FOTBAL MUTILAT DE POLITICĂ

Când scriu aceste rânduri nu știu ce au hotârât cei care vor da verdictul pe care trebuia să-l tranșăm singuri, în iarbă, dar contează mai puțin pentru ceea vreau vreau să spun. Am văzut dezbaterea care curge de vreo saptămână, am citit cu nesaț forumurile cu speranța secretă că voi gasi urmele de luciditate care ar putea să ducă discuția spre identificarea bolii advărate de care suferim. Din păcate, doar pasiune, prea puțin realism. Toată lumea caută argumente mai mult sau mai puțin savante pentru a ne justifica sau pentru a justifica pasiunea pentru echipe ori iubirea pentru orașul nostru.  Nu am găsit însă ceea ce așteptam, adică niște voci care să recunoască boala adevarată: politica a otrăvit comunitatea, iar fotbalul, la Cluj, este mutilat de politică.

Un lucru revoltător este că ne ferim să ne uităm în oglindă. Nu mai dați vina pe Bornescu, nici pe Walter! Ne mințim de câteva decenii că nefericirea ne vine de peste munți.  Este doar un mecanism vechi în istorie: țapul ispășitor prin care fugim de propria noastră identitate, de noi înșine.  Nici acum nu suntem lucizi, când suntem în fața unei adevărate drame? Mulți prieteni de-ai mei, cu sufletul alături de ”U”, se agață de faptul că bucuria căpitanului  CFR a fost o incitare și ea explică tot ce s-a intâmplat. Dar cum era să-și manifeste bucuria, în gând? Trebuia sa fugă la cealată poartă să se bucure? Nu cumva neputința de a suporta victoria adversarilor este cel mai mare semn de înfrângere definitivă, de lipsă de încredere în tine? Lacrimile echipei bascilor m-au impresionat mai mult decât victoria capitalistilor madrileni în finala Europa League. Copiii sau nepoții temuților teroriști ETA nu au sărit la gâtul adversarilor, nu au înjurat, s-au descătușat plângând. Ca niște bărbați adevărați au avut curajul să plângă, să se arunce cu fața în iarbă de rușine. Nu adversarul bogat era de vină, ei singuri își asumau neputița de a câștiga o bătălie pentru țărișoara lor, cu o miză mai mare de o mie de ori decât a finală europeană de fotbal. S-au ridicat după aceea cu fețele plânse spre cerul înstelat al Bucureștiului, le-au întins mâna adversarilor și, probabil, și-au jurat să nu înceteze a munci, a se antrena, pentru ca visul lor să se împlinească data viitoare.

Pasiunea mea pentru fotbal m-a purtat adeseori pe ”Ion Moina”, prin ploaie sau zăpadă, cu fiul meu de mână, atunci când Universitatea era în divizia secundă. Eram puțini, galeria și noi, cîțiva nebuni pe care până și Eugen Olariu se saturase să ne fotografieze. Când Universitatea se apropia de prima divizie au început să vină masiv politicienii. Prima dată se așezau lângă galerie, apoi s-au postat doar la tribuna oficială. Exemplul lui Berlusconi, căpușarea emoțională a pasiunii sportive de către politică, a devenit un fel de filosofie pentru mulți politicieni locali, doritori și ei sa intre în prima ligă a politicii.

Acum, după ultimul derby, ne este rușine și căutăm tot felul de explicații și țapi ispășitori. Foarte mulți dintre noi, chiar dacă am găsit vinovații de serviciu, nu înțelegem de ce se întâmplă asta la noi, în capitala Transilvaniei, scumpul nostru oraș european.  Nu înțelegem sau nici nu ne propunem să înțelegem pentru că orbirea este la noi, clujenii.  Nu suntem capabili să ne uităm înainte, preferăm să trăim cu obsesiile unui trecut pe care nici măcar nu îl înțelegem bine. Un trecut care nu mai are nici o relevanță, poate chiar este nociv, pentru că ne întinează, ne compromite viitorul.

Nu galeriile sunt de vină, nu mai dați vina pe suporteri! Ei sunt tineri, ei simt nevoia să iubească ceva, în această lume în care politicienii le-au amanetat viitorul și nimeni nu le oferă exemple. Tinerii caută simboluri la focul cărora vor să-și încălzească sufletele, vor să-și probeze virilitatea si bărbăția. Tineri se duc spre acele locuri unde se simte vibrația comunității, unde aud ei că pulsează inima orașului. Ei sunt ca păsările care se orintează fără busolă spre sud, au această chemare în ființele lor. Dar ce le oferim noi în acele locuri, ce valori aducem noi acolo unde ei se adună?  Le oferim un obiect al urii sau unul al iubirii?

Din păcate cultivarea urii este generată de infirmitatea de a iubi cu adevărat. Publicul minunat al Universității a inventat cel  mai sfâșietor slogan din istoria fotbalului: Mamă, te iubesc, dar nu ca pe U. Se întâmpla demult, când echipa noastră se lupta cu miliția și armata, reprezentate de Dinamo sau Steaua. În acel moment, comunitatea noastră se simțea agresată și era unită în jurul acestui strigăt de durere și neputință. 

Eu nu mă las păcălit de violențele galeriei Universității. Este vorba de o nefericită intrumentalizare a unei pasiuni și a tineretii. Acum m-am convins că nu tinerii suporteri sunt vinovați în toatalitate, ei sunt organizați și mereu împinși de la spate de un nucleu obscur, de niste tipologii umane  pe care altădată le vedeam grupate în jurul unui lider politic de tristă amintire.

În ultimii ani la Cluj fotbalul a fost instrumentalizat politic, discret, dar printr-o continuă propagandă. Iubirea pentru Universitatea urma să asigure o majoritate consistentă mai încolo, când guvenarea orange nu se va mai putea susține prin discursul politic. După terminarea noului stadion, proiectul a  fost următorul: Universitatea devine campioană în iunie, iar pe euforia generală oamenii uită de costurile cu care a fost umflată factura stadionului și ne votează încă un mandat conducerile locale. Dacă Universitatea devenea campioană, nu m-ar mai fi deranjat această instrumentalizare politică. Dacă era o luptă la titlu între U si CFR aș fi fost cel mai mândru clujean din lume.  

Politicienii care conduc administrația locală au început să se bată pentru paternitatea unor proiecte de acest gen. Președintele Consiliului Județean și-a asumat stadionul, Primarul a conta-atacat cu o sală de sport. Nu este rău pentru noi, cei ce iubim sportul, dar nu este normal ca sportul să fie folosit pentru a face  politică. Dacă lasă politica să se cuibărească unde nu îi este locul, noi toți plătim mai încolo costuri foarte mari.  În toti anii în care s-a construit stadionul, un uriaș panou portocaliu cu numele unui administrator al județului a străjuit această construcție. Aș fi înteles dacă era din banii lui personali sau o donație de la partid. Dar erau banii noștri, a fost un proiect votat de toată lumea, era un proiect pentru comunitate. Iar șepcile vor fi, la Cluj, mereu roșii, niciodată portocalii.  Nu ar fi fost normal să fluture steagul cu însemnele Clujului, fiind stadionul orașului, consgtruit din banii noștri? Nu ar fi fost normal să se opună media sau societatea civilă la această politizare a unui loc sacru pentru clujeni? Toți am mormăit în gând, unii am comentat la bere, presa avea treabă.

Acum am auzit că înainte de  derby li s-a spus jucătorilor de la Universitatea că este  vorba de o  luptă pe viață și pe moarte, că sunt gladiatori și doar unii pot ieși vii de pe teren. Dacă este așa, atunci cei din jurul echipei sunt într-o gravă eroare. Nimic nu justifică referința la viața și moarte, fotbalul ca orice sport, indiferent de miză, este o formă de civilizație care are ca scop bucuria de a te întrece cu celălalt, de a fi cel mai bun și de a face un spectacol dintr-o luptă care altădată era pe viață și pe moarte. Acum singura miză pentru sport este celebrarea vieții. Viața ca luptă, viața ca întrecere, viața ca alternanță de victorii și înfrângeri.

Din păcate, politica a reușit să strice bucuria luptei dintre două forme de iubire pentru Cluj, fiecare formă întrupată în pasiunea pentru cele două echipe de fotbal. Este un adevăr pe care cu toții îl știm, dar nu-l spunem, din jenă, din lașitate sau din vinovăție.

Dacă tot începem campania electorală sper că politica nu va întina și alte zone ale sufletului colectiv. Suntem deja o comunitatea bolnavă, voința nebunească  de putere a politicienilor trebuie pusă în cușcă. Adică în locuri clar marcate, delimitata strict, urmând ca totul să fie vărsat în cabina de vot. După alegeri, indiferent de rezultat, va trebui să vedem cum facem pe viitor, ce facem cu comunitatea noastră. Poate înțelegem până atunci că marea iubire pentru  ”U” nu poate fi ținută ostatică în bordelul politic.

mai multe citiți în