CHIPUL UITAT AL NORMALITĂȚII

sau despre războiul, mereu pierdut, al președinților

Clausewitz spunea că ”războiul este continuarea politicii cu alte mijloace”. Așa o fi, poate, dar nu este normal ca politica să fie bântuită tot timpul doar de războaie și spiritul lor de distrugere.  La noi, regula este războiul și nicio perioadă de pace nu-și face loc. Pacea (”între două dobitoace”, cum ne spunea învățătoarea din clasa întâi atunci când ne luam la bătaie) ar trebui să fie perioada dintre alegeri când politica ar trebui să performeze prin construcție și muncă în folosul umanității, când energiile trebuie unite pentru interesul social sau național comun. În campanii electorale confruntarea și războiul sunt lucruri normale. Identitățile politice primesc sens, este adevărat, mai ales în cadrul interacțiunilor conflictuale. De aceea, partidele au luptători de profesie, uneori chiar și clovni care umblă în costume de paradă pentru a arăta loialitate sau a simula o virilitate, altfel greu de probat.

Războiul de fiecare zi al politicii este omniprezent în mediile politice sărace în idei, competențe și intelectuali. Acolo, politica este o competiție între clanuri, familii, găști sau bande pentru bietele resurse pe care o comunitate sau o țară le are sau le adună zilnic prin taxe și impozite. Acolo, în parlamente,  grupurile politice nu pot face decat târguri sau diferite schimburi oneroase de genul: tu accepți legea asta pentru interesele mele, eu accept o mîrșăvie comparabilă. Consensul este deci nu o negociere rațională care nu depășeste interesul colectiv, ci un troc sinistru între găști. Cei mai mari combinatori, făcătorii de blaturi, pozează, de regulă, în mari războinici. Ies ritualic să-i atace pe dușmani, în timp ce trag cu ochiul complice, dar mai ales înfierează cu patos pe cei care nu se sacrifică destul în a înjura și înfiera dușmanul. Uneori, în mai multe partide, poți auzi expresia de opoziție: nu ți-a făcut puterea dosare penale, înseamnă că ești trădător. Niciun hoț sau corupt, indiferent de partid, nu va recunoaște că are un dosar penal pentru că a furat, mereu va spune că este politic.

Cert este că un ethos al confruntării este dominanta vieții politice. După campania electorală armele nu se lasă la rastel, toată lumea este ținută trează pentru lupta de fiecare zi. Uneori pare absurd, dar lupta și ura pentru adversari pare că este liantul cel mai puternic al grupurilor politice. De aici și nepotismele sau promovarea membrilor familiei în funcții sau în viața de partid, este greu să ai încredere în cineva, deoarece această continuă luptă se prelungește și în propriul tău partid.

Acest război continuu, nesfârșit, ca un fel de război al sfârșitului lumii din imaginația fecundă a marelui dezamăgit de politică Marios Vargas Llossa, nu are o finalitate ca în opera ilustrului sud-american, adică o luptă între valorile supreme, genuine, și expresia lor socială, degradată, ci este un război al nimicului. Pentru orgolii, uneori pentru interese mărunte, pentru resurse, sau chiar un război în zadar.

Nimeni nu poate scăpa de acest război, dar în primul rând nu pot scăpa președinții. Este un război pe care toți îl pierd până la urmă, dar îl duc cu însuflețire pentru că sunt animați de bătălii și victorii mărunte.

Ion Iliescu a pierdut războiul cu democrația chiar la început când Piața Universității a fost o capcană în care l-au băgat, probabil, apropiații lui, generali. Au construit pentru el un front în care ei, cei apropiați, erau generalii cei puternici și credincioși. Nu știu cât a fost el de convins că minerii și venirea lor va fi un lucru bun, nu știu cum i-a fost prezentat pericolul pentru țară reprezentat de partidele istorice, rege sau studenți, dar ceea ce știm că războiul acela cu Piața Universității i-a fost fatal. Cred că am fi avut un altfel de Iliescu, poate mai nonșalant, poate mai democrat și mai puțin închis  într-o echipă de foști de care nu s-a despărțit nici acum. Stigmatul căpătat în acea luptă l-a transformat pe vechiul dizident într-un conducător care va încerca mereu să limiteze efectele înfrângerii prin confirmarea faptului că a avut dreptate, că a fost o luptă cu dușmani care și azi sunt reali, că nu el a fost de vină etc . În conflictele mele cu Iliescu, dincolo de consecvența irecociliabilității, am văzut la bătrânul lider al stângii judecăți echilibrate, moderație, luciditate  chiar și o toleranță față de idei cu care nu era de acord înainte. Cazul schimbării atitudinii față de regalitate este o dovadă destul de grăitoare. Dar, din nefericire, cel care putea să facă o adevărată deschidere a României din partea stângii a fost fixat în tranșee de acea înfrângere într-un război inutil și prefabricat la acea vreme.

Emil Constantinescu s-a bătut cu sistemul și securitatea. Un război închipuit, creat de psihoza conflictului continuu, evident, dominantă și în grupul lui politic. Războiul l-a pierdut pentru că nu și-a dat seama că el însuși era sistemul.  Luase modelul de conducere al lui Iliescu, fix definiția pe care seful PDSR o inventase, pe măsura sa, cu complexele de neintervenție moștenite războiul început la Revoluție și continuat cu Piața Universității, deci nu avea cu ce să se descurce, el nu avea cum să joace, după altă partitură, rolul lui Ion Iliescu. Deși era un intelectual serios, probabil un democrat veritabil, a ieșit repede înfrânt, nu de securitate, ci de incapacitatea lui de a ieși din rol, de imposibilitatea lui de a tranșa războiul politic absurd din interiorul propriei lui tabere. În loc să folosească securitatea și toate resursele sistemului politic pentru un proiect măreț și implinirea unei viziuni, a preferat să aștepte, iar la final s-a declarat învins de propria lui mână dreptă.

 

Traian Băsescu s-a prins ca trebuie să schimbe scaunul ca să nu pățească la fel ca predecesorul său, învins de umbra securității. A simțit nevoia sa devină jucător, nu putea să stea să-și aștepte adversarii și  a trecut la atac. A intrat cu sabia în mână, dar după ceva vreme a constatat că sabia era de lemn. A atacat comunismul care mai rămăsese și obiceiurile politice. A mișcat instituțiile, dar acestea în loc să se pună în mișcare au început să crape pe la încheieturi. A încercat să scape de foștii lui colegi, marii baroni PDL, dar tinerii puși în loc s-au îmburghezit repede și au început să semene cu seniorii. Cameleonic, toți cei noi pe care i-a adus, luau culoarea mediului. A recunoscut destul de greu înfrângerile și a încercat să ducă luptele până dincolo de limitele suportabilității tovarășilor lui. Armata a început să-i obosească, unii poate chiar au demobilizat înainte de vreme. A luat lupta pe cont propriu, asumându-și o schimbare pe care nu o poate face nimeni singur. Mai are puțin din mandat, dar nu este exclus ca, la final, cu franchețea care îl caracterizează, să spună: am înfrânt!

 

Pe Ponta l-am cunoscut acum vreo doisprezece ani.  Ambițios, fost procuror, încerca să reconstruiască o organizație de tineret care era doar o anexă palidă a partidului, cu tineri care ieșiseră de mult din tinerețe. A făcut în doi ani o organizație adevărată. La primul Congres care ne prindea pe amândoi ca debutanți și în care eu am vorbit despre un loc important pe care trebuie să-l dăm tinerilor, Ponta a mers mai apoi la tribună și s-a legat discret de mine. A spus ca tinerii nu vor nimic, ca se vor lupta pentru fiecare scaun, chiar și cu mine. A fost o delimitare pe care am înțeles-o doar mai tarziu, atunci când l-am cunoscut mai bine. Cunoscându-l am decoperit că nu este un războinic incurabil, chiar dacă are curaj și temperamentul necesar ca să sară mereu la bătaie. I-am cunoscut pasiunile, am văzut ca poate fi un camarad bun și un om normal. Nu este obsedat de conflict și nici nu este dependent de adrenalina puterii. Știe ce să facă cu timpul liber, se bucură de viața cea normală, își plimbă copiii cu drag, vrea altceva de la viață decât putere pe pâine. Joacă tenis sau baschet, este egoist la fotbal, iar la ping-pong mă enervează că nu-l pot bate nici măcar de Revelion. Îi place istoria și citește în ritm de intelectual, nu de politician.

Poate că și cei pomeniți înainte au fost oameni ai vieții normale, viață pentru bucurie de a trăi, poate că doar viața politică i-a tranformat. Iliescu a venit pe un val căruia nu avea cum să i se împotrivească. Emil Constantinescu a fost luat pe sus de un tsunami care căuta să razbune, utopic, o jumătate de secol de comunism adus de ruși. Traian Băsescu a luat pistolul într-o mână și niste țepe de carton în alta pentru a razbuna ceea ce răsculații pierduseră în mandatul ratat al lui Constantinescu. Din generații diferite, toți cei trei presedinți continuau un război de dinainte de Revoluție, erau împinși de trecutul lor sau de trecutul generației lor. Nu întotdeauna era războiul lor, dar era un context moștenit și un câmp de bătălie mereu alimentat cu conflicte și mize, uneori absurde.

 

Dar Victor Ponta este din altă generație. Nu este obsedat de luptă, a ajuns președinte de partid fără să taie capete și fără să omoare parinții și bunicii din partid.  Nici Năstase și nici Iliescu nu au fost împinși la o parte, chiar dacă, uneori, l-au sabotat cu discreție sau l-au tratat cu aroganță. Dar, cu sau fără voia lui, intră într-un război care nu se mai termină și căruia chiar combatanții i-au uitat sensul. I se arată probabil dușmani în fiecare zi, i se propun vendette, are de reglat și el polițele lui. Este la început și are nevoie să arate că este mascul alpha, să obțină ascultare sau atenție. Dar după terminarea acestor mici retușuri de instalare la volanul politicii, Victor Ponta nu ar trebui să se înroleze în războiul de uzură al politicii, război sintetizat cel mai bine de sintagma manelistică ”să moară dușmanii”.  Pentru că el poate ignora trecutul, pentru el trecutul nu este o povară și nici o amintire duioasă.

 Este cel dintâi Premier și,  poate, viitor președinte de țară care nu a fost membru de partid. E important asta? Poate nu, dar este un semn, mai mult decât o calitate. Este semnul că a venit o nouă generație care are datoria de a schimba lumea noastră. Oamenii nu așteaptă de la el victoriile mici asupra dușmanilor partidului, chiar dacă unele poate ar fi importante pentru justiție socială sau pentru dreptate. În acest război politic care nu se mai termină, cei mai mulți dintre noi nu mai știm să definim pacea și, cu siguranță,  mulți dintre apropiați îl îndeamnă zilnic la luptă, iar adversarii îl provoacă acum să fie bărbat, să-și arate intelectualii de care dispune și să-i pună în cântar cu intelectualii lui Băsescu. În plus, parcă este împins să dea el însuși toate bătăliile. Toate acestea sunt cântece de sirenă, lumea așteaptă de la el altceva, construcția normalității. Asteaptă să vadă pe cineva care pune pacea și construcția pe primul loc. Cineva care se interesează sincer de greutățile profesorului și îl înțelege pe medicul care pleacă disperat peste hotare. Normalitatea nu înseamnă obligatoriu bani în plus și nici subvenții pentru nemuncă, normalitatea este sentimentul oamenilor că acelora care-i conduc le pasă de viața și suferințele lor, iar acest lucru nu se poate simula electoral. A înțelege că nimeni nu poate vorbi în numele celui care are probleme de existență, dar că soluțiile nu le poate imagina el, de fiecare dată.  Normalitate înseamnă să pui dorințele sau poftele tale și ale partidului pe locul doi și să alungi convențiile și omerta care domnește în viața politică de peste două decenii. Să recunoști clar și să simți că România este mai importantă decât orice formă de organizare partinică, coaliție sau alianță.

Războiul pe care nu are voie să-l piardă Victor Ponta, ca om de stat venit din altă generație, este să aducă înapoi chipul uitat al normalității.

Dan Diaconescu și lumea lui

Îi respingem sau îi integrăm?


Cine este Dan Diaconescu?

Dan Diaconescu a fost privit la început ca și un smecheraș de Caracal. Un băiat evadat din imperiul lui Voiculescu care face bani cu o televiziune de garsonieră. Inventase un fel de Hyde Park dâmbovițean unde veneau tot felul de personaje ciudate care vorbeau toată noaptea în fața unui prezentator care le lăsa discursul lor natural, cu micile sau marile lor drame sau forme lor de protest. A intuit că oamenii simpli se pot identifica mai greu cu personajele din telenovele sud-americane, era o lume cu mii de bariere vizibile care despărțea cele două lumi. Și-a dat seama că, pentru unii, chiar și creațiile gen ”La bloc” reprezintă o lume artificială pentru săracii cartierelor. A descoperit personaje care nu se deosebesc cu nimic de lumea saracă a mahalalelor: Magda și Tolea Ciumac, Nichita, Ogică și alții. I-a pus să-și joace propriile roluri, să se încaiere să se bată, să se certe sau să-și spună poveștile. Din acest joc a câștigat o grămadă de bani, ca orice oltean isteț care vede o adunătură de fraieri. A creat un personaj semi-imaginar (care apare în poveste doar după ce a dispărut), un fel de Godot de Dâmbovița, mai cunoscut acum decât personajele literare sau chiar decât 90% dintre politicienii nostri: Elodia. A acceptat politicieni și refuzați din politică și pe cei care se luptau cu sistemul, iar televiziunea i-a fost închisă de Adrian Năstase. Apoi l-a avut și pe Președintele Băsescu în studiourile lui, atunci când acesta părea înconjurat și izolat de televiziunile centrale în campania din 2009. Este în pericol să-l închidă CNA și în regimul Băsescu, cu motivația justificată că nu respectă regulile. Face spectacol ieftin și vulgar pentru cei care nu au educație să mergă la operă sau la bibliotecă și nici bani destui ca să mergă la restaurantele de pe bulevard.

Legitimație de politician primită cadou.

Încolțit de justiție s-a gândit că poate folosi apărarea imunității politice și la prima arestare procurorii i-au emis legitimația de politician. Dacă până atunci ataca haotic, pe toată lumea, în momentul arestării a devenit la fel de credibil ca și telenovelele lui cu personaje adevărate. A reușit să arate oamenilor că sistemul ciocoiesc există, este violent și acționează. Le-a spus oamenilor ce vroiau să audă: că ar putea trăi fericiți dacă nu ar fura politicienii. Este primul care le-a spus asta? Nu, se spune în fiecare campanie, nimeni nu-i îndeamnă pe oameni să se educe, să muncească mai mult, să facă economii când se poate. Toți politicienii promit că ei vor aduce paradisul pentru că toate nenorocirile se trag de la nemernicii care fură la guvernare. Și-a legalizat, cu multe piedici, partidul apoi s-a pus pe vorbit la televizor și pe turnee prin țară. Sigur, discursul lui Dan Diaconescu este o culme a demagogiei, dar multe discursuri ale politicienilor nostri consacrați, europeni și spălați sunt pline de o demagogie la fel de mare. Vorbește despre poporul care va deveni stăpân, proprietar din nou și despre faptul că ziua judecății se apropie. În numele poporului vorbesc deja toti politicienii români, poporul este cea mai frecvent cuvânt în orice campanie electorală. A promis douăzeci de mii de euro și alte bazaconii, dar parcă asta au făcut-o și politicieni cu carieră strălucită la Washington.

Lumea lui Dan Diaconescu.

Există, scrie Andrei Pleșu, referindu-se la Romania lui Dan Diaconescu, în fiecare din noi, o zonă inavuabilă de cruzime, curiozitate vicioasă, perversiune morală. A valorifica însă tocmai această zonă, a întărâta ce e mai rău în om, a face spectacol din mizerie, a convoca „publicul larg" la o extatică bălăcire în lături e cinic, e iresponsabil, e ucigător”. Este adevărat, televiziunile lui Dan Diaconescu sunt vulgare, poluează bunul gust și stimulează poate ”prost-gust, trivialitate, sub-nutriţie intelectuală, hârjoană calomnioasă, jegul” , cum spune intelectualul Pleșu, dar lumea lui Dan Diaconescu există, se manifestă. Lumea lui Dan Diaconescu nu este doar o lume virtuală pe care o naștem prin stimularea unor insticte ignobile. Lumea lui Dan Diaconescu este dureros de reală și nu avem dreptul s-o ignorăm, să ne ferim de ea, mai ales dacă suntem politicieni sau intelectuali. Este lumea pe care comunismul a lăsat-o moștenire unei perioade de capitalism sălbatic care s-a preocupat doar de reciclarea mostenirii materiale a comunismului. Cartierele sărace, mahalalele și comunele uitate de Dumnezeu si de Guvern există și fără Dan Diaconescu și televiziunea lui. Datorită lui Dan Diaconescu vedem mai bine această lume, ce invadează lumea noastră, ne-o poluează. Când Dan Diaconescu a spus odată profetic, ca un fel de amenințare pentru esteți, voi oteviza toată țara, a făcut un gest comparabil cu al unor copii de romi pe care i-am vazut prin cafenele londoneze. Scuipau pe prăjiturile unor localnici pe care aceaștia le abandonau, apoi ei se asezau linistiți și le mâncau, era saliva lor și de ea nu le era greață. Nu trebuia să otevizeze țara Dan Diaconescu, a fost otevizată de politicienii celor două decenii de democrație haotică și cleptocrație. Dacă vrem să scăpăm de lumea lui Dan Diaconescu, otevizată sau nu, ar trebui să schimbăm România și să arătăm o altă politică și o altă formă de responsabilitate față de societate și față de România. Lumea lui Dan Diaconescu nu ne deranja prea tare cât timp era încolonată și dusă la vot din patru în patru ani, pe zahăr, bere sau ulei și pusă să voteze politicienii cu ștaif. Marile partide ale celor două decenii se băteau pentru această lume în demagogie și retorică joasă. Acum însă ne deranjează că lumea lui Dan Diaconescu începe să aibă reprezentare politică.

Cât de periculos este votul pentru oamenii lui Dan Diaconescu?

Cele aproape zece procente obținute de PP DD la aceste alegeri nu ar trebui să reprezinte o surpriză pentru nimeni. În timpul crizei politice din ianuarie, anul acesta, Dan Diaconescu și partidul său se apropiau de o încredere și intenție de vot de aprope 20%. Am putea spune, pentru cei care se tem de Dan Diaconescu, că am scăpat destul de ușor, cel puțin deocamdată. Dacă nu existau niște supape de refulare pentru populație după revoltele din ianuarie, cum a fost demisia lui Boc, căderea Guvernului Ungureanu și învestirea lui Victor Ponta, evenimente care au redus tensiunea politică, astăzi cele 20 de procente obținute la Turda (județul Cluj) de PP DD, nu ar fi fost un caz izolat, ci o medie națională. Această criză a adus în Europa procentul de vot extremist la valori de peste treizeci la sută, partide extremiste au ajuns chiar la putere. La noi nu s-a întâmplat nimic din toate acestea, partidul lui CorneliuVadim Tudor este ca și dispărut, locuiește doar între paginile ziarului Tricolorul, partidul lui George Becali nu dă semne de revigorare. S-a plimbat în campanie prin Transilvania un iredentist ungur să facă scandal și nimeni nu l-a băgat în seamă, politicienii nu s-au inflamat, partidele nu au sărit la gâtul vecinilor unguri. Nici măcar ungurii nu l-au băgat în seamă prea tare. Partidul lui Dan Diaconescu este un partid populist, dar nu extremist. Merită să ne îngrijorăm pentru că are consilieri locali, județeni și câtiva primari? Eu cred că nu este cazul pentru o serie de argumente care țin de funcționalitate politică, dar și de pragmatism.

Dincolo de indicatorii de calitate a electoratului.

Cei care au ajuns în administrație nu sunt chiar nebuni, extremiști sau interlopi. Au fost pe listele lui Dan Diaconescu profesor, medici, avocați. Am cautat mai multe cv-uri în campanie și în majoritatea lor candidatii erau cu studii superioare. E adevărat că electoratul lor nu este cel mai educat, dar este un electorat care are dreptul la reprezentare democratică. Dacă nu ne place, haideți să suspendăm democrația! Ca partid deja important, PP DD se va integra în sistem, este singura lui soluție. Nu sunt mari revoltați, majoritatea dintre ei nu au fost votați pentru mari discursuri anarhiste, ci pentru că în reprezentau pe ”domnul Dan”. În Transilvania vor participa la crearea unor majorități românești, acolo unde, altădată, UDMR era de neînlocuit. Este adevărat, înlocuirea UDMR ca și partid-balama, nu poate fi un scop politic, dar poate că e bine și pentru UDMR să aibă competiție, poate devine mai maleabil, poate își amintește că ar trebui să reprezinte și populația româneasca din unele teritorii, nu doar pe maghiari. Ar putea, în unele locuri, să facă parte din blocul opoziției, să-i întărească rândurile și așa șubrezite de cădearea politică a PDL.

  Să-i acceptăm sau să-i respingem din start?

De ce să nu le dăm dreptul la evoluție acestor oameni? Încă nici nu-i cunoaștem pe majoritatea dintre ei. Poate că unii s-au folosit de această oportunitate, de un val care venea, doar pentru a ajunge în administrație și atunci nu se deosebesc cu nimic de majoritatea politicienilor. Sunt acești oameni orbiți sau infectati de o ideologie? Să fim serioși! Nici vorbă! Poate sunt doar creduli sau șmecheri, dar aceastea nu sunt lucruri noi în politica românească. Sunt printre acești noi politicieni și mulți naivi care poate că nu au aflat că România nu poate fi schimbată doar așa, pentru că vrei și ai o dragoste nețărmurită pentru țară și popor. Ar trebui să așteptăm să-i cunoaștem pe acești noi intrați în sistemul politic. Să nu-i judecăm prea aspru înainte și nici să-i respingem. Poate că ei nu vor aduce o contribuție decisivă la strategia de dezvoltare a României. Poate că nu se pricep la finețurile micii reforme din justiție, dar ei aduc un semnal. Mai mult, cred, ei sunt un fel de semnal de alarmă, iar prezența lor acolo ar trebui privită ca un memento pentru politicienii marilor forțe democratice. De câte ori o să-i vedem, de câte ori o să se ridice și o să critice sau o să huiduie, să ne amintim că cei douăzeci de ani de democrație au adus doar subdezvoltare, sărăcie și suferință. Că oamenii au pierdut continuu și s-au îndepărtat de lumea care mergea înainte, au pierdut toate trenurile. Sunt disperați și s-au însingurat, își vând votul pe nimic și nu mai cred în nimeni. Nu știu dacă are dreptate scriitorul Cristian Tudor Popescu când vorbește despre votanții Partidului Poporului ca și despre niste alienați mintal. Ar putea fi așa, dar alienarea mintală este atunci doar o consecință a unei alienări mai tragice, alienarea socială. Acești oameni s-au înstrăinat de lume și de ei înșiși și vina nu este în totalitate a lor. Deocamdată putem răsufla ușurați că lumea lui Dan Diaconescu încă nu are reprezentare. Nu cred că Dan Diaconescu înțelege foarte bine ce este cu această lume. O simte, dar încă este si el un doar bun comerciant de media. Nici Dan Diaconescu încă nu știe că stă pe un butoi care poate exploda oricând. Deocamdată am scăpat cu acest procent minor la alegerile locale. Dar dacă vom sta pasivi, dacă nu ne va interesa viața a milioane de oameni care trăiesc sub nivelul de trai decent, într-o zi, lumea lui Dan Diaconescu va veni să-și ceară drepturile. Și această lume care este tot mai disperată, tot mai fămandă, alienată și fără viitor, nu se va mai mulțumi cu discursurile de la televizor despre ciocoii vechi și noi. Va ieși în stradă, îl va lasa pe Dan Diaconescu la dicursurile lui oteviste, va trece peste el ca o turmă de tauri înfometați și va vota nebuni adevărați, cinici sau criminali.


un text pentru www.ziare.com

14 iunie 2012

Transilvania Reporter

No24 tr reporter

View more documents from Vasile Dancu.

Oameni care construiesc viitorul prin pasiuni

 

In timp ce stăm cantonați în trecut și exersăm cu încăpățînare doar  pasiunile vechi, sunt oameni care visează la viitor, la ceea ce va fi. De fapt ei sunt cei care depășesc cadrul actual al existenței, ei sunt inginerii viitorului. Nu sunt mulți pentru că a face ceva care nu este acreditat, ceea ce nu este la modă și nu are prea multi fani,  nu pare tentant pentru nimeni. Lumea se bate pe succesul obținut în sporturile cele mai populare, acolo unde sunt bani si audiență. Dar cei care sunt orientati spre viitor experimentează, sunt iconoclaștii, spărgătorii de reguli. Cei mai mulți sunt tineri, caută noi căi de exprimare,  caută o nouă identitate. Și asemenea oameni mi-s tare dragi pentru că se opun stagnării și inerției, morții psihice prin stereotipizare, se opun încremenirii în proiect.

Când tânărul meu prieten, Dragoș Pop, m-a invitat cu emoție la o demostrație de fotbal american de la Cluj nu credeam că voi avea o asemenea bucurie de cunoaștere a unor oameni care trec dincolo de ecranul prezentului, spre ziua de mâine. Echipa noastră clujeană Crusaders a învins fără drept de apel  o echipă selectionată din două din echipele care dau cei mai mulți jucători la echipa națională de fotbal american, Warriors București și Shark Constanța. A fost un meci foarte frumos, pe o ploaie mocănească care nu te îmbia să ieși din casă. Când am pășit în parcul Babeș, am avut senzația că sunt în altă lume. Meciul tocmai începea și peisajul era splendid. Parcă eram într-un film american cu adolescenți care se pregătesc la colegiu pentru absolvire. Fete frumoase, prietenele fotbaliștilor, strigau cuvinte de încurajare, prietenii sau familiile făceu glume .

Tinerii nostri ”americani” nu au contracte de mii de euro pe lună. Cred că se sponsorizează singuri, si-au cumpărat echipament, fac antrenemente undeva la marginea orașului pe o pajiște care nu prea seamănă a gazon.  La meciurile lor nu vin zeci de mii de spectatori, nu apar toată ziua la televizor, nu sunt ridicați pe brațe de spectatori fanatici. Aleargă de rup pământul, suportă lovituri care i-ar face pe fotbaliștii de tip calcio să zbiere ca din gură de șarpe sau să devină indisponibili pentru luni de zile. Ei își ajută adversarii să se ridice și se îmbrățisează la final. Adversarii lor nu sunt urâți de fani, ei își respect adversarii, dar nu se prefac în teren. Fotbalul american este un sport greu necesită mult efort și voință. Este un sport foarte dur, unde contactul fizic este determinant, dar băieții noștri se proptesc sănătos cu crampoanele în gazon, se aruncă să placheze adversarii cu un sacrificiu pe care nu l-am văzut niciodată pe terenurile de fotbal autohton. Joacă doar din pasiune și pentru că au un proiect de viitor.

Vă dați seama că ei știu că nu vor ajunge să fie vreodată cunoscuti ca Hagi sau ca Mutu. Chiar dacă fotbalul american va caștiga adepți și va umple tribune peste vreo 20 de ani, de acești eroi de acum puțini își vor aduce aminte. Dar  băieții noștri nu se gândesc la asta, ei se bucură să fie viitorii anonimi care au pus bazele unui sport nou în România. Nu e minunat? Când mercenarii din Africa sau America de Sud luptă să apere onoarea comunităților noastre pentru sume fabuloase, băieții nostri de la Crusaders, ori cei de la București sau Constanța, prietenii lor,  își pun pasiunea și viața, efortul anonim, la creșterea unui proiect al viitorului.

Mă plec în fața efortului lor, deocamdată singurii arhitecți ai lumii de mâine. Mult succes Dragoș, sunt alături de voi,  tinerii mei prieteni!

NIMENI, NIMIC, NICIODATĂ

Cu sinceritate, despre noi și ceilalți

Nu am avut niciodată ocazia să discut cu Florian Walter, deși este în Cluj de trei ani. Ne-am salutat de câteva ori pe avion, atât. Nu l-am invitat nici la gulaș, nu-mi place gulașul, prefer balmoșul, dar nici el nu m-a invitat vreodată la vreun meci de fotbal. Cu toate astea, am citit interviul excelent al Adinei Oșan și sunt alături de el, în sensul că îl înțeleg destul de bine. Am simțit de multe ori același lucru, am și scris ceea ce patronul de la ”U” simte pe bună dreptate. Dacă suntem sinceri, noi l-am păcălit pe acest om. Poate că și Domnia Sa a crezut că va descoperi un El Dorado la Cluj, dar dincolo de iluziile cu care a venit, a investit mulți bani într-un proiect al comunității noastre. Spun proiectul nostru deși, dacă am fi exacți, am accepta ideea că, prin privatizare, am putea vorbi despre ”U”SRL sau U Cluj S.A. Fotbal Club U Cluj este o întreprindere privată și are acum un proprietar.

Din start, comunitatea clujeană a făcut un sacrilegiu când și-a eliminat ”marea iubire” din costurile sociale. Țin minte cum a renunțat Universitatea Babeș Bolyai, apoi îmi aduc aminte ce fericiți erau administratorii din Primăria orașului că au scăpat de finanțarea lui ”U” de la Consiliul Local și că au găsit fraierul. Am fost la un moment dat, după 1990, prezent într-un Consiliul de administrație al Universității Cluj cu o propunere de organizare a clubului după modelul Real Madrid, Bayern Munchen sau alte echipe mari, prin subscribție publică și mai mulți investitori privați. Nimeni nu spunea că nu e bine, toți au tăcut îngrijorați, iar după ședință un om mai în vârstă m-a tras deoparte și mi-a zis: nu vă chinuiți, domnule profesor, aștia nu sunt interesați de salvarea lui ”U”, aștia îl folosesc doar ca pe o vacă de muls, folosesc clubul doar pentru a face diferite șmecherii. Nu știu cât era de adevărat atunci, după aceea însă au fost destule scandaluri care confirmau asta. M-am oferit inclusiv să plătesc eu operatori de la Metro Media Trasnsilvania să vândă acțiuni pentru U Cluj, din casă în casă, să mergem la școli, la asociații de locatari, în companii sau societăți comerciale private. Să aibă ocazia bunicii Clujului să lase moștenire nepoților acțiuni la ”U”, ca semn al continuității și apartenenței la o comunitate de suflet. Evident, nu a interesat pe nimeni.

De la Banca Dacia Felix, la Banca Transilvania și alte întreprinderi clujene, mulți oameni de afaceri au încercat să ajute echipa, dar tentativele lor s-au lovit mereu de conduceri ale clubului care au făcut tot felul de matrapazlâcuri cu jucători, au înglodat clubul în datorii, căutând mereu bani fără să ofere performanță sau vreo satisfacție clujenilor. Unul dintre cei mai păcăliți oameni este Walter, un om care, de la venire, a fost considerat un mitic care nu merită nici un respect. Evident, i s-au promis tot felul de lucruri, cum va face el afaceri în Cluj cu gunoaie, dar ceea ce nu știa omul atunci este faptul că pedeliștii de la putere nu împărțeau cu nimeni afacerile, iar el era competitor cu Silviu Prigoană.

De la început, bietul Walter a căutat doar compania celor care l-au adus aici. Nici el nu a înțeles că orașul acesta, cu toată iubirea pentru ”U”, nu se reduce la grupul de politicieni cu tricouri oranj. A intrat, fără să-și dea seama, într-un program cu importante rezonanțe electorale, care l-a poziționat, e foarte adevărat, la putere, însă într-o situație de izolare. Cu siguranță, în acea perioadă, dacă priveai de la București, Clujul părea un oraș doar portocaliu, exclusiv, 100% etc. Nu avea de unde să știe că atunci când ești la putere, dincolo de majoritatea politică pe care o ai, ești foarte izolat, mult mai izolat decât în opoziție.

  Mai este un lucru, pe care Walter l-a estimat greșit: a cumpărat o echipă de fotbal de la administrația portocalie, nu a cumpărat un oraș întreg. A făcut o întreprindere privată, nu o fundație, iar o întreprindere privată, de regulă, nu primește sponsorizări. Nu a explicat niciodată public proiectul, nu a cerut ajutor legal și legitim, bazându-șe pe aparteneța la un proiect de spiritualitate comunitară. A făcut doar aluzii prin ziare la prietenii lui pedeliști care nu s-au ținut de cuvânt. Dar ce nu aveai de unde să știi, prietene Walter, este că orașul acesta știe de sute de ani să se ferească de invadatorii care vin pe filieră politică, iar înțelegerea pe care ați facut-o era una de acest tip. Acest oraș își protejează sufletul de cotropitori politici: s-a ferit de comuniști, de peremiști, de pedeliști și se va feri și de useliști, dacă vreodată vor dori să se ocupe cu nerușinare toate spațiile, să nu lase pe nimeni să respire. Din momentul în care s-a construit stadionul și a fost adus Walter, toate festivitățile i-au exclus pe toți care nu erau prietenii sau oamenii de casă ai șefului Consiliului Județean, marele mecena pe banii publici.

  Din start, Domnule Walter, eu personal apreciez ce ați făcut pentru Cluj prin susținerea lui ”U”, dar nimeni nu o să vă mulțumească pentru nimic. Dar ar trebui să mai știți un lucru, sunt mulți bucureșteni care fac o performanță deosebită în Cluj, care au venit și nu au mai plecat, la universitățile de aici, în spitale, în întreprinderi și firme, dar ei nu au avut ghinionul Dumneavoastră la prieteni, în plus, pînă să-i invite cineva la gulaș, au muncit singuri, au suportat suspiciunea celorlalți, au îndurat nedreptăți dar pînă la urmă au învins, iar astăzi comunitatea se mândrește cu ei.

Dacă ne-am fi întâlnit înainte de a veni Dvs. la Cluj v-aș fi povestit ce mi-a spus un prieten bucureștean care a stat o vreme la Universiatea Cluj. Miticul meu drag mi-a zis acum câțiva ani, referindu-se la cnducerea U si la administratia locală: Prietene, ăștia nu iubesc echipa, brandul sau ideea, iubesc mai mult suportul public al echipei, iubesc iubirea pentru U, posibilul impact electoral. Poate că nu este chiar așa, dar instrumentarea politică a unei asemenea întreprinderi nu este bună, politica ar trebui să se suștină prin proiectele pe care le face pentru oameni, nu pe căpușarea unei emoții colective. Nu poți lua în captivitatea iubirea oamenilor pentru o idee, pentru un mod de identificare iar o soluție ar fi redarea echipei comunității neafiliate politic, oamenilor simpli, cei care din zece în zece ani construiesc și distrug majorități politice. Dar majoritățile politice vin și trec, iubirea pentru U trebuie să rămână. Dincolo de asta, admninistrația a greșit în ultimii ani pentru că, privatizând echipa cuiva dinafară, a îndepărtat echipa de comunitatea clujeană. A demonstrat că spiritul lui ”U” este doar o poveste bună de spus în campanie pentru reprezentanții politici ai partidelelor.

Dar nu asta este problema principală, în supărarea sa, Florian Walter a spus câteva lucruri importante despre noi, chiar dacă îngroșate de supărare. Suspiciuninile legate de trădare și de orice altceva ce poate fi închipuit ca fiind rău este o caracteristică importantă a noastră. În această cetate a urii, de peste douăzeci de ani, politicienii se justifică în spațiul public prin asmuțirea unei părți a comunității împotriva alteia. Suntem o cetate a suspiciunii reciproce, nu orașul comoară, cum ne place să spunem. Majoritatea curentelor culturale, politice sau sociale se bazează conflict, teamă, ură sau suspiciune. S-a speculat teama de unguri, apoi au venit portocalii și au exacerbat spaima de comunism și moștenitorii lui. Ura dintre U și CFR, neobișnuită, pentru conflictul între galerii, este mereu reiterată ca fiind un fel de război sfânt, național, un fel de datorie față de istoria noastră plină de suferințe. Mereu se aduce în față trecutul, nu vorbim decât rar despre prezent și niciodată despre viitor. Am văzut în tribuna Cluj Arena sute de copii și adolescenți strigând cu ură lozinci împotriva adversarilor, cu fețe schimonosite de emoție negativă, uitând chiar de spectacolul de pe teren. E normal să ne educăm copiii pentru un viitor al unei comunități divizate unde ura, nu iubirea, este principalul liant al grupurilor? Calificativul de trădător vine din faptul că aici toată lumea are un inamic, un dușman sau mai mulți, pe care dă vina pentru toate eșecurile. Aici, până și Walter este un pic clujean: se plânge că totul este făcut pentru CFR, că nu poate lupta cu CFR. Dar același lucru declară și Arpad Paszkany, și el spune că nu este normal ca CFR să fie exclusă de pe noul stadion al orașului, că Universitatea este privilegiată etc. Paszkany este și el mirat pentru că a băgat zeci de milioane de euro și a dus numele Clujului în Champions League, dar în schimb primește doar înjurături din partea multor clujeni pentru o vină imaginară.

Walter spune că nu putem susține ca și comunitate două echipe de fotbal. Nu este adevărat, noi nu putem susține nici măcar una. De ”U” ne-am scăpat cu bucurie cînd a fost adus Walter, iar CFR este susținută de Arpad Paszkany și punct. Nici ”U” și nici CFR nu sunt sprijinite de alți oameni de afaceri clujeni. De oamenii care au făcut bani aici, de cei care au privatizat întreprinderile Clujului și beneficiază acum de consumul din această comunitate. Da, cei mai mulți oameni de afaceri au fost descriși corect de Walter: se bucură de conturile de afară și nimic mai mult. Un prieten s-a chinuit cu echipa de handbal a Universității, o femeie mai tare ca zece bărbați se chinuie să susțină o mare echipă de handbal feminin, vicecampioana Romaniei, ”U” Jolidon. Nimeni nu sprijină, toată lumea întoarce spatele celui care încearcă să facă un proiect comunitar. Până la urmă tuturor le găsim defecte, unul e ungur, altul e mitic, altul vine din cine știe ce loc sau are nu știu ce păcate. Dar noi, clujenii, imaculații, patrioții, noi unde suntem când comunitatea cere ceva de la noi? Mergem cu sutele la protocolul de la stadion și suntem excelenți consumatori. Dacă cineva face o licitație caritabilă la Cluj Napoca trece prin cele mai penibile momente din viața lui, marii clujeni fug ca dracu de tămâie să ajute pe cei aflați în nevoie.

  Una din concluziile lui Walter poate să ne preocupe serios: oare avem motive să-l contrazicem când spune că la Cluj nu este iubit sportul? Aparent, ce spune el se bazează pe o experiență de trei ani și a plătit cu bani grei această cunoaștere la care a ajuns, deci ar putea avea dreptate. Totuși, cred că exagerează, clujenii iubesc sportul, dar nu sunt obișnuiți să intre în rețele de solidaritate. Cred că este vorba de o iubire afectată de autism și egoism. Elita clujeană, căci despre ea vorbim, comunitatea exprimându-se prin lideri, s-a obișnuit să nu plătească costuri. Totul li se cuvine, ar dori să primească totul de la comunitate, dar să nu-i coste nimic. Dacă ”șepcile roșii” ar fi cu adevărat o echipă iubită, atunci comunitatea oamenilor de afaceri ar găsi soluții de a finanța echipa. A finanța o asemenea întreprindere de suflet este similar cu a a iubi comunitatea și a da ceva în schimb comunității în care trăiești. Același lucru se întâmplă și cu cultura și cu alte componente ale activității comunitare. Problema elitei oamenilor de afaceri este una vitală și cred că trebuie o discuție și la Cluj. Sau ramânem la ipocriziile cu Balul Operei în care ne afișăm în toalete occidentale și ne premiem între noi, pe găști, pe bisericuțe.

Pe de altă parte, nu putem spune că suntem mari iubitori de sport sau artă dacă într-un oraș cu atât de mulți miliardari, sunt puțini cei care sprijină comunitatea. Fotbalul este profesionist acum și era normal să găsim forme de management după modelul privat al unei afaceri. Dar Universitatea, dacă ne tot batem în piept cu iubirea față de echipă, nu este un simplu SRL și nici un oarecare S.A. Trebuie căutată o formă prin care să existe un control public asupra clubului, transparență și atunci, evident, poate ar apărea și o responsabilitate colectivă.

Dar interviul lui Walter, dincolo de stridențele sudiste, are meritul că este fructul une distanțări pe care numai calătorul străin o poate avea. Multe lucruri sunt așa, le-am simțit și noi, altele sunt nemulțumiri de precupeț. Totuși, dumnule Walter, în acest interviu am găsit trei cuvinte pentru care, dacă vei fi obligat să treci prin Cluj, în drum spre Bistrița, după ce se va surpa definitiv centura lui Boc de la Vâlcele, te invit să treci pe la mine pe acasă unde pot face cinste cu o slană și o pălincă, produse la Salva de tata și de cumnatul meu. Cuvintele spuse chiar în această sintagmă, înșirate unul după altul, ca o metaforă a deznădejdii, sunt următoarele: nimeni, nimic, niciodată. Multe din alegațiile despre caracterul sau coloana vertebrală a clujenilor sunt urmarea unei supărări pe care putem s-o înțelegem, dar aceste cuvinte sunt un diagnostic perfect pentru relația celor mai mulți dintre noi cu comunitatea clujeană. Sunt un șirag al tristeții, mai potrivit pentru sloganul unui brand care încă nu are cui să-i fie etichetă, deoarece comunitatea noastră, în sensul original de communitas, este încă un lucru care așteaptă a se naște.


Citiți și alte lucruri pe această temă în  TRANSILVANIA REPORTER

 

Un numar interesant

No21 tr reporter

View more documents from Vasile Dancu.

În mijlocul dramei bavareze

(De la Cluj Arena la Allianz Arena și înapoi)

După doar două ore se somn, l-am trezit pe Adrian, fiul meu, ne-am luat rucsacii și am plecat spre Munchen pentru finala Champions League. Am ajuns la răsăritul soarelui, dar orasul era deja treaz. Se treziseră de dimineață toți bavarezii și îmbrăcaseră tricourile roșii cu Bayern. Erau nepoți, bunici, casnice sau sugari, elevi și lucrătorii de la salubritate. Cum pot să încapă sute de mii pe stadion, m-am întrebat, dar mi-a explicat taximetristul: nu vor merge la stadion, era însă un semn de solidaritate cu echipa, un semn pentru jucători că, acolo în mijlocul vulcanului, nu vor fi singuri. Tot landul și o bună parte din Germania au făcut acest gest pentru cea mai bună echipă nemțească a tuturor timpurilor. Întreg orașul era atât de roșu încât zecile de mii de londonezi care veniseră în oraș păreau doar o mică pată alb-albastră, greu de observat.

Bucuria unui spectacol unic

Era sărbătoare peste tot, nu era niciun semn că fotbalul este un război. Afișele erau diverse și peste tot, amintind mai degrabă de marile spectacole ale lumii. Pentru o zi, portretele fotbaliștilor i-au înlocuit pe marile suporturi de publicitate și outdoor pe marii actori. Schweinsteiger sau Ribery, Drogba și Lampart erau peste tot. Un design care transmitea semiologic faptul că ne aflam în fața unui mare spectacol, iar titlurile de pe marile mashuri sau panouri erau relevante: festivalul starurilor, gala vedetelor, spectacolul lumii fotbalistice, Marele Spectacol, Arena starurilor. Nu am văzut niciun petec de afiș care să amintească de faptul ca ar fi un meci pe viață si pe moarte, nu pomenea nimeni de războiul fotbalului, de lupta de gladiatori, de un o încleștare din care doar unul iese viu, peste tot semnele erau ale unui joc, un mare spectacol ludic.

Peste tot erau semnele și simbolurile bucuriei de a participa la un spectacol unic, la finalul căruia, chiar dacă nu aveau motive de bucurie, mii de oameni să aștepte în afara stadionului cerșind bilete folosite, pentru colecție, pentru ca sa poată păstra un semn al faptului că acest eveniment rar a fost în orașul lor. Nu am crezut că nemții se pot dezlăntui într-o mare de bucurie în alt moment decât Oktober Fest. Mii de englezi cântau pe străzile orașului, dar nimeni nu era deranjat de mândria și speranța de victorie a englezilor. La o berărie niște englezi vorbeau între ei: fraților, nemții astia sunt așa de linistiți, că sunt în stare să ne lase chiar să-i batem și să nu spună nimic. Nu s-au lăsat bătuți nemții, dar am fost și eu șocat de modul în care nemții se concentrau doar pe problema lor. Pregăteau spectacolul cu o minuțiozitate de ceasornicari și, în același timp, îi susțineau pe eroii lor, fără să le pese de adversari. Recepționera de la hotel, o doamnă în vârstă, mi-a dat cea mai bună explicație: Domnule, pentru cei mai mulți dintre noi, acest spectacol la noi în oras, se poate întâmpla doar o dată în viață. Am mai întrebat dacă aici toți oamenii sunt microbiști, fani adică, dar mi-a răspuns ușor indignată de neînțelegerea mea: nici vorbă, dar acesta este un eveniment deosebit pentru întreaga noastră țară, băieții noștri ar putea deveni campionii Europei, nu întelegeți. Ba înțelegeam, deci m-am abținut să întreb dacă Ribery, Olici, Gomez sau jucătorii de culoare au purtat în copilărie pantaloni scurți de piele, bocanci sau pălăriile cu pene bavareze.



Spectacolul magnific: inventatorii fotbalul contra inginerii lui

Nu puteam să-mi închipui ce s-ar putea întampla dacă bavarezii ar pierde această ocazie unică și, recunosc, mă uitam la suporterii englezi ca la niște victime. Fiul meu, de dimineață, mi-a adus o știre statistică, pe care nu o știam: nicio echipa care a jucat acasă Champions League nu a reușit să câștige. Mi-am adus aminte și eu de victoria stelei din 1986, de la Sevilla, dar fusese mai demult și era un alt tip de competiție atunci.

Nu mai povestesc ce s-a întamplat pe teren, au scris, au vorbit, au arătat toate mediile din lume. Mi-a fost greu să mă uit la fotbalul în sine din cauza spectacolului din tribune. Nu eram pentru prima dată pe Allianz Arena, mai văzusem Bayern în Champions League, dar acum era altceva, era Marea Finală. Un spectacol de susținere în care se întâlneau inventatorii fotbalului cu inginerii lui. Unii l-au inventat, ceilalți l-au transformat într-o mașină aproape perfectă. Am stat undeva în dreptul liniei de mijloc și m-am temut că nu o să pot auzi perfect niciuna dintre galerii. M-am înșelat, actorii acestui spectacol simțeau că trebuie să-și intepreteze rolurile pe rând. Când începea să cânte tribuna lui Chelsea, nemții tăceau pentru câteva minute, își luau aer în piept pentru că urma repriza lor de spectacol. Tăceau englezii și toba germană dădea semnalul unei adevărate canonade care cutremura stadionul de parcă se prăbușea cerul. Niciodată cele două galerii nu s-au bruiat și nu au fluierat când partenera de dialog era în plin efort. Nu am crezut vreodată că este posibil un asemenea spectacol după ce zecile de mii de suporteri din galerii băuseră râuri de bere încă de dimineață și unii beau berea chiar în tribună.

Niciun jucător care a greșit nu era huiduit, după fiecare gest tribuna arunca o ploaie de aplauze peste covorul verde, iar jucatorii dădeau totul. În tot stadionul erau doar doi agitați: cei doi antrenori pe care uneori îi auzeai chiar de pe acoperișul tribunei.

Rezultatul se știe, nemții au pierdut după ce au asediat reduta engleză timp de 120 de minute, au pierdut la lovituri de pedeapsă, învinși parcă de un singur jucător, Didier Drogba. Până atunci mi s-a părut că loviturile de pedeapsă sunt nedrepte, sunt nepotrivite pentru o asemenea finală, dar un german din stânga mea m-a convins că jucatorii lor au pierdut pe drept, că loviturile de pedeapsă fac parte din meciul de fotbal. Era așa de supărat, vorbea încet, dar nicio clipă nu a dat vina pe soartă, pe arbitri sau pe jucătorii de la Bayern care au ratat trei lovituri de pedeapsă. Întâmplător cel care a bătut ultimul lovitura de pedeapsă, greșind ținta, era eroul lor, marele blond, bavarezul Scweinsteiger. De câte ori mingea ajungea la el un vuiet din tribună îl împingea parcă spre poartă ca un curent magic. În acel moment marele Bastian mărea viteza și se arunca spre poarta engleză cu o determinare de samurai.



Statuile suferinței

După ce Drogba a înscris ultima lovitură, jumatate din stadion a înghețat. Pur și simplu, nu am auzit fluierături sau urlete, nu am văzut pe cineva care să-i oprească pe englezi în a se bucura. Am văzut oameni plângând discret, dar niciunii lamentându-se. Un copil de lânga mine plângea discret, parcă ascunzându-se de tatăl lui, un bărbat care se uita pierdut spre inelul de sus care dădea spre cer. Era ca un fel de moarte, vine și gata. Nu ai unde să faci recurs, nu mai poți spune nimic. Zeci de mii de oameni se uitau muți la terenul pe care stateau prabușiți jucatorii lui Bayern. Parcă jumatate din stadion înghețase, oamenii rămăseseră în poziția în care i-a găsit șutul lui Drogba din plasa laterală, gestul final al înfrângerii lor și al prăbușirii marelui vis bavarez. O stranie senzație te cuprindea văzând o jumătate de stadion care freamătă și o jumtate care nu scoate niciun sunet.

Jucătorii londonezii se bucurau, veniseseră chiar spre potcoava roșie a suporterilor bavarezi, dar parcă nimeni nu îi vedea. Când londonezii au ridicat cupa deasupra capului, mai erau încă mulți bavarezi în tribună. Au aplaudat civilizat, nu am auzit pe nimeni să fluiere sau să huiduie. Au aplaudat, se uitau cu o curiozitate interesantă la cupa pe care o râvnesc de atâta vreme și parcă nu le venea să plece. Vroiau parcă să se trezească dintr-un vis urât.



La înfrangere ești, totuși, singur



La mijlocul terenului jucatorii lui Bayern erau căzuți, fiecare într-o altă poziție. Fiecare suferind singur, unii în poziția fătului, alții cu fața cufundată în iarbă, unii cu capetele în mâini. Publicul era acolo, suferea și el, dar nu am văzut nicio încurajare. Nu am întalnit acea ipocrizie a publicului latin, prezentă și la noi câteodată, teoretizată de George Copos, cu publicul care cântă chiar și când echipa lor este condusă cu 3-0. Nu, publicul bavarez suferea la fel de mult ca și jucătorii, dar nu găsea că este potrivit să facă un spectacol ieftin de susținere. El, publicul, a făcut tot ce a putut. Ei, jucătorii, erau învinșii și trăiau înfrângerea. Jucătorii au început să se ridice unii pe alții, pe cei mai căzuți îi sprijineau camarazii lor de după umeri. Am avut senzația unor raniți care se întorc din război susținuți de cei mai valizi dintre ei. Marea galerie i-a lăsat să sufere, să se consoleze în lacrimi. O scandare poate i-ar fi întristat mai mult, aducându-le aminte mai tragic de șansa pierdută și dezamăgirea unei întregi Germanii.

Suferința era lăsată să se manifeste întreagă, înfrângerea era ca o cupă de cucută pe care trebuie s-o bei și de a cărei gust să-și aduci aminte pentru totdeauna, dar mai ales pe teren, atunci când va trebui să faci totul ca să te ferești de gustul ei, data viitoare.

Am părăsit stadionul într-o maree roșie, tăcută, care se mișca încet spre oraș. Parcă era un film mut, ceva ciudat parcă îi tranformase pe oameni. Tristețea era ca o pânză de paianjen în care se învelise fiecare, iar comunicarea nu mai era posibilă. Sau poate că nu mai era necesară. Mă uitam la oameni și am văzut cum cei care veniseră împreună comunicau doar strictul necesar și o făceau în șoaptă. Am călătorit o jumătate de oră într-un tren care ne ducea spre oraș, un tren plin de statui ale durerii, unde se auzea doar vocea sintetică de la megafoane, dar nimeni parcă nu asculta. Începusem să fiu curios la ce voi găsi în dimineața următoare, creadeam că voi găsi un oras devastat de bucuria englezilor și drama nemtilor.



Dimineata următoare și catharsisul bavarez

Dimineața următoare nu am găsit dezastrul și descurajarea la care mă așteptam. Nu am găsit tricori rupte și nici fulare aruncate. Mulți bavarezi purtau tricourile și în prima zi după înfrângere, semn că sunt în continuare alături de echipă și weekendul acela erau pregătiți să participe ca parte a unui spectacol grandios. Fetele mergeau la biserică în costume populare ca la marile sărbători. Deja spre amiază suporterii încep să se adune în piețe, nu sunt cu miile, dar sunt cu zecile. De data asta nu sunt gălăgioși ca și în ziua precedentă, dar se adună în jurul eroilor lor pentru a începe de la zero munca pentru viitoarele succese.

Ziarul Suddeutsche Zeitung ce era destinat sa fie distribuit în câteva sute de mii de exemplare gratuite a fost distribuit pe străzi cu precizie nemțească, dar avea pe copertă imaginea înfrangerii și cuvântul dramă peste tot. În mijloc, nu lipsea posterul cu echipa lor dragă. Textele vorbeau despre drama și emoția munchenezilor parcă mai puțin despre circumstanțele pierderii meciului. Ca în tragedia antică, drama era un fenomen perfect integrat vieții, nu vorbeau prea mult despre fotbal. Fotbalul fusese doar o ocazie, o încercare, din multele încercări dramatice prin care trebuie să treacă o comunitate în istoria ei. Mi-am adus aminte de Aristotel care vorbește de catharsis ca și despre o reacție la drama și care are o importantă valoare morală căci educă prin faptul că eliberează sufletul ca efect al trăirii celor două afecte puternice: frică și mila.

Dar déjà spre amiază comunitatea începea să se trezească din suferință și parcă vedeai cum eliberarea de suferință se realizează progresiv.

Într-o piață, un grup de suporteri îl omagiau pe Schweisteiger, marele Bastian, cel care ratase lovitura decisivă. Făcuseră un zid al tăcerii, erau cu tricourile pe care era înscris numarul lui de joc. Erau îmbrațișati ca și echipa Bayern de la centrul terenului, ca un fel de zid de sprijin pentru marele jucător. Se uitau la noi, trecătorii, și, din când în când, murmurau un cântec din care nici nu știu dacă era ceva de înteles.



Dar cel mai impresionante erau grupurile de tineri care adunau fularele pline de lacrimile serii înfrangerii și le puneau pe străzi în forma de inimă. Din când în când intrau în aceasta inimă și cântau. Erau cântecele care le aduceau aminte de victoriile trecute. Unii scandau numele jucătorilor și ceilalți ridicau mâinile spre cer, fluturându-le ca pe niște aripi care reînvață să zboare. Bavaria revenea la viață, spertanța renăștea, suferise o noapte cumplită, dar era o nouă zi și viața trebuia luată de la capăt.

Cultul eroilor lor revenea și am înteles că de eroi ai nevoie și a doua zi, dacă nu sunt eroi de carton, dacă nu sunt doar eroi pentru o singura seară.



O lectie de viață: a trăi înfrîngerea

Am trăit tristeațea alături de prietenii mei germani și dezamăgirea mea a fost compensată doar de faptul că am primit o lecție de viață și civilizație. Am fost bucuros mai ales că am fost acolo alături de fiul meu care mi-a dat o gramadă de semne că a înțeles ceva din lecția bavareză. L-am văzut cum își deschide ochii mari de copil și se miră de multe din lucrurile pe care le-am povestit aici.

Am învățat ceva despre cum se trăiește o înfrângere, despre dramă și umanitatea trăirii ei. Am văzut că un mare popor știe că înfrângerea nu este sfârșitul lumii și nici sfârșitul tuturor lucrurilor, ci o etapă, o parte a călătoriei. Bavarezii nu se uitau în sus să înjure căci înțelegeau că Dumnezeu este tot acolo, deasupra, si la înfrângerea ta, ca și la victoriile în care i-ai mulțumit sau chiar ai uitat că există. Trebuie să înțelegi că viața nu este doar o sărbătoare cu sclipici, că înfrângerea este la fel de normală ca și victoria, oricât de tare ai suferi.

Am scris mai demult depre înfrangere și mareția ei posibilă când echipa noastră feminină de handbal a pierdut o semifinală de campionat european. Acolo învățasem ceva despre o înfrângere care ne redase demnitatea prin lupta teribilă împotriva unui public ostil si nesportiv. Aici, în Bavaria, am întâlnit o altă față a înfrângerii. Aici am întâlnit o înfrângere care nu nu se distingea prin măreție, dar avea o mare umanitate, o infinită și tristă umanitate. Am înțeles aici că drama înfrângerii trebuie trăită puternic, fără falsificare, indifent cât de mare este visul care ți s-a năruit. Am înțeles pot să fie umani în înfrângere, să bea cupa de cucută cu stoicism, în tacere și singurătate, doar cei care au simțit și gustul victoriei, nu cei care sunt înfrânții de profesie ai istoriei. Înfrânții de profesie au teorii complicate despre destin și strâmbătatea sorții, se cufundă în înfrângere cu indifență, nu suferă mult, dar rămân înfrânți pentru multă vreme pentru nu mai au curajul să viseze din nou, începând din dimineata următoare, la victorie. Am văzut cum renăștea Bavaria după o noapte de tragedie și am înțeles că acel care nu știe să guste înfrângerea, nu va ști niciodată să se bucure cu adevărat de măreția victoriei.

PS.

Am uitat să vă spun, am trăit toate acestea după ce, cu o noapte înainte, am fost martor pe Cluj Arena la tristețea unui stadion care trăia o dramă la fel de intensă, nu reușise să oprească CFR să câștige titlul de campioană. Niciun comentariu, nicio comparație nu mai merită a fi făcute. Ca în filmele americane unde apare mențiunea: orice asemănare cu personaje sau întâmplări din viața (românească) este doar întâmplătoare. Poate doar gândul care mi-a venit cand i-am văzut pe acei tineri care desenau inimi din fularele lui Bayern: cine nu iubește Germania mai are o șansă, poate să înceapă s-o respecte!




Munchen, 21 mai 2012

FOTBAL MUTILAT DE POLITICĂ

Când scriu aceste rânduri nu știu ce au hotârât cei care vor da verdictul pe care trebuia să-l tranșăm singuri, în iarbă, dar contează mai puțin pentru ceea vreau vreau să spun. Am văzut dezbaterea care curge de vreo saptămână, am citit cu nesaț forumurile cu speranța secretă că voi gasi urmele de luciditate care ar putea să ducă discuția spre identificarea bolii advărate de care suferim. Din păcate, doar pasiune, prea puțin realism. Toată lumea caută argumente mai mult sau mai puțin savante pentru a ne justifica sau pentru a justifica pasiunea pentru echipe ori iubirea pentru orașul nostru.  Nu am găsit însă ceea ce așteptam, adică niște voci care să recunoască boala adevarată: politica a otrăvit comunitatea, iar fotbalul, la Cluj, este mutilat de politică.

Un lucru revoltător este că ne ferim să ne uităm în oglindă. Nu mai dați vina pe Bornescu, nici pe Walter! Ne mințim de câteva decenii că nefericirea ne vine de peste munți.  Este doar un mecanism vechi în istorie: țapul ispășitor prin care fugim de propria noastră identitate, de noi înșine.  Nici acum nu suntem lucizi, când suntem în fața unei adevărate drame? Mulți prieteni de-ai mei, cu sufletul alături de ”U”, se agață de faptul că bucuria căpitanului  CFR a fost o incitare și ea explică tot ce s-a intâmplat. Dar cum era să-și manifeste bucuria, în gând? Trebuia sa fugă la cealată poartă să se bucure? Nu cumva neputința de a suporta victoria adversarilor este cel mai mare semn de înfrângere definitivă, de lipsă de încredere în tine? Lacrimile echipei bascilor m-au impresionat mai mult decât victoria capitalistilor madrileni în finala Europa League. Copiii sau nepoții temuților teroriști ETA nu au sărit la gâtul adversarilor, nu au înjurat, s-au descătușat plângând. Ca niște bărbați adevărați au avut curajul să plângă, să se arunce cu fața în iarbă de rușine. Nu adversarul bogat era de vină, ei singuri își asumau neputița de a câștiga o bătălie pentru țărișoara lor, cu o miză mai mare de o mie de ori decât a finală europeană de fotbal. S-au ridicat după aceea cu fețele plânse spre cerul înstelat al Bucureștiului, le-au întins mâna adversarilor și, probabil, și-au jurat să nu înceteze a munci, a se antrena, pentru ca visul lor să se împlinească data viitoare.

Pasiunea mea pentru fotbal m-a purtat adeseori pe ”Ion Moina”, prin ploaie sau zăpadă, cu fiul meu de mână, atunci când Universitatea era în divizia secundă. Eram puțini, galeria și noi, cîțiva nebuni pe care până și Eugen Olariu se saturase să ne fotografieze. Când Universitatea se apropia de prima divizie au început să vină masiv politicienii. Prima dată se așezau lângă galerie, apoi s-au postat doar la tribuna oficială. Exemplul lui Berlusconi, căpușarea emoțională a pasiunii sportive de către politică, a devenit un fel de filosofie pentru mulți politicieni locali, doritori și ei sa intre în prima ligă a politicii.

Acum, după ultimul derby, ne este rușine și căutăm tot felul de explicații și țapi ispășitori. Foarte mulți dintre noi, chiar dacă am găsit vinovații de serviciu, nu înțelegem de ce se întâmplă asta la noi, în capitala Transilvaniei, scumpul nostru oraș european.  Nu înțelegem sau nici nu ne propunem să înțelegem pentru că orbirea este la noi, clujenii.  Nu suntem capabili să ne uităm înainte, preferăm să trăim cu obsesiile unui trecut pe care nici măcar nu îl înțelegem bine. Un trecut care nu mai are nici o relevanță, poate chiar este nociv, pentru că ne întinează, ne compromite viitorul.

Nu galeriile sunt de vină, nu mai dați vina pe suporteri! Ei sunt tineri, ei simt nevoia să iubească ceva, în această lume în care politicienii le-au amanetat viitorul și nimeni nu le oferă exemple. Tinerii caută simboluri la focul cărora vor să-și încălzească sufletele, vor să-și probeze virilitatea si bărbăția. Tineri se duc spre acele locuri unde se simte vibrația comunității, unde aud ei că pulsează inima orașului. Ei sunt ca păsările care se orintează fără busolă spre sud, au această chemare în ființele lor. Dar ce le oferim noi în acele locuri, ce valori aducem noi acolo unde ei se adună?  Le oferim un obiect al urii sau unul al iubirii?

Din păcate cultivarea urii este generată de infirmitatea de a iubi cu adevărat. Publicul minunat al Universității a inventat cel  mai sfâșietor slogan din istoria fotbalului: Mamă, te iubesc, dar nu ca pe U. Se întâmpla demult, când echipa noastră se lupta cu miliția și armata, reprezentate de Dinamo sau Steaua. În acel moment, comunitatea noastră se simțea agresată și era unită în jurul acestui strigăt de durere și neputință. 

Eu nu mă las păcălit de violențele galeriei Universității. Este vorba de o nefericită intrumentalizare a unei pasiuni și a tineretii. Acum m-am convins că nu tinerii suporteri sunt vinovați în toatalitate, ei sunt organizați și mereu împinși de la spate de un nucleu obscur, de niste tipologii umane  pe care altădată le vedeam grupate în jurul unui lider politic de tristă amintire.

În ultimii ani la Cluj fotbalul a fost instrumentalizat politic, discret, dar printr-o continuă propagandă. Iubirea pentru Universitatea urma să asigure o majoritate consistentă mai încolo, când guvenarea orange nu se va mai putea susține prin discursul politic. După terminarea noului stadion, proiectul a  fost următorul: Universitatea devine campioană în iunie, iar pe euforia generală oamenii uită de costurile cu care a fost umflată factura stadionului și ne votează încă un mandat conducerile locale. Dacă Universitatea devenea campioană, nu m-ar mai fi deranjat această instrumentalizare politică. Dacă era o luptă la titlu între U si CFR aș fi fost cel mai mândru clujean din lume.  

Politicienii care conduc administrația locală au început să se bată pentru paternitatea unor proiecte de acest gen. Președintele Consiliului Județean și-a asumat stadionul, Primarul a conta-atacat cu o sală de sport. Nu este rău pentru noi, cei ce iubim sportul, dar nu este normal ca sportul să fie folosit pentru a face  politică. Dacă lasă politica să se cuibărească unde nu îi este locul, noi toți plătim mai încolo costuri foarte mari.  În toti anii în care s-a construit stadionul, un uriaș panou portocaliu cu numele unui administrator al județului a străjuit această construcție. Aș fi înteles dacă era din banii lui personali sau o donație de la partid. Dar erau banii noștri, a fost un proiect votat de toată lumea, era un proiect pentru comunitate. Iar șepcile vor fi, la Cluj, mereu roșii, niciodată portocalii.  Nu ar fi fost normal să fluture steagul cu însemnele Clujului, fiind stadionul orașului, consgtruit din banii noștri? Nu ar fi fost normal să se opună media sau societatea civilă la această politizare a unui loc sacru pentru clujeni? Toți am mormăit în gând, unii am comentat la bere, presa avea treabă.

Acum am auzit că înainte de  derby li s-a spus jucătorilor de la Universitatea că este  vorba de o  luptă pe viață și pe moarte, că sunt gladiatori și doar unii pot ieși vii de pe teren. Dacă este așa, atunci cei din jurul echipei sunt într-o gravă eroare. Nimic nu justifică referința la viața și moarte, fotbalul ca orice sport, indiferent de miză, este o formă de civilizație care are ca scop bucuria de a te întrece cu celălalt, de a fi cel mai bun și de a face un spectacol dintr-o luptă care altădată era pe viață și pe moarte. Acum singura miză pentru sport este celebrarea vieții. Viața ca luptă, viața ca întrecere, viața ca alternanță de victorii și înfrângeri.

Din păcate, politica a reușit să strice bucuria luptei dintre două forme de iubire pentru Cluj, fiecare formă întrupată în pasiunea pentru cele două echipe de fotbal. Este un adevăr pe care cu toții îl știm, dar nu-l spunem, din jenă, din lașitate sau din vinovăție.

Dacă tot începem campania electorală sper că politica nu va întina și alte zone ale sufletului colectiv. Suntem deja o comunitatea bolnavă, voința nebunească  de putere a politicienilor trebuie pusă în cușcă. Adică în locuri clar marcate, delimitata strict, urmând ca totul să fie vărsat în cabina de vot. După alegeri, indiferent de rezultat, va trebui să vedem cum facem pe viitor, ce facem cu comunitatea noastră. Poate înțelegem până atunci că marea iubire pentru  ”U” nu poate fi ținută ostatică în bordelul politic.

mai multe citiți în

ULTIMUL SONDAJ DE OPINIE - Motiunea de cenzură si desemnarea lui Victor Ponta

IRES a realizat un sondaj de opinie privind perceptia publica a motiunii de cenzură și desemnarii lui Victor Ponta.
L-am distribuit tuturor, ca de obicei, pentru că marca un moment de cotitură. Marca o culme de entuziasm popular si emotie politică buna ca reper initial pentru viitoarea evolutie a guvernului Ponta. Erau informații foarte calde și un text care interpreta ponderat asemenea momente de entuziasm, momente trecătoare, evident.

Din păcate, rezultatele au fost putin preluate de media. Era pentru prima dată când majoritatea mediei ignoră rezultatele calde ale unui sondaj despre politică. Inteleg că au fost facute publice  vineri după amiază, un momnet nu prea bun pentru mediatizare, dar noi atunci am terminat studiul si prelucrarile. Dar mai bănuiesc ceva: presa noastră este majoritar de dreapta. Evenimentul care i-a propulsat pe culmile emotiei politice pe USL, Ponta si pe Antonescu nu este un eveniment pe placul mediei. Să nu fie el important? Poate.


Eu am desprins însă câteva mesaje pentru Victor Ponta: (valabile si pentru Crin Antonescu, dar Domniei Sale nu-mi permit să-i transmit mesaje)

1. Ai crescut prietene, nimic nu mai e gratis!
2. Simpatia de sef al opozitiei nu se reciclează când ajungi la putere.
3. Prietenii de la putere sunt altii decât cei din opoziție.
4. In general, greul în relația cu media de abia acum începe.


Rezultatele sondajului pot fi găsite aici:

http://www.ires.com.ro/articol/205/motiunea-de-cenzura-si-desemnarea-lui-victor-ponta---declansarea-unei-emotii-politice

sau aici

http://www.slideshare.net/iresibc/ires-sondaj-motiune-de-cenzurmai-2012

UN NOU COTIDIAN PENTRU CLUJ SI TRANSILVANIA

Transilvania Reporter

View more documents from ires

 

De ce mai taiem copaci pentru încă un ziar?

Presa scrisă moare, îmi aduce aminte în fiecare zi cate un prieten din mass media. Internetul va ucide până și ultimul petic de ziar. Vă ajung televiziunile și publicatiile online, sunt perfect adaptati la viitor, mă sfatuieste un alt amic, mai bucureștean de felul lui. Presa scrisă trece printr-o criză de adaptare la o lume care est hăbăucă din cauza vitezei amețitoare cu care a aînceput să se miste, dar nu are cum să moară pentru că este un necesar punct de reflectie, o pauză de respirație si de gândire între două mailuri sau trei sms-uri. Televiziunile fugăresc imaginile pe geamul de sticlă și putine lucruri raman in memoria colectivității, dar mergeți la Biblioteca Academiei si luati colectiile de ziare din perioada interbelica sau din perioada comunistă și o sa vedeti cum s-a păstrat o lume. Aproape intactă, lumea din ziare renaste pe măsură ce te afunzi în colectii, cu emoțiile, imaginile si dramele ei. Impotriva  cenzurii dure, hârtia păstrează nu doar mesajul oficial, dar și tăcerile, suferințele nespuse, sasu pozitiile de drepți pe care unii le-au adoptat atunci.

Chiar dacă mai tăiem câtiva copaci în plus, comunitatea clujeană are nevoie de un ziar al ei ca o formă de terapie de grup.  Ziarul unei comunități este o oglindă în care comunitatea trebuie convinsă să se uite zilnic. Chiar dacă nu îi convine ce vede, chiar dacă la în ceput nu se recunoaste pe sine, repetarea în fiecare zi a acestui gest poate duce la schimbarea în bine, la noi forme de civilitatea si chiar civilizație.

Aici echipa noastră este obligată să ducă mai departe un proiect început odată cu aparitia Mesagerul de Cluj si Servus Cluj. O parte din echipa noastră au vrut să restituie comunității noastre povestile, să reconstruiască normalitatea unei tradiții,   au vrut să fie povestitorii unor lucruri frumoase, dar nu au vrut să facă elogii gratuite. Nu vom face un elogiu gratuit comunității noastre nici de acum încolo, vrem doar a o transforma într-o comunitate care se mișcă spre înaintele istoriei, care este vie, trăiește și are o publicație ce apare într-o dimineață marcând astfel timpul social, așa cum ceasul din turn bate din oră în oră, așa cum lăptarul sau poștașul trec zilnic, chiar dacă doar la unele porți.

Mesagerul si Servus Cluj au fost două proiecte care trebuie continuate, adaptate la noul context economic și social.  Proiectul Mesagerul de Cluj fost visul unor tineri de a reînvia o publicație care se înecase în mlaștina șmecheriilor și iluziilor unei societăți care descoperea primele forme ale libertății … supravegheate. Un vis care a crescut saptămână de săptămână, în proximitatea clujenilor, câteodată chiar în mijlocul lor. Este încă un proiect care caută certitudinea că a gasit calea cea mai bună spre mintea și sufletul celor care mai cred în comunicarea prin cuvânt și imagine ca și modalitate de eliminare a străinătății care, dacă nu suntem atenți, se cuibărește între noi. O căutare de certitudini care are drept rezultat faptul că la dupa cativa de la lansare avem o singură certitudine: ne-am născut în locul potrivit.

Locul potrivit pentru presă scrisă? Da, pentru că este încă un loc neprietenos, rece, uneori îți dă senzația că este o comunitate de statui. Aici oamenii au fost mereu speriați că va veni dușmanul prevăzut, așa că ei și-au închis ferestrele și ușile, s-au ferecat în case și au învățat să urască la comandă. Locul unde solidaritatea cu cauzele oamenilor se face pe contracte de publicitate și unde trădarea a devenit un mod de viață, unde ritualul ipocriziei absolute ține loc de sociabilitate.

Aici, in orasul nostru drag,  presa flutură mereu un steag alb, iar jurnalismul de reverență este un mod de a respinge implicarea și de a ascunde lipsa de proiect. Un steag alb am scris? Nu, nici vorba de asta! Ce a fost steag acum este doar un cearșeaf murdar pus la loc de cinste, ca la nunta oltenească, drept dovadă a unei virginități pierdute chiar în acest moment. Un loc de unde cei mai mulți jurnaliști au fugit sau fug cât văd cu ochii sau se ascund după birouri de piariști sau comunicatori. Comunitatea unde românii și ungurii și-au creat, la prețioasele indicații ale liderilor lor, bastioane de carton și baricade de hârtie, de după care aruncă noaptea (ziua le este rușine!) cu conținutul olițelor de noapte, ca într-un ev mediu târziu.

Clujul are nevoie de o publicatie quality  pentru că aici poți înțelege cel mai bine că există o singură cale pentru a trăi cu demnitate și 100 de căi prin care poți să te îndepărtezi de natura ființei tale. Singurul loc din România unde presa a fost purtată în cătușe ca un semn că libertatea trebuie să poarte culoare politică. O comunitate în care nimeni nu le-a cerut ceva oamenilor, decât votul. Desigur, unii le-au cerut să se teamă, alții să urască, să fie orbi sau să își păzească buzunarele, pentru a vedea unde li se găsește portofelul.

Da, orasul nostru este locul  potrivit este locul care are nevoie de tine, locul unde lucrarea ta este vitală ca aerul și prezența ta o binecuvântare sau un ajutor. Locul potrivit nu este locul în care huzurești, unde te simți ca în sânul lui Avraam, ci locul plin de pericole care îți solicită instinctul de supraviețuire, locul în care îți testezi limitele și umanitatea. Iar pentru a face presa trebuie sa existe un loc care are nevoie de tine.

Este nevoie de un ziar care să spună adevărurile neconvenabile, sa rascolească tabuurile să lupte cu inertia. O perioadă am crezut că lumea se poate schimba prin pilde și povești simbolice, prin parabole și povești motivaționale. Azi nu mai credem că o societatea infantilă mai poate fi educată în acest fel. Poate doar punându-i mereu o oglindă în față și, eventual, aruncându-i cu cerneala pe hainele mincinoase de duminică.

Un ziar comunitar poate fi un intelectual colectiv, o instituție și o instanță. Dezbaterea socială fară consistentă nu poate fi denuntată de catre un singur om. Este nevoie de ceea ce Pierre Bourdieu a numit un intelectual colectiv. Intelectualul colectiv este dintr-o format o echipă de profesionisti din diferite domenii care initiază dezbateri publice pe teme importante, aduc abordări critice si vehiculează informatie stiintifică serioasă in spatiul public. Unanimitatea discursului din media trebuie spartă cu analize critice si forme de contestare pentru ca gîndirea critică să permită nasterea unei adevarate opinii publice diversificate.

Un ziar comunitar poate sa-și asume proiectul nebun de a schimba comunitatea  și metehnele ei. Trebuie să ne dorim să schimbăm lumea si să credem ca acest lucru este posibil. Dacă nu participam la schimbare, ea se va face oricum, dar fără noi. Nu cred că totul este perfect, că suntem un oras european de 5 stele, că merită să-i iubim pe conducatorii comunității, că este foarte bine daca ne comparăm cu orașe mai slabe ca noi sau mai balcanice pentru a putea dormi liniștiți. Comuniattea noastră a fost obsedată de nevrozele unor conducători și s-a afundat în tăcere.

Cei multi dintre oameni  nu pot să vorbească, nu mai are cine sa-i audă si nici ei nu mai cred că merită să-si strige nefericirea si cel mai greu este sa-i scoti pe oameni din tacere. Sa-i convingi să caute o cale de a vorbi, de a protesta, de a se exprima. Unii plecă aiurea in lume, altii raman aici, in linistea cea aducatoare de amorteală, de marasm si de iluzia ca totul e bine si traim in cea mai bună dintre lumile posibile!

Poate echipa noastră pare un ultim detașament, cel al disperaților, în încercarea de a trezi acest oraș mort, o comunitate care se mulțumește cu puțin și nu vrea să facă niciun gest pentru apărarea propriei demnități. Un loc unde valorile sunt călcate în picioare și doar obraznicia vorbăreață ocupă spațiile unde ar trebui sa se audă vocea cetății. Pentru că respect visul foștilor mei studenți care au pus la cale această întreprindere promitem ca Transilvania Reporter  va fi un o voce care va tulbura consensul fals sau linistea stearpă a ipocriilor reciproce.

Aliații noștri sunt cititorii, dar nu nici lor nu ne vor supune la modul absolut. Cu tot respectul, prieteni, cititorul este rege, dar nu vom accepta un rege gol. Nu vom ceda dorinței de vulgaritatate sau futil și nici nu vom fi oglindă pentru chipul mai marilor zilei.

Vrem să un ziar pentru oamenii cărora n-are cine să le scrie. Vrem să-i ascultăm pe cei care nu au pe nimeni să le asculte vocea, chiar dacă povestea vieții lor este un roman, cum fiecare credem despre viața noastră. Vrem să vă trimitem zilnic un mesaj  pentru cutiile de scrisori, mai ales pentru cele care ramân mereu goale sau toamna se umplu doar de frunzele veștede. Vom desena pentru cei care nu mai aud, le vom șopti la ureche celor care nu văd. În fine, vom încerca să-i ținem de mână pe cei care nici nu văd, nici nu aud.

Cinci pagini din adevarata agendă a lui lui Victor Ponta

Analistii și paranaliștii presei noastre au început să-și dea doctoratul de câteva zile privind actiunile viitoareale guvernului Ponta,  dar totul se învarte in jurul a două teme: 1.  va avea bani să ”reîntregească” (ce cuvânt ideologizat de propaganda vechiului guvern, parcă reintregim neamul sau țara) salariile sau sa crească pensiile și 2.  dacă va putea să iasă dintr-o așa zisă  ”capcana” intinsă de Basescu: niste apiratii mari ale populatiei care nu vor putea fi satisfacute în sase luni, urmând ca USL sa cadă pe topogan la parlamentarele din noiembrie.

Aceste două teme de discutie nu surprind cu nimic din esența și imperativele unei noi guvernări a României. Sunt un fel de manele politice  care, din păcate,  uneori îi contaminează și pe politicieni. Sunt sigur că  agenda lui Victor Ponta arată altfel decat acestă agendă pe care i-o imping in fata binevoitorii.

1. Iesirea din pesimismul social si din guvernanța contabilă. In ultima perioadă discursul politicenilor și al ziaristilor a creat o viziune pesimistă privind viitorul. Totul a fost dublat de o cantonare intr-un realism bugetar, discutii doar despre cât ne ajung sau nu ne ajung banii, despre austeritate, criză si dezastrele din alte țări si s-a promivat un fel de guvernanta contabilă. In tot acest timp ne-am imprumutat masiv, politica a ucis speranța, a tăiat energiile, a transformat idea de politică în ceva indezirabil. Congresele partidelor aflate la guvernare s-au bazat prea mult pe competitia între oameni-salvatori sau bataia pe grupuri de interese iar  unele proiecte diferite de logica de confruntare directă (”Spre normalitate” documentul lui Adrian Nastase din 2003 sau motiunea lui Vasile  Blaga de la ultimul congres al PDL) nu au fost bagate in seama sau au fost uitate repede . Nu trebuie să negi realitatea crizei, dar trebuie să tinzi mereu spre constructia normalității și acesta este un comandament obligatoriu al construcției politice. Ponta cred că înțelege că trebuie iesit rapid din acesta capcana a constructiiei intelectuale a pesimismului si din contabilitatea dezastrelor din discursul politic, pentru a arata ca altă lume este posibilă, că există o viziune și un proiect. Este o chestiune de ton si de atmosferă. Este si una legată de stilul comunicarii, de completitudinea comunicarii si umanizarea ei, nu una de propagandă a realizărilor pozitive. Până la urmă, trebuie o schimbare fundamentala de stil de guvernare.

2. Libertate pentru comunități si eficientizarea statului. Discursul politic  din ultimele guvernări a reusit să submineze statul, Ponta are însă o misiunea mai grea, trebuie să-l reformeze, rapid și dur. Totul din perspective constructiei normalității, dar fără a cădea in capcana unei austerități descrisă contabil. Statul roman nu este nu este cel din nefericita sintagma cu ”grasul si slabul”, nici din discursurile minimaliste ale  lui Dinu Patriciu. Reforma statului va însemna  eficiența mai mare, nu costurile cele mai mici. Instituțiile statului trebuie sa faca prestații sociale de cea mai bună calitate, nu trebuie gandite prin filosofia taierilor cu orice preț. A pune statul in concurența reală cu setorul privat a fost cheia de boltă a reformei facute de Tony Blair. Aceasta poate fi cheia relansării unor energii suplimentare, a unui suflu nou. Statul nostru nu mai are resurse de redistribuit, dar poate oferi ceea ce cer ardelenii in focus-grupurile electorale, adică mai multe libertăți. Nu inseamnă să dăm comunitățile pe mâna baronilor locali, cum am facut prin legea uninominalului de Consiliile judetene, ci să construiască prin legi mecanisme locale de control si proceduri de auditare centrale necrutătoare. Blair a renuntat la teoria statului social încă de la inceput si a realizat un social- liberalism care a permis recuperarea sau stabilizarea unor reforme pe care dreapta le făcuse înainte si care erau necesare. A reformat insă statul după principiile firmelor private si a pus instituțiile si serviciile in concurenta si parteneriate cu cele private.

3. Ieșirea din secventialitatea electorală și gandirea de termen scurt. Victor Ponta nu are voie să gândească pe termen scurt, trebuie să isi proiecteze tot ce face pentru viitorii 10 ani, capcana ar fi să gândească electoralist, intr-un pragmatism electoralist. Nu trebuie sa înceapă cu un guvern provizoriu, ci trebuie să gândească un guvern din cea mai bună echipă posibilă, cu un program ghidat de obiectivele deceniului care începe cu prima sedinta de guvern.  Iesirea din pompierismul guvernamental și instalarea pe niste piste strategice este una din strategiile de succes. Daca fiecare ministru se va gândi doar cum sa treacă si de urmatoarele alegeri, stand toata ziua pe la televizor si neasumandu-și riscuri, atunci insuccesul e garantat, iar mass-media déjà scrie la necrolog.

4. Curajul de a privi realitatea concretă în față și o altă distanță a politicii față de viață. Ponta trebuie să reziste tentatiei centrismului, a politicilor căldute, mitului dezideologizării. Politicienii trebuie să gasească solutii politice la problemele politice. Ponta vine după o guvernări de dreapta de două cicluri electorale, vine si cu un partener de dreapta, dar trebuie sa ia si problemele enuntate de dreapta sis ă caute eventual raspunsuri de stanga, unde are raspunsuri, să accepte solutiile partenerilor cu deschidere, dacă ei au solutii. Cand  Antony Gidenns și  Tony Blair au lansat conceptul  Life politics, ei s-au gandit la o politică care iese din cabinet si redescopera viața cea adevarată. A vorbi despre scoala sau educatie inseamna sa recunosti ca scoala nu este doar o institutie care dă diplome si cheltuie bani de la buget, ci este si un mod de viata pentru milioane de elevi si profesori, un loc pe care nu poti sa-l bulversezi fără a-l ințelege  Ideea de a reforma sănătatea sau scoala trebuie să se bazeze pe respectul acestor institutii și a celor care le populaeaza. Acesta este primul pas, apoi urmează lucrarea alături de aceaste instituții vii, adevarate comunități. Politica îsi schimba statutul, intra intr-un alt raport fata de viața, devine partener al oamenilor si nu mai pare un adversar care le bulversează viața. O politică orientată spre a întelege mai bine viața reală, nu o politica oarbă ce se uită doar în statistici și constată cu satisfactie că a realizat macrostabilitatea, deși oamenii au emigrat sau au murit. Este nevoie pentru asta de echipe de cercetători, de departamente la partid populate cu experti, nu cu politruci sau sponsori. Este nevoie de multă inteligență și intelighentie.  Doar asa se poate reconstrui încrederea in institutii, fără de care democrația noastră este doar o aparență.

5.Premierul in exercitiu nu abandonează politica.  Politica rămâne o chestiune de partid, dincolo de fantasmele tehnocratismului sau discursuri antiindeologice. Cum carierele majorității politicienilor de vârf se termina prost, cum scria un istoric al laburistilor britanici, contează totuși lungimea carierei. Ponta trebuie ca in paralel să reinventeze PSD, să-l tranforme dintr-o intreprindere de suport electoral,  într-un laborator de idei, dar și în intreprindere de comunicare. Modelul său, Tony Blair, a făcut acest lucru cu mare succes și efectul a fost si asupra increderii în politica in general, dar și în instituțiile publice. Coalițiile și alianțele sunt conjuncturale, dar după 20 de ani al patrulea presedinte al PSD trebuie sa aibă ambitia de a pune bazele unei traditii adevarate: un partid de stanga care nu isi schimba sigla, nici culoarea, care nu se camuflează in scop electoral, ci își asumă identitatea cu demnitate. Calitatea guvernărilor este direct legată de calitatea oamenilor atrași în partide, de calitatea proiectelor partidelor politice si capacitatii lor de stimulare a unor energii individuale, comunitare, nationale.