(De la Cluj Arena la Allianz Arena și înapoi)
După doar două ore se somn, l-am trezit pe Adrian, fiul meu, ne-am luat rucsacii și am plecat spre Munchen pentru finala Champions League. Am ajuns la răsăritul soarelui, dar orasul era deja treaz. Se treziseră de dimineață toți bavarezii și îmbrăcaseră tricourile roșii cu Bayern. Erau nepoți, bunici, casnice sau sugari, elevi și lucrătorii de la salubritate. Cum pot să încapă sute de mii pe stadion, m-am întrebat, dar mi-a explicat taximetristul: nu vor merge la stadion, era însă un semn de solidaritate cu echipa, un semn pentru jucători că, acolo în mijlocul vulcanului, nu vor fi singuri. Tot landul și o bună parte din Germania au făcut acest gest pentru cea mai bună echipă nemțească a tuturor timpurilor. Întreg orașul era atât de roșu încât zecile de mii de londonezi care veniseră în oraș păreau doar o mică pată alb-albastră, greu de observat.
Bucuria unui spectacol unic
Era sărbătoare peste tot, nu era niciun semn că fotbalul este un război. Afișele erau diverse și peste tot, amintind mai degrabă de marile spectacole ale lumii. Pentru o zi, portretele fotbaliștilor i-au înlocuit pe marile suporturi de publicitate și outdoor pe marii actori. Schweinsteiger sau Ribery, Drogba și Lampart erau peste tot. Un design care transmitea semiologic faptul că ne aflam în fața unui mare spectacol, iar titlurile de pe marile mashuri sau panouri erau relevante: festivalul starurilor, gala vedetelor, spectacolul lumii fotbalistice, Marele Spectacol, Arena starurilor. Nu am văzut niciun petec de afiș care să amintească de faptul ca ar fi un meci pe viață si pe moarte, nu pomenea nimeni de războiul fotbalului, de lupta de gladiatori, de un o încleștare din care doar unul iese viu, peste tot semnele erau ale unui joc, un mare spectacol ludic.
Peste tot erau semnele și simbolurile bucuriei de a participa la un spectacol unic, la finalul căruia, chiar dacă nu aveau motive de bucurie, mii de oameni să aștepte în afara stadionului cerșind bilete folosite, pentru colecție, pentru ca sa poată păstra un semn al faptului că acest eveniment rar a fost în orașul lor. Nu am crezut că nemții se pot dezlăntui într-o mare de bucurie în alt moment decât Oktober Fest. Mii de englezi cântau pe străzile orașului, dar nimeni nu era deranjat de mândria și speranța de victorie a englezilor. La o berărie niște englezi vorbeau între ei: fraților, nemții astia sunt așa de linistiți, că sunt în stare să ne lase chiar să-i batem și să nu spună nimic. Nu s-au lăsat bătuți nemții, dar am fost și eu șocat de modul în care nemții se concentrau doar pe problema lor. Pregăteau spectacolul cu o minuțiozitate de ceasornicari și, în același timp, îi susțineau pe eroii lor, fără să le pese de adversari. Recepționera de la hotel, o doamnă în vârstă, mi-a dat cea mai bună explicație: Domnule, pentru cei mai mulți dintre noi, acest spectacol la noi în oras, se poate întâmpla doar o dată în viață. Am mai întrebat dacă aici toți oamenii sunt microbiști, fani adică, dar mi-a răspuns ușor indignată de neînțelegerea mea: nici vorbă, dar acesta este un eveniment deosebit pentru întreaga noastră țară, băieții noștri ar putea deveni campionii Europei, nu întelegeți. Ba înțelegeam, deci m-am abținut să întreb dacă Ribery, Olici, Gomez sau jucătorii de culoare au purtat în copilărie pantaloni scurți de piele, bocanci sau pălăriile cu pene bavareze.
Spectacolul magnific: inventatorii fotbalul contra inginerii lui
Nu puteam să-mi închipui ce s-ar putea întampla dacă bavarezii ar pierde această ocazie unică și, recunosc, mă uitam la suporterii englezi ca la niște victime. Fiul meu, de dimineață, mi-a adus o știre statistică, pe care nu o știam: nicio echipa care a jucat acasă Champions League nu a reușit să câștige. Mi-am adus aminte și eu de victoria stelei din 1986, de la Sevilla, dar fusese mai demult și era un alt tip de competiție atunci.
Nu mai povestesc ce s-a întamplat pe teren, au scris, au vorbit, au arătat toate mediile din lume. Mi-a fost greu să mă uit la fotbalul în sine din cauza spectacolului din tribune. Nu eram pentru prima dată pe Allianz Arena, mai văzusem Bayern în Champions League, dar acum era altceva, era Marea Finală. Un spectacol de susținere în care se întâlneau inventatorii fotbalului cu inginerii lui. Unii l-au inventat, ceilalți l-au transformat într-o mașină aproape perfectă. Am stat undeva în dreptul liniei de mijloc și m-am temut că nu o să pot auzi perfect niciuna dintre galerii. M-am înșelat, actorii acestui spectacol simțeau că trebuie să-și intepreteze rolurile pe rând. Când începea să cânte tribuna lui Chelsea, nemții tăceau pentru câteva minute, își luau aer în piept pentru că urma repriza lor de spectacol. Tăceau englezii și toba germană dădea semnalul unei adevărate canonade care cutremura stadionul de parcă se prăbușea cerul. Niciodată cele două galerii nu s-au bruiat și nu au fluierat când partenera de dialog era în plin efort. Nu am crezut vreodată că este posibil un asemenea spectacol după ce zecile de mii de suporteri din galerii băuseră râuri de bere încă de dimineață și unii beau berea chiar în tribună.
Niciun jucător care a greșit nu era huiduit, după fiecare gest tribuna arunca o ploaie de aplauze peste covorul verde, iar jucatorii dădeau totul. În tot stadionul erau doar doi agitați: cei doi antrenori pe care uneori îi auzeai chiar de pe acoperișul tribunei.
Rezultatul se știe, nemții au pierdut după ce au asediat reduta engleză timp de 120 de minute, au pierdut la lovituri de pedeapsă, învinși parcă de un singur jucător, Didier Drogba. Până atunci mi s-a părut că loviturile de pedeapsă sunt nedrepte, sunt nepotrivite pentru o asemenea finală, dar un german din stânga mea m-a convins că jucatorii lor au pierdut pe drept, că loviturile de pedeapsă fac parte din meciul de fotbal. Era așa de supărat, vorbea încet, dar nicio clipă nu a dat vina pe soartă, pe arbitri sau pe jucătorii de la Bayern care au ratat trei lovituri de pedeapsă. Întâmplător cel care a bătut ultimul lovitura de pedeapsă, greșind ținta, era eroul lor, marele blond, bavarezul Scweinsteiger. De câte ori mingea ajungea la el un vuiet din tribună îl împingea parcă spre poartă ca un curent magic. În acel moment marele Bastian mărea viteza și se arunca spre poarta engleză cu o determinare de samurai.
Statuile suferinței
După ce Drogba a înscris ultima lovitură, jumatate din stadion a înghețat. Pur și simplu, nu am auzit fluierături sau urlete, nu am văzut pe cineva care să-i oprească pe englezi în a se bucura. Am văzut oameni plângând discret, dar niciunii lamentându-se. Un copil de lânga mine plângea discret, parcă ascunzându-se de tatăl lui, un bărbat care se uita pierdut spre inelul de sus care dădea spre cer. Era ca un fel de moarte, vine și gata. Nu ai unde să faci recurs, nu mai poți spune nimic. Zeci de mii de oameni se uitau muți la terenul pe care stateau prabușiți jucatorii lui Bayern. Parcă jumatate din stadion înghețase, oamenii rămăseseră în poziția în care i-a găsit șutul lui Drogba din plasa laterală, gestul final al înfrângerii lor și al prăbușirii marelui vis bavarez. O stranie senzație te cuprindea văzând o jumătate de stadion care freamătă și o jumtate care nu scoate niciun sunet.
Jucătorii londonezii se bucurau, veniseseră chiar spre potcoava roșie a suporterilor bavarezi, dar parcă nimeni nu îi vedea. Când londonezii au ridicat cupa deasupra capului, mai erau încă mulți bavarezi în tribună. Au aplaudat civilizat, nu am auzit pe nimeni să fluiere sau să huiduie. Au aplaudat, se uitau cu o curiozitate interesantă la cupa pe care o râvnesc de atâta vreme și parcă nu le venea să plece. Vroiau parcă să se trezească dintr-un vis urât.
La înfrangere ești, totuși, singur
La mijlocul terenului jucatorii lui Bayern erau căzuți, fiecare într-o altă poziție. Fiecare suferind singur, unii în poziția fătului, alții cu fața cufundată în iarbă, unii cu capetele în mâini. Publicul era acolo, suferea și el, dar nu am văzut nicio încurajare. Nu am întalnit acea ipocrizie a publicului latin, prezentă și la noi câteodată, teoretizată de George Copos, cu publicul care cântă chiar și când echipa lor este condusă cu 3-0. Nu, publicul bavarez suferea la fel de mult ca și jucătorii, dar nu găsea că este potrivit să facă un spectacol ieftin de susținere. El, publicul, a făcut tot ce a putut. Ei, jucătorii, erau învinșii și trăiau înfrângerea. Jucătorii au început să se ridice unii pe alții, pe cei mai căzuți îi sprijineau camarazii lor de după umeri. Am avut senzația unor raniți care se întorc din război susținuți de cei mai valizi dintre ei. Marea galerie i-a lăsat să sufere, să se consoleze în lacrimi. O scandare poate i-ar fi întristat mai mult, aducându-le aminte mai tragic de șansa pierdută și dezamăgirea unei întregi Germanii.
Suferința era lăsată să se manifeste întreagă, înfrângerea era ca o cupă de cucută pe care trebuie s-o bei și de a cărei gust să-și aduci aminte pentru totdeauna, dar mai ales pe teren, atunci când va trebui să faci totul ca să te ferești de gustul ei, data viitoare.
Dimineata următoare și catharsisul bavarez
Dimineața următoare nu am găsit dezastrul și descurajarea la care mă așteptam. Nu am găsit tricori rupte și nici fulare aruncate. Mulți bavarezi purtau tricourile și în prima zi după înfrângere, semn că sunt în continuare alături de echipă și weekendul acela erau pregătiți să participe ca parte a unui spectacol grandios. Fetele mergeau la biserică în costume populare ca la marile sărbători. Deja spre amiază suporterii încep să se adune în piețe, nu sunt cu miile, dar sunt cu zecile. De data asta nu sunt gălăgioși ca și în ziua precedentă, dar se adună în jurul eroilor lor pentru a începe de la zero munca pentru viitoarele succese.
Ziarul Suddeutsche Zeitung ce era destinat sa fie distribuit în câteva sute de mii de exemplare gratuite a fost distribuit pe străzi cu precizie nemțească, dar avea pe copertă imaginea înfrangerii și cuvântul dramă peste tot. În mijloc, nu lipsea posterul cu echipa lor dragă. Textele vorbeau despre drama și emoția munchenezilor parcă mai puțin despre circumstanțele pierderii meciului. Ca în tragedia antică, drama era un fenomen perfect integrat vieții, nu vorbeau prea mult despre fotbal. Fotbalul fusese doar o ocazie, o încercare, din multele încercări dramatice prin care trebuie să treacă o comunitate în istoria ei. Mi-am adus aminte de Aristotel care vorbește de catharsis ca și despre o reacție la drama și care are o importantă valoare morală căci educă prin faptul că eliberează sufletul ca efect al trăirii celor două afecte puternice: frică și mila.
Dar déjà spre amiază comunitatea începea să se trezească din suferință și parcă vedeai cum eliberarea de suferință se realizează progresiv.
Într-o piață, un grup de suporteri îl omagiau pe Schweisteiger, marele Bastian, cel care ratase lovitura decisivă. Făcuseră un zid al tăcerii, erau cu tricourile pe care era înscris numarul lui de joc. Erau îmbrațișati ca și echipa Bayern de la centrul terenului, ca un fel de zid de sprijin pentru marele jucător. Se uitau la noi, trecătorii, și, din când în când, murmurau un cântec din care nici nu știu dacă era ceva de înteles.
Dar cel mai impresionante erau grupurile de tineri care adunau fularele pline de lacrimile serii înfrangerii și le puneau pe străzi în forma de inimă. Din când în când intrau în aceasta inimă și cântau. Erau cântecele care le aduceau aminte de victoriile trecute. Unii scandau numele jucătorilor și ceilalți ridicau mâinile spre cer, fluturându-le ca pe niște aripi care reînvață să zboare. Bavaria revenea la viață, spertanța renăștea, suferise o noapte cumplită, dar era o nouă zi și viața trebuia luată de la capăt.
Cultul eroilor lor revenea și am înteles că de eroi ai nevoie și a doua zi, dacă nu sunt eroi de carton, dacă nu sunt doar eroi pentru o singura seară.
O lectie de viață: a trăi înfrîngerea
Am trăit tristeațea alături de prietenii mei germani și dezamăgirea mea a fost compensată doar de faptul că am primit o lecție de viață și civilizație. Am fost bucuros mai ales că am fost acolo alături de fiul meu care mi-a dat o gramadă de semne că a înțeles ceva din lecția bavareză. L-am văzut cum își deschide ochii mari de copil și se miră de multe din lucrurile pe care le-am povestit aici.
Am învățat ceva despre cum se trăiește o înfrângere, despre dramă și umanitatea trăirii ei. Am văzut că un mare popor știe că înfrângerea nu este sfârșitul lumii și nici sfârșitul tuturor lucrurilor, ci o etapă, o parte a călătoriei. Bavarezii nu se uitau în sus să înjure căci înțelegeau că Dumnezeu este tot acolo, deasupra, si la înfrângerea ta, ca și la victoriile în care i-ai mulțumit sau chiar ai uitat că există. Trebuie să înțelegi că viața nu este doar o sărbătoare cu sclipici, că înfrângerea este la fel de normală ca și victoria, oricât de tare ai suferi.
Am scris mai demult depre înfrangere și mareția ei posibilă când echipa noastră feminină de handbal a pierdut o semifinală de campionat european. Acolo învățasem ceva despre o înfrângere care ne redase demnitatea prin lupta teribilă împotriva unui public ostil si nesportiv. Aici, în Bavaria, am întâlnit o altă față a înfrângerii. Aici am întâlnit o înfrângere care nu nu se distingea prin măreție, dar avea o mare umanitate, o infinită și tristă umanitate. Am înțeles aici că drama înfrângerii trebuie trăită puternic, fără falsificare, indifent cât de mare este visul care ți s-a năruit. Am înțeles pot să fie umani în înfrângere, să bea cupa de cucută cu stoicism, în tacere și singurătate, doar cei care au simțit și gustul victoriei, nu cei care sunt înfrânții de profesie ai istoriei. Înfrânții de profesie au teorii complicate despre destin și strâmbătatea sorții, se cufundă în înfrângere cu indifență, nu suferă mult, dar rămân înfrânți pentru multă vreme pentru nu mai au curajul să viseze din nou, începând din dimineata următoare, la victorie. Am văzut cum renăștea Bavaria după o noapte de tragedie și am înțeles că acel care nu știe să guste înfrângerea, nu va ști niciodată să se bucure cu adevărat de măreția victoriei.
PS.
Am uitat să vă spun, am trăit toate acestea după ce, cu o noapte înainte, am fost martor pe Cluj Arena la tristețea unui stadion care trăia o dramă la fel de intensă, nu reușise să oprească CFR să câștige titlul de campioană. Niciun comentariu, nicio comparație nu mai merită a fi făcute. Ca în filmele americane unde apare mențiunea: orice asemănare cu personaje sau întâmplări din viața (românească) este doar întâmplătoare. Poate doar gândul care mi-a venit cand i-am văzut pe acei tineri care desenau inimi din fularele lui Bayern: cine nu iubește Germania mai are o șansă, poate să înceapă s-o respecte!
Munchen, 21 mai 2012
d-le Dancu, nu incape comparatie intre masele de suporteri ai lui Bayern si cele cateva mii de tineri debusolati care-si zic suporteri ai FC Universitatea Cluj-Napoca pentru ca n-au realizat nimic altceva in viata! apropo, intre U Cluj si FC Universitatea Cluj-Napoca e o deosebire la fel de mare ca intre FC Bayern si CFR 1907 Cluj :)))
RăspundețiȘtergere