Acesta nu este un razboi cu Bucurestiul

Dacã am interpreta dezbaterea de presã pe care o stimuleazã media clujeanã ca fiind un rãzboi cu Bucureştiul, atunci am fi în adevaratã epopee sau în absurd.

Absurd ar fi motivul pentru care a început aceastã polemicã. Emil Boc şi echipa lui migrantă de la primărie nu ar fi un motiv destul de serios de război. Dacă bucureştenii acuză de nepotism, de fapt, nu fac decât să arate că şi noi facem ca şi ei, chiar dacă ne dăm mari europeni. Emil Boc poate fi o ocazie, un prilej, un pretext, dar, în nici un caz, motivul pentru o dispută!

Nerealizările mandatului de primar rămân, chiar dacă presa clujeană a făcut un efort imens să le ascundă, să le împacheteze în proiectele ce se spunea că vor veni, în tunele pe sub Cluj, zgârie nori, metrouri şi alte fantasme pentru fraieri. Nici azi nu avem spital de urgenţă, centuri ocolitoare, stadion, filarmonică, promisiunile importante ale primului mandat. Şi acum mulţi jurnalişti, poate, mai au reflexul de a-l sprijini pe fostul primar, dintr-un reflex mecanic, poate pavlovian, când se aprinde becul la guvern, mulţi câini de pază ai democraţiei încep să saliveze. Este involuntar, cum să-i critici pentru asta, mai ales că este criză!

Dacă nu ar fi absurd, am fi într-o adevărată epopee: până la urmă, şi războiul din Troia a început dintr-un motiv mai mult decât vulgar, frumoasa Elena. Mai sunt două lucruri de precizat: majoritatea celor care scriu aici, în paginile Ziua de Cluj, nu vor să încălzească ciorba lui Sabin Gherman, aici avem o altă dezbatere. Am încercat să fac distincţia clară între legătura noastră cu oraşul Bucureşti şi legătura cu România şi capitala ei. Dacă unii sudişti sunt fericiţi să interpreteze tot ce este discuţie despre regiuni ca fiind secesiune, nu-i mai puţin adevărat că mulţi ardeleni abordează îngust şi emoţional o problemă pentru care nu au soluţie, dacă ar veni întrebarea: bine, şi ce facem a doua zi?

Nu poţi respinge, ca boul, un proiect pe care strămoşii l-au visat de secole, ai şansa să-l faci să funcţioneze. România este un asemenea proiect, imperfect, poate încă nu este eficient, dar noi suntem parte a lui, noi îl construim alături de fraţii noştri din celelalte provincii istorice. Am terminat tot ceea ce se putea face pentru asta, nu este necesar să mai depunem eforturi, nu mai trebuie să facem nimic? Putem spune că am făcut tot ceea ce se putea pentru ca proiectul România să reuşească pe deplin? Cred că am făcut prea puţin sau aproape nimic.

Nici măcar nu este vorba de Cluj în această dezbatere, este vorba de Transilvania. Clujul trebuie încă să se reinventeze pe sine pentru a se transforma într-o comunitate adevărată. în această dezbatere este vorba, până la urmă, de modernizarea României şi descentralizare. Aceasta este esenţialul şi una din luptele pe care trebuie sa le dăm în fiecare zi. Democraţia şi administraţia nu pot rezolva problemele oamenilor de la distanţă, de o manieră generică. Fiecare regiune are profilul ei, urgenţele ei şi chiar identităţi culturale distincte. Descentralizarea este o urgenţă majoră: banii trebuie cheltuiţi acolo, unde se produc, pe programe votate de comunităţile locale.

Controlul asupra cheltuirii banului public este o altă cerinţă legată de descentralizare şi el se poate face doar acolo unde avem efectele, cel care face cheltuiala, dar şi beneficiarul. într-o administraţie centralizată, responsabilitatea se depersonalizează şi acesta este cel mai mare rău. Guvernul Tăriceanu a dat în campania electorală pentru consum trei miliarde de euro din Fondul de dezvoltare, fond alimentat de vânzarea BCR.

Dacă ardelenii ar fi fost în situaţia de a planifica singuri ce să facă cu un miliard care le-ar fi reveni, probabil că politicienii noştri i-ar fi investit iî autostradă, nu în cadouri electorale. Descentralizarea şi regionalizarea sunt necesare, pentru că trebuie să existe un raport între resursele produse şi alocare de resurse. Sunt de acord cu orice taxă de solidaritate pentru regiuni sărace, sunt principii socialiste ale coeziunii şi solidarităţii, care se aplică şi comunităţii naţionale, dar nu pot să accept ca o regiune să producă resurse pentru toţi şi să fie ultima atunci când este vorba de alocarea de fonduri pentru drumuri sau repararea şcolilor .

Nu ne batem cu bucureştenii, nu acesta este fondul problemei. România este o ţară supercentralizată, o moştenire a comunismului, dar asta nu e singura explicaţie. Şi ţările care au venit după monarhii puternice sunt destul de centralizate, chiar dacă mult mai raţional. Centralizarea are avantajul că se poate conduce cu oameni puţini şi chiar mai puţin pregătiţi. Centralizarea ar putea să folosească resursele mai bine, pentru proiecte mari, dar la noi nu mai este cazul. Rămânem centralizaţi, pentru că moştenirea luată de unii în 1989 să nu se disipeze.

încă avem o clasă politică în mare măsura validată înainte de 1989, clasa politică ce se ţine cu dinţii de putere. Toţi aceştia ştiu că acela care are toate resursele în mană, are puterea. Deci nu se poate face nici justiţie, nici presă liberă, nici transparenţă atîta timp cât toate resursele sunt centralizate. Mai este un lucru, odată dată puterea comunităţilor, ele nu o vor mai lăsa din mâini, iar nomenclatura de la centru rămâne fără resurse. Trebuie să fim realişti, nici comuniţătile locale nu sunt sută la sută pregătite să ia puterea şi s-o administreze. Sunt încă mulţi primari sau oameni politici care aşteaptă mereu ordine de la centru, care nu îşi dau seama cât de important este mandatul primit de la comunitate prin vot.

Bine, prieteni, într-o zi ardelenii o să aibă tribună. Dar v-aţi gândit la tribuni? Pe o tribună a Ardealului nu se poate urca oricine, mulţi s-ar urca degeaba, doar să fie văzuţi mai de departe. Cei care se urcă trebuie să ştie că nu se mai pot da jos, nu pot să mai facă pauză. Tribuna nu este tonomat, unde bagi banul şi se coboară scara. Va trebui să găsim o metodă de solidaritate pentru ca să ne întreţinem instrumentele colectivităţii, presa fiind locul public unde ar trebui să se intâlnească ideile, emoţiile şi proiectele, fără presă proiectul colectiv nu are şanse. Degeaba ne plângem sau facem pe aroganţii! Trebuie să ne luptăm pentru orice drept, nimeni nu ne face cadou nici o formă a libertăţii. Aici este lupta noastră, a ardelenilor, aici este sensul solidarităţii ardelene. Cât timp vom înţelege asta, nu vom pierde războiul, poate doar bătălii mai mici.

Nu e vorba de nici un război cu Bucureştiul. Este o luptă cu noi înşine, cu superficialităţile şi micimile noastre, mai ales cu lipsa de participare la proiecte colective.


cititi in http://www.ziuadecj.ro/