentaţi.

Astăzi, în politica divizării, iluzia cea mai periculoasă este cea după care distrugerea poveştii comune poate duce la schimbări politice mai rapide, mai uşoare. Este ceea ce Harari, într-un interviu recent, numeşte „dublă absenţă” - povestea în care nu mai credem şi cea care încă nu a fost inventată. Ele pot fi foarte utile, spune autorul lui Homo Deus, comunităţile umane sunt ţinute împreună de acceptarea acestor poveşti comune despre naţiuni, religii, corporaţii și bani. 20 de milioane de români pot coopera eficient, deoarece ei cred în povestea naţiunii române. Dar ultima găselniţă a politicienilor noștri este lupta cu poveștile fondatoare. Este o tendinţă mondială a epocii postadevăr, în epoca fake-news. Fake newsul, devenit regulă, va demistifica, oamenii se vor înfricoşa şi vor vota orice alternativă. Toate taberele politice vehiculează fake-news fără nicio tresărire morală, dar oamenii nu pot trăi fără emoţia viitorului, fără speranţă şi poveste. Nu povești despre trecut, ci povești despre cum este posibil viitorul lor şi al copiilor lor. Această iluzie și dublă absenţă roade astăzi ca un cancer tăcut ţesutul de solidaritate al societăţii noastre

În 1910, Gustave Le Bon scria într-o carte pe care a numit-o Iluziile teoriilor politice: „Să ne reamintim că religiile, guvernele, actele politice, într-un cuvânt, tot ce constituie ţesătura existenţei unui popor, se întemeiază pe sentimente și nu pe motive raţionale. A ști cum să se ocupe de aceste sentimente pentru a influenţa opinia este rolul real al oamenilor de stat”.

Iluziile și naivităţile politicului le-am putea privi cu indulgenţă sau prin prisma speranţei că vor veni și generaţii de politicieni care vor schimba stilul nostru de a face politică. Adevăratul pericol este generat astăzi de calitatea elitelor noastre și mai ales de situaţia că avem „elite neunificate”, „permanent conflictuale”, cum scriu azi politologii, deci elite care practică doar conflictul și care nu au minime contacte pentru realizarea unor proiecte comune. Unii spun că politicienii de astăzi nu au calităţi intelectuale pentru înălţimea unor funcţii, dar chiar mai grav este altceva, că ei nu vor putea face managementul sentimentelor și emoţiilor colective, pentru că taberele se află într-un conflict nu doar ritualic, ci într-un conflict personal, emoţional total, în care, cu orice mijloace, indivizi și grupuri vor să se elimine unii pe alţii, să se excludă reciproc din spaţiul politic, nu doar să câștige puterea. 

Mai nou, retorica unei violenţe, chiar fizice, acceptate și legitimate politic sau filosofic, începe să-și facă loc. Este începutul resocializării emoţionale a naţiunii pe liniile de forţă ale unui adevărat război civil. Este politica separării absolute, a renunţării la dialog și a mesianismului care poate duce la prăbuşire. Când nu mai acceptăm diferenţele de viziune şi singura alternativă este anularea celuilalt, atunci viitorul este compromis, ţara se împiedică în ură si nu mai contează cine câştigă. Ştim clar că noi toţi am pierdut. Iluziile politicienilor pot fi privite doar ca derive cognitive sau naivităţi, dar în acest timp istoric și în acest loc, pot fi semnele unui viitor dezastru politic și naţional.

10 minciuni despre criza politica

Exista câteva stereotipuri despre criza politică pe care vreau să le resping de la început, deşi ele sunt abundente în mass-media și în mediile politice. Fac parte dintr-un fel de gândire de conservă, formule gata făcute pe care le acceptăm uşor fără să ne gândim. In această perioadă s-a umplut media de panseuri despre cine pierde, cine câştigă din criză, cine este interesat să nu se termine, cine stă pe margine ca să nu se murdărească. Să încercăm un exerciţiu de gândire critică si să luăm pe rând o parte din aceste locuri comune.

Toată lumea pierde din cauza crizei politice. Este o aberaţie şi un mod prin care politicienii îşi exagerează importanţa în societate. Este un mod de a spune că politica aduce tuturor bunăstare, minunate lucruri ne vin de pe urma partidelor, guvernelor. Toate vin din armonia lor, din perioada când ei nu se ceartă, atunci politicienii gândesc la marile beneficii sociale pe care le aduc ei si echipele lor. Si chiar dacă există procese sociale care se reglează prin decizii de factură politică, este exagerat să spunem că toată lumea pierde. Pot pierde unii, alţii pot să nu fie atinşi, chiar se poate si câştiga din criză. Când unii sunt daţi afară de la guvernare, vin alţii in loc., deci câştigă nişte familii, nişte reţele de influenţă flămânde.

Pierde Romania, scumpa noastră ţărişoară. O altă gogoaşă fenomenală pe care o repetă politicienii la televizor sau analiştii cu aer savant. România pierde mai ales prin funcţionarea maşinăriei politice. Au trecut două decenii şi noi pierdem teren faţă de ţările europene. Nu era criza politică atunci când s-a făcut praf agricultura, când industria a fost trimisă la fier vechi, când ne-am privatizat resursele... Suntem admirabil de subdezvoltaţi, cum ne-ar putea spune un Berthelot mai nou, venit să-şi ia tainul pe la noi, iar noi facem caz de faptul că e criză politică de două zile. Maşinăria politică produce doar vorbe, nimic altceva.

Pierde cel care a declanşat criza, deci hai să-l arătăm cu degetul. Uneori in loc să se caute soluţii pentru a ieşi dintr-o criză politică, toată lumea se concentrează să definească vinovatul pentru criză. Cine a scos cuţitul, cine a băgat primul băţul prin gard. O adevărată pierdere de vreme, percepţia vinovăţiei este eclipsată de spaima de efecte. De multe ori cel care a declanşat o criză politică şi are un plan ofensiv care-i reuşeşte câştigă din criză chiar dacă este văzut ca fiind iniţiator. Câştigătorul ia totul şi in politică şi oamenilor le plac învingătorii. Foarte puţini şi destul de rar, cel care a fost dat afara din guvern, remaniat, umilit, găseşte in opinia publică o Maica Tereza care se apleacă să-l ridice din praf, să-i panseze rănile, să-l vrea de conducător.

Opinia publică este ingrijorată. Să fim serioşi, oamenii s-au săturat să aştepte lapte şi miere de la politică. Foarte puţini ştiu ceva despre politică şi mai puţini cunosc activitatea politicienilor, tot mai putini merg la vot. Dacă se ceartă Boc cu Geoană să ştiţi că oamenii simpli nu sunt loviţi de nelinişti existenţiale sau spaime legate de viitor. Ei, oricum, cred despre politicieni că sunt hoţi şi când politicienii se ceartă, de fapt, lor li se confirmă un stereotip, deci se uită cu plăcere la televizor. Este şi o ocazie când dihonia politică îl ajută sa mai afle despre furăciuni, corupţie si alte fărădelegi care nu apar atunci când in coaliţii, se împarte ciolanul pe felii si se consumă în linişte. Nu sunt aşa de îngrijoraţi oamenii că este demis un ministru si prin faptul că majoritatea oamenilor nu se interesează nici măcar de candidatul pe care-l votează. Se duc la vot ca oile sau pun ştampila pe unul care le-a dat o pungă cu ulei şi zahăr.

Opinia publică va sancţiona pe politicianul care a aruncat ţara într-o criza fără precedent. Societate nu are memorie prea bună. Este doar de scurtă durată şi imperfectă. E adevărat că se uită lucrurile bune făcute de vreun politician şi se alege de multe ori cel care este mai tare în clanţă. Opinia publică nu are cum să sancţioneze pe cineva, pentru că avem in România doar o majoritate tăcută si o societate civilă care s-a angajat la stat sau la privaţi. Avem doar amintirea unei societăţi civilă care in perioada când se lupta cu patrulaterul roşu şi Iliescu era destul de solidă. Va sancţiona la vot, îl va pedepsi cu ştampila. Nici vorbă, la vot merg doar o treime din oameni, mai ales cei bătrâni şi vulnerabili care votează cu nostalgie sau cu spaimă, in nici un caz nu se duc să se revolte împotriva sistemului politic.

Criza se rezolvă prin dialog, cine nu dialoghează este vinovatul de criză. Comunicarea este doar o ideologie la modă. Criza politică nu este una de comunicare, este una legată de interese, de cele mai multe ori interese economice. Comunicarea este doar un adjuvant, cand nu apar interese ireconciliabile politicienii comunică perfect, multe prea bine chiar, doar la televizor se ceartă. Criza este un conflict in care diferenţa de potenţial defineşte un invingător si un pierzător. Se ocupă noile poziţii, după reîmpărţirea tortului respectiv, şi lucrurile merg mai departe, până la noua criza declanşată de cel care vrea să schimbe ordinea existentă, să-şi taie o bucată mai mare din ciolan. Aşa că lăsaţi deoparte melodia cu dialogul politic continuu, este deschis la dialog doar cele care are o anumită inferioritate la un moment dat.



Criza se rezolvă prin mediere. Este ca şi ideea cu comunicarea tot o formă de a vorbi pe lângă subiect. Criza politică de la noi nu are arbitru pentru că la noi nu se respectă nici o regulă, nici principii şi, evident, nici mediatori. Mai ales că în crizele politice de la noi nu există neutri, cineva care să stea olimpian şi să se uite. Intr-o criza politică fiecare încearcă să-şi tragă un profit, cat o fi el de mic, este o ocazie de a renegocia anumite poziţii de putere şi nu e cine să mai medieze.

Oamenii nevinovati sunt cei care suferă din cauza unei crize politice. Nu este adevărat, este doar o jumătate de adevăr. E adevărat că nici la crizele economice, nici la cele politice nu suferă cine ştie ce pierderi cei bogaţi sau politicienii aflaţi în funcţii. Dar oamenii care suferă nu sunt complet nevinovaţi. Ei sunt vinovaţi că au votat politicienii respectivi, că votează partidele fără discernământ, de multe ori doar pe baza unor emoţii. De ce nu votează independenţi, de ce votează in colegiul lor, zis „uninominal”, pe infractorul Ghiveciu in locul unui jurist tânăr, fost ministru al justitiei.

Tara are nevoie de guvern, România trebuie guvernată. Asta ar părea o glumă dacă nu am auzi-o foarte des. Vara miniştri pleacă câte o lună prin tarile calde şi ţara nu se dărâmă. Sigur, nu se poate fără pompieri, fără medici, fără poliţişti sau fără cei care fac pâine, adună gunoiul, dau apă caldă. Dar fără miniştri cred că se poate. Secretarii de stat si directorii din ministere sunt, oricum, cei care fac munca cea mai importantă. Dar dacă am opri activitatea Guvernului trei luni? Nu cred că s-ar prăbuşi România! S-ar face nişte economii la buget şi nu cred că s-ar observa lipsa executivului. Acum să trecem la partea a doua, cea cu faptul că România trebuie guvernată. Sigur, ar trebui, dar din nefericire ea nu prea este guvernată. Guvernare înseamnă mai mult decât gestiunea banului public, guvernare înseamnă proiectarea evoluţiei, inteligenta prognostică şi viziune de viitor pusă in decizii si legi. La noi, istoria ni se întâmplă, viitorul vine peste noi ca o inundaţie sau ca o secetă. Avem creştere economică atunci când vin ceva investiţii străine sau când se face, prin voia Domnului, recolta mai bună de grâu sau porumb. La noi când sunt bani, primul ministru dublează numărul funcţionarilor publici, sau aprobă legi speciale de salarizare in care unii privilegiaţi îşi dau salarii barosane. Asta nu e guvernare, sau dacă cineva vrea să mă contrazică să-mi arate indicatorii de măsurare a unei bune guvernări din România.

Criza politică este un lucru rău. Poate în Germania, la noi nu putem spune acest lucru. In timp de criză politică poate mai dispar o parte din politicienii fără de idei, poate mai scăpăm de unii înhăitaţi cu reţelele de crimă organizată. Nu este exclus ca să mai apară personaje noi, se vorbeşte şi despre tehnocraţi, dar doar din vârful buzelor, pentru că nimeni nu vrea asta şi nici nu cred că ar fi bună. Crizele sunt rodul unor conjuncturi favorizante, a unor factori de context care interacţionează şi uneori aceste crize pot duce la schimbare, la reformarea sistemului. In timpul crizei in partide se activează grupurile disidente si dispare unitatea de monolit sau domnia şefului suprem. Când este criză şefii se mai consultă cu subalternii, strategii sau intelectualii devin importanţi pentru această perioadă. Audienţa la televiziuni creste, jurnaliştii mai fac un ban cinstit, unii îşi fac bagaje şi in consecinţă se cumpăra geamantane, sindicaliştii fac greva si mai scapă câteva zile de lucru, sociologii fac sondaje, elevii nu merg la scoală. In timpul crizei mai ies fantomele bătrâne de prin ungherele politice să ne dea sfaturi. Nici nu sunt sigur că este rău să fie criză politică. Îmi permiteţi o aroganţă: Trăiască criza politică!

Cititi acest editorial in Q MAGAZIN
www.qmagazine.ro

POVARA STÂNGII

Discuţia despre îngheţarea salariilor este un foarte bun prilej privind modul în care se răzbună politica pe cei care promit uşor sau despre cât de mult cântăreşte identitatea. Preşedintele a lansat ideea îngheţării salariilor, dar dacă rămânem la această temă, nu vom ajunge la nici un rezultat.


Este o măsură care ar trebui gândită doar într-un sistem de compensare. Depinde, ea poate fi acceptabilă dacă se îngheaţă preţurile, de exemplu, condiţie imposibil de realizat în economia sălbatică de piaţă. Sau dacă s-ar putea prezerva toate locurile de muncă, s-ar realiza astfel o altă condiţie şi aceasta la fel de utopică. Măsura nu este oportună pentru că poţi arunca toate costurile crizei doar pe salariaţi, oameni care, oricum, suportă sistemul dezechilibrat de pensii din România. Aflat la guvernare, PSD are o dificultate suplimentară, povara identităţii. Cei de dreapta, în situaţii de criză, se ocupă de cei bogaţi, dau ajutoare structurale pe baza unor teorii cu aer savant, stânga însă este condamnată să-i apere pe cei mulţi, adică pe cei care au suportat- în istorie- toate crizele economice ale capitalismului.

Cum ar putea PSD, un partid de stânga, mă întreabă un jurnalist , să accepte o asemenea măsură? Din păcate, PSD trebuie să aibă un program de stânga adevărat, care se revendică prin credinţa în valori, nu doar prin gratuităţi şi cadouri pentru populaţie. Ce diferenţă a fost între PSD, PDL şi PNL în privinţa promisiunilor de campanie, în timp ce criza mondială începuse, în februarie 2007, în SUA. Niciuna. Toate cele trei partide au dat dovadă de proiecte de comunicare cu accente de populism exemplar (de stânga, de dreapta - nu poţi să-l cataloghezi). Din nefericire, politica românească nu se revendică de la sisteme de valori care să cristalizeze acţiunea politică.

La vorbe şi promisiuni e liber în campanie, acolo unde nu există credinţe ferme şi proiecte serioase ale partidelor. PSD a renunţat la o parte a identităţii sale când a ales să facă o coaliţie în interes naţional cu PDL. PSD trebuie să fie avocatul celor mulţi în Guvern, dar va trebui mereu să negocieze cu PDL, mai ales că a făcut greşeala de a lua toate ministerele care redistribuie bani de la buget. în locul negociatorilor PSD, aş fi împărţit frăţeşte cu PDL ministerele cu potenţial de conflict social, mari consumatoare de fonduri, ştiind că nu vor fi bani în 2009. Probabil, nici pesediştii nu au putut să facă o proiecţie veridică spre criză, s-au gândit, poate, că banii daţi pensionarilor, salariaţilor în sănătate, educaţie sau funcţionarilor conservă voturi ori aduc unele noi. Este adevărat, gândirea este valabilă pentru regiuni sărace şi în condiţii de belşug, când se poate da de la centru.

Mulţi manageri politici din PSD provin din zone caracterizate de sărăcie, iar acest lucru afectează, dacă nu mă înşel, şi viziunea PSD, uneori.
Sper să nu se supere foştii mei colegi, nu-i critic, îmi dau şi eu cu părerea, poate era mai inteligent să împărţim şi riscurile, şi posibilele avantaje cu PDL. Mai ales în condiţii de criză, alocaţiile sociale vor fi insuficiente, vor crea nemulţumiri. Oricâte ar încerca să facă miniştrii PSD responsabili, stânga ar putea pierde din simpatie. Dacă faci în patru ani 100 de km de autostradă (un mizilic într-o lume normală!), la noi poţi deveni erou naţional, dar pentru scăderea nivelului de trai nu te iartă nici votanţii tăi.

Cred că PSD poate să-şi păstreze identitatea de stânga şi în condiţiile coabitării cu PDL (nici ei nu sunt cine ştie ce dreptaci!), însă venind mereu cu proiecte, cu imaginaţie, cu strategii creative de adaptare la criză. De multe ori, proiectele mici creează efecte mari, printr-o lege a epidemiilor sociale. Vor fi momente când, invariabil, pesediştii se vor opune în guvern unor măsuri, dar nu poate fi singura strategie de a rezista identitar.

Cât despre păstrarea capitalului electoral, în condiţiile crizei, trebuie mânuită cu atenţie o asemenea intenţie (na, că fac versuri!) pentru că o poţi păţi, poţi primi eticheta de demagog şi o pot crede asta chiar şi cei pentru care te-ai luptat, dacă o duc rău. Avem un paradox recent: PSD s-a luptat cu Guvernul Tăriceanu pentru bazinul său electoral: ruralul. A obţinut câte ceva, a făcut concesii guvernului pentru măsuri de asistenţă a locuitorilor din rural. Când colo, pentru prima dată, la ultimele alegeri votul pentru PSD a venit din... urban. Ţăranii au primit prin biserici şi primării liberale câteva din miliardele de euro din deficitul lui 2008 şi au votat... pe cei care aveau cheile de la cămară, nu pe cei care se luptau pentru banii lor de agricultură şi care le-au mărit pensiile, şi au readus unele subvenţii.

în condiţii de criză, fiecare gest politic trebuie cântărit, cercetat, făcut studiu de impact, este periculos să te conduci doar după instinct. Din păcate, încă nu cred că suntem capabili să creăm strategii de criză eficiente, cu toate bunele intenţii ale Guvernului, pentru că majoritatea politicienilor români gândesc mai ales în termeni de cheltuire de resurse, nu ştim să gândim efecte programate creatoare de resurse. Povestea cu cota unică nu a fost verificată şi, în condiţii de scădere economică sau stagflaţie, nu cred că de la cota unică a venit creşterea recoltării de venituri la bugetul de stat.

Cred că se pune o presiune prea mare pe PSD, pe baza faptului că este un partid de stânga. Când nu sunt bani, identitatea de stânga este o povară în sistemele neevoluate, care au conservat prea mult moştenirea comunismului.
E o sarcină grea, dar PSD are o şansă de a se reforma (nu credeam să mai scriu vreodată această frază!) Să ne aducem aminte că, între 2001 şi 2004, PSD şi-a conturat ideologia de stânga, dar în administrarea ţării a făcut ce trebuia pentru integrarea în NATO şi încheierea negocierilor cu UE.

Este un moment complicat pentru PSD, dar cred că îl va trece cu bine în colaborarea şi confruntarea cu PDL, căci în guvern sunt oameni cu experienţa guvernării 2001-2004, când nu s-a condus ţara după ureche, ba din contră. Problema va apărea la partid, unde s-ar putea să se despartă apele. Sub presiunea crizei am putea să asistăm la apariţia unor dispute de clarificare ideologică. Stânga baronilor sau cea a vechilor comunişti, bazată pe melodia gratuităţii traiului pentru popor, ar putea pierde teren în faţa unui curent de social-democraţie cu spirit european, mai imaginativ, mai creativ, mai apropiat de calea a treia... Norocosul de Geoană mai are o şansă... pe care nu cred că o va folosi.