Din start, comunitatea clujeană a făcut un sacrilegiu când și-a eliminat ”marea iubire” din costurile sociale. Țin minte cum a renunțat Universitatea Babeș Bolyai, apoi îmi aduc aminte ce fericiți erau administratorii din Primăria orașului că au scăpat de finanțarea lui ”U” de la Consiliul Local și că au găsit fraierul. Am fost la un moment dat, după 1990, prezent într-un Consiliul de administrație al Universității Cluj cu o propunere de organizare a clubului după modelul Real Madrid, Bayern Munchen sau alte echipe mari, prin subscribție publică și mai mulți investitori privați. Nimeni nu spunea că nu e bine, toți au tăcut îngrijorați, iar după ședință un om mai în vârstă m-a tras deoparte și mi-a zis: nu vă chinuiți, domnule profesor, aștia nu sunt interesați de salvarea lui ”U”, aștia îl folosesc doar ca pe o vacă de muls, folosesc clubul doar pentru a face diferite șmecherii. Nu știu cât era de adevărat atunci, după aceea însă au fost destule scandaluri care confirmau asta. M-am oferit inclusiv să plătesc eu operatori de la Metro Media Trasnsilvania să vândă acțiuni pentru U Cluj, din casă în casă, să mergem la școli, la asociații de locatari, în companii sau societăți comerciale private. Să aibă ocazia bunicii Clujului să lase moștenire nepoților acțiuni la ”U”, ca semn al continuității și apartenenței la o comunitate de suflet. Evident, nu a interesat pe nimeni.
De la Banca Dacia Felix, la Banca Transilvania și alte întreprinderi clujene, mulți oameni de afaceri au încercat să ajute echipa, dar tentativele lor s-au lovit mereu de conduceri ale clubului care au făcut tot felul de matrapazlâcuri cu jucători, au înglodat clubul în datorii, căutând mereu bani fără să ofere performanță sau vreo satisfacție clujenilor. Unul dintre cei mai păcăliți oameni este Walter, un om care, de la venire, a fost considerat un mitic care nu merită nici un respect. Evident, i s-au promis tot felul de lucruri, cum va face el afaceri în Cluj cu gunoaie, dar ceea ce nu știa omul atunci este faptul că pedeliștii de la putere nu împărțeau cu nimeni afacerile, iar el era competitor cu Silviu Prigoană.
Mai este un lucru, pe care Walter l-a estimat greșit: a cumpărat o echipă de fotbal de la administrația portocalie, nu a cumpărat un oraș întreg. A făcut o întreprindere privată, nu o fundație, iar o întreprindere privată, de regulă, nu primește sponsorizări. Nu a explicat niciodată public proiectul, nu a cerut ajutor legal și legitim, bazându-șe pe aparteneța la un proiect de spiritualitate comunitară. A făcut doar aluzii prin ziare la prietenii lui pedeliști care nu s-au ținut de cuvânt. Dar ce nu aveai de unde să știi, prietene Walter, este că orașul acesta știe de sute de ani să se ferească de invadatorii care vin pe filieră politică, iar înțelegerea pe care ați facut-o era una de acest tip. Acest oraș își protejează sufletul de cotropitori politici: s-a ferit de comuniști, de peremiști, de pedeliști și se va feri și de useliști, dacă vreodată vor dori să se ocupe cu nerușinare toate spațiile, să nu lase pe nimeni să respire. Din momentul în care s-a construit stadionul și a fost adus Walter, toate festivitățile i-au exclus pe toți care nu erau prietenii sau oamenii de casă ai șefului Consiliului Județean, marele mecena pe banii publici.
Din start, Domnule Walter, eu personal apreciez ce ați făcut pentru Cluj prin susținerea lui ”U”, dar nimeni nu o să vă mulțumească pentru nimic. Dar ar trebui să mai știți un lucru, sunt mulți bucureșteni care fac o performanță deosebită în Cluj, care au venit și nu au mai plecat, la universitățile de aici, în spitale, în întreprinderi și firme, dar ei nu au avut ghinionul Dumneavoastră la prieteni, în plus, pînă să-i invite cineva la gulaș, au muncit singuri, au suportat suspiciunea celorlalți, au îndurat nedreptăți dar pînă la urmă au învins, iar astăzi comunitatea se mândrește cu ei.
Dacă ne-am fi întâlnit înainte de a veni Dvs. la Cluj v-aș fi povestit ce mi-a spus un prieten bucureștean care a stat o vreme la Universiatea Cluj. Miticul meu drag mi-a zis acum câțiva ani, referindu-se la cnducerea U si la administratia locală: Prietene, ăștia nu iubesc echipa, brandul sau ideea, iubesc mai mult suportul public al echipei, iubesc iubirea pentru U, posibilul impact electoral. Poate că nu este chiar așa, dar instrumentarea politică a unei asemenea întreprinderi nu este bună, politica ar trebui să se suștină prin proiectele pe care le face pentru oameni, nu pe căpușarea unei emoții colective. Nu poți lua în captivitatea iubirea oamenilor pentru o idee, pentru un mod de identificare iar o soluție ar fi redarea echipei comunității neafiliate politic, oamenilor simpli, cei care din zece în zece ani construiesc și distrug majorități politice. Dar majoritățile politice vin și trec, iubirea pentru U trebuie să rămână. Dincolo de asta, admninistrația a greșit în ultimii ani pentru că, privatizând echipa cuiva dinafară, a îndepărtat echipa de comunitatea clujeană. A demonstrat că spiritul lui ”U” este doar o poveste bună de spus în campanie pentru reprezentanții politici ai partidelelor.
Dar nu asta este problema principală, în supărarea sa, Florian Walter a spus câteva lucruri importante despre noi, chiar dacă îngroșate de supărare. Suspiciuninile legate de trădare și de orice altceva ce poate fi închipuit ca fiind rău este o caracteristică importantă a noastră. În această cetate a urii, de peste douăzeci de ani, politicienii se justifică în spațiul public prin asmuțirea unei părți a comunității împotriva alteia. Suntem o cetate a suspiciunii reciproce, nu orașul comoară, cum ne place să spunem. Majoritatea curentelor culturale, politice sau sociale se bazează conflict, teamă, ură sau suspiciune. S-a speculat teama de unguri, apoi au venit portocalii și au exacerbat spaima de comunism și moștenitorii lui. Ura dintre U și CFR, neobișnuită, pentru conflictul între galerii, este mereu reiterată ca fiind un fel de război sfânt, național, un fel de datorie față de istoria noastră plină de suferințe. Mereu se aduce în față trecutul, nu vorbim decât rar despre prezent și niciodată despre viitor. Am văzut în tribuna Cluj Arena sute de copii și adolescenți strigând cu ură lozinci împotriva adversarilor, cu fețe schimonosite de emoție negativă, uitând chiar de spectacolul de pe teren. E normal să ne educăm copiii pentru un viitor al unei comunități divizate unde ura, nu iubirea, este principalul liant al grupurilor? Calificativul de trădător vine din faptul că aici toată lumea are un inamic, un dușman sau mai mulți, pe care dă vina pentru toate eșecurile. Aici, până și Walter este un pic clujean: se plânge că totul este făcut pentru CFR, că nu poate lupta cu CFR. Dar același lucru declară și Arpad Paszkany, și el spune că nu este normal ca CFR să fie exclusă de pe noul stadion al orașului, că Universitatea este privilegiată etc. Paszkany este și el mirat pentru că a băgat zeci de milioane de euro și a dus numele Clujului în Champions League, dar în schimb primește doar înjurături din partea multor clujeni pentru o vină imaginară.
Walter spune că nu putem susține ca și comunitate două echipe de fotbal. Nu este adevărat, noi nu putem susține nici măcar una. De ”U” ne-am scăpat cu bucurie cînd a fost adus Walter, iar CFR este susținută de Arpad Paszkany și punct. Nici ”U” și nici CFR nu sunt sprijinite de alți oameni de afaceri clujeni. De oamenii care au făcut bani aici, de cei care au privatizat întreprinderile Clujului și beneficiază acum de consumul din această comunitate. Da, cei mai mulți oameni de afaceri au fost descriși corect de Walter: se bucură de conturile de afară și nimic mai mult. Un prieten s-a chinuit cu echipa de handbal a Universității, o femeie mai tare ca zece bărbați se chinuie să susțină o mare echipă de handbal feminin, vicecampioana Romaniei, ”U” Jolidon. Nimeni nu sprijină, toată lumea întoarce spatele celui care încearcă să facă un proiect comunitar. Până la urmă tuturor le găsim defecte, unul e ungur, altul e mitic, altul vine din cine știe ce loc sau are nu știu ce păcate. Dar noi, clujenii, imaculații, patrioții, noi unde suntem când comunitatea cere ceva de la noi? Mergem cu sutele la protocolul de la stadion și suntem excelenți consumatori. Dacă cineva face o licitație caritabilă la Cluj Napoca trece prin cele mai penibile momente din viața lui, marii clujeni fug ca dracu de tămâie să ajute pe cei aflați în nevoie.
Una din concluziile lui Walter poate să ne preocupe serios: oare avem motive să-l contrazicem când spune că la Cluj nu este iubit sportul? Aparent, ce spune el se bazează pe o experiență de trei ani și a plătit cu bani grei această cunoaștere la care a ajuns, deci ar putea avea dreptate. Totuși, cred că exagerează, clujenii iubesc sportul, dar nu sunt obișnuiți să intre în rețele de solidaritate. Cred că este vorba de o iubire afectată de autism și egoism. Elita clujeană, căci despre ea vorbim, comunitatea exprimându-se prin lideri, s-a obișnuit să nu plătească costuri. Totul li se cuvine, ar dori să primească totul de la comunitate, dar să nu-i coste nimic. Dacă ”șepcile roșii” ar fi cu adevărat o echipă iubită, atunci comunitatea oamenilor de afaceri ar găsi soluții de a finanța echipa. A finanța o asemenea întreprindere de suflet este similar cu a a iubi comunitatea și a da ceva în schimb comunității în care trăiești. Același lucru se întâmplă și cu cultura și cu alte componente ale activității comunitare. Problema elitei oamenilor de afaceri este una vitală și cred că trebuie o discuție și la Cluj. Sau ramânem la ipocriziile cu Balul Operei în care ne afișăm în toalete occidentale și ne premiem între noi, pe găști, pe bisericuțe.
Pe de altă parte, nu putem spune că suntem mari iubitori de sport sau artă dacă într-un oraș cu atât de mulți miliardari, sunt puțini cei care sprijină comunitatea. Fotbalul este profesionist acum și era normal să găsim forme de management după modelul privat al unei afaceri. Dar Universitatea, dacă ne tot batem în piept cu iubirea față de echipă, nu este un simplu SRL și nici un oarecare S.A. Trebuie căutată o formă prin care să existe un control public asupra clubului, transparență și atunci, evident, poate ar apărea și o responsabilitate colectivă.
Dar interviul lui Walter, dincolo de stridențele sudiste, are meritul că este fructul une distanțări pe care numai calătorul străin o poate avea. Multe lucruri sunt așa, le-am simțit și noi, altele sunt nemulțumiri de precupeț. Totuși, dumnule Walter, în acest interviu am găsit trei cuvinte pentru care, dacă vei fi obligat să treci prin Cluj, în drum spre Bistrița, după ce se va surpa definitiv centura lui Boc de la Vâlcele, te invit să treci pe la mine pe acasă unde pot face cinste cu o slană și o pălincă, produse la Salva de tata și de cumnatul meu. Cuvintele spuse chiar în această sintagmă, înșirate unul după altul, ca o metaforă a deznădejdii, sunt următoarele: nimeni, nimic, niciodată. Multe din alegațiile despre caracterul sau coloana vertebrală a clujenilor sunt urmarea unei supărări pe care putem s-o înțelegem, dar aceste cuvinte sunt un diagnostic perfect pentru relația celor mai mulți dintre noi cu comunitatea clujeană. Sunt un șirag al tristeții, mai potrivit pentru sloganul unui brand care încă nu are cui să-i fie etichetă, deoarece comunitatea noastră, în sensul original de communitas, este încă un lucru care așteaptă a se naște.
Citiți și alte lucruri pe această temă în TRANSILVANIA REPORTER
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu