TELE-VREMEA ŢIGANILOR

Recentele evenimente din viaţa comunităţii rromilor, ocazionate de moartea autointitulatului şi acceptatului rege Cioabă,  au adus în prim plan mediatic o realitate care a putut șoca prin nefiresc, atemporal sau spectacol grotesc. Televiziunile au transmis mai bine de o săptămână, în direct, au realizat dezbateri, au mediat relaţii între clanuri, au determinat evenimente viitoare. Romii au fost o pradă ușoară pentru jurnaliștii care le-au pus la dispoziţie, cu generozitate, microfoanele şi camerele de luat vederi. În naivitatea lor, romii au făcut spectacol, au intrat în joc și au performat într-un reality-show care a reuşit să confirme și să actualizeze stereotipurile negative ale românilor despre romi. Au fost unele dintre puţinele reality-show-uri veritabile, netrucate, dar nişte producții media care nu ar fi trebuit promovate. Romii au jucat în aceste producţii TV şi s-au certat ”pe bune” sau au primit sugestiile răutăcioase din întrebările jurnaliştilor ca sfaturi, iar pe unele le-au urmat. Insistenţa pe aur şi pe locuinţele de un kitsch monumental au fost subiecte interesante, dar nu reprezintă viața adevărată a sutelor de mii de famiilii de romi. Majoritatea lor trăiesc greu, în sărăcie fără şcoală sau în pribegie. De exemplu, în ultimii ani, rata sărăciei absolute a fost la români undeva în jur de 5 %, iar în cazul populaţiei de romi aceasta trece de 30%. O butadă care face și azi carieră în România, am auzit-o de la o doamnă mai în vârstă, în timpul unei cercetări cu studenţii, era că ”şi ţiganii au bani, omenie mai puţin”. Încă sunt destui români care cred că a trăi în ţigănie înseamnă huzur, nemuncă, bani, distracţie, aur, regi, împăraţi sau palate. Ar trebui să-i ducem într-o colonie de romi să vadă cu ochii lor cel puţin câteva lucruri înfiorătoare: mulţi copii romi nu pot merge la şcoală iarna, pur şi simplu pentru că nu au ce încălţa şi nici haine groase, să vadă violenţa şi promiscuitatea, murdăria şi foamea.

Pe de altă parte, întotdeauna am privit cu mirată fascinaţie aderența oamenilor pentru stereotipul romantic al vieţii de ţigan, la noi mult amplificat de filmul lui Emil Loteanu “Şatra”. Probabil că este fascinaţia focului veşnic viu, a unei chemări spre pribegie care ne-o fi rămas din vremurile în care căutam hrana umblând hai-hui sau cel al iubirii care duce la nebunia fugii de lume cu o iubire interzisă. Cert este că la auzul unor acorduri de cântec pe care-l considerăm ţigănesc, toată lumea se ridică, se prinde într-un dans pe care ţiganii veritabili nu cred că-l dansează. Femeile se maimuţăresc dând din buric, uneori cu efecte hilare, iar barbaţii bat puternic cu talpa pantofilor închipuindu-se mari amorezi care sunt în stare să ucidă pentru iubitele lor. Mai lipseşte calul care paşte linistit şi complice din stereotipul romantic, greu de adus în sălile de bal sau în restaurantele de nunți.  Nu cred că ţiganii sunt mândri că îi maimuțărim în diverse ocazii, cei mai mulţi nu se recunosc în asemenea stereotipuri. Telenovelele de mare succes la noi nu au public de romi, sunt mai degrabă consumate de români şi scot audiente fantastice, învingând în clasamente chiar la redifuzare. Telenovela românească ”Inimă de țigan”, marca PRO TV, a fost văzută de 43% dintre cetățenii români şi le-a plăcut mult sau foarte mult la peste 60% dintre ei și doar 6% se declară nesatisfăcuţi de „opera de artă” respectivă, dacă așa se poate numi ea. Au recunoscut că au fost telespectatori activi ai acesteia şi 29% dintre intelectualii din eşantion, iar 70% dintre cei care au văzut producţia spun că aceasta le-a plăcut. Acest serial exportat în Slovacia reuşeşte să facă acolo audiențe pe care această țară nu le-a cunosc

ut niciodată.

Revenind la mediatizarea cu privire la decesul lui Florin Cioabă, televiziunile au câștigat,  în săptămâna respectivă, audiențe ieşite din comun. Cu toate că nu s-au respectat niciuna dintre regulile mediatizării minorităților, spectacolul a fost total. Conform sursei credibile care este Pagina de media, explozia audienţelor din ziua înmormântării față de o altă zi de vineri normală a fost de de 47% pentru Antena 3, Romania TV 57%, B1 a crescut cu 77%.  Cu excepţia postului DIGI 24, televiziunile au funcţionat ca bocitoare naţionale și au prezentat un spectacol care a întărit stereotipurile negative și asa destul de persistente, după cum o arată studiile sociologice din ultimele două decenii. Telespectatorii care au spart audiențele recunosc că s-au uitat, dar declară cu maximă ipocrizie în jur de 70% că lucrurile văzute din viaţa ţiganilor nu li s-au părut interesante. Cum adică? Au stat o gramadă de ore în fața televizorului pentru ce? S-au autoflagelat, s-au bucurat că văd o etnie care se dă în spectacol, li s-au relevat aspecte care le-au întărit imaginea negativă despre ţigani și, prin ricoșeu, le-a crescut stima de sine?

E adevărat că 60% dintre spectatori evaluează mediatizarea aceasta ca făcând rău imaginii etniei romilor. Dar această luciditate este de scurtă durată sau reprezintă doar un răspuns politically corect, deoarece le vin în minte tuturor doar adjective si epitete negative, iar 57% declară chiar că nu au încredere în această etnie, în general.  Contactul cu romii este evitat, doar 17% recunosc că au un prieten rom cu care se vizitează, iar 57% nu cred că romii sunt discriminaţi. Înrădăcinarea adâncă a stereotipului negativ ester vizibilă în faptul că, deși la nivel intelectual românii acceptă că, formal, romii sunt cetățeni egali, totuși 59% cred că nu ar trebui ajutaţi de către stat, deoarece romii sunt săraci căci nu le place munca (72%!) şi, pe de-asupra, sunt și delicvenți (61%).

Cu ani în urmă, după una dintre cercetările privind relaţiile interetnice în Transilvania și România, unde populaţia reacţiona divers, în funcţie de etnie, găsisem variabila care ne apropia cel mai mult de vecinii noştri de istorie, maghiarii. Era singura variabilă atitudinală care se manifestă și la români şi la maghiari sau germani cu o intensitate egală: respingerea față de țigani. Mi-am adus aminte de această ”frățietate” transetnică în zilele acestea când căutam să-mi explic ciudata noastră aplecare spre valorizarea unor evenimente care-l au ca personaj central pe ţigan și lumea lui. Cred că după douăzeci de ani de căutare științifică am găsit un răspuns simplu la întrebarea: de ce, totuşi, ne uităm la televizor cu atâta zel la filme sau la grotescul reality-show cu bocitoare.  Răspunsul este izbitor de simplu: tele-ţiganul este mai ușor de acceptat decât cel în carne și oase. Tele-ţiganul este o schemă cognitivă pe care o putem folosi ca pe o păpușă de cârpă,  exact cum dorim. Uneori tele-ţiganul este interesant pentru că noi credem că este un spirit liber, care încalcă toate regulile, iar nouă ne-ar plăcea să facem același lucru, dar nu o facem din lipsă de curaj, din hipersocializare sau din laşitate. În cele mai multe momente, tele-ţiganul este țapul ispăşitor, ar trebui să plătească pentru toate păcatele noastre. Este vinovat pentru imaginea proastă a României în străinătate, pentru delicvenţa din țară, pentru degradarea moravurilor, a politicii. Spunem că lui nu-i place munca, de parcă noi ne spetim cu ea mai tare ca japonezii sau nemții. Uneori credem că tele-ţiganul e putred de bogat, deşi nu munceşte şi-l pizmuim pentru că și noi am vrea să fim așa. Aşa îl primim pe tele-ţigan în casă, protejaţi de sticla televizorului sau plasmei agățate pe perete. Așa nu-i șimtim mirosurile și nici nu trebuie să ne păzim bibelourile. 

Am citit rezultatele cercetării realizate de tinerii mei colaboratori de la Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie - IRES și am rămas cu ele pe birou mai bine de o săptămână, așteptând să pot lua hotărârea de a le publica sau nu. Nu vroiam să le public ca date seci, fără căutarea unei explicaţii, măcar subiective şi personale, cum este aceasta, pentru că îmi părea că nu vor avea nici un efect, puteau trece ca elemente comune ale unei normalități cotidiene banale, fără să percepem tragismul acestei situații. În aceste zile mi-am amintit de zecile mele de incursiuni prin cartiere locuite de ţigani alături de studenţii de la sociologie sau operatorii de la Metro Media Transilvania, pe când eram mai tanăr. Mi-am adus aminte de prietenul meu din armată care ne cânta seara pe malul Dunării ”ce ne facem noi, ţiganii, dacă vin americanii” şi de cât de mult îmi plăceau versurile care îmi sună şi azi în ureche: ”Să traiască combinatu’/că mi-a angajat bărbatu’/la fabrica lu’ Patronu’/ şi împuscă milionu’. Să trăiască coaforu’/c-a tăiat la ţigani păru’/pe ţigănci le-a epilatu/ să le iubeasca bărbatu’. Mor românii de necaz/c-au ţiganii aragaz/aragaz cu trei butoane / şi copiii mor de foame”

Vedeam atâta tristețe în aceste cântece, care fac haz de necaz,  iar prietenul meu de la Titu nu înţelegea de ce nu vreau să ascult aşa ceva și de ce nu îmi place ”Inima de ţigancă” sau ”Trec ţiganii, trec”, mult mai frumoase, cel puţin pentru ”voi, gagiii”, cum zicea camaradul meu. Mi-am adus aminte de Nea Tică, micuț şi bătrân ca o boabă neagră de piper, lăutarul ploieștean care se lumina la față când mă vedea și îmi cânta ”un ţigan avea o casă”. Zile întregi m-am întrebat dacă aceşti oameni au fost reali pentru mine, au fost partenerii dragi ai unor momente din viață sau doar nişte umbre virtuale ciudate pe care le-am exploatat, cu superioritate, diferenţiindu-mă prin asta de o viață mizeră și modestă, pe care ei o reprezentau. Am fost mai bun decât cei mulți care astăzi cred că ţiganii sunt de vină pentru toate relele  și că sunt nişte sub-oameni sau o cultură delicventă?
Am reuşit sa trec dincolo de barieră?

M-am gândit mult și răspunsul pe care mi l-am dat m-a liniștit, dar asta nu are nicio importanţă în economia acestui comentariu. Cifrele din sondaje arată o cruntă judecată a majorității și o perspectivă care nu ne dă speranțe că foștii robi de pe moșiile românești vor putea să devină oameni liberi, trataţi cu respect real, în viitorul apropiat.

Cauzele acestei situaţii dramatice sunt multe şi nu-mi propun să le analizez în acest comentariu. Am vrut să scriu aici despre o sigură cauză: noi, românii, i-am transformat pe ţigani în tele-ţigani şi ne plac doar dacă sunt în televizor şi facem ce putem să-i ţinem captivi în această cuşcă de sticlă. Sunt sigur că, oricât m-aş uita la televizor, n-o să-i vad, decât foarte rar, pe vreunul dintre foştii mei studenţi de la sociologie, ştinte politice sau asistenţă socială care aparţin acestei etnii și nici pe intelectualii romi veritabili cu care am lucrat sau cu care m-am intersectat, de-a lungul timpului, în demersurile mele cercetare sau în instituţiile guvernamentale în care am activat. Oricât ne-am uita la televizor îi vom vedea foarte rar pe intelectualii romi cu care am avut bucuria să lucrez în ultimii ani: Iulius Rostaş, Dan Doghi, Costel Bercuş, Vasile Burtea,  Mariea Ionescu, Vasile Ionescu, Gelu Duminică, Ciprian Necula și multi alţii. Acești oameni sunt reprezentanții adevăraţi ai unei etnii aflate în drumul redescoperirii de sine, ei nu se autointitulează în niciun fel, nu sunt regi sau împărați, dar pe ei nu-i vedem, nu-i recunoaştem pentru că sunt excepţionali și, mai ales, pentru că au handicapul de a fi reali, nu sunt nişte scheme cognitive, nu sunt, din fericire, nişte tele-străini pe care-i privim cu dispreț sau cu milă. Când acești oameni vor fi aduși mai des în cutia de sticlă a televizorului, atunci și doar atunci va putea începe o schimbare reală pentru destinul romilor din România. Ei sunt reali și pot să aducă o viziune, ei pot fi liderii care schimbă o mentalitate, pot fi modele și aduce exemple.

Deocamdată, pe ei ar trebui să-i recunoaştem parteneri egali într-o situaţie în care între noi şi un important grup etnic există o prăpastie pe care n-o putem trece și unde ei, sprijiniţi de noi, ar putea crea punți solide. Până atunci însă, nu avem decât să ne uităm pe pereții peşterii noastre electronice populate cu tele-ţigani, tele-regi şi tele-împăraţi.

 

 

PS. Am folosit cuvântul ţigan din raţiuni de expresivitate şi într-un context pozitiv, fără conotaţii peiorative sau negative.


 

ROMÂNI SI UNGURI, PRIZONIERI INTR-O LUME MICĂ

Drama uciderii lui Marian Cozma este un eveniment care leagă România de Ungaria mai mult decat şedinţele comune de guvern, la care nu se hotărăşte nimic, mai mult decât autostrada din visele ardelenilor, mai mult decât simpozioanele de multiculturalism. Spun ne leagă, nu în sensul că ne înfrăţeşte, ci în sensul că pune în evidenţă graniţele unei lumi în care avem un destin comun.

În prima fază, când am auzit vestea înjunghierii unui sportiv român în Ungaria, ca români verzi, ne-a venit să scoatem cuţitele şi să trecem graniţa. Am auzit apoi că este vorba de un ţigan şi am răsuflat parcă uşuraţi. Bine că n-a fost un ungur! Am putut da drumul unui ritual de solidaritate emoţionant, un manifest împotriva barbariei şi violenţei. Mulţi au început să declame ode poporului maghiar, care s-a manifestat exemplar. Au scris unii chiar că se infirmă credinţa că ungurii ar fi naţionalişti, iar relaţia lor cu noi ar fi una de conflict.

Nimic mai fals, mergem prea departe cu efuziunea şi patetismul. Nimic nu s-a schimbat în relaţia noastră cu ungurii şi nici în ceea ce priveşte conflictul de vecinătate sau identităţile noastre născute din confruntarea de sute de ani din Transilvania. Ultimele două decenii au produs modificări majore în relaţia dintre români şi unguri, ne-am apropiat mult, am scăpat de multe spaime, dar să nu exagerăm: nu suntem fraţi.

În schimb, suntem fraţi de suferinţă. Trăim într-o lume care a scăpat de întuneric doar de puţin timp. Am învăţat acolo să urâm pe ascuns, să nu respectăm aproapele şi unii au învăţat că totul este permis pentru a trăi un pic mai bine. O lume cu puţină speranţă, cu puţină lumină. Poate, ungurii au avut o rudă de salam în plus, dar nu e mare diferenţă. În lumea deschisă de căderea zidului Berlinului bâjbâim încă în căutarea sensului. Administraţiile noastre sunt bazate pe nepotism şi corupţie. Politicienii care nu mai sunt aleşi în Parlamentele noatre cer indemnizaţie de şomaj, pentru că nu au meserie, nu se pricep la nimic sau nu mai vor să muncească. Guvernele noastre, africane – cum inspirat a scris un prieten jurnalist!- au ca principală preocupare creşterea prosperităţii conducătorilor şi spolierea statului.

Altfel, cum se explică existenţa clanurilor mafiote de ţigani şi în Ungaria, ţară pe care o credeam mai civilizată decât România. Pur şi simplu, politicieni şi poliţişti intră în relaţii cu lumea interlopă pentru mai mulţi bani, pentru mai multă putere. Ca în Craiova noastră, unde politica şi ţigănimea au găsit un limbaj comun: banul. Dacă românii şi ungurii ar avea stat, atunci haitele de ţigani infractori ar fi în puşcărie sau în diferite cimitire. Un stat adevărat nu ar tolera cultura infracţională care năpădeşte chiar şi instituţiile statului, nu ar avea cum să aplice filosofia drepturilor universale ale omului în condiţiile unei violenţe de ev mediu. Ungurii din Veszprém au ieşit cu lumânări din solidaritate cu nefericirea echipei de handbal, dar şi ca un protest mut faţă de propria lor condiţie: oricând, ei sau copiii lor pot fi victimele unor hoarde de sălbatici ocrotiţi de corupţia din politică, justiţie, poliţie şi administraţie.

Noi, sociologii, am învăţat încă de la primele cursuri că statul are monopolul violenţei legitime. Iar în România sau Ungaria, dacă statul ar mai fi în viaţă, atunci ar folosi acest atribut: adică violenţa împotriva violenţei. Dar noi nu credem în ordine sau lege, nu ne interesează aceste lucruri, aleşii noştri se distrează aruncând cu mâncare sau băutură în campania electorală, iar restul este circ televizat zi de zi. Amărâtul de cetăţean se bucură şi el de un mic şmen care i-a ieşit în campanie: a luat o bere şi niste mici pentru votul acela care oricum nu-i folosea la nimic. Din păcate, prea multă ţigănie se combină cu eşantioane de democraţie, iar mai grav este că ţigănia nu este doar apanajul culturii romilor.

A devenit un model de a trăi în afara legii, normelor şi civilizaţiei pentru unii locuitori de pe plaiul mioritic şi, probabil, şi de pe întinderea nesfârşită a Câmpiei Panonice. Romii au scăpat de ţigănie, nu mai trebuie să se plângă la Oficiul pentru Combaterea Discriminării, deja ea a devenit un stil de viaţă şi pentru o parte din majorităţile care îi detestă şi îi discriminează. La noi, miniştrii de interne se schimbă din două în două săptămâni pentru ca mafiile să-şi asigure reprezentarea în guvern şi fiecare şef de partid să aibă un serviciu de informaţii personal. La modul în care am ajuns să ne împuşcăm pe străzi, cred că putem raporta, cu mândrie patriotică, faptul că suntem mult mai tari decât ungurii, i-am bătut la acest capitol.şi pe mine m-a impresionat gestul sutelor de maghiari care l-au omagiat pe românul Cozma.

La întrebarea dacă noi am fi făcut la fel în cazul în care un sportiv maghiar ar fi fost ucis în România, cred că am fi făcut la fel, poate eram chiar mai patetici. Sigur, una din condiţii ar fi ca ucigaşul să fi fost tot ţigan. Nu ştiu cum ar fi reacţionat şi ungurii dacă ucigaşul ar fi fost etnic maghiar. îmi aduc însă aminte că sondajele privind relaţiile interetnice, pe care le-am făcut aproape zece ani în România, arătau că una din puţinele asemănări atitudinale între noi şi unguri era respingerea faţă de ţigani. Aici eram, cu adevărat, asemănători, fraţi, aş putea spune. O atitudine nedreaptă faţă de o etnie năpăstuită de vremi, gestul unor bolnavi care îi urau pe unii mai bolnavi decât ei.

Acum, să nu ne grăbim prea tare pentru a decreta că s-a sfîrşit orice conflict cu ungurii şi că începem un mileniu de pace. Nu a trecut decât o saptămână de la momentul în care Preşedintele României a fost nevoit să le spună “never” unor politicieni unguri care caută, ca şi cei români, doar calea uşoară de a câştiga voturi. Avem încă multe lucruri pentru care ne putem duela, dincolo de bătălia pentru Ardeal. Vom mai cânta pe la chefuri “S-o suit Horty pe cal” şi o să le spunem cuvântul acela jignitor şi nedrept, care- în traducere- înseamnă “om fără ţară”, iar ungurii o să ne mai spună, la supărare, “budos olah”.

Dar avem şi un lucru care ne apropie, fără să fim fraţi: români şi unguri, suntem prizonierii unei lumi mici, pline de violenţă, corupţie şi barbarie. O lume unde speranţa moare în fiecare zi şi unde oamenii din Veszprem, Seghed, Nădlac, Deva şi Piteşti au iesit cu lumânări în mâini, speriaţi. Nu ştiu câţi dintre ei auziseră înainte de Marian, handbalistul, sau înţelegeau ipocrizia bătăliei televiziunilor pentru audienţă , dar toţi au simţit că sunt singuri în faţa morţii, că statul care ar trebui să-i apere este doar o mascotă pe care conducătorii o folosesc pentru a merge la furat.



O piesa a lui Daniel Fat: NU SI NEM
http://www.trilulilu.ro/cuoreblu50/550519e01651e5

Nimic despre Kosovo

Eseu despre prietenia dintre popoare ...in pregătirea vizitei presedintelui Serbiei la Bucuresti



Am ascultat ca sociolog multe poveşti triste în verile petrecute alături de studentii mei in comunităţile interetnice din Harghita, Covasna sau în tristele magherniţe din cartierele sărace ale ţiganilor, ori in sutele de sate părăsite pe unde am facut cercetări timp de 10 ani. Dar niciodată nu am ascultat povesti pe care să nu pot să le uit, ca şi cele ale românilor de pe Valea Timocului. Nu poţi să le uiţi pentru că nu sunt spuse cu revoltă, sunt relatate simplu ca şi dramele pe care le aduce un destin implacabil. Am ascultat români de toate vârstele, de la tineri studenti, la bătrâni împăcaţi cu soarta şi din toate poveştile lor răzbate un aer de tragedie antică: incremenire, tăcere surdă, deznădejde. Povestesc parcă lucruri intamplate demult, altora, nu lor. Nici măcar nu vor razbunare, totul este ca şi cum şi-au pierdut demult orice urmă de speranţă. Nu povestile despre moartea unora pentru limba română sau pentru vina de a fi romani impresionează, acestea ei nici nu le mai povestesc, în aceste locuri sunt prea obisnuiti cu moartea. Povestile lor sunt despre viaţa trăită cu vina de a fi român, despre stigmatul cu care prietenii nostri sârbi, bulgari sau greci i-au însemnat de cateva sute de ani pe vlahii de pe Valea Timocului şi în general pe toti fraţii nostri aflati la sud de Dunăre.

Romanii de pe Valea Timocului sunt in jur de 250 de mii. Nu au drept la scoală, nici la biserică si nici la nume. Povestile lor cutremuratoare sunt greu de repovestit. Ca să primească sare si alte produse strict necesare gospodăriilor, vlahii erau obligati sa-şi schimbe numele. Toţi prietenii nostri veniti de-acolo ne povestesc că mereu li s-a indus ideea că a fi român este ceva similar cu a fi tigan sau chiar mai rău. In manulale lor de istorie si lingvistică, scrise de sârbi, se spune că vlahii sunt de origine necunoscută. Adică vin de niciunde, sunt ai nimănui. O jurnalistă mi-a povestit că in momentul când a ajuns la Bucuresti într-o excursie, era elevă de liceu, si a văzut un oras modern, cu clădiri inalte si lumini, cu masini scumpe, a început să plângă de bucurie, a simţit că faţa ei de copil este năpădită de lacrimi. Se bucura imens văzând altceva, pentru că i se spusese toată grădiniţa si şcoala că România este o ţară de cocioabe şi tigani.

Un vlah cu faţa arsă de soarele Balcanilor mi-a povestit o noapte întreagă despre biserica din casă. Fiind interzisă slujba in limba română, timp de vreo doua secole romanii din Timoc au ajuns să-şi mute biserica în casă, capul familiei devenind preotul care oficiază. O biserică ascunsă de autorităţile dintr-o ţară prietenă, unde religia si ritualul s-au schimbat foarte mult, iar Isus a devenit unul de-al casei.

Recent, o rezolutie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei semnalează ca Serbia trebuie « sa ia masurile necesare pentru a le oferi valahilor/romanilor din estul Serbiei (pe Văile Timocului, Moravei si Dunarii) accesul la invatamant, la presa şi la administraţie publică în limba lor maternă şi sa le permita acestora sa tina servicii religioase in aceasta limba », precum si « sa ia masuri pozitive in favoarea persoanelor apartinand minoritatilor, inclusiv minoritatea valaha/romana, si sa urmareasca eradicarea oricarei discriminari impotriva membrilor lor ». Recomandarea amintită se refera şi la mass-media şi cere ca « să identifice si să aplice soluţii tehnice care să le permita persoanelor din estul Serbiei sa receptioneze emisiunile in limba romana difuzate in Voievodina ». Prigonirea bisericii ortodoxe romane este un alt subiect al raportului: « Constienta de criticile carora le-a fost spusa Legea din anul 2006 privind Bisericile si organizatiile reglioase din Republica Serbia si in special de chestiunea (ne)recunoasterii prin aceasta lege a Bisericii ortodoxe romane, reyolutia isi exprima uimirea privind influenta covarsitoare a Bisericii ortodoxe sarbe in cazul recunoasterii altor Bisericii si/sau comunitati religioase. Raportul invită autorităţile sârbe se dea importanţă acestei chestiuni si să suprime referinţele la canoanele unei Biserici in raport cu alte Biserici sau comunitati religioase .
Doar in august 2007, românii timoceni au ajuns „minoritate etnică recunoscută" în Serbia, doar din 2004 există o biserică unde se slujeşte în limba română. De ani de zile Romania si UE au fost surde la semnalele liderilor organizatiilor românesti din zona care au reclamat faptul ca în învaţământul în limba română încă nu a fost instituit în retelele scolilor din cele peste 134 de localităţi cu populaţie sută la sută românească şi alte 24 cu populatie mixtă, iar slujbele in bisericile din aceste sate se oficiaza numai in limba sârbă.
Azi am văzut la televizor sârbi care strigau “Thank you, Romania!”. In mod normal m-aş fi bucurat dacă nu aş fi citit in presa internatională că în data de 13 ianuarie, anul acesta, într-un restaurant din Camenita Mica un roman a fost omorat de către un sârb bosniac pentru că a ţinut să se cânte in limba româna la o petrecere a romanilor, de ziua lui. Tragicul incident a avut loc cu complicitatea preotului sârb Djordje Jokic, din satul Meilovat, care a instigat impotriva romanilor ce-si serbau o zi de nastere a unuia dintre ei.

“Thank you, Romania!”. Mi-au venit în minte multe din poveştile triste ale vlahilor nostri din Balcani pe care România i-a uitat, pe care prietenii nostri de peste Dunăre îi terorizează de sute de ani. Nu mi-a venit să-l imbratisez pe prietenul sârb pentru că este asupritorul fratelui meu.

“Thank you, Romania!”. Dacă tinerii sârbi nu ar fi parte din grupul asupritorilor surorilor mele de pe Valea Timocului, aş fost fericit si entuziast la ideea prieteniei dintre popoare. Si i-aş fi spus bun venit Presedintelui Republicii Serbiei care vine la Bucureşti.




20 februarie 2008

TEXT APARUT IN www.qmagazine.ro